Razboi pe Rama

12

Patrick reuși abia după mai multe ore să închege o poveste coerentă a ceea ce se întâmplase după ce grupul exploratorilor părăsise camera muzeu. Nai era încă zguduită din cauza experienței trăite, Robert nu putea vorbi mai mult de un minut fără să izbucnească în lacrimi și atât copiii cât și Benjy interveneau în mod frecvent în discuție, adesea fără nici o logică. La început, Patrick se lămuri doar că octopăianjenii veniseră și nu numai că o răpiseră pe Ellie, ci în plus îi luaseră și pe aviani, cantalupii și materialul sesil. Până la urmă, totuși, după întrebări repetate, înțelese majoritatea detaliilor întâmplării.

Se părea că la vreo oră după plecarea celor cinci exploratori, oamenii rămași în camera muzeu auziseră la ușă zgomotul de perii târșâite. Când Ellie ieși să vadă ce se întâmpla, văzu că din ambele direcții se apropiau niște octopăianjeni. Se întoarse cu vestea în cameră și încercă să-i calmeze pe Benjy și pe copii.

Când primul octopăianjen apăru în prag, toți oamenii se traseră înapoi cât putură, făcând loc celor nouă sau zece octopăianjeni care intrară. La început, creaturile au rămas laolaltă în grup, cu capetele strălucind de mesajele colorate, mișcătoare pe care le foloseau pentru a comunica. După câteva minute, unul dintre octopăianjeni înaintă puțin, arătă direct spre Ellie ridicând unul dintre tentaculele lui negre cu auriu, după care emise o lungă succesiune de mesaje colorate care se repetă cu iuțeală. Ellie ghici (așa spunea Nai; Robert, pe de altă parte, susținea că Ellie știa, cumva, ce spun octopăianjenii) că extratereștrii cer cantalupii și materia sesilă. Le luă din colț și i le înmână octopăianjenului conducător. Acesta le luă cu trei tentacule („Merita să vezi cum își folosesc chestiile alea ca niște butuci și cilii de dedesubt!” exclamă Robert) și le dădu subalternilor săi.

Ellie și ceilalți crezură că octopăianjenii vor pleca, dar se înșelară amarnic. Octodul râmase cu fața la Ellie și continuă să emită mesaje colorate. O pereche de octopăianjeni începu să se deplaseze încet în direcția lui Tammy și Timmy.

— Nu! spuse Ellie. Nu-i luați!

Dar era prea târziu. În ciuda țipetelor avianilor, cei doi octopăianjeni îi înfășurară strâns cu tentaculele în jurul lor și plecară cu ei. Galileo Watanabe țâșni și-l atacă pe octopăianjenul care-l ținea pe Timmy cu trei tentacule. Octodul a folosit un al patrulea tentacul pentru a-l ridica pe băiat de la pământ și a-l înmâna unuia dintre colegii săi. Galileo trecu de la unul la altul, apoi fu lăsat jos, nevătămat, în colțul îndepărtat al camerei. Intrușii i-au permis lui Nai să alerge să-și liniștească fiul.

La această vreme, trei sau patru octopăianjeni plus avianii, cantalupii și materia sesilă dispăruseră în hol. În cameră mai erau șase extratereștri. Timp de vreo zece minute, aceștia vorbiră între ei. În tot acest timp, conform spuselor lui Robert („Eu n-am fost prea atentă, eram prea speriată și îngrijorată din pricina copiilor”, spunea Nai), Ellie urmărea mesajele colorate pe care le schimbau octopăianjenii între ei. La un moment dat, Ellie o duse pe Nikki la Robert și i-o puse în brațe.

— Cred că înțeleg puțin din ceea ce spun ei (citatul îi aparținea tot lui Robert), rosti Ellie, albă ca varul la față. Vor să mă ia și pe mine.

Octopăianjenul conducător se deplasă din nou către ei și începu să vorbească în culori, părând să se adreseze lui Ellie. Cele întâmplate în următoarele zece minute constituiau un subiect controversat, Nai și Robert având versiuni diferite iar Benjy fiind în linii mari de partea lui Nai. Conform versiunii lui Nai, Ellie a încercat să-i protejeze pe ceilalți din cameră, făcând un fel de târg cu octopăianjenii. Prin vorbe și prin gesturi, Ellie le-a spus octopăianjenilor că va merge cu ei dacă îi garantează că toți ceilalți oameni din cameră vor fi lăsați să părăsească în siguranță adăpostul.

