Ochiul Lumii

23 Fratele Lup

Încă de la început Perrin ştia că drumul până la Caemlyn nu avea să fie deloc uşor, începând cu Egwene, care insista să meargă pe rând cu Bela. Nu ştiau cât de departe era, spunea ea, dar era oricum prea departe pentru ca ea să fie singura care mergea călare. Se uită la el fără să clipească, cu faţa încremenită.

— Sunt prea greu pentru Bela, se împotrivi el. Sunt obişnuit să merg pe jos şi aş prefera aşa.

— Şi eu nu sunt obişnuită să merg pe jos? i-o întoarse Egwene tăios.

— Nu asta am vrut să…

— Numai eu să sufăr de pe urma statului în şa, asta vrei? Şi când tu o să cazi din picioare de oboseală de atâta mers, te aştepţi să am grijă de tine, nu-i aşa?

— Hai s-o lăsăm baltă, murmură el, văzând că Egwene se pregăteşte să continue. Oricum, călăreşti tu prima.

Chipul ei căpătă o mină şi mai încăpăţânată, dar Perrin nu o lăsă să rostească nici o vorbă.

— Dacă nu urci singură pe cal, te pun în şa cu mâna mea.

Egwene se uită mirată la el, şi un zâmbet uşor îi flutură pe buze.

— Dacă-i aşa…

Părea că vrea să râdă, dar se mulţumi să urce în şa.

Perrin mormăi ceva în sinea lui în timp ce se îndepărta de râu. Căpeteniile din poveşti nu trebuiau niciodată să suporte astfel de lucruri.

Egwene insistă să meargă şi el călare şi, ori de câte ori încerca să refuze, făcea în aşa fel încât îl convingea să urce în şa. Meseria de fierar nu era pentru pricăjiţi, iar Bela nu era foarte mare pentru un cal. De fiecare dată când punea piciorul în scară, iapa cea flocoasă se uita la el cu o privire în care era sigur că citeşte reproşul. Lucruri fără importanţă, poate, dar care îl agasau. Curând începu să bată în retragere când Egwene spunea:

— E rândul tău, Perrin.

În poveşti, căpeteniile nu se dădeau înapoi de la nimic şi nu făceau decât ceea ce credeau de cuviinţă. Dar, cugeta el, nici nu aveau de a face cu Egwene.

Nu aveau decât puţine provizii de pâine şi brânză, care se şi terminară până la sfârşitul primei zile. Perrin puse laţuri în locurile pe unde se vedea că trecuseră iepuri – urmele erau vechi, dar merita osteneala iar Egwene începu să strângă vreascuri pentru foc. După ce isprăvi, hotărî să-şi încerce norocul şi cu praştia înainte să se întunece de tot. Nu văzuseră nici o vietate prin preajmă, dar… Spre uimirea lui, nimeri aproape imediat un iepure jigărit. Fu atât de surprins când îl văzu sărind dintr-un tufiş de la picioarele lui, că aproape îl scăpă, dar izbuti să pună mâna pe el câţiva paşi mai încolo, tocmai când ţâşnea pe lângă un copac.

Când se întoarse cu iepurele, văzu că Egwene adusese toate cele trebuincioase pentru foc, dar stătea în genunchi lângă mormanul de vreascuri, cu ochii închişi.

— Ce faci aici? Nu aşa o să aprinzi focul.

Egwene tresări la vorbele lui, se întoarse şi se uită la el, ducându-şi mâna la gât.

— M-ai… m-ai speriat.

— Am avut noroc! râse el, arătându-i iepurele. Du-te şi adu cremenile şi bucata de fier. Cel puţin o să mâncăm bine astă seară.

— Nu am cremene, răspunse ea încetişor. Era în buzunar, dar am pierdut-o în râu.

— Atunci cum…?

— A fost aşa de uşor acolo, pe malul râului, Perrin. Întocmai cum îmi arătase Moiraine Sedai. Doar întindeam mâna şi… Făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să apuce ceva, apoi îşi lăsă mâna să cadă, oftând. Acum nu mai pot.

Perrin îşi umezi buzele, neliniştit.

— Pu… Puterea?

Egwene încuviinţă, iar el se uită ţintă la ea.

— Ai înnebunit? Vreau să zic… Puterea Supremă! Nu te joci cu aşa ceva.

— A fost aşa de uşor, Perrin. Pot face asta. Pot stăpânii Puterea.

Perrin trase adânc aer în piept.

— O să fac eu focul, Egwene. Promite-mi că n-o să mai încerci să faci… să faci… asta din nou.

— Nu vreau.

Chipul îi deveni ca de piatră, şi Perrin aproape că scoase un oftat.

— Tu ai renunţa la securea aia a ta, Perrin Aybara? Ai umbla de colo până colo cu o mână legată la spate? Nu promit.

— O să fac eu focul, spuse el, cu un aer obosit. Cel puţin nu mai încerca astă seară. Te rog.

Egwene încuviinţă în silă şi, chiar după ce iepurele se frigea într-un proţap deasupra focului, Perrin avea impresia că fata credea în continuare că ar fi putut face ea mai bine. Fireşte că nu renunţă să mai încerce, seară de seară, cu toate că o singură dată izbuti să scoată un firicel de fum, care se mistui aproape imediat. Se vedea în privirea ei că de-abia aşteaptă să-i spună ceva, aşa că găsi mai înţelept să nu zică nimic.

