29 Ochii fără milă

Elyas mergea grăbit prin ţinutul acoperit cu iarbă veştejită, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul petrecut în compania Pribegilor, gonind aşa de tare spre miazăzi, încât până şi Bela era fericită să se oprească la căderea întunericului. Totuşi, în ciuda iuţelii, era cu mai luare aminte decât înainte. Noaptea făceau focul numai dacă găseau lemne uscate pe jos. Nu-i lăsă să rupă nici o rămurică din vreun copac din apropiere. Focurile pe care le făcea erau mici şi întotdeauna ascunse într-o groapă atent săpată într-un loc de unde scosese o bucată de pământ. De îndată ce masa era gata, îngropa cărbunii şi punea la loc bucata de pământ. Înainte să pornească din nou la drum în lumina tulbure a zorilor, cerceta tabăra palmă cu palmă, ca să fie sigur că nu lăsau nici o urmă a trecerii lor pe acolo. Ba chiar ridica pietrele răsturnate şi îndrepta buruienile aplecate. Făcea toate astea foarte repede, niciodată nu îi lua mai mult de câteva minute, dar nu plecau până nu era mulţumit.

Perrin nu credea că toate măsurile astea de prevedere erau bune la ceva împotriva viselor, dar când începu să se gândească la ce-ar putea fi bune, îşi dori să fie vorba doar de vise. Prima dată, Egwene întrebă neliniştită dacă se întorseseră trolocii, dar Elyas se mărgini să scuture din cap şi îi îndemnă să meargă mai departe. Perrin nu spuse nimic. Ştia că nu sunt troloci prin apropiere; lupii miroseau doar iarbă, copaci şi animale mici. Nu teama de troloci îl mâna pe Elyas înainte, ci altceva, de care nici măcar el nu era sigur. Lupii nu ştiau ce este, dar simţeau prudenţa lui Elyas şi începură să cerceteze drumul ca şi cum primejdia ar fi fost pe urmele lor sau i-ar fi aşteptat la cotitură.

Ţinutul se umplu de creste lungi şi vălurite, prea joase ca să poată fi numite dealuri, care se ridicau în calea lor. Un covor de iarbă tare, uscată de frigul iernii şi năpădită de buruieni, se întindea în faţa lor, încreţită de vântul de la răsărit care bătea nestingherit. Crângurile se împuţinară. Soarele se ridica pe cer fără tragere de inimă şi fără căldură.

Elyas încerca să urmeze cât mai îndeaproape hotarele ţinutului, strecurându-se printre creste şi ferindu-se să urce în vârful lor. Vorbea rar, iar când vorbea…

— Ştiţi cât timp ne va lua asta, să ocolim aşa fiecare nenorocit de deluşor? Sânge şi cenuşă! O să se facă vară până o să scap de voi. Nu, nu putem merge drept. De câte ori trebuie să vă spun? Aveţi habar cât de descoperiţi suntem pe creste într-un ţinut ca ăsta? Arde-m-ar, mergem înainte, apoi dăm înapoi. Mergem şerpuind. Aş umbla mai repede cu picioarele legate. Hei, aveţi să gând să vă holbaţi la mine sau să vă mişcaţi?

Perrin schimbă o privire cu Egwene. Fata scoase limba în spatele lui Elyas. Niciunul nu spuse nimic. Singura dată când Egwene protestase, zicând că Elyas era cel care voia să ocolească dealurile şi că nu era vina lor, îi ţinuse o lecţie despre cum se aud zgomotele, dar bombănind aşa de tare, încât îl auzeai de la o milă. Îi ţinu lecţia peste umăr, fără măcar să încetinească.

Fie că vorbea, fie că nu, ochii lui Elyas scrutau în jur, uneori privind ţintă într-un loc, ca şi cum ar mai fi fost ceva de văzut în afară de aceeaşi iarbă groasă de sub picioarele lor. Dacă totuşi vedea ceva, nici Perrin, nici lupii nu-şi dădeau seama ce anume. Avea din ce în ce mai multe cute pe frunte, dar nu voia să explice din ce pricină, nici de ce trebuia să se grăbească, nici cine credea că e pe urmele lor.