— Ellie a fost explicită, susținu Nai cu insistență. Le-a explicat că suntem prinși în capcană și că nu avem destulă mâncare. Din nefericire, au înhățat-o înainte ca ea să fie sigură că au înțeles târgul.

— Ești naivă, Nai, spuse Robert cu o expresie îndurerată și nedumerită în privire. N-ai înțeles cât de sinistre sunt creaturile astea. Au hipnotizat-o pe Ellie. Serios. În prima parte a vizitei, când se uita atât de atentă la culorile lor. Vă spun că nu mai era ea. Toată aiureala aia cu garantarea plecării în siguranță a tuturor a fost un subterfugiu. Ellie a vrut să plece cu ei. I-au modificat personalitatea chiar acolo, pe loc, cu modelele alea nebunești, colorate și nimeni n-a văzut asta, în afară de mine.

Patrick nu credea versiunea lui Robert; o punea pe seama tulburării puternice. Nai, totuși, era de acord cu Robert cu privire la două aspecte: Ellie nu s-a luptat, nici n-a protestat când primul octopăianjen a învăluit-o cu tentacule și, înainte de a dispărea din cameră, le-a înșirat o listă lungă de lucruri legate de îngrijirea lui Nikki.

— Care om întreg la minte, după ce a fost luat pe sus de un extraterestru, s-ar apuca să înșire calm ce păturele strânge în brațe copilul lui când doarme, când a fost ultima dată deranjat la stomac și alte lucruri de felul ăsta? Era evident că-i hipnotizată sau drogată sau mai știu eu ce.

Patrick înțelese relativ repede cum se făcea că sunt toți pe palierul de sub ieșirea sigilată. După ce octopăianjenii plecară cu Ellie, Benjy alergă afară pe coridor, țipând și urlând și atacând în zadar ariergarda octozilor. Robert i se alătură și amândoi îi urmară pe Ellie și contingentul extraterestru până la sala-catedrală. Poarta de la al patrulea tunel era deschisă. Un octopăianjen îi ținu la distanță pe Robert și pe Benjy cu patru tentacule lungi, în timp ce ceilalți se îndepărtară. Apoi ultimul octopăianjen încuie poarta în urma lui.

Pentru Max, călătoria cu metroul era palpitantă. Îi amintea de o excursie pe care o făcuse la un mare parc-muzeu când avea zece ani. Vagonul era suspendat deasupra a ceva ce semăna cu o bandă metalică și nu atingea nimic în goana prin tunel. Richard emise ipoteza că funcționează magnetic.

Metroul se opri după vreo două minute și ușa se deschise repede. Cei patru exploratori se uitară afară la un peron simplu, de culoare alb-crem, dincolo de care era o arcadă înaltă de vreo trei metri. Max spuse:

— Cred că, în conformitate cu planul A, Eponine și cu mine ar trebui să coborâm aici.

— Da, spuse Richard. Firește, dacă metroul nu se pune iar în mișcare, vom coborî și Nicole și cu mine.

Max o luă pe Eponine de mână și pășiră cu grijă pe peron. Imediat după aceea, ușa metroului se închise și vehiculul porni în viteză.

— Ei bine, nu-i așa că e romantic? o întrebă Max pe Eponine. Iată-ne în sfârșit singuri, numai noi doi.

O luă în brațe și o sărută.

— Vreau să știi atâta doar, franțuzoaico: te iubesc. Habar n-am unde dracu’ suntem, dar indiferent ce-o fi aici, mă bucur că mă aflu aici cu tine.

Eponine râse.

— La orfelinat aveam o prietenă care visa să fie singură pe o insulă pustie cu un renumit actor francez, Marcel du Bois, care avea un piept de mamut și brațele ca niște trunchiuri de copaci. Mă întreb cum s-ar fi simțit ea în locul ăsta. Cred că trebuie să trecem pe sub arcadă, adăugă uitându-se în jur.

Max ridică din umeri.

— Doar dacă nu apare cumva un iepure alb pe care să-l urmăm în vreo gaură…

De cealaltă parte a arcadei era o încăpere mare, dreptunghiulară, cu pereți albaștri. Era absolut goală și exista numai o ieșire, o ușă deschisă spre un coridor îngust și luminat care mergea paralel cu tunelul de metrou. Pereții acestui coridor care, atât cât puteau vedea Eponine și Max, se continua în ambele direcții, aveau aceeași culoare albastră ca pereții camerei de dincolo de arcadă.

— Încotro o luăm? întrebă Max.

