Ochiul Lumii

46 Fal Dara

Ţinutul din preajma Porţii era o înşiruire de dealuri joase, împădurite, dar în afară de porţi nu mai exista niciun semn al vreunui desiş Ogier. Cei mai mulţi copaci erau numai nişte schelete cenuşii care-şi întindeau spre cer braţele descărnate. Ici şi colo, în pădure, se întâlneau arbori veşnic verzi, dar mai puţini decât se aştepta Rand să găsească, şi chiar şi dintre ei mulţi erau acoperiţi cu frunze sau ace moarte, de culoare brună. Loial nu făcu niciun comentariu, ci doar scutură trist din cap.

— Totul e mort ca în Ţinuturile Pârjolite, şopti Nynaeve, încruntându-se.

Egwene îşi potrivi mantia pe lângă corp şi se înfioră.

— Măcar am ieşit, spuse Perrin, iar Mat adăugă:

— Da, dar unde?

— Shienar, le răspunse Lan. Suntem la Hotare.

În glasul său aspru răsuna ceva care părea să spună „aproape acasă”.

Rand se acoperi mai bine cu mantia, ferindu-se de vânt. Hotarele. Atunci Mana Pustiitoare era aproape. Mana Pustiitoare. Ochiul Lumii. Şi ceea ce căutau.

— Nu mai e mult până în Fal Dara, glăsui Moiraine. Numai câteva mile.

Peste vârfurile copacilor, spre miazănoapte şi la răsărit de ei se înălţau turnuri care se profilau întunecate pe cerul dimineţii. Din pricina dealurilor şi a pădurilor, turnurile dispăreau adesea din vedere, pentru a reapărea, odată ce ajungeau în vârful unui deal dintre cele mai înalte. Rand observă câţiva copaci despicaţi, ca şi cum ar fi fost loviţi de trăsnet.

— Gerul, răspunse Lan, când i se cerură lămuriri. Uneori iarna este atât de friguroasă aici, încât răşina îngheaţă şi copacii plesnesc. Sunt nopţi în care poţi să-i şi auzi trosnind ca nişte flăcări, iar aerul este atât de aspru, încât ţi se pare că şi el poate să se fărâme. S-a întâmplat mai des ca de obicei în iarna trecută.

Rand clatină din cap. Copaci crăpaţi? Şi asta în cursul unei ierni obişnuite. Cum o fi fost însă într-o iarnă ca aceea? Nici nu voia să se gândească.

— Cine spune că a trecut iarna? spuse Mat, clănţănind din dinţi.

— Uită-te în jur, păstorule, ce primăvară frumoasă, răspunse Lan. Dar dacă vrei căldură, ce să zic, o să-ţi fie îndeajuns de cald în locurile bătute de Mană.

Cu glas scăzut, Mat bombăni:

— Sânge şi cenuşă! Sânge şi cenuşă!

Rand de-abia îl auzi, dar părea s-o spună din toată inima.

Începură să treacă pe lângă nişte ferme, dar, deşi era vremea pregătirii bucatelor pentru prânz, din coşurile înalte de piatră nu se înălţa niciun firicel de fum. Pe ogoare nu se vedeau nici oameni, nici animale, deşi, din când în când, apărea câte un plug sau câte o căruţă cu coviltir, lăsate în părăsire, de parcă proprietarul trebuia să se întoarcă din clipă în clipă.

La una din fermele de lângă drum văzură o găină care ciugulea, de una singură, prin curte. Una din uşile hambarului se clătina în bătaia vântului. Cealaltă se desprinsese din balamaua de jos şi atârna pieziş. Casa cea înaltă, care i se părea ciudată lui Rand, obişnuit cu cele din Ţinutul celor Două Râuri, cu acoperişul înalt şi ascuţit, făcut din stinghii late de lemn şi care cobora până aproape de pământ, era tăcută şi liniştită. Niciun câine nu ieşi să latre la ei. În mijlocul curţii se afla o coasă; lângă fântână zăceau îngrămădite cu fundul în sus nişte găleţi.

Moiraine privi încruntată ferma, în timp ce treceau pe lângă ea. Trase de frâie, iar Aldieb îşi zori pasul. Cei cinci din Emond’s Field, împreună cu Loial, călăreau laolaltă, la câţiva paşi în urma ei şi a Străjerului. Rand clătină din cap. Nu-i venea să creadă că prin asemenea locuri putea creşte ceva, vreodată. Dar nici Căile de Taină nu şi le putuse imagina. Chiar şi acum, după ce scăpase de ele, tot nu se putea obişnui cu gândul.

— Nu cred că se aştepta la asta, spuse în şoapta Nynaeve, arătând spre fermele pustii.

— Unde or fi dispărut cu toţii? întrebă Egwene. Şi de ce? Nu se poate să fi plecat de prea multă vreme.

— De ce spui asta? întreba Mat. După cum arată uşa aia, se prea poate ca proprietarii să fi lipsit toată iarna.

Nynaeve şi Egwene îl priviră ca pe un nătâng.

— Perdelele de la ferestre, îi explică răbdătoare Egwene. Arată prea uşoare pentru a fi perdele de iarnă. Chiar şi aici. La cât de frig este, nici o femeie n-ar fi atârnat aşa ceva de mai mult de o săptămână sau două, poate şi mai puţin.

Meştereasa încuviinţă.

— Perdelele, chicoti Perrin, dar zâmbetul îi dispăru, când cele două femei se uitară spre el, ridicând din sprâncene. Oricum, sunt de acord cu voi. Coasa aia nu era prea ruginită. Pesemne că n-a stat mai mult de o săptămână afară. Trebuia să observi asta, Mat, chiar dacă ţi-au scăpat perdelele.

Rand trase cu ochiul la Perrin, încercând să nu pară că se holba. Vederea lui era mai bună decât a celuilalt – sau, cel puţin, aşa fusese, pe când vânau iepuri împreună –, dar tot nu văzuse îndeajuns de bine lama coasei, pentru a-şi da seama dacă era sau nu ruginită.

— De fapt, chiar nu-mi pasă unde au plecat, mormăi Mat. Nu vreau decât să ajung într-un loc unde-i cald. Şi încă repede.

— Dar de ce-au plecat? spuse Rand, cu voce joasă.

Locurile peste care se întindea Mana nu erau departe. Mana Pustiitoare, unde erau Pieriţi şi troloci, cei care nu plecaseră în Andor, pe urmele lor. Mana Pustiitoare, către care se îndreptau şi ei.

