Ochiul Lumii

47 Alte istorisiri ale Roţii

Nerăbdător, Rand începu să se plimbe împrejurul mesei. Doisprezece paşi mari. Atât făcea dintr-o parte într-alta a mesei, de fiecare dată. Mânios pe sine însuşi, se forţă să nu mai ţină socoteala. „Ce prostie. Nu-mi pasă cât e de lungă masa asta.” Câteva minute mai târziu, se trezi că număra ocolurile pe care le făcea. „Ce le-o fi spunând lui Moiraine şi lui Lan? Oare ştie de ce ne urmăreşte Cel Întunecat? Ştie pe care dintre noi îl vrea?”

Trase cu ochiul la prietenii săi. Perrin fărâmiţase o bucată de pâine, iar acum plimba firimiturile pe masă, cu un deget. Ochii săi galbeni priveau resturile fără să clipească, dar păreau să se fi pierdut undeva în depărtare. Mat zăcea în scaun, cu ochii pe jumătate închişi şi cu un zâmbet pe chip, dar unul tulburat, nu fericit. Nu se schimbase la faţă, dar din când în când, fără să-şi dea seama, atingea prin surtuc pumnalul din Shadar Logoth. „Ce i-o fi spunând Fain lui Moiraine? Oare ce ştie?” Cel puţin Loial nu părea îngrijorat, ci contempla pereţii. La început, stătuse în mijlocul camerei şi se holbase, învârtindu-se încet în loc. Acum însă, aproape că-şi lipise nasul cel lat de zid, pipăind îmbinările dintre pietre cu degetele sale mai groase decât degetul mare al unui om obişnuit. Câteodată închidea ochii, de parcă pipăitul era mai important decât vederea, iar urechile îi zvâcneau şi bombănea ceva ca pentru sine în limba Ogierilor, părând să fi uitat cu totul că mai era şi altcineva cu el în încăpere.

Seniorul Agelmar stătea de vorbă liniştit cu Nynaeve şi cu Egwene, în faţa marelui cămin din fundul încăperii. Era o gazdă bună, mereu dornic să-i facă pe oameni să uite de necazuri; câteva dintre poveştile sale o făcură pe Egwene să chicotească. La un moment dat, chiar şi Nynaeve îşi dădu capul pe spate, râzând în hohote. Rand tresări din pricina zgomotului neaşteptat, apoi tresări din nou, când scaunul pe care şedea Mat se prăbuşi la podea.

— Sânge şi cenuşă! mârâi Mat, fără s-o ia în seamă pe Nynaeve, care strânse din dinţi, auzindu-l cum vorbea. Ce i-o lua aşa de mult?

Îşi puse scaunul la loc şi se aşeză fără să se uite la Nynaeve, ducându-şi mâna la surtuc. Seniorul din Fal Dara îl privi dezaprobator, se uită la Rand şi la Perrin cu aceeaşi căutătură încruntată, apoi se întoarse spre cele două femei. Tot plimbându-se, Rand ajunse în dreptul lor.

— Seniore, spunea Egwene, perfect sigură pe sine, de parcă ar fi fost obişnuită cu titlurile încă din copilărie, eu credeam că-i Străjer, dar acum Domnia Ta îi spui Dai Shan, şi vorbeşti despre blazonul Cocorului Auriu, şi am mai auzit asta şi de la alţii, de parcă ar fi de-a dreptul un rege. Îmi amintesc că Moiraine i-a spus odată Ultimul Stăpân al celor Şapte Turnuri. Până la urmă, cine e el?

Nynaeve începu să-şi cerceteze atentă pocalul, dar era limpede pentru Rand că ea îşi încordase auzul şi aştepta răspunsul cu mai multă nerăbdare decât Egwene. Se opri şi el, stăruindu-se să nu-i scape nimic, fără să pară că trăgea cu urechea.

— Stăpânul celor Şapte Turnuri, repetă încruntat Agelmar. E un titlu străvechi, Domniţă Egwene. Mai vechi chiar decât al înalţilor Seniori din Tear, deşi nu chiar cât cel al Reginei din Andor.

Oftă din greu şi clătină din cap.

— El nu vrea să vorbească despre asta, dar povestea e bine cunoscută aici, la Hotare. E rege, sau ar fi trebuit să fie: al’Lan Mandragoran, Stăpânul celor Şapte Turnuri, Stăpânul Lacurilor, Regele neîncoronat din Malkier.

Capul său ras se înălţă mândru, iar ochii i se luminară, de parcă era un tată vorbind despre fiul său. Glasul îi deveni mai puternic, plin de însufleţire, răsunând în întreaga încăpere.

— Noi, oamenii din Shienar, ne spunem oameni de la Hotare, dar n-au trecut nici cincizeci de ani de când regatul nostru nu făcea parte, de fapt, din ţinuturile de la Hotare, căci la miazănoapte de el şi de Arafel se afla Malkier. Soldaţii din Shienar plecau să lupte la miazănoapte, dar Malkier era cel care ţinea piept Manei şi o împiedica să se extindă. Malkier. Fie ca amintirea să-i rămână veşnică şi Lumina să-i scalde numele.