După acea singură masă caldă, se hrăniră cu rădăcini tari şi cu câţiva muguri. Cum primăvara tot nu dădea semne că s-ar apropia, nici din acestea nu găseau prea multe şi nici prea gustoase nu erau. Nu se plângeau, dar la fiecare popas unul dintre ei ofta cu părere de rău şi amândoi ştiau că ar fi vrut să simtă gustul brânzei sau măcar mirosul pâinii. Când, într-o după-amiază, găsiră nişte ciuperci – Coroana reginei, cele mai bune –, într-o parte umbrită a pădurii, fu o sărbătoare. Le înfulecară cu nesaţ, râzând şi istorisind lucruri întâmplate în Emond’s Field, poveşti care începeau cu „Îţi aduci aminte când…”, dar ciupercile se terminară repede, iar râsetele conteniră şi ele. Foamea era lipsită de voioşie.

Cel care mergea pe jos avea tot timpul o praştie în mână, gata să tragă dacă ar fi zărit vreun iepure sau vreo veveriţă, dar singura dată când unul dintre ei aruncă cu o piatră fu de necaz. Dimineaţa nu găseau nimic în laţurile pe care le puneau cu atâta grijă seara şi nu îndrăzneau să stea o zi întreagă într-un loc, sperând să prindă ceva. Niciunul nu ştia cât mai e până la Caemlyn şi niciunul nu se simţea în siguranţă atâta vreme cât nu ajungeau acolo, dacă aveau să mai ajungă vreodată. Perrin începu să se întrebe dacă stomacul lui putea să se micşoreze aşa de mult încât să-i facă o gaură în mijloc.

După câte îşi dădea seama, înaintaseră simţitor, dar, pe măsură ce se îndepărtau din ce în ce mai mult de Arinelle, fără să vadă niciun sat sau măcar o fermă unde să întrebe pe unde să o ia, începu să aibă tot mai multe îndoieli cu privire la planul lui. Egwene părea în continuare la fel de încrezătoare ca atunci când porniseră la drum, dar era sigur că, mai devreme sau mai târziu, avea să-i spună că ar fi fost mai bine să rişte să se întâlnească cu trolocii decât să rătăcească aşa toată viaţa. Egwene nu zicea nimic, dar el tot se aştepta să vină şi acest moment.

La două zile depărtare de râu dădură peste dealuri acoperite cu păduri dese, unde zăbovea încă iarna, ca peste tot, şi, o zi mai târziu, ajunseră din nou într-un ţinut neted, unde pădurea deasă adăpostea luminişuri ce se întindeau adesea pe mai mult de o milă. În cotloanele mai ascunse era încă zăpadă, iar vântul sufla mereu rece. Nu zăriră nicăieri niciun drum, sau un câmp arat, sau fum ieşind dintr-un horn în depărtare, sau vreun semn de aşezare omenească – nimic care să pară încă locuit.

O dată dădură peste dărâmăturile unor metereze înalte de piatră care încercuiseră pe vremuri vârful unui deal. În interiorul zidurilor năruite mai erau încă în picioare bucăţi din casele de piatră fără acoperiş. Pădurea înghiţise totul în jur; copacii creşteau pretutindeni, iar pânze străvechi de păianjen acopereau blocurile mari de stâncă. Altă dată ajunseră la un turn de piatră, cu vârful distrus şi cafeniu din pricina muşchiului de pe el, sprijinit pe un stejar uriaş ale cărui rădăcini groase ameninţau să îl scoată din pământ. Dar nu găsiră niciun loc în care oamenii să fi trăit de curând. Amintirea lui Shadar Logoth îi ţinu departe de dărâmături şi îi făcu să grăbească pasul până când ajunseră din nou în locuri prin care oamenii nu păreau să fi călcat vreodată.

În somn, Perrin era chinuit de vise, vise înspăimântătoare. Se făcea că Ba’alzamon îl urmărea prin tot felul de labirinturi, încercând să îl răpună, dar, din câte îşi amintea, nu se întâlnea niciodată faţă în faţă cu el. Şi era de ajuns să se gândească la călătorie ca să aibă vise urâte. Egwene se plângea de coşmare în care apărea Shadar Logoth, mai cu seamă în cele două nopţi după ce găsiseră fortăreaţa prăbuşită şi turnul abandonat. Perrin nu scotea o vorbă, nici măcar atunci când se trezea asudat şi tremurând de frică în întuneric. Egwene se bizuia pe el ca să ajungă cu bine în Caemlyn, nu ca să-i împărtăşească grijile în privinţa cărora oricum nu puteau face nimic.

Mergea în faţa Belei, întrebându-se dacă vor găsi ceva de mâncare pentru seară, când simţi prima dată mirosul. Nările iepei fremătară, şi în clipa următoare ea înălţa capul. Perrin apucă frâiele înainte ca iapa să aibă timp să necheze.

— Fum, zise Egwene cu însufleţire. Se aplecă în şa şi trase adânc aer în piept. Foc. Cineva face de mâncare. Iepure.

