28 Urme în văzduh

Nynaeve privea uimită la ce se afla înaintea lor, în josul râului: Podul cel Alb care scânteia în soare, într-o strălucire lăptoasă. „Altă legendă”, se gândi ea, trăgând cu ochiul spre Străjer şi spre femeia Aes Sedai, care călăreau la câţiva paşi în faţa ei. „Altă legendă, iar ei nici nu par să observe.” Se decise să nu rămână cu gura căscată la ce vedea, dacă putea fi zărită de ei. „Dacă mă văd cu ochii holbaţi, ca ultimul nătărău de la ţară, o să se prăpădească de râs.” În tăcere, cei trei călăriră mai departe, către legendarul Pod Alb.

Din acea dimineaţă de după Shadar Logoth, când îi găsise pe Moiraine şi pe Lan pe malul râului, Nynaeve nu mai avusese nici o discuţie adevărată cu femeia Aes Sedai. Schimbaseră câteva vorbe, desigur, dar nimic important, cel puţin nu din punctul ei de vedere. De pildă, Moiraine încercase s-o convingă să meargă în Tar Valon. Tar Valon. Avea, într-adevăr, de gând să ajungă acolo, dacă era nevoie, şi să primească învăţăturile lor, dar nu din motivele pe care le bănuia cealaltă. Dacă Egwene şi băieţii păţiseră cumva ceva din cauza lui Moiraine…

Câteodată, împotriva voinţei sale, Nynaeve se trezea întrebându-se ce putea să facă o Meştereasă cu Puterea, ce ar fi putut ea, personal, să facă. Totuşi, de câte ori îşi dădea seama ce-i trecea prin cap, se mânia şi-şi alunga toate gândurile. Puterea era o blestemăţie. Nu voia să aibă nimic de-a face cu ea. Decât dacă nu avea de ales.

Iar blestemata de Aes Sedai nu voia să vorbească decât despre aducerea ei în Tar Valon pentru învăţătură. Nu-i spunea nimic altceva! Nu că ar fi ţinut foarte mult să afle…

— Cum vreţi să-i găsim? întrebă ea la un moment dat.

— Ţi-am explicat, răspunse Moiraine fără să se obosească s-o privească. Atunci când am să fiu în preajma celor doi care şi-au pierdut monedele, am să ştiu.

Nynaeve mai întrebase acelaşi lucru şi în alte dăţi, dar glasul femeii Aes Sedai era tot liniştit, ca un lac a cărui oglindă nu voia să se vălurească, oricâte pietre ar fi aruncat cealaltă; de câte ori trebuia să-l audă, Meştereasa simţea că-i fierbe sângele în vine. Moiraine continuase să vorbească, de parcă nu simţea ochii lui Nynaeve, care-i sfredeleau ceafa; dar trebuia să-i simtă, la cât de pătrunzător se uita.

— Cu cât trece mai multă vreme, cu atât trebuie să fiu mai aproape, dar până la urmă am să ştiu. Cât despre cel care încă mai are pecetea, atâta vreme cât o poarta cu sine, pot să-l urmăresc şi până la capătul lumii, dacă i nevoie.

— Dar apoi? Ce intenţionezi să faci după ce-i găseşti, Aes Sedai?

Era absolut sigură că Moiraine n-ar fi fost atât de dornică să-i găsească, dacă nu ar fi avut vreun plan cu ei.

— Tar Valon, Meştereasă.

— Tar Valon, Tar Valon. Numai asta spui, iar eu încep să…

— Printre alte lucruri pe care ai să le-nveţi când ajungi în Tar Valon, Meştereasă, va fi şi să-ţi ţii firea. Nu poţi face nimic cu ajutorul Puterii dacă sufletul îţi este stăpânit de emoţii.

Nynaeve deschise gura să vorbească, dar cealaltă nu-i dădu răgazul.

— Lan, trebuie să-ţi vorbesc o clipă.

