Razboi pe Rama

3

Când Nicole se trezi, robotul Eleanor se întorsese. Îi explică lui Nicole că Max va începe în câteva ore să scoată sistemul de scurgere și că Nicole va părăsi în sfârșit ascunzătoarea. Nicole fu uimită când, după ce se târî prin tunel, o găsi pe Eponine stând lângă Max.

Cele două femei se îmbrățișară.

— Ca va bien? Je ne t’ai pas vue depuis si longtemp, îi spuse Eponine lui Nicole.

— Mais, mon amie, pourquoi es-tu ici? J’ai pense que…

— În regulă, le întrerupse Max. O să aveți mai târziu o grămadă de timp să discutați. Acum trebuie să ne grăbim. Deja suntem în întârziere pentru că mi-a luat prea mult să scot afurisita aia de țeavă… Ep, du-o pe Nicole înăuntru și îmbrac-o. Poți să-i explici planul în timp ce vă îmbrăcați… Eu trebuie să fac un duș și să mă bărbieresc.

În timp ce mergeau pe întuneric spre casa lui Max, Eponine o informă pe Nicole că totul era pregătit pentru fuga ei din habitat.

— În ultimele patru ore, Max a ascuns echipamentul de scufundare, piesă cu piesă, pe malul Lacului Shakespeare. A mai pus deoparte într-o magazie din Beauvois un set complet, în caz că cineva îți ia masca sau rezervorul de aer din ascunzători. În timp ce noi două mâncăm la petrecere, Max se va asigura că totul e în regulă.

— Ce petrecere? întrebă derutată Nicole. Intrară în casă; Eponine râse.

— O, firește, spuse ea. Am uitat că n-ai urmărit calendarul. Astăzi e ultima zi dinainte de postul Paștelui. Se dă o petrecere mare în Beauvois și alta în Positano. În seara asta aproape toată lumea va fi acolo. Guvernul i-a încurajat pe oameni să participe, probabil ca să-i facă să uite de celelalte probleme ale coloniei.

Nicole se uită foarte mirată la prietena ei și Eponine râse din nou.

— Nu înțelegi? Pentru noi problema cea mai mare era să găsim o cale să te scoatem atâta drum prin colonie până la lac fără să fii văzută. Chiar și Richard a fost de acord că asta e singura modalitate rezonabilă. Ai să fii costumată și ai să porți mască…

— Deci ai vorbit cu Richard? întrebă Nicole, începând în sfârșit să priceapă planul.

— Nu direct, răspunse Eponine. Dar Max a comunicat cu el prin intermediul roboțeilor. Richard a fost cu ideea sistemului de scurgere care a indus în eroare poliția la ultima vizită la fermă. Se temea că ai să fii descoperită…

Mulțumesc din nou, Richard, se gândi Nicole în timp ce Eponine continuă să vorbească. Mi-ai salvat viața de cel puțin trei ori până acum.

Femeile intrară în dormitor unde, pe pat, era întinsă o minunată rochie albă.

— Vei participa la petrecere ca regină a Angliei, spuse Eponine. Am lucrat la rochia ta toată săptămâna, fără oprire. Cu masca asta pe toată fața, cu mănușile lungi și albe și jambiere la fel, n-o să ți se vadă deloc părul sau pielea. Nu va trebui să stăm la petrecere mai mult de o oră, iar tu n-ai să vorbești prea mult cu nimeni dar, dacă cineva te întreabă, spune-i pur și simplu că ești Ellie. În seara asta ea stă acasă cu nepoata ta.

— Ellie știe că am evadat? întrebă Nicole după câteva secunde.

I se făcu dintr-o dată un dor năprasnic de fiica ei și de micuța Nicole pe care nu o văzuse niciodată.

— Probabil, răspunse Eponine. Cel puțin știa că e posibilă o tentativă… Ellie a fost prima care m-a implicat în evadarea ta. Ellie și cu mine ți-am ascuns proviziile afară, pe Platoul Central.

— Așadar n-ai văzut-o de când am ieșit din închisoare?

— A, ba da. Dar nu ne-am spus nimic. În momentul de față Ellie trebuie să fie foarte atentă. Nakamura o urmărește ca un uliu…

— Mai e cineva implicat? întrebă Nicole, ținând rochia lipită de trup ca să vadă cum îi vine.

— Nu, răspunse Eponine. Doar Max, Ellie și cu mine… și, firește, Richard și roboțeii.

Nicole stătea de mai multe secunde în fața oglinzii. Așadar, iată-mă în sfârșit regina Angliei, măcar pentru o oră sau două. Era sigură că ideea acestui anume costum venise de la Richard. Nimeni altcineva n-ar fi făcut o alegere atât de potrivită. Își potrivi coroana pe cap. Cu fața asta albă, Henry chiar ar fi putut să mă facă regină.

Nicole era adâncită în amintiri când Max și Eponine ieșiră din dormitor. Nicole izbucni imediat în râs. Max era îmbrăcat într-un costum strâmt și ducea un trident. Era Neptun, regele mării, iar Eponine era prințesa lui sirenă.

— Arătați grozav amândoi! spuse regina Nicole, făcându-i cu ochiul lui Eponine. Vai, Max, habar n-aveam că ai un trup atât de impunător.

— E caraghios, mormăi Max. Am păr peste tot — pe piept, pe spate, în urechi, chiar și…

— Doar că aici sus e cam rar, spuse Eponine bătându-l ușurel pe cap după ce-i luă coroana.

— La naiba! făcu Max. Acum știu de ce n-am trăit niciodată cu o femeie… Să mergem. Și, apropo, vremea e iar aiurea în seara asta. Luați-vă un șal sau o jachetă pentru drumul cu trăsurica.