Câteodată dădeau peste o creastă mai lunga, care se întindea mile întregi spre răsărit şi spre apus. Chiar şi Elyas era de acord că, dacă ar fi ocolit-o, s-ar fi îndepărtat prea mult. Cu toate acestea, nu le îngăduia să o traverseze pur şi simplu. Îi lăsă la marginea povârnişului şi se furişă până sus, târându-se pe burtă, uitându-se iscoditor de partea cealaltă, ca şi cum lupii nu ar fi cercetat locul cu doar câteva minute mai înainte. Stând acolo, la piciorul crestei, minutele li se păreau ceasuri, iar faptul că nu ştiau ce se petrece îi chinuia. Egwene îşi muşca buzele şi îşi trecea absentă degetele printre mărgelele pe care i le dăduse Aram. Perrin aştepta, răbdător. Stomacul i se făcea ghem, dar reuşea să nu lase să i se citească nimic pe chip, reuşea să îşi ţină ascunsă tulburarea.

„Lupii ne vor da de veste dacă e vreo primejdie. Ar fi minunat dacă ar pleca, dacă ar dispărea pur şi simplu, dar în clipa asta… în clipa asta, ne-ar da de veste. Ce caută oare? Ce?”

După o îndelungă cercetare cu privirea de partea cealaltă a crestei, Elyas îi îmboldea întotdeauna să-l urmeze. De fiecare dată drumul era liber – până data următoare când dădeau peste o creastă care nu putea fi ocolită. A treia oară când se întâmplă asta, stomacul lui Perrin se revoltă. Un gust neplăcut îi ajunse în gură şi îşi dădu seama că, dacă trebuia să aştepte chiar şi numai cinci minute, avea să verse.

— Eu…

Înghiţi în sec.

— Vin şi eu.

— Lasă-te în jos, fu tot ce îi porunci Elyas.

De îndată ce rosti aceste vorbe, Egwene sări jos de pe Bela. Bărbatul înveşmântat în blană îşi împinse tichia pe ochi şi se uita la ea pe sub sprâncene.

— Vrei s-o convingi şi pe iapă să se târască? se răsti cu asprime.

Egwene încercă să spună ceva, dar nu izbuti. În cele din urmă ridică din umeri, iar Elyas se îndepărtă fără niciun cuvânt şi începu să urce panta domoală. Perrin se repezi după el.

Cu mult înainte să ajungă în vârf, Elyas se lăsă în jos, şi o clipă mai târziu se lungi pe pământ şi merse mai departe târâş. Perrin se lăsă şi el pe burtă.

Când ajunse sus, Elyas îşi scoase tichia şi de-abia apoi îşi înălţă capul, încet de tot. Perrin cătă printr-un smoc de buruieni ţepoase, dar nu văzu în faţă decât aceeaşi câmpie vălurită care se întindea şi în spatele lor. De partea cealaltă, povârnişul era golaş, deşi un pâlc de copaci de vreo sută de paşi lăţime creştea într-o adâncitură la vreo jumătate de milă mai jos de creastă. Lupii umblaseră deja pe acolo şi nu adulmecaseră nici o urmă de troloci sau de Myrddraali.

Din câte vedea Perrin, înspre răsărit şi înspre apus, ţinutul era la fel, acoperit cu iarbă şi presărat ici şi colo cu tufişuri. Nu mişca nimic. Lupii erau la mai bine de o milă în faţă şi nu se vedeau; de la o asemenea depărtare aproape că nu le simţea prezenţa. Nu văzuseră nimic când trecuseră pe aici. „Ce caută? Nu e nimic aici.”

— Ne pierdem vremea, hotărî el şi dădu să se ridice în picioare. Un cârd de corbi ţâşni din pâlcul de copaci de la picioarele lor, cincizeci, o sută de păsări negre rotindu-se în văzduh. Rămase ghemuit în timp ce ei zburau în cerc deasupra copacilor. „Ochii Celui Întunecat. Oare m-au văzut?” Sudoarea îi curgea pe faţă.

Ca şi cum acelaşi gând s-ar fi ivit deodată în o sută de minţi, toţi corbii se năpustiră în aceeaşi direcţie. Spre miazăzi. Cârdul dispăru deasupra crestei următoare, deja coborând. La răsărit, alţi corbi se revărsară dintr-un tufiş. Pata neagră se roti de două ori şi se îndreptă spre miazăzi.

Tremurând, Perrin se lăsă încet la pământ. Încercă să spună ceva, dar gura îi era uscată. După o vreme, reuşi să îngaime câteva cuvinte.

— De asta ţi-era teamă? De ce n-ai spus nimic? De ce nu i-au văzut lupii?