Ridică vocea îndeajuns de mult pentru a fi auzit de cei din apropierea lui.

— Nynaeve, poate ca tu şi cu Egwene n-ar trebui să mergeţi la Ochi împreună cu noi.

Cele două femei îl priviră de parcă vorbea aiurea, dar, acum că se aflau atât de aproape de Mană, trebuia să mai facă o încercare.

— Poate că-i destul să fiţi prin apropiere. Moiraine n-a spus cum că ar trebui să veniţi până acolo. Şi nici tu, Loial. Aţi putea să rămâneţi în Fal Dara. Până ne întoarcem. Sau aţi putea să porniţi înspre Tar Valon. Poate că există vreun neguţător care să se îndrepte într-acolo sau, dacă nu, pun rămăşag că Moiraine ar putea închiria o trăsură. Când se termină totul, ne întâlnim în Tar Valon.

— Ta’veren, oftă Loial, ca tunetul care răsună în depărtare. Rand al’Thor, tu şi prietenii tăi atrageţi alte vieţi în jurul vostru şi le faceţi să se preschimbe. Soarta voastră o hotărăşte pe a noastră.

Ogierul ridică din umeri şi, brusc, pe chip îi apăru un rânjet larg.

— În plus, o să fie ceva să-l întâlnesc pe Omul Verde. Fruntaşul Haman vorbeşte mereu despre vremea când l-a întâlnit şi el, la fel ca taică-meu şi mulţi alţii dintre Fruntaşi.

— Aşa de mulţi? întrebă Perrin. Poveştile spun că Omul Verde e greu de găsit şi că nimeni nu-l poate întâlni de două ori.

— De două ori, nu, încuviinţă Loial. Dar eu, unul, nu l-am mai întâlnit, şi nici voi. Pe Ogieri nu pare să-i evite aşa ca pe oameni. Şi ştie atât de multe despre copaci. Până şi Cântecele le cunoaşte.

Rand dădu să continue:

— Voiam să zic că…

Meştereasa îl întrerupse:

— Ea a zis că eu şi Egwene facem şi parte din Pânză. Vieţile noastre se împletesc cu ale voastre. Dacă e să-i dăm crezare, ceva din felul în care se ţese aceasta parte a Pânzei îl poate opri pe Cel Întunecat. Şi teamă mi-e că eu chiar o cred; s-au întâmplat prea multe, ca să mai am îndoieli. Dar dacă eu şi Egwene plecăm, oare ce se va-ntâmpla cu Pânza?

— Încercam numai să…

Din nou, Nynaeve îl întrerupse brusc.

— Ştiu ce încercai.

Îl privi până ce-l făcu să se foiască stingher în şa, apoi chipul i se îmblânzi.

— Ştiu ce încercai, Rand. N-am o părere prea bună despre nici o Aes Sedai, iar despre asta a noastră, cu atât mai puţin, cred. Ideea de a pătrunde în Mană nu mă încântă deloc, dar mai presus de orice îl urăsc pe Părintele Minciunii. Dacă voi, băieţi… mă rog, de fapt de acum aţi crescut, n-ar mai trebui să vă spun aşa, puteţi face ceea ce trebuie, deşi cred că aţi prefera să faceţi orice altceva, ce vă face să credeţi că eu sau Egwene o să ne dăm în lături?

Nu părea să aştepte un răspuns. Strângând din frâie, se încruntă privind-o pe femeia Aes Sedai, care călărea în frunte.

— Mă întreb dacă o să ajungem odată în Fal Dara sau are de gând să ne facă să petrecem noaptea aici.

În timp ce ea se îndrepta spre Moiraine, Mat vorbi:

— A zis c-am crescut. Parcă numai ieri ne spunea că n-ar fi trebuit să ni se dea drumul de la fustele mamei, iar acum zice c-am crescut.

— Păi, nici n-ar fi trebuit să vi se dea drumul, interveni Egwene, dar cam fără tragere de inimă, din câte i se păru lui Rand; ea veni mai aproape şi-şi coborî vocea, ca să n-o poată auzi ceilalţi, deşi Mat, unul, încercă să tragă cu urechea. N-am făcut decât să dansez cu Aram, Rand, îi mărturisi ea încet, fără să-l privească. N-ai să-mi porţi pică pentru c-am dansat cu cineva pe care n-o să-l mai văd niciodată, nu?

— Nu, răspunse el. „Şi de ce oare o fi pomenind de asta acum?”, Fireşte că nu.

Dar îşi aminti brusc de ce-i spusese Min în Baerlon; i se părea că trecuse foarte multă vreme de atunci. „Nu ţi-e sortită, şi nici tu ei, oricum nu aşa cum vă doriţi.”

Oraşul Fal Dara se înălţa pe dealuri, mai sus decât împrejurimile sale. Nu era nici pe departe atât de mare precum Caemlyn, deşi zidul împrejmuitor era la fel de impresionant. Cale de o milă în jurul său, în toate direcţiile, nu se afla decât iarbă şi nimic altceva, şi până şi iarba era tăiată foarte jos. Nici o făptură nu se putea apropia fără să fie observata dintr-unul din multele turnuri în vârful cărora se aflau împrejmuiri de lemn. Zidurile din Caemlyn erau frumoase, în felul lor. În schimb, meşterii care construiseră Fal Dara nu păreau să-şi fi dorit asta. Piatra cenuşie şi mohorâtă părea ameninţătoare, lăsând să se înţeleagă că se afla acolo pentru un singur scop: să apere. Flamurile din vârful turnurilor fluturau în vânt, de parcă Şoimul cel Negru, blazonul din Shienar năpustindu-se asupra prăzii zbura peste tot de-a lungul zidurilor.

Lan îşi dădu gluga pe spate şi, în ciuda frigului, le făcu semn şi celorlalţi să-l urmeze. Moiraine o făcuse deja.

— Aşa e legea în Shienar, le explică Străjerul, şi în toate ţinuturile de la Hotare. Nimeni nu poate pătrunde în oraş cu chipul ascuns.

— Aşa-s de chipeşi toţi? râse Mat.

— Niciun Jumate-Om nu poate trece neobservat dacă-şi descoperă chipul, răspunse sec Străjerul.

Lui Rand îi pieri zâmbetul; Mat se grăbi să-şi dea gluga pe spate.