— Lan e din Malkier, vorbi încet Meştereasa, ridicând ochii. Părea neliniştită.

Nu era o întrebare, dar Agelmar încuviinţă.

— Da, Domniţă Nynaeve, este fiul lui al’Akir Mandragoran, ultimul Rege încoronat din Malkier. Cum a ajuns ceea ce este? Pesemne că totul se trage de la Lain. Din mândrie, Lain Mandragoran, fratele Regelui, şi-a condus soldaţii prin locurile pustiite de Mană până la Ţinuturile Pârjolite, poate chiar până în Shayol Ghul. Breyan, soţia lui, l-a îndemnat s-o facă, din pricina invidiei care-i ardea în suflet pentru că al’Akir se urcase pe tron în locul lui Lain. Regele şi Lain erau apropiaţi, de parcă ar fi fost fraţi gemeni, chiar şi după ce Akir, devenind rege, şi-a luat un titlu de nobleţe, dar Breyan era chinuită de invidie. Lain a fost lăudat pentru faptele lui, însă, chiar şi aşa, nu-l putea întrece pe al’Akir. Acesta, şi ca om, şi ca rege, era unul dintr-o mie. Fie în Pace, şi el, şi el’Leanna. Lain a murit în Ţinuturile Pârjolite, împreună cu cei mai mulţi dintre bărbaţii care-l urmaseră. A fost o pierdere grava pentru Malkier, iar Breyan a dat vina pe Rege, spunând că şi Shayol Ghul ar fi căzut, dacă al’Akir ar fi mărşăluit spre miazănoapte împreună cu soţul ei, luând cu sine şi restul armatelor. Drept răzbunare, ea a complotat cu Cowin Gemallan, poreclit Cowin cel Drept, să pună mâna pe tron pentru fiul ei, Isam. Cel Drept era un erou aproape la fel de iubit ca şi al’Akir, unul dintre Marii Seniori, dar atunci când aceştia hotărâseră prin vot cine să vină la tron, fusese despărţit numai de două voturi, şi nu uitase niciodată ce puţin îi lipsise ca să se urce pe tron: numai doi oameni care să fi arătat o altă culoare pe Piatra Încoronării. Împreună, Cowin şi Breyan au adus soldaţii înapoi din miezul Manei ca să pună mâna pe cele Şapte Turnuri, golind toate Fortăreţele.

În glasul lui Agelmar se simţea dezgustul.

— Dar invidia lui Cowin a mers şi mai departe. Cowin cel Drept, eroul, ale cărui isprăvi din locurile bătute de Mană erau cântate în toate ţinuturile de la Hotare, era o Iscoadă a Celui Întunecat. Când paza de la graniţă a slăbit, trolocii au pătruns în Malkier. Împreună, Regele al’Akir şi Lain ar fi putut ridica toţi oamenii la luptă; o mai făcuseră şi înainte. Dar pieirea lui Lain în Ţinuturile Pârjolite îi tulburase pe oameni, iar invazia trolocilor îi descurajase şi nu mai voiau să le ţină piept. Prea mulţi îşi pierduseră curajul. Hoarde nenumărate i-au împins pe cei din Malkier îndărăt în inima ţării. Breyan a fugit, împreună cu pruncul său, Isam, şi a fost prinsă de troloci în timp ce călărea spre miazăzi. Nimeni nu ştie limpede ce s-a întâmplat cu ei, dar ne putem uşor închipui. Numai de băiat mi-e milă. Când trădarea lui Cowin cel Drept a fost descoperită, iar el a fost prins de tânărul Jain Charin – deja poreclit Jain Neopritul – şi a fost adus în lanţuri la cele Şapte Turnuri, Marii Seniori au cerut să i se taie capul. Dar pentru că poporul îl adorase, şi doar al’Akir şi Lain fuseseră mai iubiţi ca el, Regele l-a provocat la luptă şi l-a ucis. Văzându-l mort, al’Akir a plâns. Unii spun că a plâns pentru un prieten care se plecase în faţa Umbrei, alţii – că a plâns pentru Malkier.

Seniorul din Fal Dara clătină trist din cap.

— Acesta a fost primul semn că se apropia pieirea celor Şapte Turnuri. Nu mai era vreme pentru sosirea ajutoarelor din Shienar sau Arafel, iar Malkier nu avea nici o speranţă de a rezista, după ce cinci mii de soldaţi fuseseră ucişi în Ţinuturile Pârjolite, iar Fortăreţele de la graniţă fuseseră invadate. Al’Akir şi Regina lui, el’Leanna, au poruncit ca Lan să fie adus în faţa lor, încă în leagăn. În mâinile sale de prunc au aşezat sabia regilor din Malkier, cea pe care o poartă şi astăzi – o armă făurită de Aes Sedai în vremea Marelui Război, Războiul Umbrei, care a pus capăt Vârstei Legendelor. I-au uns creştetul cu ulei şi l-au numit Dai Shan, Senior Încununat al Războiului, l-au desemnat să fie următorul Rege din Malkier şi-au rostit în numele lui străvechile jurăminte… Chipul lui Agelmar se înăspri; rosti cuvintele de parcă ar fi făcut şi el, cândva, aproape acelaşi jurământ. Să înfrunte Umbra câtă vreme fierul nu-şi pierde tăria, iar stânca rămâne în picioare. Să-i apere pe oamenii din Malkier până la ultima picătură de sânge. Să răzbune ceea ce nu mai poate fi apărat.

