32 Patru Regi din Umbră

Satul era mai mare decât altele prin care trecuseră, dar tot nu putea fi numit altceva decât un târguşor, şi încă destul de amărât pentru aşa un nume – Patru Regi. Ca de obicei, drumul spre Caemlyn trecea drept prin mijlocul lui, dar mai era acolo şi un alt drum, foarte circulat, care venea de la miazăzi. Cele mai multe sate erau doar iarmaroace şi locuri în care se adunau fermierii dimprejur, dar aici nu erau prea mulţi fermieri. Patru Regi trăia de pe urma neguţătorilor care se opreau cu căruţele lor în drum spre Caemlyn şi spre oraşele de mineri din Munţii de Negură, dincolo de Baerlon, ca şi spre satele aflate la mijloc. Drumul de miazăzi era folosit pentru negoţul dintre Lugard şi minele de la apus. Neguţătorii din Lugard care se îndreptau spre Caemlyn aveau un drum ceva mai scurt la dispoziţie. În ţinuturile dimprejur se aflau puţine ferme, care de-abia ajungeau pentru hrana lor şi a târguşorului; totul se învârtea însă în jurul neguţătorilor şi al căruţelor acestora, al celor care le conduceau şi al muncitorilor care încărcau bunurile.

Peste tot, prin târg, se aflau împrăştiate petice de pământ gol, prăfuite, pline cu căruţe oprite roată lângă roată şi părăsite, pe lângă care se mai aflau numai câţiva paznici plictisiţi. De o parte şi de alta a străzilor se aflau grajduri şi locuri de priponit caii; toate drumurile erau îndeajuns de largi pentru a permite căruţelor să treacă şi erau pline de şanţuri lăsate de roţile grele. Nu exista pajişte, iar copiii se jucau în şanţuri, ferindu-se de căruţele care treceau şi de blestemele celor de pe capră. Femeile, cu capetele acoperite cu basmale, îşi ţineau ochii în pământ şi mergeau repede, urmărite uneori de vorbele în doi peri ale căruţaşilor, care-l făceau pe Rand să roşească; până şi Mat tresărise, la auzul unora. Nu era nici o femeie care să se oprească la vorbă peste gard, cu vecinele. Case de lemn, aproape identice una cu cealaltă, se înălţau foarte aproape unele de altele, având la mijloc numai alei înguste; văruiala – acolo unde proprietarul se obosise să văruiască scândurile mâncate de vreme – părea să nu fi fost împrospătată de mai mulţi ani. Obloanele groase nu mai fuseseră deschise de atâta timp, încât balamalele ruginiseră cu totul. Peste tot era zgomot – fierarii bocăneau, căruţaşii strigau, iar oamenii aflaţi înăuntrul hanurilor râdeau grosolan.

Când ajunseră lângă un han zugrăvit în culori vii, numai verde şi galben, care prindeau privirile din depărtare, distingându-se printre casele mohorâte dimprejur, Rand se dădu jos din căruţa cu coviltir de pânză în care călătoriseră. Şirul de căruţe continua să se mişte. Niciunul dintre cei de pe capră nu păru a-şi da seama că el şi Mat coborâseră. Se lăsa seara, şi cu toţii se gândeau numai la deshămatul cailor şi la hanurile spre care se îndreptau. Rand se împiedică dând cu piciorul într-un şanţ, apoi sări repede din drum, ca să se ferească de o căruţă foarte încărcată, care venea din direcţie opusă. Trecând pe lângă el, căruţaşul îi aruncă un blestem. O femeie din partea locului îl ocoli şi se grăbi în drumul ei, fără să-i întâlnească privirea.

— Nu ştiu ce să zic de locul ăsta, se încruntă el; peste toată harmalaia, i se păruse că aude muzică, dar nu ştia de unde – poate de la han, dar nu putea fi sigur. Nu-mi place. Poate ar fi mai bine ca de data asta să nu ne oprim.

Mat îi aruncă o privire dispreţuitoare, apoi îşi ridică ochii spre cer. Pe deasupra lor se adunau nori groşi.

— Şi să dormim în şanţuri? Pe vremea asta? De-abia m-am obişnuit iar cu paturile. Îşi lăsă capul pe o parte, ca să audă mai bine, apoi mormăi: Poate că unul dintre locurile astea nu are muzicieni. Oricum, pun rămăşag că jongleri nu au.

Îşi luă arcul în spinare şi porni spre uşa vopsită în galben strălucitor, cercetând locurile cu ochii mijiţi. Rand îl urmă, cam neîncrezător.

Înăuntru însă, erau muzicieni – unul cu o ţiteră, altul cu o tobă, ale căror sunete erau aproape înecate din cauza râsetelor grosolane şi a strigătelor pe care beţivii şi le aruncau între ei. Rand nici nu se mai obosi să-l caute pe proprietar. Şi următoarele două hanuri aveau muzicieni, iar înăuntru era aceeaşi larmă asurzitoare. Bărbaţi în veştminte grosolane se înghesuiau pe la mese şi prin încăpere, fluturându-şi cănile şi încercând să le pipăie pe fetele care serveau şi care se fereau de ei cu nişte zâmbete crispate şi chinuite. Clădirile se clătinau din cauza zgomotului, iar mirosul era acru, un amestec de vin vechi şi trupuri murdare. Nu se vedea nici o urmă de negustori, cu mătăsurile, catifelele şi dantelele lor; urechile şi nasurile acestora erau apărate de încăperile retrase de la catul de sus. Mat şi Rand vârâră numai capul înăuntru, apoi plecară pe dată. Rand începuse să creadă că nu le rămânea altă soluţie decât să plece mai departe.

Al patrulea han, Căruţaşul Dansator, era cufundat în tăcere.

Era la fel de ţipător ca şi celelalte, vopsit în galben, cu contururi de un roşu aprins alături de un verde ca de putreziciune, care-ţi lua ochii, dar vopseaua era crăpată şi căzută. Rand şi Mat intrară. La mesele din sala cea mare se aflau numai vreo şase bărbaţi, cocoşaţi peste cănile lor, fiecare singur cu gândurile sale posomorâte. Era limpede că treburile nu mergeau prea bine, deşi, cândva, fusese altfel. Prin cameră se foiau fetele care serveau; erau tot atâtea cât şi clienţii. Treburi aveau din belşug – podeaua era foarte murdară, iar în colţurile tavanului se aflau pânze de păianjen –, dar cele mai multe nu făceau ceva cu adevărat folositor, ci doar se mişcau de colo colo, ca să nu fie observate stând degeaba.

Un bărbat ciolănos, cu părul lung şi slinos care-i ajungea până la umăr, se întoarse încruntat către ei când îi văzu intrând. Peste Patru Regi răsunase primul tunet înfundat.

— Ce vreţi? întrebă bărbatul, frecându-şi mâinile pe şorţul plin de grăsime care-i atârna până la glezne.

Rand se întrebă unde era mai multa murdărie – pe şorţ sau pe palmele lui. Era primul hangiu slab pe care-l vedea în viaţa lui.

— Ei? S-aud, cumpăraţi de băut sau valea! Ce-s io, spectacolu’ vostru?

Roşind, Rand începu cu discursul pe care-l rostise la toate hanurile de până atunci.