— Trăsurica? întrebă Nicole, uitându-se la Eponine.

— Ai să vezi într-un minut, spuse Eponine.

Când guvernul Noului Eden rechiziționase toate trenurile pentru a converti aliajele ușoare extraterestre în avioane de război și alte arme, colonia Noului Eden rămăsese fără un sistem de transport diversificat. Din fericire, cei mai mulți cetățeni își procuraseră biciclete și în primii trei ani de după colonizare fusese pus la punct un set complet de poteci pentru biciclete. Altfel, oamenilor le-ar fi fost foarte greu să se deplaseze prin colonie.

La vremea evadării lui Nicole, șinele fostului tren fuseseră înlăturate toate și pe locul lor se făcuseră drumuri. Aceste drumuri erau folosite de mașini electrice (de care dispuneau numai conducătorii din guvern și personalul militar cheie), camioane de transport (care mergeau tot pe bază de electricitate stocată) și alte diverse mijloace de transport construite în mod individual de cetățenii Noului Eden. Printre ele se număra trăsurica lui Max. Partea din față era bicicletă, însă jumătatea din spate era alcătuită din banchete mari și moi, care se sprijineau pe două roți și pe un ax rezistent, foarte asemănătoare cu trăsuricile trase de cai pe Pământ în urmă cu trei secole.

Regele Neptun se lupta cu pedalele și trioul costumat înainta pe drumul spre Orașul Central.

— La dracu’! exclamă Max chinuindu-se să accelereze. De ce oi fi eu de acord cu planul ăsta absurd?

Pe bancheta din spatele său, Nicole și Eponine râseră.

— Pentru că ești un ora minunat, spuse Eponine, și ai vrut ca amândouă să stăm confortabil… În plus, îți poți imagina o regină mergând pe bicicletă aproape zece kilometri?

Temperatura era într-adevăr coborâtă. Eponine petrecu câteva minute explicându-i lui Nicole că vremea continua să devină din ce în ce mai instabilă.

— De curând s-a declarat la televizor cum că guvernul intenționează să instaleze mulți dintre coloniști în al doilea habitat. Mediul de acolo este încă nealterat… Nimeni nu are încredere că vom rezolva vreodată problemele de aici din Noul Eden.

Pe măsură ce se apropiau de Orașul Central, Nicole era tot mai îngrijorată că Max îngheață de frig. Îi oferi șalul pe care i-l împrumutase Eponine și el îl acceptă în cele din urmă.

— Puteai să-ți alegi un costum mai călduros, îl tachină Nicole.

— Tot Richard a avut ideea ca Max să fie regele Neptun, spuse Eponine. În felul ăsta, dacă va trebui să care astă seară vreunul din echipamentele tale de scufundare, o să arate întru totul firesc.

Nicole se simți surprinzător de emoționată când trăsurica încetini în traficul tot mai aglomerat și își croi drum printre clădirile din Orașul Central. Își aminti de o noapte, cu mulți ani în urmă, când ea fusese singurul om treaz din Noul Eden. În aceeași noapte, după ce își verificase familia pentru ultima dată, Nicole se urcase neliniștită în capsula ei și se pregătise să doarmă timp de mulți ani, pe durata călătoriei până la sistemul solar.

În mine îi apăru o imagine a Vulturului, acea manifestare ciudată a inteligenței extraterestre care fusese ghidul lor la Baza de Tranzit. Ai putut să prezici toate astea? se întrebă Nicole, sintetizând rapid întreaga istorie a coloniei de la prima întâlnire cu pasagerii de pe Pământ la bordul navei Pinta. Și ce crezi acum despre noi? Nicole clătină din cap cu tristețe, acut rușinată de comportamentul semenilor ei oameni.

— Nu l-am mai înlocuit, spunea Eponine de lângă ea.

— Scuză-mă, zise Nicole. Mă tem că visam cu ochii deschiși.

— Monumentul acela minunat pe care l-a proiectat soțul tău, cel care arăta în orice moment poziția Ramei în galaxie… Ţii minte, a fost distrus în noaptea în care mulțimea furioasă voia să-l linșeze pe Martinez… Oricum, n-a mai fost înlocuit.

Nicole se cufundă iar în amintiri. Poate așa e când ești bătrân, se gândi ea. Prezentul îți evocă mereu prea multe amintiri. Își aminti mulțimea dezlănțuită și băiatul care urlase: „Omorâți-o pe blestemata de cioară…”

— Ce s-a întâmplat cu Martinez? întrebă moale Nicole, temându-se de răspuns.

— A fost executat pe scaunul electric la scurt timp după ce Nakamura și Macmillan au preluat conducerea. Procesul a dominat știrile timp de mai multe zile.

Trecuseră prin Orașul Central și își continuau drumul spre Beauvois, satul în care trăiseră Nicole și Richard cu familia lor înainte de lovitura de stat a lui Nakamura. Ar fi putut să fie cu totul altfel, cugetă ea, uitându-se la Muntele Olimp care se înălța în stânga. Aici ar fi putut să fie paradisul pentru noi. Măcar de ne-am fi străduit mai mult…

Era un lucru la care Nicole se gândise de o sută de ori începând cu acea noapte cumplită, aceeași noapte în care Richard plecase în grabă din Noul Eden. În inima ei era de fiecare dată aceeași tristețe profundă, aceleași lacrimi fierbinți în ochii ei.

Își aminti că-i spusese o dată Vulturului la Baza de Tranzit: Noi, oamenii avem așa un comportament dihotomic! În răstimpuri, când există dragoste și compasiune, părem a fi aproape aidoma îngerilor. Dar cel mai adesea, lăcomia și egoismul ne copleșesc virtuțile și atunci devenim totuna cu creaturile cele mai primitive, din care am evoluat.