Cuvintele solemne răsunară în toată încăperea.

— El’Leanna a aşezat un medalion la gâtul fiului ei, ca să ţină minte, iar pruncul, înfăşat chiar de mâna Reginei, a fost dat în grija a douăzeci de soldaţi aleşi din Garda personală a Regelui, cei mai pricepuţi în lupta cu sabia, cei mai de temut războinici, cărora li s-a poruncit să-l duca în Fal Moran. Apoi, al’Akir şi el’Leanna s-au pus în fruntea armatelor care au plecat să înfrunte Umbra pentru ultima oară. Şi acolo, în Trecătoarea lui Herot, au murit şi ei, şi oamenii din Malkier, iar cele Şapte Turnuri s-au prăbuşit. Shienar, Arafel şi Kandor le-au ieşit înainte Jumate-Oamenilor şi trolocilor la treptele lui Jehaan şi i-au alungat îndărăt, dar nu prea departe. Cea mai mare parte din Malkier a rămas în mâinile trolocilor, iar Mana Pustiitoare a înghiţit-o încet, încet, an după an.

Agelmar trase adânc aer în piept, apoi continuă, cu privirea şi cu glasul pline de o mândrie tristă.

— Numai cinci dintre cei douăzeci de soldaţi au ajuns în viaţă până în Fal Moran; cu toţii erau răniţi, dar pruncul era nevătămat. Încă din leagăn, l-au învăţat tot ce ştiau. A deprins meşteşugul armelor pe când alţi copii de-abia încep să se joace şi cunoaşte Mana Pustiitoare aşa cum alţii cunosc grădinile din casa părintească. Jurământul care a răsunat deasupra leagănului său i s-a întipărit în minte. Nu mai are ce apăra, dar poate să răzbune. Nu-şi dezvăluie rangul, dar la Hotare este numit Cel fără Coroană, şi dacă s-ar hotărî vreodată să înalţe flamura Cocorului Auriu din Malkier, o întreagă armată s-ar ridica să-l urmeze. Dar el nu vrea să conducă pe nimeni la moarte. În miezul Manei, îşi caută moartea ca pe o mireasă, dar nu vrea ca alţii să moară din pricina lui. Dacă vreţi să pătrundeţi acolo, fără prea mulţi însoţitori, el este cel mai potrivit să vă călăuzească şi să vă aducă nevătămaţi înapoi. E cel mai bun dintre Străjeri, adică cel mai bun dintre cei buni. Pe băieţii ăştia trei puteţi foarte bine să-i lăsaţi aici, să mai deprindă şi ei câte ceva, şi să vă încredeţi numai în Lan. Mana Pustiitoare nu-i un loc potrivit pentru nişte băieţi neîncercaţi.

Mat deschise gura să vorbească, dar, prinzând privirea lui Rand, o închise la loc. „Ce n-aş da să înveţe odată să-şi ţină gura.”

Nynaeve ascultase la fel de înfrigurată ca Egwene. Acum însă, îşi lăsase ochii în jos, pironindu-i în fundul pocalului, şi se albise la faţă. Egwene îi puse o mână pe braţ şi o privi cu înţelegere. Moiraine apăru la uşă, cu Lan în urma ei. Nynaeve le întoarse spatele.

— Ce-a spus? întrebă Rand.

Mat se ridică în picioare; la fel şi Perrin.

— Ţărănoi grosolan, mormăi Agelmar, apoi continuă, cu voce tare: Ai aflat ceva, Aes Sedai, sau omul ăla e un simplu nebun?

— Într-adevăr, e nebun, zise Moiraine, dar situaţia lui nu este deloc simplă.

În acel moment, înăuntru pătrunse, cu plecăciunile cuvenite, un slujitor în livrea neagră cu fire aurii, aducând pe o tipsie de argint un lighean de piatră albastră şi o carafă cu apă, o bucată galbenă de săpun şi un prosop mic; el privi îngrijorat spre Agelmar. Moiraine îi ceru să pună pe masă ceea ce adusese.

— Îmi cer iertare pentru că le-am dat porunci slujitorilor Domniei Tale, Senior Agelmar, spuse ea. Mi-am permis să cer să mi se aducă astea.

Agelmar îi făcu un semn slujitorului, care puse tipsia pe masă şi plecă în grabă.

— Slujitorii mei sunt la dispoziţia dumitale, Aes Sedai.

Moiraine turnă în lighean apa din care se înălţau aburi, de parcă era clocotită, îşi suflecă mânecile şi începu să se spele cu străşnicie, fără să-i pese de fierbinţeală.