Porţile erau deschise, înalte şi acoperite cu bare negre de fier, dar o duzină de bărbaţi înarmaţi, cu mantii galbene purtând însemnul Şoimului Negru, stăteau de pază. Peste umăr li se zărea mânerul săbiilor lungi, iar la şold le atârna fie o altă sabie, mai lată, fie un buzdugan sau o secure de luptă. Caii lor erau priponiţi undeva în apropiere, arătând ciudat din pricina armurilor din oţel care le acopereau piepturile, gâturile şi capetele, cu pinteni la scări, gata să o ia din loc într-o clipă. Gărzile nu făcură nici o mişcare pentru a-i opri pe Lan, Moiraine sau pe ceilalţi. În loc de asta, le făcură cu mâna şi îi salutară bucuroşi.

— Dai Shan! strigă unul, fluturându-şi deasupra capului mâinile cu mănuşi de oţel, când îi văzu trecând pe lângă el. Dai Shan!

Alţii strigară:

— Slavă Ziditorilor!

Sau:

— Kiserai ti Wansho!

Loial păru surprins, apoi pe faţă îi apăru un rânjet şi începu să le facă semne cu mâna. Un alt bărbat alergă o vreme pe lângă calul lui Lan, nestingherit de armura pe care o purta.

— Oare Cocorul Auriu o să zboare din nou, Dai Shan?

— Lasă asta, Ragan, îi răspunse scurt Străjerul, iar bărbatul se retrase. Lan le făcu şi el cu mâna celor din gardă, dar dintr-odată chipul i se posomorî şi mai tare.

În timp ce călăreau pe străzile pavate cu piatră, pline de oameni şi de căruţe, Rand se încruntă neliniştit. Fal Dara era plin până la refuz, dar oamenii nu semănau nici cu cei din Caemlyn, entuziaşti şi nerăbdători, bucurându-se de măreţia oraşului chiar în timp ce se înghesuiau unii într-alţii, nici cu cei din Baerlon, care-şi vedeau de treburile lor. Strângându-se laolaltă, aceşti oameni îi priveau trecând cu priviri lipsite de expresie şi cu chipurile ca de piatră. Căruţe cu sau fără coviltir blocau fiecare alee şi jumătate dintre străzi, încărcate până sus cu mobile de tot felul şi cu lăzi sculptate atât de pline, încât hainele se revărsau pe dinafară. Deasupra lor şedeau copiii. Adulţii îi obligau să rămână acolo, unde puteau fi văzuţi, şi nu-i lăsau să se îndepărteze nici măcar pentru a se juca. Cei mici erau şi mai tăcuţi decât părinţii lor, cu ochii şi mai mari, cu privirile şi mai tulburi. Toate nişele şi firidele dintre căruţe erau pline de vite păroase şi de porci cu pete negre pe spinare, închişi în ţarcuri improvizate. Găinile, raţele şi gâştele închise în cuşti compensau tăcerea oamenilor. Acum aflaseră unde dispăruseră toţi fermierii.

Lan îi conduse spre fortăreaţa aflată în mijlocul oraşului, o construcţie masivă, de piatră, din vârful celui mai înalt deal. Un şanţ secat, adânc şi lat, pe fundul căruia se afla o pădure de ţepuşe din oţel, ascuţite ca briciul şi înalte cât un stat de om, înconjura zidurile şi turnurile fortăreţei. Era un loc hărăzit pentru o apărare disperată, în cazul în care restul oraşului cădea pradă duşmanilor. Dintr-unul din turnurile de lângă poartă, un bărbat în armură strigă:

— Fii bine venit, Dai Shan!

Iar altul îi anunţă în gura mare pe cei din fortăreaţă:

— Cocorul Auriu! Cocorul Auriu!

Copitele cailor răsunau pe scândurile groase ale podului care fusese coborât pentru a le îngădui să treacă şanţul şi să pătrundă pe sub vârfurile ascuţite ale grilajului masiv care fereca poarta. Odată ajunşi înăuntru, Lan se dădu jos din şa şi-l luă pe Mandarb de căpăstru, făcându-le semn şi celorlalţi să coboare.

Prima curte era un pătrat uriaş, pavat cu blocuri mari de piatră şi înconjurat de turnuri şi creneluri la fel de impresionante ca acelea din afară. La cât era de mare, curtea părea la fel de plină ca şi străzile oraşului, la fel de agitată, deşi aici exista o anumită ordine. Peste tot se vedeau bărbaţi şi cai în armură. Din cele şase fierării dimprejur răsunau baroasele, iar foalele uriaşe, mânuite fiecare de câte doi bărbaţi cu şorţuri de piele, înteţeau flăcările din vetre. Un şir neîntrerupt de băieţi îi aproviziona pe potcovari cu cele necesare. Meşterii care făureau săgeţi lucrau încontinuu, iar de câte ori un coş se umplea, era luat de acolo şi înlocuit pe dată cu unul gol.

Mai mulţi grăjdari, îmbrăcaţi în livrele negre cu auriu, apărură în fugă, zâmbitori şi dornici să fie de folos. În grabă mare, Rand îşi dezlegă desagile de la şa şi-şi încredinţă murgul unuia dintre ei, în vreme ce un bărbat în armură şi veştminte din piele se apropie şi făcu o plecăciune solemnă. Purta peste armură o mantie de un galben strălucitor, cu margini roşii şi cu Şoimul Negru pe piept, şi o haină tot galbenă, cu o bufniţa cenuşie pe ea. Nu avea coif şi era cu adevărat cu capul gol, căci îşi răsese tot părul, în afara unui moţ legat cu o panglică de piele în creştet.

— A trecut mult de când nu ne-am văzut, Moiraine Sedai. Ce bine că ai venit, Dai Shan. Foarte bine.

Îi făcu şi lui Loial o plecăciune şi murmură:

— Slavă Ziditorilor. Kiserai ti Wansho.

— Sunt nevrednic, răspunse solemn Loial, iar realizările mele sunt mici. Tsingu ma choba.

— Ne faci o mare cinste, Ziditorule, grăi bărbatul. Kiserai ti Wansho. Apoi se întoarse spre Lan. I s-a dat de ştire şi Seniorului Agelmar, Dai Shan, de îndată ce aţi fost zăriţi. Vă aşteaptă. Pe aici, va rog.

În timp ce îl urmau prin fortăreaţă, străbătând coridoare reci de piatră, de-a lungul cărora fuseseră atârnate tapiserii pline de culoare şi panouri lungi de mătase, cu scene de vânătoare şi de luptă, el continuă:

— Mă bucur că ai primit vestea, Dai Shan. Vei înălţa din nou stindardul Cocorului Auriu?