— Lupii nu prea se uită în copaci, mormăi Elyas. Şi nu, nu asta căutam. Ţi-am mai zis, nu ştiu ce… Departe, spre apus, un alt nor negru se ridică dintr-un alt pâlc de copaci şi porni spre miazăzi. Erau prea departe ca să desluşească fiecare pasăre în parte. Slavă Luminii, nu sunt mulţi. Nu ştiu. Chiar şi după…

Se întoarse ca să privească în urmă, pe unde veniseră. Perrin înghiţi în sec. Chiar şi după vis, asta voise Elyas să spună.

— Nu sunt mulţi? se miră el. Acasă nu vezi atâţia corbi într-un an.

Elyas dădu din cap.

— În ţinuturile de la Hotar am văzut cârduri de câte o mie de corbi. Nu prea des, ce-i drept – pe acolo oamenii care omoară corbi sunt răsplătiţi –, dar s-a întâmplat şi asta. Încă se mai uita spre miazăzi. Ssst!

Perrin simţi şi el strădania lui Elyas de a transmite un mesaj lupilor din depărtare. Elyas voia ca Grialba şi însoţitorii ei să nu mai meargă înainte, să se grăbească să se întoarcă şi să cerceteze drumul pe care veniseră. Chipul lui deja scofâlcit se încordă şi se subţie şi mai tare din pricina efortului. Lupii erau aşa de departe, încât Perrin nici nu le simţea prezenţa. „Grăbiţi-vă. Aveţi grijă la ce e pe cer. Grăbiţi-vă.”

Perrin auzi slab răspunsul care sosea dinspre miazăzi. „Venim.” O imagine îi apăru în minte – lupii care alergau, cu boturile în vânt, alergau ca şi cum ar fi fost alungaţi de foc, alergau şi tot alergau – şi dispăru într-o clipită.

Elyas se prăbuşi la pământ şi trase adânc aer în piept. Încruntându-se, se uită scrutător peste marginea crestei, apoi din nou înspre miazănoapte, şi mormăi ceva în barbă.

— Crezi că sunt corbi în urma noastră? întrebă Perrin.

— S-ar putea, răspunse Elyas pe un ton evaziv. Uneori fac asta. Ştiu un loc, dacă o să putem ajunge acolo până se lasă întunericul. Oricum, trebuie să continuăm să mergem cât timp mai e lumină, chiar dacă nu ajungem acolo, dar nu putem umbla aşa repede cum aş vrea. Nu ne putem permite să ne apropiem prea mult de corbii din faţa noastră. Dar dacă sunt corbi şi în urmă…

— De ce până la lăsarea întunericului? întrebă Perrin. Ce loc? Undeva unde o să fim la adăpost de corbi?

— La adăpost de corbi, vorbi Elyas, dar prea mulţi oameni ştiu… Corbii se aciuează în copaci noaptea. Nu trebuie să ne facem griji că ne-ar putea găsi în întuneric. Facă Lumina să nu avem decât grija corbilor. Mai aruncă o privire peste creastă, apoi se ridică şi îi făcu semn lui Egwene să urce împreună cu Bela. Dar mai e mult până să fie noapte. Trebuie să plecăm.

Porni în josul pantei, alergând şi târşâindu-şi picioarele, dând să cadă la fiecare pas.

— Mişcaţi-vă, ardă-v-ar focul!

Perrin o luă după el, mai fugind, mai lăsându-se să alunece.

Egwene ajunse în vârf, cu Bela la pas. Când îi văzu, pe faţă i se citi uşurarea.

— Când aţi dispărut aşa, am crezut… Ce s-a întâmplat?

Perrin continuă să alerge până când fata îl prinse din urmă.

Îi povesti despre corbi şi despre adăpostul despre care vorbea Elyas, dar cam dezlânat. După ce exclamă, cu glasul sugrumat, „Corbi!”, Egwene îl tot întrerupse, punându-i întrebări la care, de cele mai multe ori, nu putea răspunde. Ajunseră la următoarea creastă, şi el tot nu terminase de povestit.

În mod obişnuit – dacă era ceva obişnuit la călătoria asta –, ar fi ocolit-o şi nu ar fi trecut peste ea, dar Elyas stărui totuşi să cerceteze ce era în faţă.

— Vrei să te trezeşti în mijlocul lor, băiete? remarcă el acru.

Egwene se uită la creastă, umezindu-şi buzele, ca şi cum ar fi vrut şi să meargă cu Elyas, şi să rămână pe loc. Elyas era singurul care nu şovăia.