— Eu cânt la flaut, prietenul meu jonglează, şi o să mai treacă vreme lungă până să vedeţi doi mai buni ca noi. Pentru o odaie bună de dormit şi o masă, o să umplem sala asta mare.

Îşi aminti atunci de sălile pline pe care le văzuse în seara aceea, mai ales de bărbatul care îşi vărsase maţele chiar în faţa lui, în ultimul han vizitat. Trebuise să se mişte foarte iute, ca să nu-şi murdărească încălţările.

— O să-ţi umplem hanul, continua el, după un scurt moment de ezitare, cu oameni care o să-ţi întoarcă de zeci de ori puţinul pe care-l cheltuieşti cu noi, cumpărându-ţi mâncarea şi băutură. De ce să…

— Am şi eu pe unul care cântă la timpanon, mormăi acru hangiul.

— Ai un beţiv, Saml Hake, interveni una dintre fetele care serveau, trecând pe lângă ei cu o tavă şi doua căni şi oprindu-se să le arunce un zâmbet fugar lui Rand şi lui Mat. De cele mai multe ori, nu vede nici măcar unde-i sala cea mare, le mai mărturisi ea, într-o şoaptă răsunătoare. De doua zile, nici nu l-am mai văzut la faţă.

Fără să-şi ia ochii de la Rand şi Mat, Hake o pălmui nepăsător peste faţă. Ea gemu, luată prin surprindere, şi căzu grămadă pe podeaua nespălată; una din căni se sparse, iar vinul răsturnat începu să șiroiască prin praf.

— Pentru vin şi cana spartă, eşti bună de plată. Mişcă-te şi adu-le altă băutură. Mai repede. Lumea nu plăteşte ca să leneviţi voi pe aici.

Tonul cu care-i vorbi era la fel de nepăsător ca palma. Niciunul dintre clienţi nu ridică ochii, iar celelalte fete întoarseră capetele. Fata cea micuţă îşi frecă obrazul şi-i aruncă lui Hake o privire ucigătoare, dar adună de jos cioburile, le puse pe toate pe tavă şi plecă fără niciun cuvânt. Hake rămase pe gânduri, plescăind din buze, cu ochii la Rand şi la Mat. Privirea lui se opri o clipă asupra sabiei cu pecetea bâtlanului, înainte să se îndrepte în altă parte.

— Uite ce-i, le spuse el în cele din urmă. Vă pot pune două saltele într-o cămară goală, aici în spate. Odăile sunt prea scumpe ca să le dau gratis. Mâncaţi după ce pleacă toată lumea. Trebuie să mai rămână câte ceva.

Rand îşi dorea să mai fi existat un han în târg la care să nu fi încercat. De la plecarea din Whitebridge întâlnise mulţi oameni reci, indiferenţi şi de-a dreptul duşmănoşi, dar niciunul care să-i dea senzaţia aceea de nelinişte pe care i-o inspirau bărbatul şi locul în care se aflau. Îşi spuse în sinea sa că era numai din cauza murdăriei şi a zgomotului, dar neliniştea nu-l părăsi. Mat îl privea pe Hake de parcă se aştepta la vreo capcană, dar nu dădea niciun semn că ar fi vrut să renunţe la Căruţaşul Dansator pentru un culcuş în tufişuri. Tunetele făceau ferestrele să se clatine. Rand oftase.

— E bine şi cu saltelele, dacă sunt curate şi dacă sunt şi pături curate şi suficient de multe. Dar, de mâncat, mâncăm la două ceasuri după căderea nopţii, nu mai târziu, şi ne dai tot ce ai mai bun. Poftim. Să-ţi arătăm ce putem face.

Dădu să-şi ia flautul, dar Hake clătină din cap.

— N-are importanţă. Ăstora o să le pice bine orişice miorlăieli, câtă vreme aduce a muzică.

Ochii lui se îndreptară din nou spre sabie; avea pe chip un zâmbet slab, dar privirea nu-i era deloc amuzată.

— Mâncaţi când doriţi, dar, dacă nu se strânge lumea, afară cu voi!

Făcu apoi un semn cu capul, peste umăr, către doi bărbaţi cu feţe dure care şedeau lipiţi de perete. Nu aveau niciun pahar în faţă, iar braţele le erau groase ca nişte buşteni. Văzându-i semnul, cei doi îşi mutară privirile goale şi fără expresie spre Rand şi Mat.

Rand îşi lăsă o mână pe mânerul sabiei, sperând că neliniştea din suflet nu i se vedea şi pe chip.

— Câtă vreme obţinem ce am convenit, spusese el, fără să ridice glasul.

Hake clipi şi o clipă păru chiar el descumpănit. Apoi încuviinţă brusc.

— Rămâne cum am zis, da? Păi, la treabă atunci! N-o să vină nimeni să vă vadă pe voi stând aici degeaba.

Apoi se îndepărtă, încruntându-se şi zbierând la fetele care serveau, de parcă înăuntru erau vreo cincizeci de clienţi nebăgaţi în seamă.

La capătul îndepărtat al încăperii se afla o scena mică, înălţată, în apropierea uşii din spate. Rand luă o banchetă în spatele căreia aşeză mantia şi păturile sale, bocceaua lui Thom şi sabia deasupra.

Se întrebă dacă era un lucru înţelept să mai poarte sabia la vedere. Săbiile nu erau cine ştie ce raritate, dar pecetea bâtlanului atrăgea atenţia şi privirile curioase ale oamenilor. Nu din partea tuturor, dar fiecare privire îl făcea să se simtă neliniştit. În felul ăsta, putea să lase o urmă foarte uşor de găsit de către Myrddraali – asta dacă Pieriţii mai aveau nevoie şi de urme. Dar nu prea păreau să aibă. Oricum, nu-i prea venea să nu mai poarte sabia. I-o dăruise Tam. Tatăl său. Câtă vreme o purta cu el, mai era încă legat de Tam, o legătură care-i dădea dreptul să-l mai numească tată. „De-acum e prea târziu”, se gândi el. Nu era prea sigur ce însemna asta, dar ştia că era adevărat. „Prea târziu.”

De îndată ce răsună prima nota din Cocoşelul de la miazănoapte, cei şase clienţi din sală îşi ridicară privirile din căni. Până şi cei doi oameni de pază se foiră un pic. Cu toţii, inclusiv cei doi, aplaudară la sfârşit, şi o mai făcură o dată când Mat începuse să jongleze cu şirul de mingi colorate pe care le învârtea în mâini. Afară, cerul răsuna din nou. Ploaia nu începuse, dar apăsarea ei se făcea deja simţită; cu cât aştepta mai mult, cu atât avea să cadă mai tare.

Vorba se răspândi, iar până la lăsarea întunericului, hanul era deja plin de oameni care râdeau şi vorbeau atât de tare, încât Rand de-abia mai auzea ce cânta. Numai tunetul răsuna mai puternic decât zgomotul dinăuntru. Fulgerele se oglindeau în ferestre, iar în scurtele momente de tăcere se auzea zgomotul slab al ploii care duruia pe acoperiş. Oamenii care intrau lăsau urme de apă pe podea.