— Poate, murmura Perrin precaut, iar zâmbetul ei vesel se stinse. Lăsă la o parte praştia şi puse mâna pe securea cu lamă în formă de semilună. Strângea spasmodic coada groasă a securii. Era o armă, dar nici exerciţiile pe care le făcuse pe ascuns în spatele fierăriei, nici învăţătura lui Lan nu-l pregătiseră cu adevărat pentru aşa ceva. Chiar şi amintirea bătăliei din Shadar Logoth era prea tulbure ca să-l poată face încrezător. Şi nici nu ar fi reuşit să îşi golească mintea, aşa cum spuneau Rand şi Străjerul.

Soarele coborî printre copacii din urma lor şi pădurea se umplu de umbre pestriţe. Mirosul slab de fum plutea în jurul lor, aducând cu sine mireasma cărnii puse la fript. „S-ar putea să fie iepure” îşi spuse el, iar stomacul îi chiorâi. Sau poate că era altceva. Se uită la Egwene; fata îl urmărea cu privirea. Nu era aşa de simplu să fii căpetenie – aveai anumite responsabilităţi.

— Aşteaptă aici, îi porunci el încet. Egwene se încruntă, dar o întrerupse de îndată ce deschise gura. Şi să nu scoţi o vorbă. Încă nu ştim cu cine avem de-a face.

Fata încuviinţă. Fără prea mare tragere de inimă, dar încuviinţă. Perrin se întreba de ce nu făcea la fel şi când încerca să o convingă să nu se urce el pe cal. Trase adânc aer în piept şi porni spre locul de unde se ridica fumul.

Nu petrecuse la fel de mult timp ca Rand şi Mat în pădurile din jurul satului Emond’s Field, dar vânase şi el iepuri. Se furişă printre copaci fără să calce pe nici o rămurică. Curând se uita iscoditor de după trunchiul unui stejar înalt, cu crengi lungi şi încovoiate, care ajungeau până la pământ, apoi se înălţau din nou. Puţin mai încolo era un foc, şi, nu departe de flăcări, sprijinit de una din ramurile copacului, stătea un bărbat zvelt, cu pielea arămie.

Nu era troloc, dar era cel mai ciudat om pe care îl văzuse vreodată Perrin. În primul rând, toate hainele lui păreau făcute din piele de animal, încă acoperită de blană – până şi cizmele şi tichia neobişnuită, rotundă şi turtită, pe care o purta pe cap. Mantia era croită din petice de blană de veveriţă şi de iepure, cusute la întâmplare; pantalonii păreau făcuţi din blana miţoasă şi cu fire lungi a unei capre cafeniu cu alb. Părul, lung şi cărunt, era strâns la ceafă cu un şnur şi îi atârna până la mijloc. Barba deasă îi acoperea jumătate din piept. La cingătoare purta un cuţit lung, care aproape că semăna cu o sabie, şi un arc şi o tolbă erau sprijinite de o cracă de lângă el.

Bărbatul se lăsă pe spate, părând că doarme, dar Perrin nu îşi părăsi ascunzişul. Deasupra focului erau puse şase beţe, şi în fiecare era înfipt câte un iepure rumenit, din care se prelingea din când în când puţină zeamă care sfârâia în flăcări. Îi lăsa gura apă din pricina mirosului.

— Ai salivat destul? Bărbatul deschise un ochi şi se uită cu subînţeles spre locul unde se ascundea Perrin. Tu şi prietena ta aţi face mai bine să veniţi aici să luaţi o îmbucătură. Nu v-am văzut mâncând prea mult în ultimele două zile.

Perrin şovăi, apoi se ridică încet în picioare, ţinând încă strâns securea.

— Mă urmăreşti de două zile?

Bărbatul chicoti înfundat.

— Da, te urmăresc. Pe tine şi pe fata aia frumuşică. Face din tine ce vrea, nu-i aşa? Mai mult, v-am auzit. Calul e singurul care nu bocăne aşa de tare încât să-l auzi de la cinci mile depărtare. O chemi şi pe ea sau ai de gând să mănânci singur tot iepurele?

Perrin se burzului; ştia că nu face mult zgomot. În Codrul cu Bălţi nu reuşeai să te apropii îndeajuns de un iepure ca să-l nimereşti cu praştia dacă făceai zgomot. Dar mirosul iepurelui fript îi aduse aminte că şi lui Egwene îi era foame şi, în plus, aştepta să vadă dacă nu simţiseră cumva mirosul de la focul vreunor troloci.

Vârî coada securii prin cheutoarea de la cingătoare şi ridică glasul.

— Egwene! E în ordine! E iepure. Întinse mâna şi spuse cu o voce mai firească: Mă cheamă Perrin. Perrin Aybara.

Bărbatul se uită puţin la mâna lui înainte să i-o strângă, cu o oarecare stângăcie, ca şi cum nu ar fi fost obişnuit cu aşa ceva.

— Pe mine mă cheamă Elyas, zise el, uitându-se în sus la Perrin. Elyas Machera.

Perrin rămase cu gura căscată şi aproape că dădu drumul mâinii lui Elyas. Bărbatul avea ochii galbeni, de culoarea aurului neted şi strălucitor. Umbra unei amintiri îi dădu o clipă târcoale, apoi dispăru. Nu se gândea decât la faptul că toţi trolocii pe care îi văzuse aveau ochii întunecaţi, aproape negri.