— Încolo văd două chestii asemănătoare cu niște uși, care dau în sens opus față de metrou, spuse Eponine arătând în dreapta.

— Și-n partea asta sunt două, spuse Max uitându-se în stânga. Să mergem mai întâi la prima intrare, ne uităm ce e acolo și pe urmă hotărâm o strategie.

Merseră braț la braț cincizeci de metri pe culoarul albastru. Ceea ce văzură când ajunseră la următoarea intrare îi sperie. Alt coridor albastru, identic, având din loc în loc niște uși, se întindea în fața lor pe o distanță de mulți metri.

— Rahat! exclamă Max. Suntem pe cale de a intra într-un fel de labirint… Tare n-aș vrea să ne rătăcim!

— Și ce crezi că ar trebui să facem? întrebă Eponine.

— Cred… spuse Max, ezitând, cred că ar trebui să fumăm o țigară și să dezbatem problema.

Eponine râse.

— Nici că se putea să ai o idee mai bună!

Înaintau cu mare grijă. De fiecare dată când coteau într-un alt coridor albastru, Max făcea semne pe perete cu rujul de buze al lui Eponine, indicând întreg drumul de întoarcere în camera de dincolo de arcadă. De asemenea, insistă ca Eponine, care se pricepea mai bine decât el la computer, să înregistreze semnele și pe computerul portabil.

— În caz că apare ceva și șterge semnele mele, spuse Max.

La început, aventura îi amuză și, în două rânduri, se întoarseră la arcadă doar ca să dovedească faptul că o pot face; reușita le trezi un anumit sentiment de împlinire. Dar după aproximativ o oră, când la fiecare cot dădeau de un peisaj albastru identic, entuziasmul lor începu să se evapore. În cele din urmă se opriră, se așezară pe podea și împărțiră altă țigară.

— Pentru ce ar crea o făptură inteligentă un loc ca ăsta? întrebă Max, făcând inele de fum… Ori suntem supuși vreunui test fără voia noastră…

— Ori există ceva aici care nu trebuie să fie găsit cu ușurință, termină Eponine.

Luă țigara de la Max și trase adânc fumul în piept.

— Dacă-i așa, atunci trebuie să existe vreun cod simplu care definește poziția precisă a obiectului sau locului special, un cod ca la combinațiile alea de pe timpuri pentru încuietori, de două ori dreapta și de patru ori stânga…

— Și tot așa până dimineață, o întrerupse Max zâmbind larg; o sărută scurt și se ridică. Așadar, ar trebui să presupunem că suntem în căutarea unui ceva special și să ne organizăm logic căutarea.

Eponine se ridică și ea și se uită nedumerită la Max.

— Ce anume ai vrut să spui cu asta? Max râse.

— Nu-s sigur, dar e al dracului de sigur că a sunat inteligent.

Max și Eponine mergeau de aproape patru ore pe coridoarele albastre, așa că hotărâră că e timpul să mănânce. Tocmai își începuseră prânzul format din mâncare ramană când văzură ceva trecând în stânga lor, într-o intersecție de coridoare. Max sări în picioare și alergă în intersecție. La câteva secunde după ce ajunse, un vehicul micuț, înalt de abia zece centimetri, coti la dreapta pe culoarul învecinat. Max țâșni și apucă să vadă cum vehiculul dispare pe sub o arcadă mică, tăiată în peretele altui coridor albastru, la vreo douăzeci de metri depărtare.

— Vino încoace! îi strigă el lui Eponine. Am găsit ceva. Eponine ajunse repede lângă el. Partea de sus a arcadei din perete se afla la numai douăzeci și cinci de centimetri de podea, așa că fură nevoiți să se lase amândoi în genunchi și apoi să se aplece și mai mult pentru a vedea încotro plecase vehiculul. Primul lucru pe care-l văzură îi ului: cincizeci sau șaizeci de creaturi micuțe, cam cât furnicile, coborâră din vehiculul asemănător unui autobuz și apoi se răspândiră în toate direcțiile.

— Ce dracu’ e asta?! exclamă Max.

— Privește, Max! spuse Eponine surescitată. Uită-te cu atenție… Creaturile acelea mici sunt octopăianjeni… Vezi?… Arată exact ca acela pe care mi l-ai descris.

— Fir-aș al naibii! Ai dreptate… Trebuie să fie pui de octopăianjeni.

— Nu cred. Felul în care intră în stupii aceia mici sau case sau ce-or fi… Uite, există și un fel de canal, și o barcă…

— Camera video! strigă Max. Întoarce-te și adu camera… Aici e un întreg oraș în miniatură.