De câte ori se oprea, prin larmă străbăteau glasurile celor care-i cereau câte o melodie. Multe nume nu le recunoscu, deşi, când cineva se apuca să-i fredoneze o bucată, îşi dădea seama că, de fapt, ştia cântecul. Mai fusese aşa şi înainte, prin alte locuri. Veselul Jaim era aici cunoscut drept Rhea s-a înamorat, iar într-un alt loc era Culoarea razelor de soare. Unele nume erau aceleaşi; altele se schimbau la fiecare zece mile, iar el mai învăţase şi două cântece noi. Unul dintre ele era Neguţătorul beţiv, deşi, uneori, se numea Spoitorul în bucătărie. Doi regi la vânat se numea Doi cai care galopează, dar mai avea şi alte câteva nume. El cânta ce ştia, iar oamenii din jur loveau cu pumnii în mese, cerându-i şi altele.

Alţii îi cereau lui Mat să mai jongleze. Din când în când, între cei care doreau muzică şi cei care preferau jongleriile izbucneau certuri. La un moment dat, apăru şi un cuţit, o femeie ţipă, iar un bărbat se prăbuşi pe spate, cu chipul plin de sânge, dar Jak şi Strom, cei doi paznici, se apropiară repede şi, câtuşi de puţin părtinitori, îi aruncară în strada pe toţi cei implicaţi, cu capetele pline de cucuie. Aşa procedau cu orice fel de necazuri. Discuţiile şi râsetele continuară, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimeni nu privea în jur, în afara celor pe care paznicii îi îmbrânceau spre uşă.

Clienţii nu-şi prea ţineau nici mâinile pe acasă, mai ales când vreuna dintre fetele care serveau se dovedea mai puţin vigilentă decât de obicei. De mai multe ori, Jak şi Strom trebuiră să salveze femeile, deşi nu se prea grăbeau s-o facă. Judecând după purtarea lui Hake, care zbiera la femeia respectivă şi o scutura de umeri, s-ar fi zis că ar fi fost vina ei, iar felul în care ea îşi cerea iertare, bâlbâindu-se şi cu lacrimi în ochi, arăta că era dispusă s-o ia de bună. Femeile tresăreau de câte ori hangiul se încrunta, chiar dacă era cu privirile în altă parte. Rand se întrebă de ce acceptau să fie astfel tratate.

De câte ori se uita spre Rand şi Mat, Hake zâmbea. După o vreme însă, Rand îşi dădu seama că nu ei erau ţinta; zâmbetele apăreau când ochii hangiului se strecurau dincolo de ei, spre sabia cu pecetea bâtlanului. Odată, când Rand îşi puse flautul cu incrustaţii de aur şi argint undeva jos, lângă scăunelul pe care stătea, instrumentul fu, şi el, răsplătit cu un zâmbet.

După aceea, când îi veni din nou rândul să schimbe locul cu Mat, sus, pe scenă, se aplecă să-i spună ceva celuilalt la ureche. Chiar dacă se afla lângă el, trebuise să vorbească foarte tare, dar cu tot zgomotul din încăpere se îndoia că l-ar fi putut auzi altcineva.

— Hake o să încerce să ne tâlhărească.

Mat încuviinţă, de parcă tocmai la asta se şi aştepta.

— La noapte trebuie să zăvorâm uşa.

— Să zăvorâm uşa? Jak şi Strom ar putea s-o spargă cu mâinile goale. Hai să plecam de aici!

— Măcar aşteaptă până mâncăm. Mi-e foame. Aici nu pot face nimic, adăugă Mat.

Lumea înghesuită în sală striga nerăbdătoare, îndemnându-i să treacă la treabă. Hake îi privea urât.

— Oricum, chiar vrei să dormim afară în noaptea asta?

Un trăsnet mai puternic decât celelalte înăbuşi orice zgomot şi, pentru o clipă, lumina care venea prin ferestre fu mai puternică decât lămpile dinăuntru.

— Nu vreau decât să scap fără să-mi spargă cineva capul, rosti Rand, dar Mat se îndepărtă deja, îndreptându-se spre scăunelul pe care se odihnea. Rand oftă şi începu Calea spre Dun Aren. Părea să le placă multora; o cântase deja de patru ori, şi tot o mai cereau.

Necazul era că Mat avea dreptate, în anumite privinţe. Şi lui îi era foame. Şi nu vedea cum ar fi putut Hake să le facă necazuri, câtă vreme sala era plină şi oamenii încă mai veneau. În locul fiecăruia care pleca, sau era dat afară de Jak şi de Strom, apăreau alţi doi. Cereau cu voce răstită jonglerii sau o melodie oarecare, dar ceea ce-i interesa cel mai mult era băutura, şi pipăitul fetelor care serveau. Totuşi, unul dintre ei era altfel.

Era foarte uşor de observat, prin mulţimea de la Căruţaşul Dansator. Din câte se părea, neguţătorilor nu le păsa că hanul era dărăpănat. Nu existau acolo nici măcar încăperi mai retrase, în care să fi putut lua masa, din câte văzuse Rand. Clienţii erau, cu toţii, îmbrăcaţi grosolan şi aveau pielea tăbăcită a celor care lucrau afară, în soare şi vânt. Individul celalalt însă era puţin corpolent şi cu pielea lucioasă, cu mâini fine, şi purta un surtuc de catifea, şi pe umeri, o mantie tot de catifea verde închis, cu marginile brodate cu mătase albastră. Toate veştmintele păreau scumpe. Încălţările sale – papucei moi de catifea – nu erau făcute pentru străzile desfundate din Patru Regi; de fapt, nu erau făcute pentru niciun fel de străzi.

Intrase cu mult după lăsarea serii, scuturându-şi picăturile de ploaie de pe mantie şi privind împrejur, cu o expresie de dezgust pe faţă. Cercetase o dată camera, parcă dând deja să plece, apoi, brusc, tresărise văzând ceva ce Rand nu putea observa şi se aşezase la o masă pe care Jak şi Strom tocmai o goliseră. O fată se oprise la masă pentru a-l servi, apoi îi adusese o cană cu vin pe care el o dăduse la o parte din faţa lui şi nu se mai atinsese de ea. De fiecare dată, fata păruse foarte grăbită să se îndepărteze de masă, deşi el nu încercase s-o atingă şi nici măcar s-o privească. Şi alţii care se apropiaseră băgaseră de seamă, la fel ca fata, că în făptura lui se ascundea ceva neliniştitor. În ciuda înfăţişării sale molatice, de câte ori vreun căruţaş cu palmele pline de bătături se hotăra să se aşeze la masa lui, nu era nevoie decât de o privire, pentru ca omul să se îndepărteze. Şedea la masă de parcă nu mai era nimeni în încăpere în afară de el, de Rand şi de Mat. Numai la ei se uita, ţinându-şi mâinile împreunate pe masă; pe fiecare deget îi strălucea câte un inel. Îi urmarea cu un zâmbet atoateştiutor şi mulţumit.

Când schimbară din nou locurile, Rand îi atrase atenţia lui Mat printr-o şoaptă, iar celalalt încuviinţă.

— L-am văzut, şopti el. Cine e? Mi se pare că-l ştiu de undeva.

Şi Rand se gândea la asta, de parcă o amintire îi tot dădea ghes, dar n-o putea scoate la lumină. Cu toate astea, era convins ca nu mai văzuse niciodată chipul acelui om.