— Am spus şi mai înainte că este stricat până-n măduva oaselor, dar ce am aflat îmi întrece toate aşteptările. Nu cred că am mai întâlnit vreodată în viaţa mea o făptură aşa de josnică şi de mizerabilă, dar în acelaşi timp şi aşa de ticăloasă. Mă simt murdărită pentru că l-am atins, şi nu doar pe mână. Îmi simt până şi inima murdară. Cât despre el, cred că şi-a pierdut sufletul aproape de tot. E mai rău decât o Iscoadă a Celui Întunecat.

— Părea aşa de sărman, murmură Egwene. Îmi amintesc cum venea în fiecare primăvară în Emond’s Field, râzând şi aducând tot felul de veşti din afară. Sper că nu şi-a pierdut orice nădejde de-a se face bine. Oricât de adânc te-ai cufunda în Umbră, până la urma tot poţi regăsi Lumina, sfârşi ea, repetând vorbele pe care le auzise de atâtea ori.

Femeia Aes Sedai se şterse pe mâini, cu mişcări bruşte.

— Şi eu am crezut aşa, răspunse ea. Poate că şi Padan Fain se va mântui. Dar au trecut mai bine de patruzeci de ani de când este Iscoada a Celui Întunecat, vreme în care a vărsat sânge, a ucis şi a iscat multă suferinţă; dacă v-aş povesti tot, v-ar îngheţa sufletul. De pildă, iată ceva aproape fără însemnătate – deşi, pentru voi, pesemne că nu-i deloc aşa: el a fost cel care i-a adus pe troloci în Emond’s Field.

— Da, vorbi încet Rand, auzind exclamaţia de surprindere a lui Egwene. „Trebuia să-mi fi dat seama. Arde-m-ar focul, trebuia să fi ştiut de când l-am recunoscut.”

— I-a adus şi încoace? întrebă Mat, privind zidurile de piatră ale încăperii şi înfiorându-se.

Rand se gândi că pesemne îşi amintea de Myrddraali mai mult decât de troloci. Zidurile nu-i opriseră pe Pieriţi nici în Baerlon, nici în Whitebridge.

— Dacă-i pe aşa, râse Agelmar, o să-şi rupă colţii în zidurile din Fal Dara. Au păţit-o mulţi alţii înainte.

Vorbea cu toţi, dar era limpede că li se adresa lui Egwene şi lui Nynaeve, pe care le privea insistent.

— Şi să nu va temeţi nici de Jumate-Oameni, continua el, făcându-l pe Mat să roşească. Toate străzile şi aleile din Fal Dara sunt luminate, la vreme de noapte. Şi nimeni nu poate pătrunde în oraş cu chipul acoperit.

— Dar de ce să facă jupân Fain aşa ceva? întrebă Egwene.

— Acum trei ani… începu Moiraine, aşezându-se cu un oftat, de parcă întâlnirea cu Fain o istovise. Vara asta se fac trei ani. De atunci a început. E limpede că Lumina e de partea noastră, altfel Părintele Minciunii ar fi câştigat lupta pe când eu mă aflam încă în Tar Valon, plănuind ce aveam de făcut. De trei ani, Fain va urmăreşte, în numele Celui Întunecat.

— Ce nebunie! exclama Rand. A venit în Ţinutul celor Două Râuri în fiecare primăvară, fără să întârzie niciodată. Trei ani? Pai, am fost acolo, chiar sub nasul lui, iar el nu ne-a aruncat nici o privire până anul trecut.

Femeia Aes Sedai întinse un deget spre el, fixându-l cu privirea.

— Fain mi-a spus totul, Rand. Sau aproape totul. Cred că a izbutit să-mi ascundă totuşi ceva, ceva important, în ciuda încercărilor mele, dar, oricum, mi-a spus destule. Acum trei ani, pe când se afla într-un oraş din Murandy, un Jumate-Om a venit să-l caute. Fain s-a speriat, fireşte, dar o asemenea însărcinare este considerată, în rândul Iscoadelor Celui Întunecat, o mare cinste. A crezut că a fost ales pentru fapte mari, şi aşa şi era, deşi nu cum credea el. A fost adus la miazănoapte, în Mană, în Ţinuturile Pârjolite. În Shayol Ghul. Acolo a întâlnit un bărbat cu ochi de foc, care îşi spunea Ba’alzamon.

Mat se foi neliniştit, iar Rand înghiţi în sec. Pesemne că totul era adevărat, dar asta nu-l făcea să se simtă mai bine. Perrin era singurul care se uita la femeia Aes Sedai, de parcă nimic nu-l mai putea lua prin surprindere.

— Lumina să ne apere, murmură tulburat Agelmar.