Sălile erau goale, cu excepţia tapiseriilor, şi chiar şi acestea erau alcătuite numai din câteva figuri, de-abia schiţate, deşi culorile erau foarte vii.

— E chiar aşa de rău pe cât pare, Ingtar? întrebă încet Lan, făcându-l pe Rand să se întrebe dacă nu cumva începuseră să-i zvâcnească şi lui urechile, precum lui Loial.

Bărbatul clătină din cap, fluturându-şi moţul de păr, şovăi puţin, apoi rânji.

— Niciodată nu-i aşa de rău precum pare, Dai Shan. Numai că anul ăsta e puţin mai rău decât de obicei. Toată iarna au fost năvăliri, chiar şi în zilele cele mai urâte. Dar aşa a fost peste tot, pe la Hotare. Şi acuma vin peste noi noaptea, dar la ce altceva să te aştepţi, în timpul primăverii – dacă asta se poate numi primăvară. Soliile care izbutesc să se întoarcă din locurile bătute de Mană spun că trolocii se adună. Mereu sosesc veşti despre alte şi alte tabere de ale lor. Dar o să-i înfruntăm la Pasul lui Tarwin, Dai Shan, şi o să-i alungăm cum am făcut întotdeauna.

— Fireşte, răspunse Lan, dar fără să pară convins.

Rânjetul lui Ingtar se şterse, dar apăru pe dată la loc. În tăcere, el îi conduse în încăperea de lucru a Seniorului Agelmar, apoi le spuse că avea multe de făcut şi plecă.

Încăperea era la fel de simplu mobilată ca restul fortăreţei. În peretele care dădea afară se vedeau fante pentru trasul cu arcul, iar uşa masivă, întărită cu bare de fier şi străpunsă şi ea de mai multe fante, avea un zăvor gros. Înăuntru se afla o singură tapiserie, care se întindea pe un perete întreg şi înfăţişa bărbaţi în armură, precum cei din Fal Dara, care se luptau cu trolocii şi Myrddraalii într-o trecătoare muntoasă.

Singurele mobile erau o masă, un cufăr şi câteva scaune, precum şi două rasteluri fixate în perete, care îi atraseră lui Rand atenţia la fel de mult ca tapiseria. Într-unul din ele se afla o sabie mare, pentru două mâini, mai lungă decât un stat de om, una lată şi mai obişnuită, iar sub ele, un buzdugan cu ţinte şi un scut lung, în formă de zmeu, pe care erau pictate trei vulpi. În celălalt atârna o armură, completă şi aranjată aşa cum ar fi stat pe trupul unui om: un coif cu panaş, cu viziera lăsată, aşezat peste o glugă de zale; o cămaşă de zale, despicată în aşa fel încât să nu stingherească un călăreţ, cu o vestă de piele pe dedesubt, care se vedea că fusese purtată; platoşă, mănuşi de oţel, apărători pentru genunchi şi coate, pentru umeri, braţe şi pulpe. Chiar şi aici, în inima fortăreţei, armele şi armurile păreau pregătite în orice moment. La fel ca mobilierul, ele erau împodobite cu modele simple din aur.

Agelmar însuşi se ridică, la vederea lor, şi dădu ocol mesei înţesate cu hărţi, foi de hârtie şi peneluri înfipte în călimări. La prima vedere, părea un bărbat prea paşnic pentru încăperea în care se afla. Era îmbrăcat cu o haină lunga, din catifea albastră, cu un guler înalt şi larg, şi cu încălţări moi din piele. Când se uită însă mai bine, Rand îşi dădu seama că se înşelase în privinţa lui. La fel ca toţi luptătorii pe care-i văzuse până atunci, Seniorul Agelmar avea capul ras, purtând un singur moţ în creştet, alb ca neaua. Chipul său era la fel de aspru ca al lui Lan, cu riduri numai în colţul ochilor, ca două pietre brune. Cu toate acestea, bărbatul zâmbea.

— Pe cinstea mea, ce bine-i să te văd, Dai Shan, se bucură Seniorul din Fal Dara. Şi pe dumneata, Moiraine Sedai, poate şi mai mult. Prezenţa dumitale îmi încălzeşte sufletul, Aes Sedai.

— Ninte calichniye no domashita, Agelmar Dai Shan, răspunse solemn Moiraine, deşi ceva din glasul ei lăsa să se înţeleagă că erau prieteni vechi. Salutul dumitale îmi încălzeşte sufletul, Senior Agelmar.

— Kodome calichniye ga ni Aes Sedai hei. Aici, o Aes Sedai este mereu bine venită, adăugă celălalt, apoi se întoarse către Loial. Eşti departe de stedding, Ogier, dar e o mare cinste pentru Fal Dara. Veşnică slavă Ziditorilor. Kiserai ti Wansho hei.

— Sunt nevrednic, salută Loial, cu o plecăciune. Cinstea e de partea mea.

El trase cu ochiul spre pereţii goi de piatră. În sufletul său părea că se duce o luptă. Rand se simţi mulţumit că Ogierul reuşi să se abţină de la alte comentarii.

Apărură mai mulţi servitori, îmbrăcaţi în negru şi auriu, care se mişcau în linişte, cu papucii lor moi. Unii aduceau, pe tipsiile lor de argint, prosoape împăturite, umede şi fierbinţi, pentru ca nou veniţii să-şi poată şterge chipurile şi mâinile de praf. Alţii – vin dres cu mirodenii şi castronaşe de argint cu prune şi caise uscate. Seniorul Agelmar dădu poruncă să li se pregătească baia şi camerele de dormit.

— Drum lung, din Tar Valon până aici, ofta el. Pesemne că sunteţi osteniţi.

— Pe calea pe care am apucat-o noi, drumul a fost mai scurt, răspunse Lan, dar mai obositor decât ar fi fost altfel.

Nu mai adaugă nimic altceva, iar Agelmar păru mirat, însă replică simplu:

— Câteva zile de odihnă o să vă facă bine.

— Nu-ţi cer găzduire decât o noapte, Senior Agelmar, vorbi Moiraine, pentru noi şi caii noştri. Şi nişte provizii mâine dimineaţă, dacă aveţi de dat. Mi-e teamă că trebuie să vă părăsim curând.

Agelmar se încruntă.

— Dar credeam… Moiraine Sedai, n-am niciun drept să ţi-o cer, dar prezenţa dumitale la Pasul lui Tarwin face cât o mie de călăreţi. Şi a dumitale, Dai Shan. O mie de soldaţi ni se vor alătura, când vor auzi că zboară iarăşi Cocorul Auriu.