Atunci când, după socoteala lui Rand, trecuseră cam două ceasuri de la lăsarea întunericului, el îşi puse flautul la loc în cutie şi-şi adună lucrurile, împreună cu Mat. Tocmai când coborau de pe mica scenă, Hake le ieşi în întâmpinare, cu o expresie mânioasă pe chipul său ascuţit.

— E momentul să mâncăm, îl anunţă Rand, nelăsându-l să înceapă, şi nu vrem să ne fure cineva lucrurile. Îi spui, te rog, bucătăresei?

Hake şovăise, încă foarte mânios, fără să-şi dezlipească privirea de la lucrurile din braţele lui Rand. Cu un gest aparent nepăsător, acesta îşi schimbase poziţia, pentru a putea să pună o mână pe mânerul sabiei.

— Sau poţi să încerci să ne arunci afară, continuă el, vorbind apăsat. Mai avem încă multă vreme de cântat. Dar trebuie să ne recăpătăm puterile, dacă este să-i distrăm pe oameni îndeajuns de bine ca să mai cheltuiască în continuare. Cât crezi că o să mai rămână aici, dacă ne văd căzând din picioare de foame?

Privirea lui Hake se furişase spre încăperea plină de oameni care-i umpleau buzunarele cu bani, apoi el se întoarse şi-şi vârî capul prin uşa din fundul hanului.

— De mâncare pentru ăştia! strigă el, apoi întorcându-se spre băieţi, se răsti la ei: Nu vă întindeţi! Vreau să vă văd la lucru până pleacă ultimul client.

Câţiva bărbaţi strigau nerăbdători, cerând să audă muzică sau să mai vadă nişte jonglerii, iar Hake se dusese să-i liniştească. Bărbatul cu mantia de catifea se număra printre ei. Rand îi făcuse semn lui Mat să-l urmeze.

Bucătăria era despărţită de restul hanului printr-o uşă solidă. În afară de momentele în care aceasta se deschidea, pentru a lăsa să intre câte o fată care servea, ropotul ploii pe acoperiş se auzea mai puternic decât strigătele din sala mare. Era o încăpere largă, călduroasă şi plină de aburi din pricina plitelor şi a cuptoarelor, cu o masă uriaşă plină cu mâncăruri pe jumătate pregătite şi cu farfurii gata de servit. Câteva dintre fete şedeau adunate pe o băncuţă lângă uşa din spate, masându-şi picioarele şi flecărind, toate deodată, cu bucătăreasa cea grasă, care le vorbea şi ea şi flutura o lingură mare, pentru a-şi întări spusele. Când intrară cei doi băieţi, toate ridicară ochii, dar fără să se oprească din vorbit sau din masatul picioarelor.

— Ar trebui să plecăm de aici cât mai avem ocazia, spuse Rand încet, dar Mat clătina din cap, cu ochii la cele două farfurii pe care bucătăreasa le umplea cu friptură de vită, cartofi şi mazăre.

Ea nici nu se uită la ei, ci continua să le vorbească celorlalte, în timp ce făcea loc pe masă cu coatele şi le aşeza farfuriile în faţă, dându-le şi furculiţe.

— E timp berechet după ce mâncăm.

Mat se aşeză pe o banchetă şi începu să mănânce, mânuind furculiţa ca pe o lopată. Rand oftase, dar îi urmă exemplul în scurtă vreme. Din noaptea de dinainte nu mai mâncase decât un codru de pâine. Îşi simţea stomacul gol ca punga unui cerşetor, iar mirosurile de mâncare care umpleau bucătăria nu-i erau de niciun ajutor. În scurta vreme, avea gura plina, deşi Mat o rugase deja pe bucătăreasă să-i umple farfuria la loc, înainte ca el să fi apucat să ajungă la jumătate.

Nu voia să tragă cu urechea la discuţia femeilor, dar câteva cuvinte ajunseseră până la el şi-i atrăseseră atenţia.

— Mi se pare o nebunie.

— Nebunie sau nu, asta am auzit. A trecut pe la jumătate dintre hanurile din oraş, înainte să ajungă aici. A intrat, s-a uitat în jur şi a plecat fără nici o vorbă, chiar şi la Hanul Regal. Ca şi cum n-ar fi turnat cu găleata afară.

— Poate că s-a gândit că aici e cel mai comod.

Remarca produse un hohot puternic de râs.

— Eu am auzit că nici n-a ajuns în Patru Regi decât după căderea nopţii, iar caii lui arătau foarte osteniţi, de parcă făcuseră tot drumul în grabă.

— Dar de unde o fi venit, de l-a prins întunericul pe drum? Numai un prost sau un nebun pleacă la drum şi-şi plănuieşte totul atât de nechibzuit.

— O fi el prost, dar e şi bogat. Am auzit că are două trăsuri, dintre care una pentru servitori şi bagaje. Miroase a bani, ascultaţi ce vă spun. I-aţi văzut mantia? Mi-ar plăcea şi mie una ca asta.

— E puţin cam grăsuţ pentru gustul meu, dar am zis-o mereu că un bărbat poate să fie oricât de gras, dacă are îndeajuns de mult aur.

Chicotiră toate, foarte amuzate, iar bucătăreasa îşi dădu capul pe spate şi scoase un hohot de râs, ca un tunet. Rand îşi lăsă furculiţa să cadă pe farfurie; tocmai îi trecuse prin minte ceva la care nu se mai gândise până atunci.

— Mă întorc imediat, murmură el. Mat încuviinţă, îndesându-şi în gură un cartof.

Rand se ridică, îşi luă mantia şi cingătoarea pe care atârna sabia şi şi-o legă la brâu, îndreptându-se spre uşa din spate. Nimeni nu-l băgă în seamă.

Afară, turna cu găleata. Îşi trase gluga pe ochi şi mantia pe umeri, strângând-o pe lângă trup în timp ce străbătea în fugă curtea. Perdeaua de apă ascundea totul în jur, în afară de momentele în care fulgera, dar reuşi să găsească totuşi ce căuta. Caii fuseseră duşi în grajd, dar cele două căleşti din lemn negru, lăcuit, erau încă afară şi sclipeau, ude de ploaie. Tunetele răsunau pe cer, iar un fulger apăru deodată chiar deasupra hanului. Cu ajutorul scurtei izbucniri de lumină, el descifră numele scris cu litere aurii pe uşile caleştilor. Howal Gode.

Fără să ia în seamă ploaia, el rămase o vreme în picioare, cu ochii la numele pe care nu-l mai putea vedea. Îşi amintise unde văzuse ultima dată caleştile negre, lăcuite, cu numele proprietarului pe uşă, precum şi oameni cu pielea lucioasă, corpolenţi, cu veştminte şi papuci de catifea. Whitebridge. Desigur, un neguţător din Whitebridge putea avea un motiv foarte întemeiat pentru a se găsi pe drumul spre Caemlyn. „Ce anume îl poate purta prin jumătate din hanurile din oraş, înainte să-l aleagă tocmai pe cel în care te afli şi tu? Ce anume să-l facă să te privească de parcă ar fi găsit ce căuta?”

Rand se înfioră şi, dintr-odată, deveni conştient de picăturile de ploaie care i se scurgeau pe spinare. Mantia sa era de nădejde, dar nu fusese făcută să ţină piept unui asemenea potop. Se grăbi îndărăt spre han, călcând prin bălţile care se tot adânceau. Dădu să intre, dar la uşă se afla Jak, care-i tăia calea.