Se ivi şi Egwene, ducând-o pe Bela de căpăstru cu băgare de seamă. Legă frâiele iepei de o creangă mai mică a stejarului şi spuse vorbe politicoase când Perrin i-l prezentă pe Elyas, dar privirea îi tot alunecă spre iepuri. Nu păru să observe culoarea ochilor bărbatului. Când Elyas îi îmboldi să mănânce, nu se lăsă rugată. Perrin şovăi o clipă înainte să facă la fel. Elyas aşteptă tăcut cât timp mâncară. Perrin era atât de înfometat, încât rupea bucăţi fierbinţi de carne pe care trebuia să le treacă dintr-o mână în alta, ca să le mai răcească puţin înainte să le poată baga în gură. Nici Egwene nu mânca la fel de îngrijit ca de obicei: zeama de la carne i se scurgea pe bărbie. Amurgise deja când se apropiau de sfârşit, iar totul în jur începea să se cufunde pe deplin în întuneric. De-abia atunci Elyas vorbi:

— Ce faceţi pe aici? Pe o distanţă de cincizeci de mile nu e nici o casă, indiferent încotro o apuci.

— Mergem la Caemlyn, răspunse Egwene. Poate aţi putea…

Ridică din sprâncene văzând cum Elyas îşi dă capul pe spate, hohotind de râs. Perrin, cu un picior de iepure în mână, se uită ţintă la el.

— Caemlyn? întrebă Elyas răguşit când îşi recăpătă glasul. Dacă urmaţi drumul pe care aţi mers în ultimele două zile, o să ajungeţi la vreo sută de mile mai la miazănoapte de Caemlyn.

— Aveam de gând să întrebăm pe unde s-o luăm, încercă Egwene să se apere. Doar că încă n-am găsit niciun sat, nici o fermă.

— Şi nici n-o să găsiţi, îi anunţă Elyas, râzând pe înfundate. Dacă mergeţi tot aşa, o să ajungeţi până la Osia Lumii fără să daţi peste cineva. Fireşte, dacă aţi reuşi să urcaţi Osia – se poate, în anumite locuri –, aţi găsi oameni în Pustiul Aiel, dar nu v-ar plăcea acolo. Ziua te topeşti de căldură, noaptea îngheţi de frig şi tot timpul mori de sete. Trebuie să fii Aiel ca să găseşti apă în Pustiul Aiel, şi străinii nu prea le sunt pe plac. Nu, nu prea. Izbucni din nou în hohote de râs, de data aceasta tăvălindu-se pe jos. Nu, chiar deloc, reuşi el să îngaime.

Perrin se foi neliniştit. „Stăm la masă cu un nebun?”

Egwene se încruntă, dar aşteptă până când veselia lui Elyas se mai domoli, apoi spuse:

— Poate sunteţi bun să ne arătaţi pe unde să o luăm. Ştiţi mult mai multe despre toate locurile astea decât noi.

Elyas încetă să mai râdă. Ridică privirea, îşi puse la loc tichia rotundă de blană care îi căzuse în timp ce se tăvălea pe jos şi se uită la ea pe sub sprâncene.

— Nu-mi prea plac oamenii, rosti el sec. Oraşele sunt pline de oameni. Nu mă apropii prea des de sate sau de ferme. Prietenii mei nu sunt pe placul sătenilor şi al fermierilor. Nici nu v-aş fi ajutat dacă nu v-aş fi văzut cum mergeţi poticnindu-vă, la fel de neajutoraţi şi de nevinovaţi ca nişte pui abia născuţi.

— Dar cel puţin ne puteţi spune încotro s-o apucăm. Dacă ajungem în cel mai apropiat sat, chiar dacă e la cincizeci de mile depărtare, o să ne spună cei de acolo cum să ajungem la Caemlyn.

— Nu vă mişcaţi, îi rugă Elyas. Se apropie prietenii mei.

Bela necheză speriată şi se smuci, încercând să se elibereze. Perrin se ridică pe jumătate când văzu siluetele care apăreau de jur împrejurul lor în pădurea întunecată. Bela se ridică în două picioare şi se zbătu, fornăind.

— Liniştiţi iapa, le ceru Elyas. N-o să-i facă niciun rău. Nici vouă, dacă nu vă mişcaţi.

Patru lupi se apropiară de ei, patru animale flocoase, care îi ajungeau până la brâu, cu fălci puternice, care ar fi putut rupe piciorul unui om. Ca şi cum ceilalţi nu ar fi fost acolo, se îndreptară spre foc şi se întinseră între oameni. Între copaci, în întuneric, oriunde te întorceai, lumina focului făcea să sclipească ochii altor lupi.

„Ochi galbeni”, îşi spuse Perrin. Ca ochii lui Elyas. Asta încercase să-şi amintească. Uitându-se cu atenţie la ei, duse mâna la secure.

— În locul tău n-aş face asta, îl povăţui Elyas. Dacă o să creadă că le vrei răul, n-o să mai fie prietenoşi.

Perrin văzu că fiecare din cei patru lupi îl priveşte ţintă.

I se părea că toţi lupii, şi cei din pădure, se uită la el. Simţea furnicături pe piele. Cu mare băgare de seamă, îşi luă mâna de pe secure. I se năzări că simte cum lupii devin mai puţin încordaţi. Se aşeză încet la loc; mâinile îi tremurau atât de tare, încât îşi cuprinse genunchii ca să se potolească. Egwene era înlemnită de spaimă. Unul dintre lupi, aproape negru, cu o pată de un cenuşiu mai deschis pe cap, stătea lângă ea, aproape atingând-o.