Cei doi îşi apropiară capetele, iar Nynaeve rămase pe loc, cu o înfăţişare posomorâtă şi bosumflată pe care, de câte ori îşi dădea seama că i se întipărise pe chip, o ura. Şi se întâmpla destul de des, după ce femeia Aes Sedai, cu multă iscusinţă, schimba subiectul, evita capcanele pe care i le întinsese sau rămânea surdă la strigătele ei, până când o făcea să tacă din gură. Bosumflarea o făcea să se simtă ca o fetiţă care fusese prinsă de Soborul Femeilor făcând ceva greşit şi prostesc. Nynaeve nu era obişnuită cu această senzaţie, iar zâmbetul liniştit de pe chipul lui Moiraine o făcea să se simtă şi mai rău.

Măcar dac-ar fi existat vreo cale să scape de cealaltă. Cu Lan s-ar descurca ceva mai bine – asta pentru că un Străjer trebuia să fie în stare să se ocupe de ceea ce era de făcut, îşi spuse ea în grabă, simţind cum roşeşte; nu din alt motiv – dar cei doi nu puteau fi despărţiţi.

Şi totuşi, Lan în furia sa o făcea şi mai tare Moiraine. Nu înţelegea cum de reuşea el s-o scoată din sărite cu atâta uşurinţă. Rareori se întâmpla să-i spună ceva – uneori nu scotea nici zece vorbe pe zi – şi nu lua niciodată parte la… conversaţiile ei cu Moiraine. Adesea se îndepărta de cele două femei, cercetând terenul, însă chiar şi când se afla împreună cu ele se ţinea uşor la o parte, privindu-le ca şi cum ar fi urmărit un duel. Nynaeve şi-ar fi dorit să nu-l mai vadă aşa. Dacă era, într-adevăr, un duel, atunci ea nu reuşise niciodată să iasă învingătoare, iar Moiraine părea să nici nu-şi dea seama că era vorba despre o confruntare. Nynaeve se putea lipsi foarte bine de ochii lui albaştri şi reci şi de contemplarea lui tăcută.

Cam aşa se desfăşurase cea mai mare parte a drumului. Ea rămăsese tăcută, în afară de momentele în care îşi ieşea din fire, iar uneori, când ţipa, răsunetul glasului ei părea să se sfărâme de pavăza tăcerii ca sticla spartă. Şi ţinutul pe care-l străbăteau era tăcut, ca şi cum lumea se oprise să-şi tragă răsuflarea. Vântul gemea printre copaci, dar în rest nu se mişca nimic. Şi până şi vântul părea îndepărtat, chiar atunci când pătrundea prin mantia care-i acoperea spatele.

La început, tăcerea i se păruse odihnitoare, după tot ce se-ntâmplase, de parca, de la Noaptea Iernii, nu mai cunoscuse nici o clipă de linişte. Totuşi, după prima zi petrecută numai cu femeia Aes Sedai şi cu Străjerul, începuse să privească peste umăr şi să se foiască în şa, de parcă ar fi sâcâit-o ceva drept în mijlocul spinării, într-un loc în care nu putea ajunge cu mâna.

Tăcerea părea un cristal osândit să se sfărâme; se simţea foarte încordată, aşteptând să audă primul trosnet.

Nici Moiraine, nici Lan nu se simţeau chiar în largul lor, oricât ar fi părut de nepăsători. În scurtă vreme, ea îşi dăduse seama că, sub înfăţişarea lor liniştită, ei deveneau, ceas de ceas, tot mai încordaţi, ca nişte arcuri răsucite, gata să se rupă. Moiraine părea că ascultă sunete care nu existau şi că aude ceva ce o făcea să se încrunte. Lan privea pădurea şi râul de parcă arborii desfrunziţi şi întinderea de apă care se scurgea încet ascundeau semnele unor capcane şi ambuscade care-i aşteptau.

Pe de o parte, se bucura că nu era singura care se înfiora de acea senzaţie a lumii care stătea pe punctul să se prăvălească, dar faptul că-i afecta şi pe ei însemna că era ceva real, iar, pe de altă parte, ea ar fi dat orice să poată crede că era numai o părere. În mintea ei se strecurase ceva care o sâcâia, ca atunci când asculta vântul, numai că acum ştia că era ceva legat de Putere, şi nu se putea hotărî să se lase în voia acelor gânduri chinuitoare.