— Cele Şapte Turnuri s-au prăbuşit, rosti aspru Lan, iar Malkier a murit; puţinii oameni care au mai rămas sunt răspândiţi prin toată lumea. Sunt Străjer, Agelmar, legat cu jurământ de Flacăra din Tar Valon, şi trebuie s-ajung în ţinuturile bătute de Mană.

— Desigur, Dai Sh… Lan. Desigur. Dar cred că o întârziere de câteva zile, cel mult câteva săptămâni, e neînsemnată. E nevoie de dumneata şi de Moiraine Sedai.

Moiraine luă un pocal de argint de la un slujitor.

— Ingtar pare să creadă că veţi înfrânge acest obstacol aşa cum aţi făcut-o de multe ori de a lungul anilor.

— Aes Sedai, oftă cu tristeţe Agelmar, dacă Ingtar ar trebui să călărească singur până la Pasul lui Tarwin, ar face-o, spunând acelaşi lucru – că trolocii vor fi înfrânţi încă o dată. E atât de mândru, încât aproape că-i vine să creadă că o poate face de unul singur.

— De data asta nu mai e aşa de încrezător precum crezi, Agelmar, spuse Străjerul, luând un pocal, dar fără să bea din el. Câte e de rău?

Agelmar şovăi, scoţând o hartă din talmeş-balmeşul de pe masă. O vreme, rămase cu ochii în gol, apoi o aruncă la loc.

— Când plecăm spre Pas, vorbi el apăsat, oamenii vor fi trimişi spre miazăzi în Fal Moran. Poate că măcar capitala va rezista. Pe cinstea mea, trebuie. Trebuie să rămână ceva.

— Aşa de rău? întrebă Lan, iar celălalt încuviinţă.

Rand schimbă priviri îngrijorate cu Mat şi cu Perrin. Era uşor de crezut că trolocii adunaţi în Mană erau pe urmele lui; pe urmele lor, de fapt. Agelmar continuă posomorât.

— Iama asta, trolocii au dat năvală peste tot, în Kandor, Arafel, Saldaea. Nu s-a mai întâmplat aşa ceva din vremea Războaielor; n-au fost niciodată aşa de mulţi, de aprigi şi de hotărâţi. Toţi regii şi sfetnicii sunt convinşi că se pregăteşte o mare invazie pornită din mijlocul Manei, şi fiecare dintre regatele de la Hotare crede că spre ei se îndreaptă. Nici o solie, niciun Străjer nu aduce veste despre troloci care să se adune la graniţele lor, aşa că aici, dar ei asta cred şi cu toţii se tem să-şi trimită soldaţii în altă parte. Oamenii spun că vine sfârşitul lumii, iar Cel Întunecat a scăpat din temniţă. Cei din Shienar vor merge de unii singuri în Pasul lui Tarwin, deşi duşmanii vor fi cam de zece ori mai mulţi decât noi. Cel puţin, ăsta ar putea fi ultimul Iureş al Lăncilor. Lan – nu, Dai Shan, pentru că, orice ai spune dumneata, eşti Seniorul Încununat al luptei din Malkier! Dai Shan, stindardul Cocorului Auriu i-ar încuraja pe oamenii care ştiu că se duc spre miazănoapte ca să moară. Vestea s-ar răspândi ca vântul, şi, cu toate că regii lor le-au poruncit să rămână pe loc, soldaţii s-ar aduna din Arafel şi Kandor şi chiar din Saldaea. Deşi nu pot să ajungă la timp pentru a fi împreună cu noi în pas, pot salva regatul.

Lan îşi aţinti privirea în fundul cânii cu vin. Chipul nu i se schimbă, dar vinul i se vărsă pe mână; pocalul de argint se făcu zob în pumnul său. Un slujitor i-l luă pe dată şi-i şterse mâna cu un prosop; un al doilea îi oferi un alt pocal, în timp ce primul era îndepărtat pe nevăzute. Lan păru să nu bage de seamă.

— Nu pot! şopti el răguşit, dar, când îşi înălţă capul, ochii săi albaştri ardeau sălbatic, însă glasul îi era din nou calm şi lipsit de expresie. Sunt Străjer, Agelmar.

Privirea sa intensă trecu de la Rand, Mat şi Perrin la Moiraine.

— Iar mâine în zori plec să pătrund în Mană.

Agelmar oftă din toţi rărunchii.

— Moiraine Sedai, vino măcar dumneata. Cu o Aes Sedai alături, am putea câştiga.

— Nu am cum, Senior Agelmar, răspunse Moiraine, tulburată. Se pregăteşte, într-adevăr, o luptă, şi nu este întâmplător că trolocii se adună aici, dar lupta noastră, adevărata luptă cu Cel Întunecat, va avea loc în miezul Manei, la Ochiul Lumii. Dumneata trebuie să-ţi vezi de lupta dumitale, noi de-a noastră.

— Doar nu vrei să spui că a scăpat din temniţă! strigă Agelmar.

Până şi el, tare ca piatra cum era, părea cutremurat de acest gând, aşa că Moiraine scutură iute din cap.

— Încă nu. Dacă izbândim în lupta noastră de la Ochiul Lumii, poate că nu va mai scăpa niciodată.

— Dar, Aes Sedai, crezi că poţi găsi Ochiul? Dacă de asta atârnă întemniţarea Celui Întunecat, suntem ca şi morţi. Mulţi au încercat şi n-au izbutit.

— Pot să-l găsesc, Senior Agelmar. Speranţa nu a murit încă.

Agelmar o cercetă din priviri, apoi se uită la ceilalţi. Păru uimit de Nynaeve şi de Egwene, ale căror veştminte simple nu se potriveau deloc cu rochia de mătase a lui Moiraine, cu toate că şi aceasta era murdară de praf.

— Şi ele sunt Aes Sedai? întrebă el, neîncrezător.

Când Moiraine clătină din cap, bărbatul păru încă şi mai uimit. Privirea sa îi cântări pe băieţii din Emond’s Field, oprindu-se asupra lui Rand cu sabia sa învelită în pânză roşie.

— Ciudată escortă mai ai cu dumneata, Aes Sedai. Numai un luptător. Apoi trase cu ochiul la Perrin, cu securea la cingătoare. Poate doi. Dar amândoi de-abia ajunşi la vârsta bărbăţiei. Lasă-mă să-ţi dau soldaţi să te însoţească. O sută de oameni în plus sau în minus n-o să conteze în lupta de la Pas, dar dumneata vei avea nevoie de mai mult decât un Străjer şi trei tineri. Iar cele două femei n-o să-ţi fie de niciun ajutor, dacă nu sunt cumva femei Aiel, deghizate. În Mana Pustiitoare, anul ăsta e mai rău ca de obicei. Totul se… trezeşte la viaţă.