Bela încetase să mai necheze şi să se ridice în două picioare. Acum tremura şi se muta de un picior pe altul, încercând să nu piardă niciun lup din ochi, lovind când şi când din copite ca să le arate lupilor de ce e în stare – avea de gând să-şi vândă scump viaţa. Lupii însă nu păreau să-i bage în seama nici pe ea, nici pe ceilalţi. Aşteptau liniştiţi, cu limbile atârnându-le din gură.

— Aşa, zâmbi Elyas. Aşa e mai bine.

— Sunt dresaţi? întrebă Egwene cu un glas slab, dar plin de speranţă. Sunt… îmblânziţi?

Elyas pufni dispreţuitor.

— Lupii nu se lasă îmblânziţi, fato, nici măcar cât oamenii. Sunt prietenii mei. Ne ţinem de urât, vânăm împreună, stăm de vorbă în felul nostru. Ca orice prieteni. Nu-i aşa, Grialba?

O lupoaică cu blana în zeci de nuanţe de cenuşiu, mai închise şi mai deschise, întoarse capul ca să se uite la el.

— Vorbiţi cu ei? se minună Perrin.

— Nu s-ar putea spune că vorbesc, răspunse Elyas pe un ton măsurat. Cuvintele nu contează, şi de altfel nici nu au un sens precis. Numele ei nu este Grialba. E ceva care te duce cu gândul la felul în care umbrele joacă pe un ochi de apă din pădure într-o dimineaţa din toiul iernii, iar adierea vântului vălureşte uşor suprafaţa apei, şi la gustul gheţii când apa îţi atinge limba şi la mirosul de zăpadă din aer la căderea nopţii. Dar nici asta nu spune tot. Nu poţi pune toate astea în cuvinte. E mai mult o impresie, ceva ce simţi. Aşa vorbesc lupii. Pe ceilalţi îi cheamă Muşcarsu, Sarsar şi Vântaduc.

Muşcarsu avea o cicatrice veche pe umăr care ar fi putut lămuri numele pe care îl purta, dar la ceilalţi doi lupi nu era nimic care să arate ce însemnau numele lor.

În pofida înfăţişării aspre a lui Elyas, lui Perrin i se părea că bărbatul e bucuros că poate vorbi cu alţi oameni. Cel puţin părea dornic de stat la poveşti. Perrin zări colţii lupilor strălucind la lumina focului şi îşi spuse că poate ar fi mai bine să îl ţină mai departe de vorbă.

— Cum… cum aţi învăţat să vorbiţi cu lupii?

— Ei şi au dat seama, răspunse Elyas. Nu eu. Nu la început. După câte înţeleg eu, aşa se întâmplă întotdeauna. Lupii sunt cei care te găsesc pe tine, nu tu pe ei. Unii credeau că fusesem spurcat de Cel Întunecat, pentru că, oriunde mergeam, lupii se iveau pe lângă mine. Şi eu credeam la fel, câteodată. Majoritatea oamenilor cinstiţi au început să mă ocolească, iar cei care îmi căutau tovărăşia nu erau dintre aceia cu care să am vreodată chef să stau de vorbă. Mai apoi mi-am dat seama că lupii păreau să ştie ce gândesc, păreau că răspund la ce aveam eu în minte. Aşa a început cu adevărat totul. Erau curioşi să mă cunoască. De obicei lupii simt oamenii, dar nu aşa. Erau bucuroşi când mă găseau. Se spune că a trecut multă vreme de când lupii vânau alături de oameni, şi când spun multă vreme, mi se pare că simt un vânt rece care străbate timpurile din Prima Zi încoace.

— N-am auzit niciodată de oameni care să vâneze cu lupii, se miră Egwene. Vocea încă îi mai tremura puţin, dar părea să fi căpătat curaj văzând că lupii nu fac altceva decât să stea întinşi lângă foc.

Elyas nu dădu niciun semn că ar fi auzit-o.

— Lupii îşi amintesc lucrurile altfel decât o facem noi, oamenii, continuă el. În ochii lui ciudaţi era acum o privire absentă, ca şi cum s-ar fi lăsat el însuşi purtat de şuvoiul amintirilor. Fiecare lup îşi aduce aminte de povestea tuturor lupilor sau cel puţin de forma ei. Cum spuneam, lucrurile astea nu pot fi uşor puse în cuvinte. Îşi aduc aminte cum fugăreau prada, cot la cot cu oamenii, dar asta se întâmpla aşa demult, încât acum e mai curând umbra unei umbre decât o amintire.

— E foarte interesant, se minună Egwene, iar Elyas îi aruncă o privire tăioasă. Da, pe cuvânt. Aşa este. Îşi umezi buzele. Aţi putea… ah… aţi putea să ne învăţaţi să vorbim cu ei?

Elyas pufni din nou dispreţuitor.

— Asta nu se poate învăţa. Unii pot s-o facă, alţii nu. Ei spun că el poate. Arătă cu degetul înspre Perrin.

Perrin se uită la degetul lui Elyas ca şi cum ar fi fost un cuţit. „E într-adevăr nebun.” Lupii îl priveau din nou fix. Se foi, negăsindu-şi locul.