— Nu-i nimic, spuse Lan, liniştit, răspunzându-i la o întrebare; nici măcar nu o privea când vorbea, căci ochii lui nu se opreau din cercetat. Apoi, contrazicând ceea ce tocmai spusese, el adăugă: Când ajungem în Whitebridge, la drumul spre Caemlyn, ar trebui să te întorci în Ţinutul celor Două Râuri. Aici e prea periculos. Dar pe drumul de întors, n-o să-ţi stea nimic în cale.

Era cea mai lungă replică pe care i-o adresase în acea zi.

— Face parte din Pânză, Lan, interveni Moiraine, pe un ton de dojană; şi privirea ei era pierdută undeva, în depărtare. Ceea ce simţi, Nynaeve, este Cel Întunecat. Furtuna s-a îndepărtat de noi… cel puţin o vreme, continuă ea, ridicând o mână ca şi cum ar fi pipăit văzduhul, apoi ştergând-o de fustă fără să-şi dea seama, ca şi cum ar fi atins ceva murdar. Totuşi, el încă stă la pândă, oftă ea, iar privirea îi este din ce în ce mai puternică. Nu pe noi ne urmăreşte, ci lumea. Cât o mai fi până ce va ajunge îndeajuns de puternic pentru a…

Nynaeve lăsă umerii în jos; dintr-odată, i se păru că simte cum cineva o urmărea din spate. Măcar dacă femeia Aes Sedai nu i-ar fi oferit explicaţia pe care tocmai o auzise.

Lan cercetă cărarea care-i ducea în josul râului, dar, pe când înainte el fusese cel care alegea drumul, acum o lăsă pe Moiraine, care nu şovăia deloc, ca şi cum ar fi urmat o cale nevăzută, o urmă în văzduh, mirosul unei amintiri. Lan nu făcea decât să cerceteze drumul ales de ea, ca să vadă dacă era sigur. Nynaeve avea senzaţia că, şi dacă el ar fi hotărât că era ceva în neregulă, Moiraine tot ar fi insistat să o ia pe acolo. Iar el s-ar fi dus după ea, era convinsă. În josul râului, drept spre…

Tresărind, Nynaeve îşi alungă gândurile. Se aflau la piciorul Podului Alb. Arcada palidă lucea în razele soarelui, ca o pânză lăptoasă de păianjen, prea fragilă pentru a sta în picioare, arcuindu-se peste Arinelle. Greutatea unui om ar fi făcut-o să cadă; a unui cal, cu atât mai mult. Părea gata să se prăbuşească în orice clipă, din pricina propriei greutăţi.

Lan şi Moiraine călăreau nepăsători înainte, pe panta albă şi sclipitoare şi apoi pe pod; copitele cailor răsunau, nu ca oţelul pe sticlă, ci ca oţelul pe oţel. Suprafaţa podului părea, e drept, netedă ca sticla udă, dar caii păşeau siguri, fără să alunece.

Nynaeve se sili să-i urmeze, dar, de la primul pas, se simţi cuprinsă de teama că toată construcţia stătea să se prăbuşească sub ei. „Dacă dantela ar fi făcută din sticlă, se gândi ea, aşa ar arăta.”

Numai când se apropiară de capătul celălalt, ea simţi mirosul de smoală arsă care se răspândea în aer. Într-o clipă, văzu şi ce se întâmpla.

De jur împrejurul pieţei aflate la piciorul podului se aflau grămezi de scânduri înnegrite, din care încă se mai înălţau pale de fum, pe locurile în care altădată fuseseră case – cu totul, vreo jumătate de duzină. Pe străzi patrulau bărbaţi în uniforme roşii, care nu li se potriveau, şi armuri ponosite. Cu toţii mergeau repede, ca şi cum s-ar fi temut să găsească ceva, şi priveau peste umăr în timp ce păşeau. Orăşenii – puţinii care îndrăzniseră să iasă – mergeau aproape alergând, cu umerii lăsaţi în jos, ca şi cum i-ar fi urmărit ceva.