— O sută de soldaţi ar fi prea mult, observa Lan, iar o mie, prea puţin. Cu cât plecăm mai mulţi în ţinutul Manei, cu atât o să atragem mai tare atenţia. Trebuie să ajungem la Ochi fără luptă, dacă putem. Ştii bine că, dacă trolocii te silesc să-i înfrunţi acolo, în miezul Manei Pustiitoare, nu mai există aproape nici o speranţă.

Agelmar încuviinţă posomorât, dar nu se dădu bătut.

— Atunci, mai puţini. Până şi zece bărbaţi de isprava ţi-ar fi de mai mare ajutor s-o duci pe Moiraine Sedai şi pe cele două femei până la Omul Verde, decât tinerii ăştia trei.

Brusc, Rand îşi dădu seama că Seniorul din Fal Dara credea că Nynaeve şi Egwene erau cele împreună cu care Moiraine urma să-l înfrunte pe Cel Întunecat. Era firesc. O asemenea luptă însemna folosirea Puterii, iar asta n-o puteau face decât femeile. „Puterea!” îşi duse mâinile la cingătoare şi apucă strâns catarama, ca să nu tremure.

— Nu, nu vreau niciun soldat, se opuse Moiraine; Agelmar deschise iar gura să-i răspundă, dar ea continuă înainte să poată fi întreruptă. E vorba de Ochi şi de Omul Verde. Spune-mi, câţi bărbaţi din Fal Dara au ajuns vreodată să-l găsească?

— Câţi au fost cu toţii? întrebă Agelmar, ridicând din umeri. Păi, de la Războiul de O Sută de Ani, poţi să-i numeri pe degetele de la o mână. Cam unul la cinci ani, din toate regatele de la Hotare împreună.

— Nimeni nu ajunge la Ochiul Lumii, explica Moiraine, decât dacă Omul Verde vrea să fie găsit. Nevoia şi hotărârea sunt cele mai importante. Eu ştiu unde să merg… am mai fost acolo.

Rand tresări, luat prin surprindere, şi la fel făcură şi ceilalţi, dar femeia Aes Sedai nu păru să bage de seamă.

— Însă dacă printre noi se află măcar unul care caută gloria, care vrea ca numele lui să se alăture celorlalţi patru de până acum, s-ar putea să nu ajungem niciodată, chiar dacă-i conduc drept la locul pe care mi-l amintesc.

— L-ai văzut pe Omul Verde, Moiraine Sedai? întreba Seniorul din Fal Dara, părând impresionat, dar imediat încruntându-se. Însă dacă l-ai întâlnit deja o dată…

— Nevoia este cea mai importantă, repetă încet Moiraine, iar nevoia mea… a noastră, de fapt, este cea mai mare dintre toate. Şi am ceva ce alţii care l-au căutat nu au.

Ochii săi nu se îndepărtară decât o clipă de la chipul lui Agelmar, dar Rand era convins că ea îi aruncase o privire lui Loial, înainte să-şi întoarcă iar capul. Prinse privirea Ogierului, iar Loial înălţă din umeri.

— Ta’veren, spuse el încet.

Agelmar ridică braţele.

— Mă supun, Aes Sedai. Pe cinstea mea, dacă adevărata bătălie se va purta la Ochiul Lumii, aproape că-mi vine să conduc stindardul Şoimului Negru pe urmele voastre, şi nu spre Pas. Aş putea să vă croiesc drum…

— Ar fi o nenorocire, Senior Agelmar, şi pentru noi, şi pentru cei de acolo. Dumneata ai propria luptă, noi pe a noastră.

— Pe cinstea mea! Mă supun, Aes Sedai.

După ce luă această hotărâre, oricât de mult i-ar fi displăcut, Seniorul din Fal Dara păru să nici nu se mai gândească. Îi pofti să ia masa cu el, vorbind întruna despre şoimi, cai şi câini, dar fără să pomenească de troloci, de Pasul lui Tarwin sau de Ochiul Lumii.

Încăperea în care mâncară era la fel de goală şi de simplă ca şi cea în care-i primise Seniorul Agelmar; nu erau acolo decât masa şi scaunele, foarte frumoase, dar austere. Focul care ardea într-un cămin mare încălzea încăperea, dar nu într-atât încât, dacă vreunul dintre ei trebuia să iasă în grabă mare, frigul de afară să-l ameţească. Slujitorii în livrea aduseră supă, pâine şi brânză, iar ei vorbiră despre cărţi şi muzică, până ce Seniorul Agelmar îşi dădu seama că oaspeţii săi din Emond’s Field nu spuneau nimic. Ca o gazdă bună, începu să le pună întrebări simple, ca să-i facă să rupă tăcerea.

În scurtă vreme, Rand se trezi că se întrecea cu ceilalţi să răspundă la întrebările despre Emond’s Field şi Ţinutul celor Două Râuri. Trebuia să aibă mare grijă să nu spună prea mult, şi nădăjduia că şi ceilalţi erau atenţi, mai ales Mat. Singura tăcută era Nynaeve, care mânca şi bea în linişte.

— Pe la noi e şi un cântec, spuse Mat. Îndărăt de la Pasul lui Tarwin.

Dar se opri încurcat, ca şi cum şi-ar fi dat brusc seama că pomenea de lucrul de care se feriseră până atunci, însă Agelmar nu se tulbură.

— Nu-i de mirare. Puţine regate nu au trimis niciodată oameni care să lupte în ţinuturile bătute de Mană, de-a lungul anilor.

Rand privi spre Mat şi Perrin. Mat îngână:

— Manetheren.

Agelmar şopti ceva unui slujitor, iar în timp ce alţii strângeau masa, acela dispăru şi se întoarse cu o cutie de tablă şi cu pipe făcute din lut pentru Lan, Loial şi Seniorul Agelmar.

— Tutun din Ţinutul celor Două Râuri, îi lămuri el, în timp ce-şi umpleau pipele. Greu de găsit pe-aici, dar îşi merită banii.

În timp ce Loial şi ceilalţi doi bărbaţi mai în vârstă pufăiau mulţumiţi, Agelmar îl privi pe Ogier.

— Pari neliniştit, Ziditorule. Sper că nu te-a prins Dorul. De când ai plecat din stedding?