— Spuneţi că mergeţi la Caemlyn, vorbi din nou Elyas, dar tot nu pricep ce faceţi aici, la zile depărtare de orice aşezare omenească. Îşi puse din nou pe umeri mantia făcută din petice de blană şi se întinse pe o parte, sprijinindu-se într-un cot, aşteptând răbdător.

Perrin îi aruncă o privire lui Egwene. Puţin mai înainte scorniseră o poveste pe care să o spună în caz că ar fi întâlnit oameni, ca să îi lămurească unde merg fără să dea de necazuri. Fără să spună de unde vin şi unde se duceau de fapt. Cine putea şti dacă nu cumva o vorbă spusă la întâmplare ajungea la urechile Pieritului? Munciseră la ea în fiecare zi, punând-o cap la cap, scoţând lucrurile care nu se potriveau. Şi hotărâseră ca Egwene era cea care trebuia să o spună. Era mai pricepută la vorbe decât el şi pretindea că îşi dădea întotdeauna seama când o minte în faţă.

Egwene începu de îndată, cu o voce domoală. Veneau de la miazănoapte, din Saldaea, de la fermele de pe lângă un sat mic. Până acum niciunul din ei nu se îndepărtase la mai mult de douăzeci de mile de casă. Dar auziseră poveştile Menestrelului şi istorisirile neguţătorilor şi voiau să vadă lumea. Caemlyn şi Illian. Marea Furtunilor şi poate chiar şi insulele legendare ale Oamenilor Mării.

Perrin ascultă mulţumit. Nici Thom Merrilin nu ar fi putut scorni o poveste mai reuşită din puţinul pe care îl ştiau despre lumea de dincolo de Ţinutul celor Două Râuri sau una mai potrivită în situaţia lor.

— Din Saldaea, hm? se încruntă Elyas când Egwene termină de vorbit.

Perrin încuviinţă.

— Da, aşa e. Mai întâi ne-am gândit să vedem Maradonul. Mi-ar plăcea să-l văd pe Rege. Dar capitala ar fi primul loc în care ne-ar căuta ai noştri.

Ăsta era rolul lui, să arate limpede că nu fuseseră niciodată la Maradon. Astfel nimeni nu s-ar fi putut aştepta să ştie ceva despre oraş, în caz că ar fi dat peste cineva care trecuse într-adevăr pe acolo. Erau atât de departe de Emond’s Field şi de cele petrecute în Noaptea Iernii. Cine ar fi auzit povestit nu ar fi avut niciun motiv să se gândească la Tar Valon sau la Aes Sedai.

— Asta da poveste. Elyas dădu din cap. Da, bună poveste. Sunt câteva lucruri care nu se potrivesc şi mai ales că Grialba spune că nu e decât o minciună sfruntată. Fiecare cuvânt.

— Minciună! exclamă Egwene. De ce am minţi?

Cei patru lupi nu se mişcaseră, dar părea că nu mai stau aşa de liniştiţi în jurul focului; acum se ghemuiseră şi îi priveau cu ochii lor galbeni pe cei din Emond’s Field, fără să clipească.

Perrin nu spuse nimic, dar mâna i se îndreptă spre securea de la brâu. Într-o clipă, cei patru lupi se ridicară în picioare şi mâna îi rămase nemişcată. Nu scoaseră niciun sunet, dar li se ridicase părul de pe gât. Unul dintre lupii dintre copaci începu să urle în noapte. Alte voci îi răspunseră, cinci, zece, douăzeci, până când întunericul răsună de urletele lor. Deodată încetară. Faţa lui Perrin era acoperită de o sudoare rece.

— Dacă credeţi… Egwene se opri ca să înghită. În ciuda frigului şi chipul ei era asudat. Dacă credeţi că minţim, atunci poate că aţi prefera să înnoptăm în altă parte.

— În mod normal, aşa ar fi bine. Dar acum vreau să îmi povestiţi despre troloci. Şi despre Jumate-Oameni.

Perrin se strădui să nu se citească nimic pe chipul lui şi speră că îi reuşeşte mai bine decât lui Egwene. Elyas continuă, pe un ton cât se poate de firesc:

— Grialba spune că a simţit miros de Myrddraali şi troloci în mintea voastră pe când spuneţi povestea aia prostească. Toţi au simţit. Într-un fel sau altul aveţi ceva de-a face cu trolocii şi cu Făr’-de-Ochi. Lupii îi urăsc pe troloci şi pe Myrddraali mai mult decât focul, mai mult decât orice pe lumea asta. Şi eu la fel. Muşcarsu vrea să termine cu voi. Semnul ăla i l-au lăsat trolocii, când nu era decât un pui. Zice că nu e prea mult vânat, iar voi sunteţi mai graşi decât căprioarele pe care le-a văzut în ultimele luni şi că ar trebui să vă facem de petrecanie. Dar Muşcarsu e întotdeauna nerăbdător. Mai bine mi-aţi povesti totul, de-a fir a păr. Sper că nu sunteţi dintre Iscoadele Celui Întunecat. Nu-mi place să omor oamenii cărora le-am dat de mâncare. Ţineţi minte, o să-şi dea seama dacă minţiţi, şi până şi Grialba e aproape la fel de furioasă ca Muşcarsu.

