Ochiul Lumii

10 Plecarea

Un singur felinar, cu ferestruicile pe jumătate închise, atârna într-un cui pe un stâlp, aruncând o lumină palidă. Cea mai mare parte a grajdului fusese înghiţită de umbre. În clipa în care Rand intră pe uşa care dădea în curte, urmându-i îndeaproape pe Mat şi pe Străjer, Perrin, care stătuse cu spatele lipit de uşa unei despărţituri, sări de la locul lui, făcând să fâşâie fânul. Era înveşmântat într-o mantie grea.

Lan abia ce se opri ca să îl întrebe:

— Te-ai uitat aşa cum ţi-am spus, fierarule?

— M-am uitat, răspunse Perrin. Nu mai e nimeni aici în afară de noi. De ce s-ar ascunde cineva?

— Paza bună trece primejdia rea, fierarule.

Străjerul aruncă o privire rapidă prin grajdul cufundat în întuneric şi spre podul învăluit în umbra deasă, apoi clătină din cap.

— Nu mai e timp, murmură el, aproape pentru sine. Ea spune să ne grăbim.

Ca şi cum ar fi vrut ca faptele să se potrivească cu vorbele, se îndreptă cu paşi mari spre locul din spatele ochiului de lumină unde erau priponiţi cei cinci cai, gata înhămaţi şi înşeuaţi. Doi dintre ei erau armăsarul cel negru şi iapa cea albă, pe care Rand îi văzuse înainte. Ceilalţi trei, chiar dacă nu la fel de înalţi şi de zvelţi, păreau cu siguranţă a fi printre cei mai buni pe care îi puteai găsi în Ţinutul celor Două Râuri. fără să zăbovească, Lan începu să cerceteze cu grijă chingile şi cingătorile de la şa şi legăturile de piele care ţineau desagile, burdufurile de apă şi păturile făcute sul din spatele şeilor. Rand se uită la prietenii săi cu un zâmbet tremurat, încercând din toate puterile să pară într-adevăr nerăbdător de plecare.

Mat remarcă pentru prima oară sabia de la brâul lui Rand şi arată înspre ea cu degetul.

— Eşti pe cale să devii Străjer?

Scoase un hohot de râs, dar se opri brusc, aruncând o privire spre Lan. Aparent, Străjerul nu băgase de seamă.

— Sau cel puţin gardă de neguţător, continuă Mat, cu un rânjet care părea puţin forţat.

Îşi ridică arcul, cântărindu-l în mână.

— Pentru el nu-i de ajuns o armă de om cinstit.

Rand se gândi o clipă să îşi fluture sabia, dar faptul că Lan era acolo îl făcu să se răzgândească. Străjerul nici măcar nu se uita înspre el, dar Rand era sigur că bărbatul era atent la tot ce se petrecea în jur. Aşa că spuse pe un ton exagerat de firesc:

— S-ar putea să îmi fie de folos. Ca şi cum nu era nimic neobişnuit în a avea o sabie.

Perrin făcu o mişcare, încercând să ascundă ceva sub mantie. Rand zări o cingătoare lată de piele în jurul brâului ucenicului fierar, iar de un ochete atârna o secure.

— Ce ai acolo? întrebă el.

— Gardă de neguţător, de bună seamă, râse dispreţuitor Mat.

Tânărul pletos se uită încruntat la Mat, într-un fel care sugera că se întrecuse cu gluma, apoi oftă din greu şi îşi dădu mantia la o parte, scoţând la iveală securea. Nu era o unealtă obişnuită de pădurar. Tăişul lat în formă de semilună de o parte a cozii şi vârful curbat de cealaltă parte o făceau să pară tot atât de ciudată pentru Cele Două Râuri ca sabia lui Rand. Cu toate acestea, Perrin îşi sprijini mâna pe ea, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.

— L-a făcut jupân Luhhan, cu vreo doi ani în urmă, pentru garda unui cumpărător de lână. Dar când a fost gata, individul nu a mai vrut să plătească suma pentru care se înţeleseseră, iar jupân Luhhan nu a vrut să ia mai puţin. Mi-a dat-o mie când – îşi drese glasul, apoi îi aruncă lui Rand aceeaşi privire încruntată şi ameninţătoare cu care se uitase mai devreme la Mat –, când m-a găsit servindu-mă de ea. A spus că ar fi mai bine să îl iau eu, căci tot nu îi era de niciun folos.