Lan avea o înfăţişare sumbră – iar oamenii se ţineau la distanţă de ei, chiar şi soldaţii. Străjerul adulmecă aerul şi se strâmbă, mârâind ceva cu voce scăzută. Nici nu era de mirare, se gândi Nynaeve, de vreme ce mirosul de ars era atât de puternic.

— Roata ţese cum îi este voia, murmură Moiraine. Nimeni nu poate înţelege Pânza, până ce nu-i ţesută.

În clipa următoare, ea coborâse deja din şaua lui Aldieb şi începuse să discute cu oamenii. Nu punea întrebări, ci încerca să-i consoleze şi, spre mirarea lui Nynaeve, părea sinceră. Oamenii care se fereau de Lan, gata să o ia la fugă din faţa oricărui străin, se opreau să-i vorbească lui Moiraine. Păreau şi ei uimiţi de ce făceau, dar ajungeau să-şi deschidă, oarecum, sufletul, văzând privirea limpede a femeii şi auzindu-i glasul mângâietor. Ochii ei păreau să împărtăşească durerea celorlalţi, să resimtă tulburarea lor, iar astfel limbile se dezlegau.

Cu toate acestea, ei minţeau în continuare. Cei mai mulţi. Unii negau că ar fi fost vreun necaz. Nu, nu fusese nimic. Moiraine pomeni de clădirile arse de jur împrejurul pieţei. Totul era bine, insistară ei, privind dincolo de ceea ce nu voiau să vadă.

Un individ gras le vorbea cu o însufleţire goală, dar obrazul îi zvâcnea la fiecare zgomot. Cu un rânjet care i se tot ştergea de pe chip, pretinse că o lampă răsturnată stârnise un foc care se întinsese din pricina vântului, înainte să se poată face ceva. Dintr-o privire, Nynaeve văzu că acele clădiri arse nu se aflau unele lângă altele.

Poveştile erau aproape la fel de multe ca oamenii care le spuneau. Câteva femei îşi coborâră vocile de parcă ar fi complotat. Adevărul adevărat, spuseră ele, era că undeva, în oraş, se afla un bărbat care folosea Puterea după cum îl tăia capul. Era momentul să vină femeile Aes Sedai; nu mai era vreme de pierdut, după cât credeau ele, orice ar fi spus bărbaţii despre Tar Valon. Să vină cele din Ajah Roşie ca să pună lucrurile la punct.

Un bărbat pretindea că fusese vorba despre un atac de-al bandiţilor, iar altul vorbea despre o răscoală de-a Iscoadelor Celui Întunecat.

— Cei care merg să-l vadă pe falsul Dragon, ştiu Domniile Voastre, se plânse el, cu chipul posomorât. Sunt peste tot. Cu toţii Iscoade ale Celui Întunecat.

Iar alţii vorbeau de nişte necazuri – fără să precizeze despre ce era vorba – pricinuite de nişte oameni veniţi în josul râului, cu o barcă.

— Le-am arătat noi, murmură un bărbat tras la faţă, frecându-şi nervos mâinile. Soiul ăsta de lucruri trebuie să rămână acolo, la Hotare, unde-i e locul. Am mers la docuri şi…

Se întrerupse atât de brusc, încât dinţii îi clănţăniră. Fără vreo altă vorbă, se îndepărtă grăbit de ei, uitându-se peste umăr, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l urmărească.

Barca scăpase nevătămată – reuşiră, în cele din urmă, să afle măcar atâta lucru de la ceilalţi – pentru că-şi tăiase frânghiile cu care se ancorase şi plecase pe râu. Se întâmplase chiar cu o zi înainte, pe când pe chei se aduna o mulţime furioasă. Nynaeve se întrebă dacă Egwene şi băieţii fuseseră la bord. O femeie le spuse că printre marinari se afla şi un Menestrel. Dacă fusese cumva Thom Merrilin…

Încercă să o convingă pe Moiraine că era posibil ca unii dintre cei din Emond’s Field să fi fugit cu barca. Femeia Aes Sedai o ascultă răbdătoare, încuviinţând din cap, până ce termină.