— Măi, măi, măi. Singur, afară, pe întuneric. Întunericu-i periculos, băiete.

Din cauza ploii, părul i se lipise de frunte. În curte nu se mai afla nimeni, în afară de ei. Se întrebă dacă nu cumva Hake ajunsese la concluzia că-şi dorea sabia şi flautul îndeajuns de mult pentru a uita de mulţimea care trebuia făcută să mai rămână în sala cea mare.

Ştergându-şi apa din ochi cu o mână, o duse pe cealaltă la mânerul sabiei. Chiar şi udă, pielea bine prelucrată se lăsa foarte bine cuprinsă în pumn.

— Oare Hake a hotărât că toţi oamenii ăia o să rămână aici numai de dragul berii sale, în loc să meargă undeva unde să se poată şi distra un pic? Dacă-i pe aşa, să zicem că masa asta pe care am luat-o e îndeajuns pentru ce-am făcut până acum, deci putem pleca.

Stând la adăpost în cadrul uşii, uscat şi ferit de ploaie, bărbatul cel masiv se uită afară şi pufni:

— Pe vremea asta? Apoi privirea sa alunecă înspre mâna pe care Rand o ţinea pe mânerul sabiei. Ştii, eu şi Strom am făcut un rămăşag. El zice că ai furat chestia aia de la bunică-ta. Eu unul cred că bunică-ta te-ar fugări în jurul coteţului de porumbei şi te-ar atârna în bătaia vântului dacă i-ai face una ca asta.

Şi rânjise. Avea dinţii galbeni şi stricaţi, iar rânjetul îl făcea să arate încă şi mai fioros.

— Noaptea nu s-a terminat încă, băiete.

Rand se strecură pe lângă el, iar Jak se dădu la o parte, chicotind duşmănos. Ajuns înăuntru, băiatul îşi scoase mantia şi se aşeză pe băncuţa de unde plecase cu numai câteva clipe în urmă. Mat terminase cea de-a doua porţie şi era ocupat cu a treia, mâncând însă mai încet de-acum, dar şi cu mai multă concentrare, de parcă era hotărât să termine tot, chiar dacă plesnea. Jak se aşezase lângă uşa care dădea spre grajduri, sprijinit de perete, cu ochii la ei. Nici măcar bucătăreasa nu părea dispusă să-i adreseze vreun cuvânt.

— E din Whitebridge, îl înştiinţa Rand pe Mat, cu voce scăzută; nu era nevoie să mai precizeze despre cine era vorba. Capul lui Mat se îndreptă către el, cu o bucată de carne de vacă rămasă uitată în furculiţa înălţată spre gură. Conştient de faptul că Jak îi urmărea, Rand se juca intenţionat cu mâncarea din farfurie. De-acum nu mai putea îmbuca nimic, nici dacă ar fi murit de foame, dar încerca să se prefacă interesat de mazăre, în timp ce-i povestea lui Mat despre trăsuri şi despre ce spuseseră femeile – în caz că nu auzise cu urechile lui.

Şi era limpede că n-o făcuse. Mat clipi surprins şi scoase printre dinţi un fluierat, apoi privi urât mâncarea din farfurie şi mormăi ceva, lăsând furculiţa jos. Rand îşi dori ca prietenul său să fi făcut măcar un efort să fie prudent.

— Pe urmele noastre, rostise Mat, încreţindu-şi fruntea. Iscoadă a Celui Întunecat?

— Poate. Nu ştiu, răspunse Rand, privind la silueta masivă a lui Jak, care se întindea cu agilitate, dezmorţindu-şi umerii largi, ca de fierar. Crezi că putem trece de el?

— Numai dacă facem tămbălău, iar atunci Hake şi celălalt o să apară şi ei. Ştiam eu că n-ar fi trebuit să ne oprim aici.

Rand rămase cu gura căscată, dar, înainte să poată spună ceva, Hake apăru prin uşa care dădea în sala mare. Strom se zărea şi el, aplecat peste umărul hangiului. Jak se duse să stea în uşa care dădea în spate.

— Ce faceţi, aveţi de gând să staţi toată noaptea la masă? se răsti Hake. Nu v-am hrănit ca să-mi staţi aici degeaba.

Rand îşi privi prietenul.

— Mai târziu, îi şopti Mat, neauzit, aşa că îşi adunară lucrurile, sub privirile vigilente ale celor trei. În sala cea mare, strigătele celor care cereau jonglerii sau diverse titluri de cântece reîncepură, de îndată ce ei îşi făcură apariţia. Bărbatul cu mantia de catifea – Howal Gode – părea în continuare să-i ignore pe toţi cei din jurul său, dar era tot aşezat pe marginea scaunului. La vederea lor, se lăsase pe spate, iar pe buze i se aşternuse acelaşi surâs mulţumit de mai înainte.

Rand venise primul pe scenă, pentru a cânta Când scot apa din fântână; gândul nu-i prea stătea însă la melodie. Niciunul nu păru să bage de seamă cele câteva note pe care le greşise, încercă să se gândească la ce trebuia să facă pentru a scăpa, şi să nu se uite la Gode. Dacă era pe urmele lor, nu avea niciun sens să-i arate că şi dăduseră seama. Cât despre scăpare…

Niciodată până atunci nu observase ce bună capcană era un han. Hake, Jak şi Strom nici măcar nu erau nevoiţi să-i supravegheze, căci mulţimea le-ar fi dat de ştire dacă el sau Mat părăseau scena. Câtă vreme sala cea mare era plină de lume, Hake nu-i putea trimite pe Jak sau pe Strom după ei, dar nici ei nu puteau scapă fără ca hangiul s-o ştie. Şi mai era şi Gode, care le supraveghea fiecare mişcare. Era aşa de caraghios, că ar fi izbucnit în râs, dacă nu-i ar fi venit să verse. Trebuia pur şi simplu să rămână în gardă şi să aştepte prilejul nimerit.

Când schimbă locul cu Mat, Rand gemu în sinea lui. Mat se uita urât la Hake, la Strom şi la Jak, fără să-i pese dacă ei îl observau. Când nu era cu mâna pe mingile colorate, şi o strecura sub surtuc. Rand încercă să-i facă un semn, dar celalalt nu-l băgă în seamă. Dacă Hake vedea cumva rubinul, era posibil să nici nu mai aştepte să rămână singuri. Iar dacă-l vedeau bărbaţii adunaţi în han, se prea putea ca jumătate dintre ei să treacă de partea hangiului.

Şi, lucrul cel mai rău dintre toate, Mat se uita de două ori mai urât la neguţătorul din Whitebridge – Iscoadă a Celui Întunecat? –, iar Gode îl observase. Nu avea cum să nu fi observat, dar asta nu părea să-l neliniştească deloc. Ba chiar zâmbetul i se lărgise, iar el îi făcuse lui Mat un semn din cap, ca unei cunoştinţe vechi, apoi se uitase la Rand şi ridicase întrebător dintr-o sprânceană. Rand nu voia să afle ce întrebare avea celalalt de pus. Încercă să evite să-l privească, dar ştia că era prea târziu. „Prea târziu. Din nou prea târziu.”

