Razboi pe Rama

10

Nicole se trezi devreme. Benjy se sculase deja și se îmbrăcase, dar Kepler încă mai dormea în celălalt capăt al camerei. Benjy o ajută răbdător pe Nicole să facă duș și să se îmbrace, cum făcuse și altădată.

Câteva minute mai târziu, Max intră în cameră. După ce-l trezi pe Kepler, se duse la Nicole și o luă de mână.

— Prietena mea, aseară n-am spus prea multe pentru că n-am găsit cuvintele potrivite… Chiar și acum, mi se par atât de aiurea…

Max își întoarse fața de la ea.

— La dracu’, Nicole, spuse el cu glas tremurat, fără s-o privească. Știi ce simt pentru tine… ești o persoană frumoasă, frumoasă.

Se opri. În cameră se auzea doar zgomotul apei de la dușul lui Kepler. Nicole îi strânse mâna.

— Când aveam optsprezece ani, spuse Max ezitant întorcându-și fața spre ea, tata a murit de o formă rară de cancer la rinichi… Toți știam că se apropie momentul. Clyde, mama și cu mine l-am urmărit câteva luni cum se stinge încetul cu încetul… Dar tot nu-mi venea să cred că a murit, nici chiar după ce l-am pus în sicriu… S-a ținut o slujbă mică la cimitir, doar în prezența prietenilor de la fermele învecinate, plus un mecanic auto din De Queen, un bărbat pe nume Willie Townsend, care se îmbăta cu tata în fiecare seară de sâmbătă.

Max zâmbi și se relaxă. Îi plăcea foarte mult să povestească.

— Willie era un ticălos bun, burlac, dur ca oțelul pe dinafară, moale precum ceara pe dinăuntru… Regina liceului din De Queen îi dăduse papucii când era tânăr și de atunci n-a mai avut nici o iubită… În tot cazul, mama m-a întrebat dacă vreau să spun câteva vorbe „despre tata” la cimitir și am acceptat… Mi le-am scris, le-am memorat cu grijă, ba chiar am și exersat o dată, cu glas tare, în fața lui Clyde… Când a venit slujba, eram gata cu discursul meu… „Tatăl meu, Henry Allan Puckett, a fost un om grozav”, am început eu. Apoi m-am oprit, după cum plănuisem și m-am uitat în jur. Willie deja se smiorcăia și se uita în pământ… Dintr-o dată am uitat tot ce trebuia să spun în continuare. Am stat cu toții în picioare acolo, în soarele fierbinte din Arkansas, un timp care mie mi s-a părut o veșnicie dar care, probabil, n-a depășit treizeci de secunde… Nu mi-am mai amintit restul discursului. În cele din urmă, atât din disperare cât și de jenă, am spus: „O, la dracu’!” și Willie s-a băgat imediat cu un zgomotos „Amin”…

Nicole râdea.

— Max Puckett, nu există altul ca tine nicăieri în universul ăsta, spuse ea.

Max zâmbi larg.

— Aseară eram cu franțuzoaica în pat și discutam despre cealaltă Nicole pe care extratereștrii au creat-o pentru Simone și Michael, și Ep s-a întrebat dacă i-ar putea face și ei un robot Max Puckett. Îi plăcea ideea de a avea un soț perfect care să facă întotdeauna exact ce îi cerea ea… Chiar și noaptea… Am râs până ne-au durut coastele încercând să ne închipuim ce ar putea face sau nu robotul ăla în pat…

— Să-ți fie rușine, Max, spuse Nicole.

— De fapt, franțuzoaica a fost cea cu imaginația bogată… În tot cazul, am fost trimis aici într-un scop anume, să te informez că avem alături un mic dejun furnizat cu amabilitate de capetele pătrate, ca o încercare a noastră de a-ți spune la revedere sau de a-ți ura „bon voyage” sau ce e nimerit… Micul dejun va începe exact peste opt minute…

Nicole fu încântată să descopere că atmosfera de la micul dejun era destinsă și plăcută. În seara precedentă sublimase de mai multe ori că plecarea ei nu trebuie să fie prilej de durere, ci trebuie sărbătorită ca sfârșitul unei vieți minunate. Se părea că familia și prietenii ținuseră cont de vorbele ei, căci numai ocazional vedea o față tristă.