— Poate, rosti apoi Moiraine, deşi părea neîncrezătoare.

În piaţă se afla un han, încă în picioare; sala mare era împărţită în două de un perete care se ridica până la înălţimea umărului. Moiraine se opri după ce intră, pipăind văzduhul cu mâna. Simţi ceva ce o făcu să zâmbească, dar nu le spuse nimic.

Mâncară în linişte; nu numai ei tăceau, ci toţi cei aflaţi în sală. Puţinii oameni care mâncau acolo îşi îndreptau atenţia numai către ceea ce se afla în farfurie, cufundaţi în propriile gânduri. Hangiul, care ştergea mesele cu un colţ al şorţului, mormăia pentru sine fără încetare, dar şi fără să ridice vreo clipă glasul. Nynaeve se gândi că nu putea fi prea plăcut să rămână peste noapte în acel loc; teama se simţea până şi în aer.

Tocmai când îşi dădură la o parte farfuriile, pe care le curăţaseră cu bucăţi de pâine, unul dintre soldaţii în uniforme roşii apăru în prag. Arăta strălucitor, se gândi Nynaeve, cu coiful său ascuţit şi platoşa lustruită, până ce se opri chiar după uşă, cu o mână pe mânerul sabiei şi luându-şi o înfăţişare dură, potrivindu-şi apoi gulerul prea strâmt, în jurul gâtului, cu un deget. Îi aminti de Cenn Buie, atunci când încerca să se poarte ca un adevărat membru al Sfatului Satului.

Lan îi aruncă o privire şi pufni dispreţuitor:

— Garda oraşului. De niciun folos.

Soldatul arunca o privire în încăpere, zăbovind cu ochii asupra lor. Şovăi, apoi trase aer adânc în piept şi veni grabnic spre ei, tropăind din picioare, ca să-i întrebe cine erau, ce treabă aveau în Whitebridge şi cât aveau de gând să rămână.

— Plecăm de îndată ce-mi termin berea, răspunse Lan, care mai bău o înghiţitura lungă înainte să ridice privirea către celălalt. Fie ca Lumina să se reverse asupra bunei regine Morgase.

Bărbatul în uniforma roşie deschise gura, apoi se uită mai adânc în ochii lui Lan şi făcu un pas înapoi, dar îşi regăsi pe dată cumpătul, după ce îi aruncase o privire lui Moiraine şi ei înşişi. O clipă, Nynaeve avu impresia că avea de gând să facă vreo prostie, ca nu cumva să pară laş în faţa a două femei. Din experienţa ei, bărbaţii făceau adesea prostii dintr-astea. Dar în Whitebridge se întâmplaseră prea multe; din tainiţele minţilor oamenilor ieşise la iveală prea multă nesiguranţă. Soldatul se uită din nou la Lan şi se răzgândi iarăşi. Chipul grav al Străjerului era lipsit de expresie, dar mai erau şi ochii aceia albaştri şi reci. Atât de reci.

Până la urmă, soldatul se hotărî asupra unui gest scurt de încuviinţare.

— Păi, aşa să faceţi. În ultimele zile, pe aici au fost prea mulţi străini. Nu-i bine pentru pacea Reginei.

Întorcându-se pe călcâie, el se îndepărtă, tropăind ca şi la venire, iar pe drum îşi exersa privirea neînduplecată. Niciunul dintre localnicii aflaţi în han nu păru să observe.

— Unde mergem? îl întreba Nynaeve pe Străjer; atmosfera dinăuntru era atât de apăsătoare, încât o făcu să coboare glasul, dar avu grijă să nu pară nesigură pe sine. Pe urmele bărcii?

Lan privi spre Moiraine, care clătină uşor din cap şi prinse a vorbi.