Un singur lucru părea să tulbure calmul bărbatului cu mantie de catifea. Sabia lui Rand. O lăsase la şold. Doi sau trei bărbaţi se apropiaseră deja de el, clătinându-se pe picioare, ca să-l întrebe dacă era într-atât de nepriceput la muzică încât credea ca are nevoie de apărare, dar niciunul nu observase încă pecetea bâtlanului. Gode însă o observase. Mâinile sale palide se încleştaseră una de alta, iar el rămăsese încruntat, cu ochii la sabie, o lungă vreme, înainte ca zâmbetul să-i reapară pe chip. Când zâmbise din nou, nu mai era atât de sigur pe sine ca mai înainte.

„Măcar atât, se gândise Rand. Dacă el crede că sunt demn de pecete, poate ne lasă în pace. Atunci nu mai trebuie să ne facem griji decât în ce-i priveşte pe Hake şi pe oamenii lui.” Nu era un gând prea încurajator, iar Gode continua să-i urmărească, în ciuda sabiei pe care Rand o purta la şold. Şi să zâmbească.

Lui Rand, noaptea i se păruse lungă cât un an întreg, din pricina tuturor ochilor îndreptaţi spre el: Hake, şi Jak, şi Strom, ca vulturii care urmăreau o oaie rătăcită într-o mlaştină, Gode care aştepta, parcă prevestind ceva rău. Începuse să creadă că toată lumea din încăpere îl urmarea, din cine ştie ce motiv ascuns. Aburii vinului acru şi miasma care se răspândea din trupurile murdare şi transpirate îl împresurau, iar hărmălaia vocilor îl ameţea, tulburându-i vederea, atât de tare încât până şi sunetul flautului începuse să-i spargă urechile. I se părea că tunetele răsunau chiar în creierul lui. Oboseala îl apăsa ca o greutate de fier.

În cele din urmă, oamenii care aveau să se trezească odată cu zorii începuseră să se retragă, urnindu-se anevoie. Fermierii nu dădeau socoteală în faţa nimănui, dar era lucru cunoscut că neguţătorilor nu le păsa de mahmurelile căruţaşilor pe care-i plăteau. Târziu, în noapte, sala cea mare începu să se golească încet, pe măsură ce şi cei care aveau camere la catul de sus se duceau pe rând la culcare, cu paşi împleticiţi.

Gode rămăsese ultimul client. Când Rand se întinse spre cutia de piele a flautului, căscând, Gode se ridică şi-şi luă mantia pe braţ. Fetele care serveau tocmai începuseră să strângă, bombănind câte ceva despre vinul vărsat şi vasele sparte. Hake încuia uşa din faţă cu o cheie mare. Gode îl trase într-un colţ o clipă, iar hangiul chemă o femeie ca să-l conducă la una din camere. Bărbatul cu mantie de catifea le aruncă lui Mat şi lui Rand un zâmbet superior, înainte să dispară la catul de sus.

Hake era la rândul său cu ochii la ei. Jak şi Strom stăteau de-o parte şi de alta.

În grabă mare, Rand termină cu strânsul lucrurilor, pe care şi le puse în spate, de-abia ţinându-le, cu mâna stângă, pentru a putea să-şi scoată şi sabia. Nu o făcu încă, dar voia să ştie că era pregătit. Îşi înăbuşi un căscat; nu trebuia ca restul să afle cât era de obosit.

Cu gesturi stângace, Mat îşi strânse şi el arcul şi celelalte lucruri; apoi însă, văzându-l pe Hake apropiindu-se împreună cu cei doi, îşi vârî mâna sub surtuc.

Hake avea în mână o lampă cu ulei şi, spre marea mirare a lui Rand, le făcu o mică plecăciune şi le arătă o uşă laterală.

— Saltelele voastre sunt acolo.

Jocul său ar fi fost perfect, dacă nu ar fi strâmbat uşor din buze. Mat făcu un semn din bărbie către Jak şi Strom.

— Ai nevoie şi de ăştia doi ca să ne arăţi drumul?

— Sunt un om cu avere, mormăie Hake, aranjându-şi şorţul murdar de grăsime, iar oamenii cu avere trebuie să fie grijulii.

Zgomotul unui tunet făcu ferestrele să se clatine, iar el aruncă o privire cu subînţeles spre tavan, apoi le zâmbi larg.

— Ei, vreţi să vă vedeţi paturile sau nu?

Rand se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă spuneau că voiau să plece. „Dacă ai şti cu adevărat mai multe despre mânuirea sabiei, decât cele câteva lucruri pe care ţi le-a arătat Lan…”

— Ia-o înainte, îi porunci el, încercând să pară dur. Nu-mi place să fie cineva în spatele meu.

Strom chicoti, dar Hake încuviinţă calm şi se întoarse către uşa laterală; cei doi bărbaţi masivi se luară pe urmele lui, cu mersul lor legănat. Trăgând adânc aer în piept, Rand aruncă o privire nostalgică spre uşa bucătăriei. Dar, dacă Hake încuiase deja uşa din spate, luând-o la fugă n-ar fi făcut decât să grăbească şi mai mult ceea ce dorea să evite, aşa ca îl urmă posomorât pe hangiu.

Ajuns la uşă, şovăi puţin, iar Mat se izbi de el, din spate. Îşi dădu seama la ce servea lampa din mâna lui Hake. Uşa dădea într-o sală cufundată în beznă. Numai lampa, care făcea să se întrezărească siluetele lui Jak şi Strom, îi dădea curajul să continue. Măcar aşa îi putea vedea pe cei doi dacă se întorceau. „Şi atunci ce-aş face?” Podeaua scârţâia sub paşii lor.

Sala se termina cu o uşă grosolană, nevopsită. Nu observase dacă mai erau cumva şi altele prin apropiere. Hake şi acoliţii săi intrară, iar el îi urmă grăbit, ca să nu le lase răgazul de a întinde o capcană, dar Hake nu făcuse decât să ridice lampa, arătându-le încăperea.

— Aici e.

O cămară veche – aşa le spusese, dar, după cum arăta, încăperea nu mai fusese folosită de ceva vreme. Era pe jumătate plina cu butoaie vechi şi lăzi sparte. Din mai multe locuri din tavan se scurgeau şiroaie de apă, iar unul din ochiurile ferestrei murdare era spart, lăsând ploaia să pătrundă nestingherită. Rafturile erau pline cu tot felul de nimicuri, şi aproape totul era acoperit de praf. Fusese de-a dreptul surprins să vadă acolo saltelele promise.

„Sabia îl nelinişteşte. N-o să încerce nimic, până nu ne vede dormind.”

Dar Rand nu avea nici o intenţie să doarmă sub acoperişul lui Hake. De cum pleca hangiul, plănuia să iasă pe fereastră.

— Merge, încuviinţă el, cu ochii la Hake, temându-se ca acesta să nu le facă semn celor doi, care rânjeau alături; de-abia se abţinu să nu-şi umezească buzele cu limba. Lasă-ne şi lampa.

Hake mormăi, dar aşeză lampa pe un raft. Apoi şovăi, privindu-i, iar Rand fu sigur că era pe punctul să le dea ordin lui Jak şi lui Strom să sară la ei, dar privirile îi căzură pe sabia băiatului, iar pe chip i se aşternu o expresie calculată şi posomorâtă. Le făcuse un semn din cap celor două matahale, care îl urmară surprinse afară din încăpere, fără să se mai uite înapoi.