Când se așezaseră să mănânce, Max și Eponine își scoseseră rucsacurile și restul echipamentului. Eponine plecă în fugă după videocameră. Max continuă să se uite fascinat la complexa lume miniaturală din spatele arcadei. Un minut mai târziu auzi un țipăt slab și simți că-l străbate un fior rece de frică.

Tâmpitule! se apostrofă Max în timp ce alerga spre locul unde mâncaseră. Niciodată să nu lași pușca din mână,niciodată.

Dădu ultimul colț și se opri brusc. Între el și locul în care mâncase cu Eponine erau cinci octopăianjeni. Unul o învăluise cu trei tentacule, altul apucase pușca. Al treilea octopăianjen ținea rucsacul lui Eponine.

Expresia de pe fața ei trăda groaza.

— Ajută-mă, Max… Te rog, îl imploră Eponine.

Max făcu un pas înainte, dar doi octopăianjeni îl opriră. Unul dintre ei emise un șuvoi de benzi colorate care i se rotiră în jurul capului.

— Nu înțeleg ce dracu-mi spui! strigă Max plin de frustrare. Dar trebuie să-i dați drumul.

Max țâșni ca un mijlocaș de fotbal pe lângă primii doi octopăianjeni și aproape ajunsese la Eponine când simți tentaculele înfășurându-se în jurul lui, țintuindu-i brațele la piept. În zadar se zbătu. Creatura era incredibil de puternică.

Trei dintre octopăianjeni, printre care și cel care o capturase pe Eponine, porniră pe coridorul albastru, îndepărtându-se de el.

— Max… Max! strigă îngrozită Eponine.

El nu putea face nimic. Octopăianjenul care-l ținea nu se clinti. După un minut nu mai auzi strigătele lui Eponine.

După alte zece minute, Max simți că mușchii puternici care îl țineau încep să se relaxeze.

— Și-acum, ce se întâmplă? întrebă el când se văzu liber. Ce urmează să faceți, ticăloșilor?

Unul dintre octopăianjeni arătă spre rucsacul lui, care rămăsese sprijinit de perete. Max se trânti lângă el și scoase niște mâncare și apă. Octopăianjenii vorbiră între ei prin culori, în timp ce Max, care înțelegea prea bine că e păzit, luă câteva îmbucături de mâncare.

Coridoarele astea sunt prea înguste, își zise el, gândindu-se cum să scape. Iar afurisiții ăștia sunt prea mari, ca să nu mai vorbesc de tentaculele lor lungi. Cred că va trebui să aștept să văd ce-o să mai urmeze.

Cei doi octopăianjeni nu se mișcară din loc ore întregi. În cele din urmă, Max adormi pe podea, între ei.

Când se trezi, Max era singur. Se duse cu precauție până la primul colț și se uită în ambele direcții. Nu văzu nimic. După ce studie semnele de pe perete făcute cu rujul de buze și mai adăugă câteva mâzgălituri prin care descria poziția orașului octopăianjenilor micuți, Max se întoarse în camera din spatele peronului de metrou. Nu știa ce să facă. Petrecu o vreme rătăcind pe coridoarele albastre și strigând-o periodic pe Eponine, dar efortul se dovedi zadarnic. În cele din urmă se hotărî să se așeze pe peron și să aștepte metroul. Trecu mai bine de o oră; aproape că se hotărâse să se întoarcă la orașul miniatural al octopăianjenilor când auzi vâjâitul metroului care se apropia din direcția opusă coridoarelor verticale cu spițe. Când metroul se apropie, îi văzu prin ferestre pe Richard și Nicole.

— Max! strigară ei deodată, chiar înainte ca ușa să se deschidă.

Richard și Nicole erau extrem de emoționați.

— Am găsit! exclamă Richard sărind pe peron. O încăpere uriașă, cu o cupolă de vreo patruzeci de metri înălțime, în culorile curcubeului… E de cealaltă parte a Mării Cilindrice — metroul merge chiar prin mare, într-un tunel transparent…

Se întrerupse, iar metroul porni vâjâind.

— Are băi și paturi și apă curentă, adăugă repede Nicole.

— Și hrană proaspătă, dacă-ți vine să crezi… niște fructe și legume ciudate, dar sunt grozave…

— Unde-i Eponine? întrebă dintr-o dată Nicole, întrerupându-l pe Richard în mijlocul frazei.

— A plecat, răspunse Max posac.

— A plecat? întrebă Richard. Dar cum… unde?