Ellie și Benjy o încadrau pe Nicole la masa lungă pusă de roboții bloc. Lângă Ellie stătea Nikki, apoi Maria și doctorul Blue. De cealaltă parte, Max și Eponine stăteau lângă Benjy, apoi urmau Marius, Kepler și Vulturul. În timpul mesei, Nicole observă cu mirare că Maria conversează cu doctorul Blue.

— Nu știam că știi să citești culorile, Maria, spuse Nicole cu un ton clar admirativ.

— Doar puțin, spuse fata, ușor stânjenită de compliment. M-a învățat Ellie.

— E grozav, comentă Nicole. Max spuse:

— Bineînțeles că adevăratul lingvist din acest grup este omul-pasăre de la capătul mesei… L-am văzut ieri vorbind chiar și cu iguanele, în clicuri și scârțâituri bizare.

— Uah, eu n-aș vorbi cu creaturile alea scârboase, interveni Nikki.

— Ele au un mod total diferit de a privi lumea, spuse Vulturul. Foarte simplu, foarte primitiv.

Eponine se aplecă peste masă și i se adresă direct Vulturului.

— Ce aș vrea eu să știu este ce trebuie să fac pentru a avea un tovarăș robot extraterestru numai al meu. Mi-ar plăcea unul care să arate ca Max, dar să nu fie țâfnos, și să aibă anumite calități îmbunătățite…

Toată lumea râse. Nicole zâmbi în sinea ei uitându-se în jurul mesei. Așa e perfect, se gândi ea. Nu puteam să-mi doresc o despărțire mai plăcută.

Doctorul Blue și Vulturul îi dădură lui Nicole o ultimă doză de lichid albastru în timp ce-și aranja lucrurile. Îi părea bine că poate să-și ia rămas bun în particular de la colegul ei octopăianjen.

— Îți mulțumesc pentru tot, spuse simplu Nicole, îmbrățișându-l.

— Ne vei lipsi tuturor, răspunse doctorul Blue în culori. Noul Optimizator Șef voia să organizeze o despărțire măreață, dar i-am spus că nu mi se pare nimerit… M-a rugat să-ți spun rămas bun în numele întregii noastre specii.

O însoțiră cu toții la sas. Avu loc ultima serie de îmbrățișări și zâmbete, apoi Vulturul și Nicole trecură prin sas. Nicole oftă când Vulturul o așeză în navetă și strânse scaunul cu rotile.

— Au fost grozavi, nu-i așa?

— Te iubesc și te respectă foarte mult, răspunse Vulturul.

După ce părăsiră steaua de mare, avură din nou în fața ochilor priveliștea formidabilului tetraedru de lumină care se rotea încet.

— Cum te simți? întrebă Vulturul.

— Ușurată și puțin înspăimântată.

— Era de așteptat.

— Cât crezi că mai am până să-mi cedeze inima? întrebă Nicole câteva clipe mai târziu.

— E greu de spus cu precizie.

— Știu, știu, spuse nerăbdătoare Nicole. Dar voi sunteți savanți… Trebuie să fi făcut calcule…

— Între șase și zece ore, spuse Vulturul.

În șase până la zece ore voi fi moartă, se gândi Nicole. Frica era acum mai palpabilă. Nu putea s-o înlăture complet.

— Cum e să fii mort? întrebă Nicole.

— Ne-am gândit că ai să pui întrebarea asta. Ni s-a spus că e la fel ca atunci când ești decuplat de la sursa de energie.

— Un nimic, pe vecie?

— Așa cred.

— Și actul morții în sine? întrebă Nicole. Are ceva deosebit?

— Nu știm, spuse Vulturul. Sperăm să ne împărtășești cât mai multe din cele ce vei simți.