— Nu-i vorba de asta. N-am plecat chiar de multă vreme, spuse Loial, ridicând din umeri şi făcând ca fumul albastru cenuşiu care i se înălţa din pipă să se rotească pe deasupra mesei. Mă aşteptam – nădăjduiam – ca desişul de aici să mai existe încă. Măcar o urmă din Mafar Dadaranell.

— Kiserai ti Wansho, murmură Seniorul Agelmar. Războaiele Troloce nu ne-au lăsat decât amintiri, Loial, fiu al lui Arent, şi oameni care să ridice totul la loc. N-au putut însă să imite opera Ziditorilor, aşa cum nici eu nu pot. Curbele şi modelele acelea complicate pe care le făuresc cei din neamul dumitale sunt peste puterile oamenilor. Poate că ai noştri n-au vrut să creeze o imitaţie ştearsă, care să ne aducă mereu aminte de ceea ce-am pierdut. Simplitatea este şi ea frumoasă, în felul ei: o singură linie, trasată aşa cum trebuie, o singură floare printre stânci. Asprimea pietrei face ca floarea să fie şi mai preţioasă. Noi încercăm să nu ne gândim prea mult la ceea ce nu mai există. Până şi inima cea mai dârză s-ar rupe sub aşa o povară.

— Petala de trandafir pluteşte pe apă, recită încet Lan. Cormoranul zboară pe deasupra iazului. Viaţa şi frumuseţea dansează în sânul morţii.

— Da, şopti Agelmar, da. Şi pentru mine, versurile astea au însemnat mereu totul.

Şi cei doi bărbaţi îşi aplecară frunţile unul spre celalalt.

„Lan, versuri?” Omul ăsta era ca o ceapă; de câte ori Rand îşi imagina că a ajuns să-l cunoască, din străfunduri se mai ivea câte ceva.

Loial încuviinţă lent.

— Poate că şi eu mă gândesc prea mult la ceea ce-a pierit. Şi totuşi, desişurile erau frumoase.

Dar el se uita împrejur de parcă vedea pentru prima oara încăperea cea goală, descoperind dintr-odată că merita privită. Apăru Ingtar, care îi făcu o plecăciune Seniorului Agelmar.

— Cu voia Domniei Tale, mi-ai cerut să-ţi dau de ştire dacă se întâmplă ceva ieşit din comun, orice ar fi.

— Da, şi ce s-a-ntâmplat?

— Mai nimic, Seniore. Un străin a încercat să intre în oraş. Nu-i din Shienar. După cum vorbeşte, e din Lugard. Sau, cel puţin, a fost pe acolo cândva. Când gărzile de la poarta de miazăzi au încercat să-i pună întrebări, a fugit. A fost văzut intrând în pădure, dar după scurtă vreme a fost găsit căţărându-se pe zid.

— Mai nimic, spui?

Agelmar se ridică, împingându-şi scaunul în spate.

— Pe cinstea mea! Gărzile din turn sunt aşa de nepăsătoare, încât oricine poate ajunge până la ziduri nebăgat în seamă, iar tu spui că nu-i mare lucru?

— E un nebun, Seniore, răspunse Ingtar, cu teamă şi respect în glas. Lumina îi scaldă şi-i apără pe cei cu minţile rătăcite. Poate că Lumina i-a orbit pe cei din turn şi i-a îngăduit acestuia să ajungă la ziduri. E un sărman nebun, n-are ce rău să facă.

— A fost luat înăuntru? Bine. Aduceţi-mi-l aici. Pe dată.

Ingtar se înclină şi plecă, iar Agelmar se întoarse spre Moiraine.

— Cu voia dumitale, Aes Sedai, trebuie să mă ocup de asta. Poate că n-o fi decât un amărât, cu mintea orbită de Lumină, dar… Acum două zile, cinci dintre oamenii noştri au fost descoperiţi, noaptea, încercând să taie scândurile unei porţi. Era doar o poartă mică, dar îndeajuns de încăpătoare pentru ca să poată pătrunde nişte troloci, spuse el, cu o strâmbătură. Iscoade ale Celui Întunecat, pesemne, deşi nu-mi place să cred aşa ceva despre oamenii din Shienar. Au fost sfâşiaţi în bucăţi de ceilalţi, înainte ca gărzile să poată pune mâna pe ei, aşa că n-o să aflu niciodată. Dacă, de acum, şi cei din Shieran pot fi Iscoade ale Celui Întunecat, trebuie să am mult mai multă grijă cu străinii. Dacă vreţi să vă retrageţi, pot să poruncesc să fiţi conduşi în odăile voastre.

— Iscoadele Celui Întunecat nu cunosc nici hotare, nici legături de sânge, grăi Moiraine. Se găsesc peste tot, dar nicăieri nu sunt acasă. Vreau şi eu să-l văd pe omul ăsta. Senior Agelmar, în Pânză se ţese un Ochi, dar încă nu este întrezărit pe deplin. S-ar putea să se întindă peste toată lumea sau să se destrame, şi astfel Roata să ia totul de la început. În acest moment, chiar şi lucrurile mărunte pot schimba forma Ochiului, iar eu, una, mă feresc de astfel de întâmplări mărunte şi ciudate.

Agelmar trase cu ochiul la Nynaeve şi la Egwene.

— Cum doreşti, Aes Sedai.

Ingtar se întoarse, împreună cu doi oameni din gardă, cu halebardele în mână, însoţind un bărbat care părea o traistă cu zdrenţe întoarsă pe dos. Noroiul îi acoperea chipul, părul şi barba neîngrijite şi zburlite. El intră ghemuit înăuntru, rotindu-şi peste tot ochii înfundaţi în orbite, însoţit de un miros acru şi puternic.

Rand se aplecă în faţă, încercând să vadă ce se ascundea sub straturile de murdărie.

— N-aveţi niciun motiv să mă opriţi, se plânse bărbatul cel murdar. Sunt doar un amărât sărman, părăsit de Lumină, care-şi caută un loc, ca oricare altul, ca să se adăpostească din calea Umbrei.

— E ciudat să-ţi cauţi adăpost tocmai în ţinuturile de la Ho… începu Agelmar, dar Mat îl întrerupse.

— Neguţătorul ambulant!

— Padan Fain, încuviinţă şi Perrin, făcând semn cu capul.

— Cerşetorul, exclamă Rand, cu glasul brusc răguşit; văzând sclipirea de ură din ochii lui Fain, se aşeză la loc în scaun. El e cel care întreba de noi prin Caemlyn. El trebuie să fie.