— Au răpit-o prietenii voștri cei pașnici, zise cu ciudă Max.

— Ceeee?! exclamă Richard.

Max le povesti totul pe îndelete, fără să omită nimic. Richard și Nicole îl ascultară cu atenție până termină.

— Au fost mai deștepți ca noi, comentă la sfârșit Richard, clătinând din cap.

— Nu noi, spuse Max, frustrat. Au fost mai deștepți ca mine. Ne-au făcut să credem, pe Ep și pe mine, că rezolvam nu știu ce puzzle în labirintul ăla de coridoare albastre… La naiba!

— Nu fi prea dur cu tine, spuse încet Nicole, atingându-l pe umăr. N-aveai de unde să știi…

— Dar ce tâmpenie colosală! spuse Max, ridicând glasul. Iau cu mine pușca pentru protecție și unde, mă rog, e pușca aia când apar prietenii noștri cu opt picioare? Rezemată de blestematul de perete…

— La început și noi am fost într-un loc similar, numai că toate coridoarele noastre erau roșii, nu albastre, spuse Richard. Nicole și cu mine am umblat cam o oră, apoi ne-am întors pe peron. Metroul ne-a cules din nou în zece minute și ne-a adus prin Marea Cilindrică.

— Ai căutat-o pe Eponine? întrebă Nicole.

— Am încercat. Am umblat de colo-colo și am strigat-o.

— Poate că ar trebui să mai încercăm o dată, sugeră Nicole.

Cei trei prieteni se întoarseră în lumea coridoarelor albastre. Când ajunseră la prima intersecție, Max le explică lui Richard și Nicole semnele de ruj de pe perete.

— Cred că ar trebui să ne despărțim, spuse Max. Căutarea va fi probabil mai eficientă așa… Eu zic să ne întâlnim peste o jumătate de oră în camera din spatele arcadei.

La al doilea colț, Max, acum singur, nu mai găsi semnele de ruj. Nedumerit, încercă să-și amintească dacă era posibil să fi omis să facă o hartă la fiecare cotitură sau să nu fi trecut pe-aici… Adâncit în gânduri, simți o mână pe umăr și mai să înghețe de spaimă.

— Hei, eu sunt, spuse Richard, văzându-i expresia de pe chip. N-ai auzit când te-am strigat?

— Nu, răspunse Max.

— Eram doar la două coridoare depărtare… Locul ăsta trebuie să aibă o izolație fonică fantastică… Oricum, nici eu, nici Nicole n-am găsit nici o hartă de-a ta când am dat al doilea colț. Așa că nu eram siguri…

— Rahat! exclamă Max apăsat. Nemernicii ăia deștepți au șters pereții… Nu pricepeți? Au plănuit de la bun început toată afacerea, iar noi am făcut exact ce se așteptau ei să facem.

— Dar, Max, n-aveau cum să prevadă cu exactitate tot ce vom face, spuse Richard. Nici chiar noi nu ne știam în întregime strategia. Deci cum puteau ei…

— Nu pot să explic, spuse Max. Dar o simt. Creaturile alea au așteptat în mod deliberat ca Eponine și cu mine să mâncăm și apoi ne-au îngăduit să vedem vehiculul ăla. Știau că o să plecăm în urmărirea lui și că vor avea ocazia să o înhațe pe Eponine… Și, cumva, ne-au urmărit tot timpul pe toți…

Până și Max fu de acord că e inutil s-o mai caute pe Eponine în labirintul de coridoare albastre.

— Aproape sigur că nu mai e aici, spuse el cu năduf.

În timp ce așteptau pe peron metroul, Richard și Nicole îi povestiră mai amănunțit despre sala mare cu cupola curcubeu din partea sudică a Mării Cilindrice.

— În regulă, spuse Max când cei doi terminară. O legătură e evidentă chiar și pentru mine, băiatul de fermier din Arkansas. Curcubeul din cupolă e în mod evident conectat cu curcubeul de pe cer, care a abătut atenția soldaților lui Nakamura. Așa că tipii cu curcubeul, cine or mai fi și ăștia, nu vor ca noi să fim capturați. Și nu vor să murim de foame… Probabil ei sunt cei care au construit metroul, cel puțin așa mi se pare mie logic. Dar care e relația dintre cei cu curcubeul și octopăianjeni?

— Înainte de a-mi spune de răpirea lui Eponine, eram practic convins că sunt unii și aceiași, răspunse Richard. Acum nu mai știu. E greu de interpretat experiența voastră altfel decât un act ostil.

Max râse.