Ochii lui, la fel de galbeni ca ai lupilor, îi priveau tot fără să clipească. „Sunt ochi de lup”, îşi spuse Perrin.

Îşi dădu seama că Egwene se uită la el, aşteptându-l să hotărască ce să facă. „Lumină, iată-mă din nou căpetenie!” Încă din prima zi se înţeleseseră că nu au cum să spună nimănui povestea lor adevărată, dar acum nu vedea nici o altă portiţă de scăpare, chiar dacă ar fi reuşit să pună mâna pe secure înainte ca…

Grialba scoase un mârâit puternic, şi la fel făcură şi ceilalţi trei lupi din jurul focului, apoi lupii din pădure. Vuietul ameninţător umplu văzduhul.

— Bine, se grăbi Perrin să spună! Bine.

Mârâiturile conteniră dintr-odată. Egwene îşi despreună mâinile şi dădu din cap în semn de încuviinţare.

— A început cu câteva zile înainte de Noaptea Iernii, se apucă Perrin să povestească, atunci când prietenul nostru, Mat, a văzut un bărbat îmbrăcat într-o mantie neagră…

Elyas nu îşi schimbă nici poziţia, nici expresia feţei, dar ceva în felul în care clătina din cap dădea de înţeles că ciulise urechile. Cei patru lupi se aşezară la loc, iar Perrin continuă; avea impresia că şi ei îl ascultau. Povestea era lungă, şi o spuse aproape în întregime. Nu vorbi însă de visul pe care îl avuseseră cu toţii când erau în Baerlon. Se aştepta ca lupii să dea semne că omisese ceva, dar ei se mulţumiră să-l privească. Grialba părea prietenoasă, Muşcarsu, înfuriat. Când isprăvi, aproape nu mai avea glas.

— …Şi dacă nu ne găseşte la Caemlyn, o să mergem mai departe, până la Tar Valon. Nu avem de ales, trebuie să primim ajutor de la femeile Aes Sedai.

— Troloci şi Myrddraali atât de departe spre miazăzi, cugetă Elyas. Asta dă de gândit.

Scotoci în spatele lui şi îi aruncă lui Perrin un burduf de apă din piele, dar fără să se uite la el. Părea că se gândeşte. Aşteptă până când Perrin termină de băut, puse burduful la loc şi abia după aceea vorbi.

— Eu nu sunt de partea femeilor Aes Sedai. Cele din Ajah Roşie cărora le place să-i urmărească pe bărbaţii care au de-a face cu Puterea Suprema, au vrut odată să mă domolească şi pe mine. Le-am spus în faţă că nu erau de fapt decât nişte Negre, care îl slujeau pe Cel Întunecat; asta nu le-a plăcut deloc. Odată ce am intrat în pădure, nu m-au mai putut prinde, deşi au încercat din răsputeri. Da, aşa a fost. Dacă veni vorba despre asta, mă îndoiesc că femeile Aes Sedai m-ar privi cu prea multă bunăvoinţă. A trebuit să omor câţiva Străjeri. Urâtă treabă să omori Străjeri. Nu prea mi-a venit la socoteală.

— Vorbitul cu lupii, începu Perrin stingherit. Are… are de-a face cu Puterea?

— Fireşte că nu, mârâi Elyas. N-ar fi reuşit să mă domolească, dar m-a înnebunit faptul că au vrut să încerce. Asta e o poveste veche, băiete. Dinainte să existe femeile Aes Sedai. Dinainte ca vreun om să fi folosit vreodată Puterea Supremă. Veche de când lumea. Veche de când lupii. Femeilor Aes Sedai nu le place nici asta. Lucrurile vechi care se întâmplă din nou. Nu sunt singurul. Mai sunt şi alte lucruri, alţi oameni. Toate astea le neliniştesc pe femeile Aes Sedai, le fac să vorbească în şoaptă despre vechile stavile care acum se slăbesc. Spun că lucrurile încep să se destrame. Le e teamă că în curând Cel Întunecat ar putea fi eliberat, asta e. Ai fi crezut că eu sunt de vină pentru asta, după cum se uitau toate la mine. Roşiile, bineînţeles, dar nu numai. Suprema Înscăunată… Ah! Mă ţin cât mai departe de ele şi de prietenii lor. Şi voi ar trebui să faceţi la fel, dacă aţi avea destulă minte.

— Nu mi-aş dori altceva decât să n-am de-a face cu femeile Aes Sedai, rosti Perrin.

Egwene îi aruncă o căutătură tăioasă. Perrin speră că nu o să înceapă să spună că vrea să devină şi ea Aes Sedai. Dar Egwene nu zise nimic, strânse doar din buze, aşa că Perrin continuă.

— Dar nu avem de ales. Am fost urmăriţi de troloci, de Pieriţi, de Draghkar. Numai Iscoade ale Celui Întunecat. Nu ne putem ascunde şi nici nu ne putem apăra singuri. Aşadar, de la cine să cerem ajutor? Cine altcineva e îndeajuns de puternic, dacă nu femeile Aes Sedai?