— Întâi trebuie să-l găsesc pe cel de care sunt sigură, iar pe moment el se află undeva la miazănoapte faţă de noi. Oricum, cred că nici ceilalţi doi nu au plecat cu barca.

Pe buzele ei flutura un zâmbet scurt, mulţumit.

— Au fost aici, în încăperea asta, poate chiar ieri, în orice caz nu mai devreme de alaltăieri. Erau înfricoşaţi, dar au plecat vii. Urma nu ar fi dăinuit fără o asemenea emoţie puternică.

— Dar care dintre ei? întrebă Nynaeve, aplecându-se concentrată peste masă. Ştii?

Femeia Aes Sedai clătină uşor, foarte uşor, din cap, iar Nynaeve se aşeză la loc.

— Dacă sunt numai cu o zi sau două în faţa noastră, de ce nu plecăm întâi după ei?

— Ştiu că au fost aici, îşi întări Moiraine spusele, cu glasul ei exasperant de liniştit, dar dincolo de asta nu pot să-mi dau seama dacă au plecat spre răsărit, spre miazănoapte sau spre miazăzi. Cred că au fost îndeajuns de deştepţi încât s-o ia spre răsărit, către Caemlyn, dar nu ştiu sigur şi, de vreme ce le lipsesc peceţile, nici n-o să pot afla decât dacă m-apropii cam la jumătate de milă. În două zile, ei puteau străbate douăzeci sau chiar patruzeci de mile în orice direcţie, dacă erau înfricoşaţi de ceva. Iar când au plecat de aici, sigur erau speriaţi.

— Dar…

— Meştereasă, oricât de speriaţi erau, oriunde ar fi plecat, până la urmă îşi vor aminti de Caemlyn, iar acolo am să-i regăsesc. Dar mai întâi am să-l ajut pe cel pe care-l pot găsi pe loc.

Nynaeve deschise din nou gura, dar Lan o întrerupse liniştit.

— Aveau şi motive să le fie frică, începu el, privind în jur şi coborând vocea. Pe aici a fost şi un Jumate-Om. Îi simt mirosul peste tot, adăugă strâmbându-se, aşa cum făcuse în piaţă.

Moiraine oftă.

— Am să-mi păstrez speranţa până ce ştiu că s-a spulberat. Refuz să cred că Cel Întunecat poate câştiga atât de uşor. Am să-i găsesc pe toţi trei vii şi nevătămaţi. Trebuie s-o cred.

— Şi eu vreau să-i găsesc pe băieţi, mărturisi Nynaeve, dar cum rămâne cu Egwene? Nici măcar nu pomeniţi de ea, iar când întreb eu, nu mă bagă nimeni în seamă. Credeam că voiai s-o duci în… adăugă ea, aruncând o privire spre celelalte mese şi continuând cu voce joasă… în Tar Valon.

Femeia Aes Sedai rămase o clipă cu ochii aţintiţi spre tăblia mesei, apoi se uită la Nynaeve; când o văzu, aceasta tresări din pricina fulgerului de mânie care părea că-i face ochii să strălucească. Apoi însă, se încordă şi ea, mâniindu-se din ce în ce mai tare, dar, înainte să apuce să rostească vreun cuvânt, femeia Aes Sedai spuse, cu răceală:

— Sper s-o găsesc şi pe Egwene în viaţă şi nevătămată. Nu renunţ aşa uşor la tinerele atât de înzestrate, după ce le-am găsit. Dar va fi după voia Roţii.

Nynaeve simţi un gol în stomac. „Oi fi şi eu una dintre tinerele la care nu renunţi? Mai vedem noi, Aes Sedai. Arde-te-ar Lumina, mai vedem noi!”

Terminară masa în tăcere şi tot în tăcere plecară pe poartă, apucând-o pe drumul spre Caemlyn. Ochii lui Moiraine cercetau orizontul către miazănoapte şi spre răsărit. În spatele lor, oraşul Whitebridge, învăluit în fum, se ghemuia sub povara groazei.

Загрузка...