— Richard, ai un fel aparte de a folosi cuvintele. De ce-i socotești și acum nevinovați pe nemernicii ăștia urâți? M-aș fi așteptat la una ca asta de la Nicole, dar pe tine octopăianjenii ăștia te-au ținut prizonier luni întregi, ți-au băgat creaturi mititele pe nas și probabil că ți-au umblat chiar și la creier…

— Asta nu știm sigur, spuse liniștit Richard.

— În regulă, spuse Max. Dar cred că tu nesocotești o grămadă de dovezi….

Max auzi vâjâitul cunoscut și se opri. Metroul sosi, îndreptându-se în direcția adăpostului octopăianjenilor.

Chiar înainte de a păși în metrou, Max întrebă cu o undă de sarcasm:

— Cum se face că metroul ăsta merge întotdeauna în direcția cea bună?

Patrick reușise, în cele din urmă, să-i convingă pe Robert și pe Nai să se întoarcă în camera muzeu. Nu fusese ușor. Atacul octopăianjenilor îi traumatizase puternic atât pe adulți, cât și pe copii. Robert nu putea dormi deloc, iar gemenii aveau coșmaruri din care se trezeau țipând. Când apărură Richard, Max și Nicole, mâncare nu mai era aproape deloc, iar Patrick începuse deja să întocmească planuri pentru situații neprevăzute.

Reîntâlnirea fu lipsită de entuziasm. Discutară pe larg ambele răpiri, care i-au deprimat profund pe toți adulții, chiar și pe Nicole. Cupola curcubeu din sud nu produse prea mare entuziasm. Însă nu exista nici un dubiu privitor la ce aveau de făcut. Richard rezumă succint situația.

— Cel puțin, sub cupolă există mâncare, spuse el.

Își strânseră lucrurile în tăcere. Patrick și Max coborâră copiii prin coridorul vertical cu spițe. Metroul apăru la scurt timp după ce toată lumea ajunse pe peron. Nu opri la nici una din cele două stații intermediare, ci își continuă drumul prin tunelul transparent din Marea Cilindrică. Ciudatele și minunatele creaturi subacvatice de pe partea cealaltă a peretelui tunelului, aproape sigur bioți, i-au fascinat pe copii, iar lui Richard i-au amintit de voiajul său la New York, cu ani în urmă, când venise să o caute pe Nicole.

Încăperea de sub cupola de la celălalt capăt al liniei de metrou era cu adevărat uluitoare. Deși la început Benjy și copiii se arătară mai interesați de varietatea de hrană nouă și proaspătă întinsă pe o masă lungă de pe o latură a camerei, adulții umblară uimiți de colo-colo, nu doar uitându-se la culorile strălucitoare ale curcubeului de deasupra capului lor, ci și examinând toate firidele din partea opusă peronului, unde se aflau băile și dormitoarele individuale.

Max măsură cu pasul dimensiunea podelei încăperii principale. În partea cea mai lată avea cincizeci de metri, iar de la marginea peronului până la pereții albi și intrările firidelor, patruzeci de metri. Patrick veni lângă Max, care stătea la marginea peronului, în timp ce ceilalți discutau cum să împartă firidele-dormitor.

— Îmi pare rău de Eponine, spuse Patrick, punând mâna pe umărul prietenului său.

Max ridică din umeri.

— Într-un fel, e mai rău că Ellie a fost luată. Nu știu dacă Robert și Nikki își vor reveni vreodată complet.

Cei doi bărbați rămaseră alături, uitându-se la tunelul întunecat și pustiu.

— Știi, Patrick, spuse Max mohorât, aș vrea să pot convinge fermierul din mine că necazurile noastre au luat sfârșit și că cei cu curcubeul or să aibă grijă de noi.

Kepler veni în fugă cu o legumă lungă care semăna cu un morcov verde.

— Domnule Puckett, spuse el, trebuie să gustați din asta. E cea mai bună.

Max acceptă darul băiețelului și mușcă din legumă.

— Chiar că e bună, Kepler, spuse el, ciufulind părul băiatului. Îți mulțumesc foarte mult.

Kepler se întoarse alergând la ceilalți. Max ronțăi încet leguma.

— Întotdeauna mi-am îngrijit excelent porcii și găinile, îi spuse el lui Patrick. Au avut hrană bună și condiții de trai grozave.

Arătă cu mâna dreaptă spre cupolă și spre masa încărcată cu mâncare.

— De asemenea, renunțam la animale pe rând, când eram gata să le tai sau să le vând la târg.