— Servindu-te de ea, chicoti Mat, dar, în momentul în care Perrin ridică privirea, se grăbi să îi facă semn să se liniştească.

— Întocmai. E bine ca măcar unul dintre noi să ştie să se folosească de o armă adevărată.

— Arcul ăla e o armă adevărată, spuse Lan pe neaşteptate, îşi lăsă mâna să cadă pe şaua calului său mare şi negru şi îi privi cu gravitate. Şi tot aşa şi praştiile pe care le-am văzut la voi. Nu are nici o importanţă că până acum nu le-aţi folosit decât ca să vânaţi iepuri sau ca să alungaţi lupii din preajma oilor. Orice obiect poate fi o armă în mâna bărbatului sau a femeii care are curajul şi voinţa de a-l îl folosi ca atare. Acest lucru trebuie să vă fie foarte limpede înainte să plecăm din Ţinutul celor Două Râuri, înainte să părăsim Emond’s Field, dacă vreţi să ajungeţi teferi în Tar Valon – chiar şi fără ameninţarea trolocilor.

Vocea şi chipul lui, reci ca gheaţa şi de duritatea pietrei de mormânt, le înăbuşi zâmbetele şi vorbele. Perrin făcu o strâmbătură şi îşi trase la loc mantia peste secure. Mat se uita ţintă la picioare şi amesteca paiele de pe jos cu vârful încălţărilor. Străjerul mormăi ceva şi se întoarse la cai, iar tăcerea se prelungi.

— Nu prea seamănă cu ce era în poveşti, vorbi în cele din urmă Mat.

— Ştiu şi eu, răspunse Perrin, ursuz. Troloci, un Străjer, o femeie Aes Sedai. Ce altceva mai vrei?

— O Aes Sedai, murmură Mat, ca şi cum i s-ar fi făcut dintr-odată frig.

— O crezi, Rand? întrebă Perrin. Vreau să spun, ce ar putea vrea trolocii de la noi?

Se uitară cu toţii, în acelaşi timp, pe furiş, spre Străjer. Lan părea absorbit de chinga de la şaua iepei albe, dar toţi trei se îndreptară spre uşa grajdului, cât mai departe de el. Chiar şi aşa, se înghesuiră unul într-altul şi vorbiră cu glas scăzut. Rand dădu din cap.

— Nu ştiu, dar a avut dreptate când a spus că numai fermele noastre au fost atacate. Şi aici, în sat, prima dată au atacat casa jupânului Luhhan şi fierăria. L-am întrebat pe Staroste. E foarte uşor să crezi că pe noi ne urmăresc.

Deodată îşi dădu seama că amândoi îl ţintuiau cu privirea.

— L-ai întrebat pe Staroste? spuse Mat neîncrezător. Dar Moiraine ne zisese să nu vorbim cu nimeni despre asta.

— Nu i-am spus de ce întreb, protestă Rand. Vrei să spui că voi nu aţi vorbit cu nimeni? Nu aţi spus nimănui că plecaţi?

Perrin dădu din umeri, parcă apărându-se.

— Moiraine Sedai a spus să nu pomenim nimănui nimic.

— Am lăsat răvaşe, zise Mat. Pentru familie. O să le găsească dimineaţă. Rand, maică-mea crede că Tar Valon este cel mai primejdios loc după Shayol Ghul.

Chicoti, încercând să arate că nu era de aceeaşi părere cu ea, dar nu sună prea convingător.

— Ar încerca să mă închidă în beci dacă ar crede că îmi trece măcar prin cap să mă duc acolo.

— Jupân Luhhan e de neclintit, adăugă Perrin, iar jupâneasa Luhhan e şi mai îndărătnică. Dacă ai fi văzut o umblând prin dărâmături, spunând că nădăjduieşte ca trolocii să vina înapoi ca să poată pune mâna pe ei…

— Arde-m-ar focul, Rand, exclamă Mat, ştiu că e o Aes Sedai, dar trolocii au fost într-adevăr aici. Ne-a zis să nu spunem nimănui. Dacă nici măcar o femeie Aes Sedai nu ştie ce să facă într-o astfel de împrejurare, cine ar putea şti?

— Nu ştiu.

Rand îşi frecă fruntea cu mâna. Îl durea capul. Nu putea să îşi scoată visul acela din minte.