— Lui Fain nu i-a fost pe plac ce i s-a întâmplat în Shayol Ghul, continuă liniştită Moiraine. În timp ce-mi vorbea, se plângea adesea de foc şi de pârjol. Faptul că a dat totul la iveală aproape că l-a omorât. Până şi după ce l-am Vindecat, a rămas o făptură vrednică de milă şi prăpădită. O să mai treacă mult până să redevină ce-a fost. Totuşi, am să încerc, dacă nu din alt motiv măcar pentru a afla ceea ce încă nu mi-a spus. Fusese ales din pricina ţinuturilor pe care le străbătea cu negoţul său. Nu, se grăbi ea să adauge, văzându-i tresărind, nu doar Ţinutul celor Două Râuri, cel puţin la început. Părintele Minciunii ştia, în mare parte, unde să găsească ceea ce căuta – dar nu ştia mai multe decât noi – în Tar Valon. Fain a spus că a fost făcut dulăul Celui Întunecat şi, într-un fel, are dreptate. Părintele Minciunii l-a pus să vâneze, preschimbându-l mai întâi, pentru a fi capabil s-o facă. Asta se teme el să-şi amintească: ceea ce i s-a făcut pentru a fi preschimbat. Din pricina acestor lucruri, îşi urăşte stăpânul, tot atât de mult pe cât se teme de el. Aşa că a fost trimis să adulmece şi să caute urmele, prin Baerlon şi prin toate satele din jur, şi tocmai până la Munţii de Negură, la Taren şi apoi în Ţinutul celor Două Râuri.

— Acum trei ani? întrebă încet Perrin. Îmi aduc aminte de primăvara aceea. Fain a sosit mai târziu decât de obicei, dar lucrul cel mai ciudat a fost că a zăbovit destul de mult. O săptămână întreagă a tot stat, fără să facă nimic, scrâşnind din dinţi pentru că-şi risipea banii pe odaia pe care o închiriase la hanul Izvorul de Vin. Fain ţine mult la bani.

— Da, acum îmi amintesc, zise Mat. Toată lumea se întreba dacă nu cumva era bolnav sau dacă i se aprinseseră călcâiele după vreo femeie din sat. Mă rog, fireşte că niciuna dintre ele nu ar primi să se mărite cu un neguţător ambulant. Mai degrabă l-ar lua pe unul din Pribegi.

Aruncându-i o privire, Egwene ridică dintr-o sprânceană, făcându-l să tacă.

— După asta, Fain a fost dus din nou în Shayol Ghul, iar mintea i-a fost… golită.

Rand simţi că i se întorcea stomacul pe dos, auzind tonul pe care vorbea Moiraine; dădea mai multe de înţeles decât expresia care i se aşternuse o clipă pe chip.

— Tot ceea ce… simţise… a fost strâns la un loc şi vârât înapoi în gândurile sale. În anul următor, când a pătruns în Ţinutul celor Două Râuri, a izbutit să ia urma celui pe care-l căuta, mai stăpân pe el. Chiar cu mai multă îndrăzneală decât se aştepta Cel Întunecat. De acum, Fain ştia precis că prada lui era unul dintre cei trei băieţi aflaţi în Emond’s Field.

Perrin mormăi, iar Mat începu să blesteme, cu glasul scăzut şi fără expresie; nici măcar privirea aprigă a lui Nynaeve nu-l făcu să tacă. Agelmar îi privi curios. Rand simţi numai un fior slab, şi se miră de propria nepăsare. Cel Întunecat îl urmărise de trei ani… îi urmărise pe toţi trei. Trebuie să-i fi clănţănit dinţii de frică. Moiraine nu-i îngădui lui Mat s-o întrerupă, ci continuă, ridicând glasul îndeajuns de mult pentru a putea fi auzită.

— Când s-a întors în Lugard, Ba’alzamon i-a apărut în vis. Fain s-a înjosit şi s-a supus unor ritualuri pe care n-aţi putea îndura să le auziţi povestite, legându-se încă şi mai strâns de Cel Întunecat. Ce se întâmplă în vis poate fi mai primejdios decât ceea ce se întâmplă în stare de trezie.

Rand tresări sub privirea ei aprigă, parcă pentru a-l preveni. Dar Moiraine nu terminase de vorbit.

— I s-au făgăduit mari răsplăţi, regate întregi pe care să le stăpânească după victoria lui Ba’alzamon, şi i s-a spus că, atunci când avea să se întoarcă în Emond’s Field, trebuia să-i însemneze pe cei trei pe care-i descoperise. Urma să fie acolo şi un Jumate-Om, care să-l aştepte, împreună cu mai mulţi troloci. Acum ştim cum au ajuns aceştia în Ţinutul celor Două Râuri. Pesemne că la Manetheren a existat cândva un desiş Ogier şi o Poartă de Taină.

— Cel mai frumos Desiş dintre toate, exclamă Loial, care ascultase la fel de atent ca şi ceilalţi, în afară de cel din Tar Valon. Ogierii îşi amintesc cu mult drag de Manetheren.

Agelmar repetă numele, mişcând din buze fără să se audă vreun sunet, cu sprâncenele ridicate a mirare. Manetheren.