Un timp zburară în tăcere. În fața lor, Baza de Tranzit devenea tot mai mare. La un moment dat, naveta își schimbă puțin direcția și în centrul ferestrei ei apăru Modulul Cunoașterii.

— Te superi dacă te întreb ceva? spuse Vulturul. Nicole se întoarse și-i zâmbi extraterestrului prin cască.

— Deloc. Sper că nu te-a apucat timiditatea tocmai acum la urmă.

— Nu voiam să-ți tulbur gândurile.

— De fapt, în momentul de față nu mă gândesc la nimic anume, spuse Nicole. Mintea mea plutește în derivă.

— De ce vrei să-ți petreci ultimele clipe în Modulul Cunoașterii?

Nicole râse.

— Asta este cea mai pre-programată întrebare pe care am auzit-o vreodată, spuse ea. Parcă-mi văd răspunsul stocat în vreun fișier din categoria „Moartea: Ființele Umane”, și alte categorii înrudite.

Vulturul nu spuse nimic.

— Când, cu ani în urmă, Richard și cu mine ne aflam izolați în New York și nu credeam să mai avem vreo șansă de evadare, discutam despre ce ne-ar fi plăcut să facem în ultimele momente dinaintea morții. Am fost de acord că prima alegere ar fi să facem dragoste. A doua alegere era să învățăm ceva nou, să trăim pentru ultima dată fiorul descoperirii…

— O idee foarte avansată, spuse Vulturul.

— Și practică. Dacă intuiția nu mă înșeală, acest Modul al Cunoașterii va fi atât de uluitor încât nici n-am să bag de seamă cum mi se duc ultimele clipe de viață… Chiar așa hotărâtă cum sunt, cred că m-ar copleși frica dacă n-aș avea o preocupare în care să mă implic activ în ultimele ore.

Modulul Cunoașterii umplea acum întreaga fereastră a navetei. Vulturul spuse:

— Înainte de a intra, vreau să-ți dau niște informații despre acest loc… Modulul sferic este alcătuit de fapt din trei domenii concentrice, separate, fiecare cu o menire anume. Regiunea de la exterior, care este și cea mai mică, e concentrată pe cunoștințele legate de prezent sau aproape-prezent. În următoarea regiune, la interior, sunt stocate toate informațiile istorice despre această parte a galaxiei. Sfera mare interioară conține toate modelele de prezicere a viitorului, precum și scenarii pentru erele următoare…

— Parcă spuneai că n-ai fost înăuntru, spuse Nicole.

— N-am fost. Dar astă-noapte baza mea de date despre Modulul Cunoașterii a fost adusă la zi și extinsă…

În suprafața exterioară a sferei se deschise o ușă și naveta dădu să intre.

— Stai o clipă, spuse Nicole. Să înțeleg că, aproape sigur, n-am să mai ies vie din modulul ăsta?

— Da, răspunse Vulturul.

— Atunci vrei, te rog, să rotești vehiculul ăsta, încet, ca să arunc o ultimă privire la lumea din afară?

Naveta execută lent o manevră de rotire și Nicole se uită fix pe fereastră. Văzu în depărtare celelalte module ale Bazei de Tranzit, coridoarele de transport și, departe, steaua de mare în care familia și prietenii ei își făceau bagajele pentru transfer. Într-o anumită direcție, galbena stea Tau Ceti, atât de asemănătoare cu Soarele, era singurul obiect mare vizibil pe fereastră dar, în ciuda strălucirii ei și a luminii reflectate de Baza de Tranzit, Nicole putu să distingă totuși și alte câteva stele pe fondul negru al cosmosului.

Moartea mea nu va schimba nimic din această scenă, se gândi Nicole. Vor fi doar doi ochi mai puțin ce să-i vadă splendoarea. Mai puțin cu o grupare de substanțe chimice evoluate până la înzestrarea cu conștiință, care să se întrebe ce înseamnă toate astea.

— Mulțumesc, spuse Nicole. Acum putem să mergem înainte.