— Tatăl meu o crede. Cel puţin a fost de acord că trebuie să plecăm.

Moiraine apăru pe neaşteptate în uşă.

— Ai vorbit cu tatăl tău despre această călătorie?

Era îmbrăcată în gri închis din cap până-n picioare, cu fusta despicată ca să poată calări bărbăteşte, iar inelul cu şarpe era singurul obiect din aur pe care îl purta acum. Rand se uită la toiagul ei; în ciuda flăcărilor pe care le văzuse, pe toiag nu era nici o urmă de arsură, nici măcar de funingine.

— Nu puteam pleca fără să îi spun.

Moiraine îl privi câteva clipe, cu buzele strânse, apoi se întoarse spre ceilalţi.

— Şi voi aţi fost de părere că un răvaş nu este de ajuns?

Mat şi Perrin se grăbiră să răspundă, asigurând-o că nu făcuseră decât să lase răvaş, aşa cum le spusese. Încuviinţând din cap, Moiraine le făcu semn să tacă, şi se uită pătrunzător la Rand.

— Ce s-a întâmplat este deja ţesut în Pânză. Lan?

— Caii sunt gata, anunţă Străjerul, şi avem destule provizii ca să ajungem până la Baerlon, ba chiar să ne mai rămână. Putem pleca oricând. Cel mai bine ar fi chiar acum.

— Nu fără mine.

Egwene se strecură în grajd, cu şalul înfăşurat ca o bocceluţă în braţe. Rand aproape căzu din picioare.

Sabia lui Lan era pe jumătate scoasă din teacă; când văzu cine este, o vârî la loc, iar privirea îi deveni inexpresivă. Perrin şi Mat începură să bâiguie ceva, încercând să o convingă pe Moiraine că nu îi spuseseră lui Egwene despre plecare. Femeia Aes Sedai nu îi băgă în seamă; se uita pur şi simplu la Egwene, lovindu-se uşor cu degetul peste buze.

Egwene îşi acoperise capul cu gluga mantiei de culoare cafeniu închis, dar nu îndeajuns cât să îi ascundă îndrăzneala cu care o privi pe Moiraine.

— Am tot ce îmi trebuie. Şi mâncare. Şi refuz să rămân aici. Probabil că nu o să mai am niciodată ocazia să văd lumea care se întinde dincolo de Ţinutul celor Două Râuri.

— Asta nu e o călătorie de plăcere în Codrul cu Bălţi, Egwene, bombăni Mat, dar făcu un pas înapoi când o văzu uitându-se la el pe sub sprâncene.

— Mulţumesc, Mat. Ştiam şi singură. Crezi că doar voi trei vreţi să vedeţi ce e dincolo? Visez şi eu la asta de tot atâta timp cât şi voi, şi nici prin cap nu-mi trece să scap ocazia.

— Cum ai aflat că plecăm? se interesa Rand. Oricum, nu poţi merge cu noi. Nu plecam pentru că vrem. Ne urmăresc trolocii.

Se uită îngăduitoare la el, iar Rand se înroşi şi încremeni de indignare.

— În primul rând, îi spuse ea cu blândeţe, l-am văzut pe Mat furişându-se, încercând din răsputeri să nu fie văzut. L-am văzut pe Perrin încercând să ascundă ciudăţenia aia de secure uriaşă sub mantie. Ştiam că Lan cumpărase un cal, şi mi-am pus deodată întrebarea de ce avea nevoie de încă unul. Şi dacă a cumpărat unul însemna că putea să mai cumpere şi alţii. Asta şi faptul că Mat şi Perrin se furişau ca nişte viţei care voiau să treacă drept vulpi… ei bine, nu vedeam decât o explicaţie. Nu ştiu dacă mă miră sau nu să te găsesc aici, Rand, după toate istorisirile tale despre vise. Dar atâta vreme cât Mat şi Perrin erau părtaşi, ar fi trebuit să mă gândesc că o să fii şi tu aici.

— Trebuie să plec, Egwene, şopti Rand. Toţi trebuie să plecăm, altfel trolocii o să se întoarcă.

— Trolocii! râse Egwene neîncrezătoare. Rand, dacă ai hotărât să vezi lumea, foarte bine, dar scuteşte-mă de poveştile tale prosteşti.