Rand aştepta ca scârţâitul paşilor lor să se piardă în depărtare, apoi numărase până la cincizeci, înainte să scoată capul pe uşă. Era întuneric beznă, cu excepţia unui dreptunghi luminos, care părea la fel de departe ca luna: uşa care dădea în sala mare. Când îşi trase capul la loc înăuntru, observă ceva mare care se mişca, în întunericul de lângă uşa îndepărtată: Jak sau Strom, de pază.

O scurtă cercetare a uşii îi spuse tot ce voia să ştie, şi nu erau veşti bune. Scândurile erau groase şi solide, dar nu exista vreun lacăt sau vreun zăvor pe dinăuntru. Totuşi, măcar se deschidea înspre ei.

— Credeam că o să sară pe noi, şopti Mat. Oare ce aşteaptă?

Îşi scoase pumnalul şi-l ţinea încleştat în mână. Lumina lămpii se reflecta în lamă. Arcul şi tolba zăceau uitate pe podea.

— Aşteaptă să adormim, răspunse Rand, căutând printre butoaie şi lăzi. Ajută-mă să găsesc ceva cu care să blochez uşa.

— De ce? Doar n-ai într-adevăr de gând să dormi aici, nu? Hai să ieşim pe fereastră şi valea. Prefer să fiu ud decât mort.

— E unul la capătul sălii. Dacă facem vreun zgomot, o să vină peste noi într-o clipită. Cred că Hake ar prefera să aibă de-a face cu noi treji decât să rişte să ne lase să fugim.

Mormăind ceva, Mat i se alătură, dar printre rămăşiţele din încăpere nu se afla nimic folositor. Butoaiele erau goale, lăzile sparte şi, chiar dacă ar fi pus toate cele în faţa uşii, tot n-ar fi putut împiedica pe cineva s-o deschidă. Apoi Rand zărise un obiect familiar pe unul din rafturi. Două proptele, acoperite de rugină şi de praf. Le luase de la locul lor, rânjind. În mare grabă, le vârâse sub uşă şi, aşteptând ca un nou tunet să zguduie hanul din temelii, le îndesase acolo, cu doua lovituri iuţi cu călcâiul. Tunetul amuţise, iar el îşi ţinuse răsuflarea, ascultând. Nu se auzea decât ploaia care bătea în acoperiş. Nici o scândură din podea nu scârţâia sub greutatea picioarelor care se apropiau.

— Fereastra, arătă el.

Judecând după murdăria care se întărise în jurul ei, aceasta nu mai fusese deschisa de ani de zile. Se încordară amândoi, împingând cu toată forţa. Genunchii lui Rand începură să cedeze, când, deodată, o văzură mişcându-se; cu cât se deschidea mai mult, scârţâia mai tare. După ce o împinseră îndeajuns ca să poată trece, dădură să iasă, apoi se opriră.

— Sânge şi cenuşă! mârâi Mat. Nu-i de mirare că Hake nu-şi făcea griji că am putea scăpa pe aici.

În lumina lămpii, barele de fier, înfipte într-un cadru, tot de fier, sclipeau ude de ploaie. Încercându-le, Rand văzuse că erau tari ca piatra.

— Am văzut ceva, murmură Mat, şi se apucă să scotocească grăbit prin rafturi, întorcându-se cu o rangă ruginită.

Înfipsese unul din capete sub cadrul de fier, iar Rand tresărise speriat.

— Mat, să nu facem zgomot.

Celălalt se strâmbă şi mormăi ceva cu voce joasă, dar nu mai continuă. Rand îşi puse mâinile pe capătul răngii şi încercă să se proptească în podeaua din ce în ce mai udă de ploaie, de sub fereastră. Se auzi un tunet, iar ei începură să împingă. Cu un zgomot ascuţit şi chinuit, scos de cuiele care se mişcau din loc, şi care-i făcuse lui Rand pielea de găină, cadrul ieşi puţin din perete – dar numai foarte, foarte puţin. Aşteptând tunetele şi trăsnetele, împinseră iar şi iar. Nimic. Din nou cadrul ieşi doar foarte puţin. Nimic. Încă puţin, cât un fir de par. Nimic. Nimic.

Brusc, Rand alunecă pe podeaua udă, şi se prăvăliră amândoi. Ranga se lovi de bare cu un zgomot ca de gong. El rămase întins pe jos, ţinându-şi răsuflarea şi ascultând. În afară de ploaie, nu se mai auzea nimic.

Mat îşi cercetă dosul jupuit al palmei, apoi se uită urât la Rand.

— În felul ăsta n-o să mai scăpăm niciodată.

Cadrul de fier se mişcase puţin, dar numai cât să bagi două degete dedesubtul lui. În spaţiul îngust se vedeau zeci de cuie groase.

— Trebuie să ne mai străduim puţin, îl îmbărbătă Rand, ridicându-se.

Dar tocmai când vârî ranga sub marginea cadrului, uşa scârţâi, de parcă cineva încerca s-o deschidă. Numai că proptelele îl împiedicau. Cei doi băieţi schimbară o privire îngrijorată. Mat îşi scoase din nou pumnalul. Uşa scârţâi din nou.

Trăgând aer în piept şi încercând să pară calm, Rand spuse:

— Hai, pleacă, Hake. Încercăm şi noi să adormim.

— Mi-e teamă că mă luaţi drept altcineva, se auzise un glas atât de mieros şi de plin de sine, încât era limpede cine vorbea: Howal Gode. Jupân Hake şi… băieţii lui n-o să ne mai supere. Dorm buştean, iar de dimineaţă n-o să facă altceva decât să se mire unde aţi dispărut. Daţi-mi drumul înăuntru, tinerii mei prieteni. Trebuie să vorbim.

— Nu avem ce să vorbim cu dumneata, i-o-ntoarse Mat. Pleacă şi lasă-ne să dormim.

Gode chicoti răutăcios.

— Dar fireşte că avem ce vorbi. O ştiţi şi voi la fel de bine ca mine. V-am citit în priviri. Ştiu ce sunteţi, poate mai bine decât voi înşivă. O simt din toată fiinţa voastră. Deja sunteţi, pe jumătate, în puterea stăpânului meu. Nu mai fugiţi şi împăcaţi-vă cu gândul. O să vă meargă mult mai uşor. Dacă vă găsesc scorpiile din Tar Valon, o să vă doriţi să vă fi tăiat gâtul, înainte ca ele să termine cu voi, dar n-o s-o puteţi face. Numai stăpânul meu vă poate apăra de ele.

Rand înghiţi în sec.

— Nu ştim despre ce vorbeşti. Lasă-ne în pace!

Podelele din sala întunecată scârţâiră. Gode nu era singur.

Dar câţi oameni să fi putut aduce cu el, în numai două trăsuri?

— Terminaţi cu prostiile, tinerii mei prieteni. O ştiţi. O ştiţi foarte bine. Marele Stăpân al Întunericului v-a însemnat cu pecetea lui. E scris că, atunci când se va trezi, noii Stăpâni ai Spaimei vor fi acolo pentru a-l slăvi. Pesemne că voi sunteţi doi dintre aceştia, altfel nu aş fi fost trimis să vă găsesc. Gândiţi-vă. Viaţă veşnică şi o putere mai presus de vise.