— Deci, până la urmă, asta te priveşte direct, Moiraine Sedai, observă Agelmar.

Moiraine încuviinţă.

— Tare mi-e teamă că da.

— N-am vrut, începu Fain să plângă; lacrimile mari şi rotunde îi scăldau murdăria de pe obraji, dar nu reuşeau s-o înlăture cu totul. El m-a silit! El, cu ochii ăia arzători.

Rand clipi speriat. Mat îşi duse mâna la surtuc, apucând, pesemne, mânerul pumnalului din Shadar Logoth.

— M-a făcut dulăul lui! Dulăul lui, care să vâneze şi să ia urma fără pic de odihnă. Doar atât, dulăul lui, chiar şi după ce m-a azvârlit de lângă el.

— Ne priveşte pe toţi, rosti sumbru Moiraine. Există vreun loc în care să pot vorbi singură cu el, Senior Agelmar? Gura ei se strâmbă de dezgust. Dar mai întâi spălaţi-l. S-ar putea să trebuiască să-l ating.

Agelmar încuviinţă şi îi vorbi în şoaptă lui Ingtar, care se înclină şi ieşi.

— Nu mai vreau să fiu silit!

Glasul care răsuna era al lui Fain, dar nu mai era plângăcios şi jalnic, ci devenise arogant. Se ridică în picioare cât era de înalt, fără să se mai cocoşeze, dându-şi capul pe spate şi urlând spre tavan.

— Niciodată! Nu mai vreau!

Apoi se întoarse spre Agelmar de parcă bărbaţii care-l păzeau erau slujitorii lui, iar Seniorul din Fal Dara, unul de-o seamă cu el, şi nu cel care-l capturase. Glasul lui deveni mieros şi viclean.

— Mare Senior, e o neînţelegere la mijloc. Din când în când, îmi pierd minţile, dar trece repede. Da, în curând am să scap de boala asta, începu el, atingându-şi cu dispreţ degetele de zdrenţele pe care le purta. Nu te lăsa înşelat de înfăţişarea mea, Mare Senior. A trebuit să-mi schimb veştmintele, ca să mă feresc de cei care încercau să mă oprească, iar călătoria mea a fost lungă şi grea. Dar până la urmă am ajuns aici, unde oamenii încă mai cunosc primejdiile lui Ba’alzamon şi încă se mai luptă cu Cel Întunecat.

— Deci ai venit încoace pentru că noi ne luptăm cu trolocii, grăi Agelmar. Şi eşti o persoană atât de însemnată, încât cineva vrea să te oprească. Oamenii aceştia spun că eşti un neguţător ambulant pe nume Padan Fain şi că tu îi urmăreşti pe ei.

Fain şovăi. Trase cu ochiul la Moiraine, apoi îşi feri iute privirea de Aes Sedai. Se uită şi la cei din Emond’s Field, apoi îndărăt la Agelmar. Rand îi simţi ura şi teama din priviri. Totuşi, când el reîncepu să vorbească, glasul îi suna netulburat.

— Nu, pur şi simplu m-am dat drept Padan Fain din când în când, de-a lungul anilor, pentru că am fost silit s-o fac. Iscoadele Celui Întunecat mă urmăresc pentru că am învăţat cum să înfrâng Umbra. Pot să-ţi arat cum să-l înfrângi, Mare Senior.

— Ne descurcăm şi noi aşa cum putem, replică sec Agelmar. Roata ţese după cum îi este voia, dar noi ne-am luptat cu Cel Întunecat încă de la Frângerea Lumii, şi n-am avut nevoie de niciun neguţător ambulant care să ne înveţe.

— Mare Senior, nu pun la îndoială puterea Domniei tale, dar poate ea oare să-i reziste veşnic Celui Întunecat? Nu-i aşa că adesea te simţi îndemnat să cedezi? Iartă-mi îndrăzneala, Mare Senior; până la urmă, te va învinge, chiar aşa puternic cum eşti. Ştiu asta, crede-mă, o ştiu. Dar eu pot să-ţi arăt cum să alungi Umbra din regatul tău, Mare Senior. Glasul său deveni şi mai linguşitor, deşi încă trufaş. Încearcă numai să faci ceea ce te sfătuiesc eu şi vei vedea, Mare Senior, îţi vei curăţa pământurile. Da, Mare Senior, poţi s-o faci, dacă-ţi îndrepţi forţele acolo unde trebuie. Nu lăsa ca Tar Valon să te prindă în mrejele sale, şi poţi salva lumea. Mare Senior, numele Domniei Tale va rămâne veşnic în amintire, pentru că vei dobândi izbânda supremă a Luminii.

Soldaţii care-l păzeau rămaseră pe loc, dar mâinile li se încleştară pe mânerul halebardelor, de parcă ar fi fost gata să le folosească.

— Are o părere foarte bună despre sine, neguţătorul asta, îi aruncă Agelmar lui Lan, peste umăr. Cred ca Ingtar are dreptate. E nebun.

Ochii lui Fain se îngustară de mânie, dar glasul îi rămase calm.

— Mare Senior, ştiu ca vorbele mele pot părea trufaşe, dar nu-ţi cer decât să…

Dar se întrerupse brusc şi se trase înapoi, când Moiraine se ridică şi o porni încet în jurul mesei. Soldaţii îşi coborâră halebardele, pentru a-l împiedica pe Fain să iasă cu spatele din încăpere. Oprindu-se în dreptul scaunului pe care şedea Mat, Moiraine îi puse o mână pe umăr şi se aplecă pentru a-i şopti ceva la ureche. Nu se auzi nimic din ce-i spusese, dar încordarea de pe chipul lui dispăru, iar el îşi scoase mâna de sub surtuc. Femeia Aes Sedai merse mai departe, până ce ajunse lângă Agelmar, drept în faţa lui Fain. Când ea se opri, neguţătorul ambulant se ghemui aşa cum făcuse la început.

— Îl urăsc, se smiorcăi el. Vreau să scap de el. Vreau să păşesc iar pe calea Luminii. Umerii începură să-i tremure, iar lacrimile, să-i şiroiască pe chip, mai tare decât înainte. El m-a silit.

— Mi-e teamă că e mult mai mult decât un simplu neguţător, Senior Agelmar, spuse Moiraine. Nu mai e om pe de a-ntregul, ticăloşia i-a pătruns până-n măduva oaselor şi e mai primejdios decât îţi poţi imagina. O să-l duceţi la baie după ce vorbesc cu el. Nu mai îndrăznesc să pierd nici o clipă. Vino, Lan.