— E adevărat, întări Perrin, iar Mat începu:

— Trolocii…

— Destul, zise Moiraine încetişor, dar vorbele ei le întrerupseră discuţia cu precizia unui bisturiu. A mai observat cineva toate astea?

Vocea îi era blândă, dar Egwene înghiţi în sec şi îşi îndreptă spatele înainte să răspundă.

— După noaptea trecuta oamenii nu se gândesc decât cum să reclădească şi ce să facă dacă se va întâmpla din nou. Nu sunt în stare să vadă nimic altceva dacă nu le este băgat sub nas. Şi nu am spus nimănui ce bănuiam. Nimănui.

— Foarte bine, rosti Moiraine după câteva clipe. Poţi veni cu noi.

O expresie uimită traversă chipul lui Lan. Dispăru într-o clipită, faţa sa îşi redobândi calmul, dar izbucni furios:

— Nu, Moiraine!

— Acum e parte din Pânză, Lan.

— E absurd! ripostă el. Nu există niciun motiv să vină cu noi; dimpotrivă, există toate motivele să rămână aici.

— Există un motiv, vorbi Moiraine calm. Este parte din Pânză, Lan.

Faţa încremenită a Străjerului rămase inexpresivă, dar acesta dădu uşor din cap a încuviinţare.

— Dar o să ne urmărească trolocii, Egwene, interveni Rand. Nu o să fim în siguranţă până nu ajungem în Tar Valon.

— Nu încerca să mă sperii ca să rămân, răspunse ea. Merg şi eu.

Rand cunoştea acest ton. Nu-l mai auzise de când Egwene hotărâse că şi copiii se puteau căţăra în cei mai înalţi copaci, dar şi-l aducea foarte bine aminte.

— Dacă eşti de părere că o să-ţi placă să fii urmărită de troloci, începu el, dar Moiraine îl întrerupse.

— Nu avem vreme pentru asta. Până în zori trebuie să ajungem cât mai departe. Rand, dacă o lăsăm aici, poate să ridice tot satul în picioare înainte să apucăm să facem o milă, iar asta sigur l-ar pune în gardă pe Myrddraal.

— N-aş face asta, protestă Egwene.

— Poate să ia calul Menestrelului, glăsui Străjerul. O să-i las destui bani ca să îşi cumpere altul.

— Asta nu se va putea, se auzi vocea puternică a lui Thom Merrilin din podul cu fân. De data aceasta sabia lui Lan ieşi de tot din teacă şi nu o puse la loc în timp ce se uita în sus înspre Menestrel. Thom aruncă jos o pătură făcută sul, apoi îşi aruncă în spate cutia cu flautul şi harpa şi îşi puse pe umeri două desăgi umflate.

— Satul ăsta nu mai are nevoie de mine acum şi, pe de altă parte, nu am fost niciodată în Tar Valon. Şi deşi călătoresc de obicei singur, după noaptea trecută nu mă voi împotrivi la ideea de a călători cu cineva.

Străjerul îi aruncă lui Perrin o privire piezişă, iar Perrin se foi stânjenit.

— Nu m-am gândit să mă uit în pod, murmură el.

În timp ce Menestrelul cu picioare lungi cobora din pod pe scară, Lan vorbi, pe un ton scorţos.

— Şi aceasta este parte din Pânză, Moiraine Sedai?

— Totul este parte din Pânză, vechiul meu prieten, răspunse Moiraine cu blândeţe. Nu putem alege. Dar o să vedem.

Thom puse piciorul jos şi se întoarse cu spatele la scară, scuturându-şi fânul de pe mantia acoperită de petice.

— De fapt, spuse el pe un ton mai firesc, s-ar putea spune că ţin să călătoresc cu cineva. Mi-am petrecut multe ceasuri la o cană de bere încercând să mă gândesc cum am să-mi sfârşesc zilele. Negreşit, nu vreau să ajung în ghearele unui troloc.

Se uită chiorâş la sabia Străjerului.

— Nu-i nevoie. Nu sunt o bucată de brânză care trebuie tăiata.

— Jupân Merrilin, spuse Moiraine, trebuie să plecam repede, şi aproape sigur ne îndreptăm spre mari primejdii. Trolocii sunt încă aproape, iar noi vom merge noaptea. Eşti convins că vrei să ne însoţeşti?