— Senior Agelmar, i se adresă Moiraine, am să-ţi spun cum să găseşti Poarta din Mafar Dadaranell. Trebuie să fie zidită şi păzită mereu. Nimănui nu trebuie să i se îngăduie să se apropie. Jumate-Oamenii n-au aflat încă toate drumurile, dar… Poarta se află spre miazăzi, cale de numai câteva ceasuri de Fal Dara.

Seniorul se scutură din tot trupul, de parcă acum ar fi ieşit din transă.

— Spre miazăzi? Pe cinstea mea! Nu ne mai trebuie şi asta, scălda-ne-ar Lumina. O să fac întocmai.

— Şi Fain ne-a urmărit prin Căile de Taină? întrebă Perrin. Pesemne că asta a făcut.

Moiraine încuviinţă.

— Fain s-ar ţine pe urmele voastre până în mormânt, pentru că n-are de ales. După nereuşita Myrddraalului din Emond’s Field, Fain s-a luat după noi împreună cu trolocii. Pieritul nu i-a îngăduit să călărească împreună cu el; cu toate că Fain era de părere că ar fi trebuit să i se dea cel mai bun cal şi să fie trimis să călărească în fruntea cetei, Myrddraalul l-a silit să alerge pe jos, împreună cu trolocii, care l-au dus pe sus atunci când nu-l mai ţineau picioarele. Vorbeau într-un grai pe care putea şi el să-l înţeleagă, certându-se cu privire la calea cea mai bună de a-l prăji, după ce nu ar mai fi avut cum să-i ajute. Fain pretinde că s-a întors împotriva Celui Întunecat încă dinainte să ajungă la Taren, numai că, adesea, patima cu care îşi dorea răsplăţile făgăduite ieşea la iveală. După ce noi am trecut râul, Myrddraalul i-a dus pe troloci la cea mai apropiată Poartă de Taină, aflată în Munţii de Negura, şi l-a trimis pe Fain, de unul singur, pe malul celalalt. Atunci, el a crezut că a scăpat, numai că, înainte să ajungă în Baerlon, l-a găsit un alt Pierit, care nu s-a mai purtat cu atâta blândeţe. L-a pus să doarmă ghemuit într-un ceaun de-al trolocilor, ca să-i amintească ce-l aştepta dacă n-ar fi izbândit. S-a folosit de el până în Shadar Logoth. Pe drum, Fain era gata s-o dea şi pe maică-sa pe mâinile duşmanului, dacă asta l-ar fi eliberat, dar Cel Întunecat nu renunţă niciodată, de bunăvoie, la ceea ce a câştigat. Ceea ce-am făcut eu acolo, adică urma falsă care să-i conducă pe urmăritori către munţi, l-a păcălit pe Myrddraal, dar nu şi pe Fain. Jumate-Oamenii însă nu l-au crezut; pentru că li s-a împotrivit, l-au târât după ei, legat cu un laţ. Numai atunci când au văzut că nu ne puteau ajunge, oricât s-ar fi grăbit, unii dintre ei au început să-i dea ascultare. Aceştia au fost cei patru care s-au întors în Shadar Logoth. Fain pretinde că Ba’alzamon însuşi îi mână de la spate.

Agelmar clătină dispreţuitor din cap.

— Cel Întunecat? Aiurea. Minte sau e nebun. Dacă Distrugătorul de Suflete ar fi liber, cu toţii am fi de acum morţi, sau şi mai rău.

— Fain spune adevărul, cel puţin atât cât îşi dă seama, răspunse Moiraine. Nu m-a putut minţi, deşi mi-a ascuns multe. „Ba’alzamon a apărut ca flacăra tremurătoare a unei lumânări, ba arătându-se, ba pierind, şi niciodată în acelaşi loc. Ochii lui i-au pârjolit pe Myrddraali, iar flăcările din gura sa ne-au ars pe toţi.” Aşa mi-a spus.

— A fost ceva… începu Lan, care i-a silit pe cei patru Pieriţi să pătrundă în locul de care se temeau – de care se tem şi acum, aproape la fel de mult ca de mânia Celui Întunecat.

Agelmar mormăi, de parca ar fi fost lovit cu piciorul în coaste; părea scârbit.

— Acolo, în ruinele din Shadar Logoth, răul s-a luptat cu răul, continuă Moiraine, şi ambele părţi au fost la fel de malefice. Când mi-a povestit despre asta, dinţii lui Fain clănţăneau întruna. Nu-şi putea aminti fără să se cutremure de groază. Mulţi troloci au fost ucişi, înghiţiţi de Mashadar şi de alte asemenea făpturi; printre ei, se afla şi cel care ţinea funia cu care era legat omul nostru. El a fugit din oraş, ca şi cum acolo ar fi fost Puţul Osândelor, din Shayol Ghul. Atunci a crezut că, în sfârşit, scăpase. Avea de gând să fugă până când Ba’alzamon nu ar mai fi avut cum să-l găsească, până la capătul pământului, dacă era nevoie. Imaginaţi-vă cu câtă groază a descoperit că simţea încă nevoia să adulmece prada, nevoie care devenea din ce în ce mai puternică şi mai de neînfrânt. Nu putea să mănânce altceva decât ceea ce găsea pe drum, în timp ce alerga pe urmele voastre – gândaci, şopârle, gunoaie pe jumătate putrezite pe care le scotea din grămezile de resturi în miez de noapte. Şi nici nu se putea opri, până ce se prăbuşea la pământ ca un sac, stors de puteri. De îndată ce izbutea să se ridice din nou în picioare, pornea mai departe. Când a ajuns în Caemlyn, putea deja să-şi simtă prada chiar şi de la o milă depărtare. Şi aici, în temniţele de dedesubt, îşi ridica din când în când privirea, fără să-şi dea seama ce făcea. Se uita înspre aceasta încăpere.