Elyas rămase tăcut o vreme, uitându-se la lupi, cel mai adesea la Grialba şi la Muşcarsu. Perrin se foi agitat, încercând să nu se uite. Când se uita avea impresia că aproape aude ce îşi spuneau Elyas şi lupii. Chiar dacă nu avea nimic de-a face cu Puterea, nu voia să fie amestecat în aşa ceva. „Pesemne că nu era decât o glumă. Eu nu pot vorbi cu lupii.” Unul dintre lupi – Sarsar, credea el – îl privi şi păru să rânjească. Se întrebă cum de reuşise să ştie care dintre ei era.

— Aţi putea rămâne cu mine, vorbi Elyas în cele din urma. Cu noi.

Egwene ridică din sprâncene, iar Perrin căscă gura de mirare.

— Ei, vi se pare mai bine aşa? îi puse Elyas la încercare. Trolocii profită de orice ocazie ca să omoare un lup singur, dar preferă să se abată mile întregi din drum ca să ocolească o haită. Şi nu trebuie să vă faceţi griji nici în privinţa femeilor Aes Sedai. Nu prea vin prin aceste locuri.

— Ştiu şi eu… Perrin evită să se uite la lupii lungiţi lângă el, de o parte şi de alta. Unul era Grialba, şi îi simţea privirea aţintită asupra sa. Nu e vorba numai de troloci.

Elyas scoase un hohot de râs îngheţat.

— Am văzut şi o haită care i-a venit de hac unui Făr’-de- Ochi. Jumătate din lupi au fost răpuşi, dar, odată ce simţiseră mirosul, nu mai puteau da înapoi. Troloci, Myrddraali, e totuna pentru lupi. Pe tine te vor, băiete. Au auzit şi de alţi oameni care pot vorbi cu lupii, dar tu eşti primul pe care îl întâlnesc, în afară de mine. Dar o vor accepta şi pe prietena ta şi veţi fi mai la adăpost aici decât în orice oraş. Toate oraşele sunt pline de Iscoadele Celui Întunecat.

— Uitaţi ce este, glăsui Perrin stăruitor. Aş vrea să nu mai vorbiţi despre toate astea. Eu nu pot face asta… ce faceţi dumneavoastră, ce spuneţi.

— Cum vrei, băiete. N-aveţi decât să faceţi pe nebunii. Nu vreţi să fiţi la adăpost?

— Nu vreau să mă amăgesc. Nu am de ce să mă amăgesc. Tot ce vrem…

— Mergem la Caemlyn, zise Egwene hotărâtă. Şi de acolo la Tar Valon.

Perrin închise gura şi răspunse privirii înfuriate a fetei cu o căutătură la fel de mânioasă. Ştia că se supunea numai când voia ea, dar ar fi putut cel puţin să-l lase să răspundă singur.

— Şi tu, Perrin? întrebă el şi-şi răspunse singur. Eu? Pai, să mă gândesc… Da. Da, cred că o să merg şi eu mai departe. Îi aruncă un zâmbet. Ei bine, Egwene, asta înseamnă că mergem împreună. Cred că o să te urmez. E bine să vorbeşti despre toate astea înainte să hotărăşti ce faci, nu-i aşa?

Egwene se înroşi, dar chipul îi rămase la fel de împietrit. Elyas mormăi:

— Grialba mi-a zis că aşa veţi face. Spunea că fata are picioarele bine înfipte în lumea oamenilor, iar tu – făcu semn cu capul înspre Perrin – eşti la mijloc. Dacă aşa stau lucrurile, cred că mai bine am merge cu voi înspre miazăzi. Altfel probabil că aţi muri de foame, sau v-aţi rătăci, sau…

Deodată, Muşcarsu se ridică în picioare, iar Elyas întoarse capul ca să se uite la el. Câteva clipe mai târziu se ridică şi Grialba. Veni mai aproape de Elyas, încrucişându-şi privirea cu cea a lui Muşcarsu. Minute în şir ramaseră aşa, nemişcaţi, apoi Muşcarsu se răsuci şi dispăru în noapte. Grialba se scutură şi se întoarse la locul ei, unde se aşeză, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Elyas văzu privirea întrebătoare a lui Perrin.

— Grialba conduce haita, îi lamuri el. Sunt lupi care ar învinge-o dacă s-ar lua la întrecere, dar ea e mai deşteaptă decât ceilalţi, şi toţi ştiu asta. A salvat de mai multe ori haita. Dar Muşcarsu crede că haita îşi pierde vremea cu voi trei. E stăpânit de ura faţă de troloci, şi dacă sunt troloci aici, spre miazăzi, vrea să plece să-i omoare.

— Înţelegem, şopti Egwene, uşurată. O să găsim singuri drumul… dacă ne ajutaţi un pic, fireşte.

Elyas dădu din mână a nepăsare.

— V-am zis că Grialba conduce haita, nu-i aşa? Dimineaţă o să pornesc cu voi spre miazăzi, şi ei la fel.

Egwene nu părea deloc mulţumită de ce auzise. Perrin rămase cufundat în tăcere. Îl simţea pe Muşcarsu plecând. Şi lupul cu cicatrice nu era singur; vreo zece lupi, toţi masculi tineri, alergară după el. Voia să creadă că e doar o închipuire, din pricina celor pe care-i le spusese Elyas, dar nu putea. Chiar înainte ca lupii care se îndepărtau să îi iasă din minte, simţi un gând care ştia că vine de la Muşcarsu, un gând aşa de limpede ca şi cum ar fi fost al lui. Ură. Ură şi gust de sânge.