Thom îi privi pe toţi cu un zâmbet batjocoritor.

— Dacă nu este prea primejdios pentru fată, nu poate fi prea primejdios nici pentru mine. Pe lângă asta, ce Menestrel nu ar fi gata să înfrunte niscai primejdii ca să ajungă în Tar Valon?

Moiraine încuviinţă, iar Lan vârî sabia în teacă. Rand se întrebă brusc ce s-ar fi întâmplat dacă Thom s-ar fi răzgândit sau dacă Moiraine nu ar fi încuviinţat. Menestrelul începu să îşi înşeueze calul ca şi cum nu s-ar fi gândit niciodată la altceva, dar Rand observă că se uită de mai multe ori la sabia lui Lan.

— Bine, rosti Moiraine. Ce cal îi dăm lui Egwene?

— Caii neguţătorului ambulant sunt la fel de răi ca şi caii Dhurran, răspunse Străjerul acru. Sunt puternici, dar merg încet.

— Bela, propuse Rand, iar privirea pe care i-o aruncă Lan îl făcu să îşi dorească să nu fi vorbit.

Ştia că nu o poate face pe Egwene să se răzgândească, aşa că nu îi mai rămânea decât să dea o mână de ajutor.

— Poate că Bela nu e la fel de iute ca restul cailor, dar e puternică. Am mers şi eu cu ea câteodată. Poate să ţină pasul.

Lan se uită în despărţitura unde se afla Bela, murmurând ceva în barbă.

— S-ar putea să fie ceva mai buna decât ceilalţi, spuse el în cele din urmă. Îmi închipui că n-avem de ales.

— Atunci va trebui să ne mulţumim cu ea, încheie Moiraine. Rand, găseşte o şa pentru Bela. Hai, repede! Am zăbovit deja prea mult.

Rand alese în grabă o şa şi o pătură din şopron, apoi o aduse pe Bela din grajd. Când îi puse şaua, iapa se uită la el cu o privire somnoroasă şi surprinsă. Nu era obişnuită, căci Rand călărea fără şa. Îşi linişti iapa în timp ce îi strângea chingile, iar Bela acceptă ciudăţenia situaţiei, mulţumindu-se să scuture doar din coamă. Rand lua bocceluţa lui Egwene şi o legă în spatele şeii, iar ea urcă pe cal şi îşi potrivi fustele. Nu erau despicate ca să călărească bărbăteşte, aşa ca i se vedeau ciorapii de lână până la genunchi. Purta aceleaşi încălţări din piele moale ca toate fetele din sat. Nu erau potrivite nici pentru a merge la Dealul Străjii, darămite până la Tar Valon.

— Tot mai cred că nu ar trebui să vii, şopti el. Nu am născocit povestea cu trolocii. Dar îţi promit că voi avea grija de tine.

— Poate că eu voi avea grija de tine, răspunse ea pe un ton glumeţ.

Văzându-i privirea exasperată, zâmbi şi se aplecă să îi netezească părul.

— Ştiu că o să ai grijă de mine, Rand. O să avem fiecare grijă de celălalt. Dar acum ar fi mai bine să te îngrijeşti să te urci pe cal.

Îşi dădu seama că toţi ceilalţi încălecaseră şi îl aşteptau pe el. Singurul cal rămas fără călăreţ era Noruţ, un cal înalt şi sur cu coama şi coada negre, care îi aparţinea – sau îi aparţinuse – lui Jon Thane. Se urcă în şa, nu fără greutate, căci Noruţ îşi scutura capul şi se cabra când Rand încercă să îşi pună piciorul în scară, iar teaca sabiei i se încurca între picioare. Nu fusese o întâmplare că prietenii săi nu îl aleseseră pe Noruţ. Jupân Thane îl punea pe surul cel aprig să se întreacă adesea cu alţi cai ai neguţătorilor, iar Rand nu auzise să fi pierdut vreodată, dar nici nu auzise că Noruţ ar fi fost vreodată uşor de călărit. Probabil că Lan plătise o avere ca să îl convingă pe morar să îl vândă. Când se aşeză în şa, mişcările lui Noruţ se înteţiră, ca şi cum surul ar fi fost nerăbdător să plece. Rand apucă puternic frâiele şi încercă să îşi spună că nu-i se va întâmpla nimic. Poate ca dacă reuşea să se convingă pe sine, reuşea să îşi convingă şi calul.