Rand simţi brusc o mâncărime pe spate, ca şi cum ar fi fost conştient de privirea lui Fain, chiar şi prin podelele de stânca. Femeia îi observă stânjeneala, dar continuă neabătută.

— Fain era deja pe jumătate nebun când a ajuns în Caemlyn, dar s-a prăbuşit încă şi mai jos atunci când şi-a dat seama că numai doi dintre cei pe care-i căuta erau acolo. Era silit să vă găsească pe toţi, dar, pe de altă parte, nu putea face altceva decât să-i caute pe cei doi care se aflau în oraş. Mi-a spus că, atunci când Poarta de Taină din Caemlyn s-a deschis, a început să urle. Pe loc, şi-a dat şi el seama cum trebuie s-o deschidă, dar nu ştie cum a fost cu putinţă aşa ceva. Mâinile sale se mişcau de la sine, iar când încerca să se oprească, flăcările lui Ba’alzamon îl ardeau. L-a omorât şi pe proprietarul prăvăliei, când acesta a venit să afle ce era cu zgomotul pe care-l auzea. Nu pentru că ar fi fost nevoit, ci pentru că era invidios pe omul care putea ieşi nevătămat din pivniţă, în timp ce pe el picioarele îl purtau pe Căile de Taină, fără să se poată împotrivi.

— Deci Fain era cel pe care l-ai simţit pe urmele noastre, replică Egwene, iar Lan încuviinţă. Dar cum de-a scăpat de… Vântul cel Negru? continuă ea cu un tremur în glas, oprindu-se o clipă pentru a înghiţi în sec. Era chiar în spatele nostru, când am ajuns la Poartă.

— A scăpat, dar nu de tot, răspunse Moiraine. Vântul Negru l-a prins din urmă – iar el pretinde că i-a vorbit cu glasuri pe care le putea înţelege. Unele l-au întâmpinat ca pe o făptură asemenea lor; altora li s-a făcut frică. De îndată ce l-a cuprins, Vântul s-a şi retras.

— Lumina să ne apere, se auzi şoapta lui Loial, ca un cărăbuş uriaş.

— Rugaţi-vă să fie aşa, spuse Moiraine. Mai am multe de aflat despre Padan Fain, multe taine. Ticăloşia este mai adânc înrădăcinată în fiinţa lui şi mai puternică decât în oricare altul dintre cei pe care i-am văzut. S-ar putea ca şi Cel Întunecat, atunci când i-a făcut ce i-a făcut, să fi pătruns adânc în mintea lui Fain. Poate chiar, fără să-şi fi dat seama, să-şi fi trădat o parte a planului. Când am pomenit de Ochiul Lumii, Fain a tăcut mâlc, dar am simţit că, în spatele tăcerii, se ascundea ceva. Din păcate, acum nu am deloc răgaz. Nu putem aştepta.

— Dacă omul ăsta ştie ceva, interveni Agelmar, pot s-o aflu eu.

Negreşit nu avea nici o milă pentru Iscoadele Celui Întunecat şi cu atât mai puţin pentru Fain.

— Merită să mai aşteptaţi o zi, dacă aşa poţi afla fie şi o parte din ceea ce urmează să înfruntaţi când pătrundeţi în Mană. Multe bătălii s-au pierdut pentru că o armată nu a ştiut ce avea de gând duşmanul.

Moiraine oftă şi clatină întristată din cap.

— Seniore, dacă n-am avea nevoie de măcar o noapte de somn bun, înainte să înfruntăm Mana Pustiitoare, aş pleca până într-un ceas, chiar dacă asta ar însemna să mă întâlnesc pe întuneric cu un pâlc de troloci. Gândiţi-vă la ce-am aflat de la Fain. Acum trei ani, Cel Întunecat a fost silit să-l aducă în Shayol Ghul pentru a-l putea atinge, cu toate că Fain este o Iscoadă a Celui Întunecat şi e credincios până în măduva oaselor. Acum un an, Cel Întunecat i-a dat porunci lui Fain, Iscoada sa, apărându-i în vise. Anul acesta însă, Ba’alzamon apare şi în visele celor care păşesc pe Calea Luminii şi este văzut în Shadar Logoth, chiar dacă nu-i vine foarte uşor s-o facă. Nu era, cu adevărat, acolo – fireşte dar până şi o imagine, izvorâtă din mintea lui, o imagine care tremură şi se pierde, este mai periculoasă pentru lume decât toate hoardele de troloci la un loc. Peceţile care ţin ferecată temniţa din Shayol Ghul slăbesc pe zi ce trece, Senior Agelmar. Nu mai e vreme de pierdut.