Din glasul lui se înţelegea cu uşurinţă că tânjea, la rândul său, după acea putere.

Rand aruncă o privire spre fereastră, tocmai când un fulger lumina cerul, şi aproape că-i veni să geamă. Izbucnirea de lumină îi arătă afară mai mulţi bărbaţi, care stăteau cu ochii aţintiţi la fereastră, fără să le pese de ploaie.

— Mă oboseşte aşteptarea asta, spuse Gode. O să vă supuneţi stăpânului meu – al vostru – sau o să fiţi obligaţi s-o faceţi. Şi nu va fi prea plăcut. Marele Stăpân al Întunericului domneşte asupra morţii şi poate să hărăzească viaţa de după moarte, sau moartea în timpul vieţii, după cum doreşte. Deschideţi uşa. Orice ar fi, fuga voastră s-a terminat. Deschideţi-o, n-auziţi?

Pesemne că mai spuse şi altceva, pentru că, dintr-odată, ceva masiv se izbi de uşă. Aceasta se clătină, iar proptelele alunecară puţin, frecându-se de podea şi lăsând în urmă o pată de rugină. Uşa se clătină iar şi iar, în timp ce mai mulţi bărbaţi se izbeau de ea. Uneori, proptelele rezistau; alteori mai alunecau puţin şi, încet încet, uşa se deschidea fără milă înspre ei.

— Supuneţi-vă, le ceruse Gode de dincolo de uşă, sau o să vă petreceţi veşnicia dorindu-vă s-o fi făcut la vreme.

— Dacă nu avem de ales… începu Mat, umezindu-şi buzele cu limba, sub privirea uimită a lui Rand; ochii lui fugeau de colo-colo, ca ochii unui viezure încolţit. Era alb la faţă, şi vorbea gâfâind. Am putea să spunem da, apoi să fugim mai târziu. Sânge şi cenuşă, Rand, n-avem cum scăpa!

Urechile lui Rand păreau înfundate cu smocuri de lână; cuvintele de-abia ajungeau până la el. N-aveau cum scăpa. Tunetul răsună din nou deasupra lor, înăbuşit de izbucnirea unui fulger. „Trebuie să găsim o cale.” Gode le strigă din nou, poruncitor, rugător; uşa se mai deschise un pic. „O cale.”

Brusc, încăperea se umplu de lumină; nu se mai vedea nimic. Aerul răsuna de mugete şi ardea. Rand se simţi luat pe sus şi izbit de zid. Căzuse grămadă pe podea, cu urechile ţiuind şi părul măciucă. Ameţit, se ridicase cu greu în picioare. Genunchii îi tremurau, aşa că se sprijini de perete pentru a-şi recăpăta echilibrul. Privi uimit împrejur.

Lampa, care se răsturnase pe marginea unuia dintre puţinele rafturi rămase în picioare, ardea şi lumina încă. Toate butoaiele şi lăzile, dintre care unele se înnegriseră şi fumegau, zăceau acolo unde fuseseră aruncate. Fereastra, cu tot cu barele de fier, dar şi cea mai mare parte a peretelui dispăruseră, lăsând în loc o gaură cu margini ascuţite. Acoperişul se înclinase, iar din deschizătură ieşeau pale de fum, care se luptau cu ploaia de afară. Uşa atârna smulsă din balamale, blocând intrarea, aplecată în afară.

Cuprins de o senzaţie de visare, ridică lampa. I se părea că nu exista nimic mai important decât să se asigure că aceasta rămânea întreagă.

Deodată, o grămadă de lăzi se prăvăli, iar Mat se ridică de dedesubt. Se clătina pe picioare, clipind des şi pipăindu-şi trupul, de parcă se întreba dacă mai era întreg. Se uită spre Rand cu ochii mijiţi.

— Rand? Tu eşti? Eşti viu. Am crezut că amândoi…

Apoi se întrerupse, muşcându-şi buzele şi tremurând. Trecuseră câteva clipe până ca Rand să-şi dea seama că râdea, şi era pe punctul de a-şi pierde firea cu totul.

— Ce s-a-ntâmplat, Mat? Mat? Mat! Ce s-a-ntâmplat?

Mat se mai cutremurase o dată, din cap până în picioare, apoi se potolise.

— Trăsnetul, Rand. Mă uitam drept spre geam, când a lovit barele de fier. Trăsnetul. Nu mai vad aproape nimic…

Apoi tăcu puţin, uitându-se cu ochii mijiţi la uşa prăbuşită, iar glasul i se ascuţi.

— Unde-i Gode?

În coridorul întunecat de dincolo de uşă nu se mai mişca nimic. Nu se mai vedea niciun semn şi nu se mai auzea niciun sunet dinspre Gode sau tovarăşii lui, deşi în beznă s-ar fi putut ascunde orice. Rand se trezi că îşi dorea să fi murit, dar n-ar fi scos pentru nimic în lume capul pe uşă, pentru a se asigura că aşa era. Nici afară, dincolo de locul în care fusese peretele, nu se mai mişca nimic. Dar înăuntru se mai treziseră şi alţii. De, la catul de sus al hanului se auzeau strigăte de uimire şi zgomot de paşi.

— Să plecăm cât mai putem.

Separând, cu mişcări iuţi, lucrurile lor de vechiturile dinăuntru, apucă braţul lui Mat şi îl conduse, aproape trăgându-l după el, prin gaura căscată, înspre bezna de afară. Mat îi strângea braţul, împleticindu-se pe lângă el cu capul înainte, încercând să-şi limpezească privirea.

Tocmai când simţea primele picături de ploaie pe chip, deasupra hanului se zări un fulger, iar Rand se opri brusc în loc. Oamenii lui Gode erau încă acolo, zăcând la pământ, cu picioarele înspre deschizătură. Loviţi de picăturile de ploaie, ochii lor deschişi priveau fără să vadă către cer.

— Ce-i? întrebă Mat. Sânge şi cenuşă! De-abia reuşesc să-mi văd mâna, fir-ar să fie!

— Nimic, răspunsese Rand. „Norocul. Pe Lumină… Aşa o fi?”

Tremurând, îl conduse cu mare grijă pe Mat, ocolind cadavrele.

— Doar fulgerele.

În afară de fulgere nu mai era nici o lumină, iar ei se împiedicară prin şanţurile de pe străzi, chinuindu-se să fugă cât mai departe de han. Mat stătea pur şi simplu atârnat de braţul lui Rand, aşa că de fiecare dată când se împiedica unul, era cât pe ce să cadă amândoi; gâfâiau, se împleticeau, dar nu se opriseră din alergat.

O singura dată, Rand îndrăzni să se uite în urmă. O singură dată, înainte ca ploaia să se îndesească, devenind o perdea asurzitoare care ascundea Căruţaşul Dansator. La lumina unui fulger, zări silueta unui bărbat în spatele hanului, un bărbat care îi ameninţa cu pumnul pe ei, sau poate cerul. Gode sau Hake, nu ştia, dar oricum amândoi erau la fel de periculoşi. Ploaia cădea potop, închizându-i într-o temniţă de apă. Fugeau prin beznă, cu urechea ciulită pentru a auzi zgomotele urmăritorilor, pe deasupra urletelor furtunii.

Загрузка...