O bufniţă ţipă în noapte, iar sătenii tresăriră înainte de a-şi da seama ce era. Scoaseră un râset nervos şi se priviră ruşinaţi.

— Data viitoare şoarecii de câmp o să ne facă să ne urcăm în copac, vorbi Egwene, cu un chicotit şovăielnic.

Lan dădu din cap.

— Mai bine ar fi fost lupi.

— Lupi?! exclamă Perrin, iar Străjerul îi făcu cinstea de a-i arunca o privire inexpresivă.

— Lupilor nu le plac trolocii, fierarule, şi nici trolocilor nu le plac lupii, şi de altfel nici câinii. Dacă aş auzi lupii urlând, aş fi sigur că nu sunt troloci în preajmă care să ne pândească.

Porni în noapte, la lumina lunii, călărind încet pe calul său mare şi negru.

Moiraine îl urmă fără să şovăie o clipă, iar Egwene se ţinea aproape de ea. Rand şi Menestrelul încheiau plutonul, venind în urma lui Mat şi Perrin. Spatele hanului era cufundat în întuneric şi tăcere, iar curtea era plină de umbrele pestriţe aruncate de lună. Zgomotul înăbuşit al copitelor se stinse repede, pierzându-se în noapte. În întuneric, mantia îl făcea pe Străjer să pară şi el o umbră. Doar nevoia de a-l lăsa să deschidă drumul îi făcea pe ceilalţi să nu se înghesuie în jurul lui. Nu avea să fie deloc uşor să iasă din sat fără să fie văzuţi, hotărî Rand pe când se apropiau de poartă. Cel puţin fără să fie văzuţi de săteni. La multe ferestre din sat se vedeau lumini palide, gălbui şi, deşi aceste licăriri păreau foarte mici în noapte, în dreptul lor se vedeau adesea siluete – siluetele sătenilor care stăteau de veghe ca să vadă ce le aduce noaptea. Nimeni nu voia să mai fie luat prin surprindere.

Ajuns în partea cea mai întunecata de lângă han, tocmai când se pregătea să iasă din curtea grajdului, Lan se opri brusc, cerându-le tăios să facă linişte. Răsuna zgomot de cizme pe Podul de Căruţe, şi ici şi colo pe pod lumina lunii făcea să sclipească bucăţi de metal. Cizmele tropăiau pe pod, făcând să scrâşnească pietrele, şi se apropiau cu iuţeală de han. Nu se auzea niciun sunet dinspre cei aflaţi în umbră. Rand bănuia că prietenilor lui le era prea teamă ca să mai facă vreun zgomot. Şi el era înspăimântat.

Paşii se opriră în faţa hanului, în spaţiul întunecat de dincolo de lumina slabă aruncată de ferestrele din sala cea mare. Rand îşi dădu seama cine erau doar în momentul în care Jon Thane făcu un pas înainte, cu o suliţă sprijinită pe umărul său voinic şi cu pieptul strâns într-un pieptar vechi acoperit cu discuri de oţel: vreo doisprezece bărbaţi din sat şi de la fermele din apropiere, unii purtând coifuri sau bucăţi de armură care zăcuseră timp de generaţii în poduri, acoperite de praf, toţi înarmaţi cu suliţe, topoare sau halebarde ruginite.

Morarul aruncă o privire iscoditoare prin ferestrele de la sala cea mare, apoi se întoarse şi spuse tăios:

— Nu pare să fie nimic aici.

Ceilalţi formară două şiruri neregulate în spatele lui şi porniră mărşăluind în noapte, ca şi cum ar fi ascultat de ritmul a trei tobe diferite.

— Doi troloci Dha’vol şi s-a zis cu ei, murmură Lan după ce zgomotul cizmelor lor se stinse; dar la urma urmei au ochi şi urechi.

Îşi întoarse armăsarul.

— Haideţi!

Încet, fără zgomot, Străjerul îi conduse înapoi prin curtea grajdului, apoi de-a lungul malului printre sălcii, până la Izvorul de Vin. Într-atât de aproape de râu, încât apa rece şi repede care scânteia în jurul picioarelor cailor era îndeajuns de mare încât să atingă tălpile călăreţilor.