Agelmar încuviinţă supus, dar când îşi înălţă capul, avea în colţurile gurii aceeaşi expresie încăpăţânată.

— Aes Sedai, pot să mă împac cu gândul că bătălia pe care o voi purta la Pasul lui Tarwin, împreună cu soldaţii mei, nu va fi decât o încercare de a abate atenţia, o mică încăierare care nici nu se poate compara cu cea adevărată. Datoria îi duce pe oameni acolo unde trebuie să ajungă, la fel ca Pânza, şi niciuna dintre ele nu ne făgăduieşte că faptele noastre vor fi măreţe. Numai că, şi dacă noi izbândim, iar voi pierdeţi lupta, totul va fi în zadar. Dumneata spui că trebuie să fiţi puţini la număr. Foarte bine. Numai, te implor, fă tot ce poţi ca să izbândeşti. Lasă-i pe băieţii ăştia aici, Aes Sedai. Îţi jur că pot să-ţi găsesc trei bărbaţi încercaţi, cărora nu le stă gândul la faimă, săbieri pricepuţi care sunt aproape la fel de destoinici în ţinuturile bătute de Mană ca Lan. Nu vreau decât ca, atunci când o pornesc spre Pas, să ştiu că am făcut tot ce-mi stătea în putinţă ca să te ajut să izbândeşti.

— Pe ei trebuie să-i iau, nu pe alţii, Senior Agelmar, răspunse cu blândeţe Moiraine. Ei sunt cei care se vor lupta acolo, la Ochiul Lumii.

Agelmar rămase cu gura căscată, holbându-se la Rand, Mat şi Perrin. Brusc, Seniorul din Fal Dara făcu un pas înapoi, ducându-şi fără să-şi dea seama mâna la mânerul sabiei, pe care n-o purta niciodată înăuntrul fortăreţei.

— Doar nu… Moiraine Sedai, dumneata nu faci parte din Ajah Roşie, dar sunt sigur că n-ai putea să…

Pe creştetul capului său ras apărură broboane de sudoare.

— Ei sunt ta’veren, rosti Moiraine, liniştindu-l. Pânza se ţese împrejurul lor. Cel Întunecat a încercat deja să-i omoare, pe fiecare dintre ei, şi nu doar o dată. Trei ta’veren la un loc sunt de ajuns pentru a schimba viaţa care se desfăşoară în jurul lor, aşa cum un vârtej ia după el firele de paie. Iar când locul acela este Ochiul Lumii, este cu putinţă ca Pânza să-l atragă înăuntrul său chiar şi pe Părintele Minciunii, înlăturând primejdia cu totul.

Agelmar renunţă să-şi mai caute sabia, privindu-i însă pe Rand şi pe ceilalţi, la fel de bănuitor.

— Moiraine Sedai, dacă spui dumneata, te cred, dar eu, unul, nu observ nimic special la ei. Băieţi de la ţară. Eşti sigură de ceea ce faci, Aes Sedai?

— Străvechiul sânge, răspunse Moiraine, s-a despărţit ca un râu care dă naştere la mii şi mii de fire de apă, dar, uneori, până şi izvoarele se unesc pentru a face râul la loc. Străvechiul sânge din Manetheren curge puternic şi pur prin vinele unora dintre aceştia trei pe care-i vezi aici. Te îndoieşti de puterea sa, Senior Agelmar?

Rand privi pieziş spre femeia Aes Sedai. „Prin vinele unora…” Se încumetă să-i arunce o privire şi lui Nynaeve, care se întorsese pentru a-i vedea pe cei care vorbeau, deşi tot îşi mai ferea ochii de Lan. Prinzând privirea Meşteresei, o văzu clătinând din cap, semn că nu-i spusese femeii Aes Sedai că el, Rand, nu se născuse în Ţinutul celor Două Râuri. „Oare câte ştie Moiraine?”

— Manetheren, rosti rar Agelmar, încuviinţând. Nu mă pot îndoi de sângele celor de acolo. Apoi continuă, mai grăbit: Roata ne aduce vremuri ciudate. Nişte băieţi de la fermă poartă cu ei, înspre Mană, onoarea străvechiului Manetheren. Dacă exista sânge care să-l poată lovi aşa cum se cuvine pe Cel Întunecat, atunci acesta este. Va fi după cum ţi-e voia, Aes Sedai.

— Atunci să mergem la culcare, hotărî Moiraine. Trebuie să plecăm odată cu zorii, căci nu mai avem răgaz. Tinerii trebuie să doarmă în apropierea mea. Mai e prea puţin până la bătălie ca să-i îngăduim Celui Întunecat să mai încerce să ajungă la ei. Prea puţin.

Rand îi simţi privirea, cu care-i cerceta pe el şi pe prietenii săi, cântărindu-le puterile, şi se înfioră. Prea puţin timp.