Urcând pe celălalt mal, şirul de cai îşi continuă drumul şerpuit sub conducerea îndemânatică a Străjerului, ţinându-se departe de casele din sat. Din când în când Lan se oprea, făcându-le semn să nu scoată niciun sunet, cu toate că nimeni nu auzea şi nu vedea nimic. De fiecare dată totuşi, la puţin timp după ce făcea asta, trecea o patrulă de săteni şi fermieri. Încetul cu încetul, se îndreptau spre marginea de la miazănoapte a satului.

Rand se uită iscoditor la casele cu acoperişuri înalte cufundate în întuneric, încercând să-şi le întipărească în minte. „Halal aventurier sunt”, îşi spuse el. Nici nu ieşise încă din sat şi deja îi era dor de casă. Dar se uită mai departe în jur.

Trecură şi de ultimele ferme de la marginea satului şi îşi continuară drumul prin câmp, paralel cu Calea Nordului care ducea la Taren Ferry. Rand îşi spuse că niciun alt cer nu se putea asemui cu cel din Ţinutul celor Două Râuri. Întinderea întunecată a văzduhului părea nesfârşită şi miliarde de stele sclipeau ca nişte luminiţe într-o mare de cristal. Luna, de o rotunjime aproape desăvârşită, era atât de aproape, încât, dacă întindea mâna, ar fi putut-o atinge, iar…

O siluetă neagră trecu în zbor prin faţa globului de argint al lunii. Rand tresări fără să vrea, oprind calul din mers. „E doar un liliac”, încercă el să îşi spună, deşi ştia că nu este adevărat. Liliecii nu erau deloc o privelişte neobişnuită prin aceste ţinuturi – îi vedeai adesea seara, repezindu-se după muşte şi alte insecte. Aripile acestei fiinţe aveau aceeaşi formă, dar se mişcau cu bătăile molcome şi puternice ale unei păsări de pradă. Vâna – felul în care se învârtea, descriind arcuri largi, nu lăsa nici o urmă de îndoială. Dar mai îngrijorătoare era mărimea acestei creaturi. Un liliac adevărat ar fi trebuit să se afle la câţiva paşi ca să pară atât de mare faţă de lună. Încercă să îşi dea seama cât de departe era cu adevărat şi cât de mare. Trebuia să aibă corpul ca de om, iar aripile… Trecu iarăşi prin faţa lunii, apoi se năpusti în jos, lăsându-se înghiţit de noapte.

Străjerul îl prinse de mână, iar Rand îşi dădu seama că Lan se întorsese după el.

— La ce tot stai şi te uiţi, băiete? Trebuie să ne continuăm drumul.

Ceilalţi aşteptau în spatele lui Lan.

Cu toate că se aştepta să-i se spună că se lăsase biruit de teama de troloci, Rand îi povesti ce văzuse. Spera că Lan îi va spune că fusese într-adevăr un liliac sau o nălucire.

Străjerul mormăi un singur cuvânt, ca şi cum i-ar fi provocat greaţă.

— Draghkar.

Egwene şi ceilalţi se uitară neliniştiţi la cer, în toate părţile, iar Menestrelul scoase un oftat înfundat.

— Da, încuviinţă Moiraine. Nu putem spera că ne înşelăm. Iar dacă Myrddraalul are un Draghkar în slujba sa, o să afle curând unde suntem – asta dacă nu cumva ştie deja. Trebuie să mergem cât mai repede. S-ar putea să izbutim să ajungem la Taren Ferry înaintea Myrddraalului, iar trolocii lui nu vor înainta cu aceeaşi iuţeală ca noi.

— Dar ce sunt Dragkharii? întreba Egwene.

De data aceasta Thom Merrilin fu cel care îi răspunse, pe un ton aspru.

— În războiul de la sfârşitul Vârstei Legendelor au apărut creaturi mai înfricoşătoare decât trolocii şi Jumate-Oamenii.

Moiraine îşi întoarse dintr-odată capul spre el. Nici măcar întunericul nu îi putea ascunde asprimea din privire. Înainte însă ca vreunul dintre ei să apuce să mai întrebe ceva, Lan începu să dea ordine:

— Acum o să ne îndreptăm spre Calea Nordului. Dacă ţineţi la viaţă, urmaţi-mă îndeaproape şi nu vă îndepărtaţi unii de alţii.

Îşi struni calul, iar ceilalţi galopară în urma lui, fără să scoată o vorbă.