Perrin se întrebă dacă nu cumva corbii se întorceau pe unde veniseră. Ar fi fost ceva să ajungă în vârf în acelaşi timp cu un cârd de corbi.

Ajuns în vârf, îşi ridică puţin capul, cât să vadă peste margine, şi răsuflă uşurat când nu zări decât un pâlc de copaci spre apus. Nu se vedea niciun corb. Dintr-odată, o vulpe ţâşni dintre copaci, fugind să rupă pământul. Corbii se repeziră în urma ei. Fâlfâitul aripilor aproape că făcu vulpea să se tânguie. Un vârtej întunecat cobora şi se rotea în jurul ei. Vulpea încercă să-i muşte, dar ei se repezeau la ea şi se îndepărtau nevătămaţi, cu ciocurile negre lucindu-le umede. Vulpea se întoarse înspre copaci, încercând să se ascundă în vizuină. Acum fugea anevoie, cu capul în jos, cu blana murdara de sânge, iar corbii dădeau din aripi în jurul ei, şi erau din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai mulţi, până când, în cele din urmă, vulpea fu acoperită cu totul. Corbii se ridicară tot aşa de brusc pe cât coborâseră, se rotiră deasupra copacilor şi dispărură spre miazăzi. Din vulpe nu mai rămăsese decât o grămăjoară de blană sfâşiată.

Perrin înghiţi în sec. „Lumină. Ne-ar putea face şi nouă la fel. O suta de corbi. Ne-ar putea…”

— Mişcaţi-vă, mârâi Elyas, sărind în picioare. Îi făcu semn lui Egwene să se apropie şi, fără să mai aştepte, porni grăbit spre copaci. Mişcaţi-vă, ardă-v-ar focul! le strigă el peste umăr. Mişcaţi-vă!

Egwene trecu în galop peste creastă şi îi ajunse din urmă jos. Nu mai era vreme de explicaţii, dar observă imediat vulpea. Se îngălbeni pe loc.

Elyas ajunse la pâlcul de copaci şi se întoarse acolo, la marginea crângului, făcându-le semne furioase să se grăbească. Perrin încercă să fugă mai repede şi se împiedică, întinse mâinile şi de-abia izbuti să nu se lovească cu capul de pământ. „Sânge şi cenuşă! Nu pot să fug mai repede de atât!”

Un corb răzleţ ieşi din crâng. Veni înspre ei, scoase un ţipat, apoi se îndreptă spre miazăzi. Deşi ştia că e prea târziu, Perrin bâjbâi după praştia de la brâu. Tot mai încerca să scoată o piatră din buzunar, când corbul se opri brusc în zbor şi se prăbuşi la pământ. Rămase cu gura căscată, după care văzu praştia din mâna lui Egwene. Fata îi zâmbi şovăitor.

— Nu mai staţi acolo să vă număraţi degetele, strigă Elyas.

Perrin tresări şi se repezi înspre copaci, apoi se feri din drum ca să nu fie călcat în picioare de Egwene şi de Bela.

Departe, spre apus, aproape ascuns vederii, se ridică în aer ceva ce semăna cu o pâclă întunecată. Perrin simţi cum lupii mergeau în acea direcţie, îndreptându-se spre miazănoapte. Îi simţi văzând corbii, în stânga şi în dreapta, fără să încetinească. Pâcla întunecată se întoarse spre miazănoapte ca şi cum ar fi urmărit lupii, apoi se opri pe neaşteptate şi coti spre miazăzi.

— Crezi că ne-au văzut? întrebă Egwene. Eram deja printre copaci, nu-i aşa? De la distanţa asta nu ne puteau vedea. Puteau? Nu de aşa de departe.

— Noi i-am văzut de la distanţa asta, i-o întoarse Elyas sec.

Perrin se foi, neliniştit, iar Egwene trase aer în piept, speriată.

— Dacă ne-ar fi văzut, mormăi Elyas în continuare, s-ar fi repezit la noi, aşa cum s-a întâmplat cu vulpea. Folosiţi-vă mintea, dacă vreţi să rămâneţi în viaţă. Frica o să vă ucidă dacă nu învăţaţi s-o ţineţi în frâu. Privirea lui pătrunzătoare se opri o clipă asupra fiecăruia din ei. În cele din urmă dădu din cap, în semn de încuviinţare. Acum au plecat, şi ar trebui să plecăm şi noi. Ţineţi praştiile la îndemână. S-ar putea să mai avem nevoie de ele.

Ieşiră din pâlcul de copaci, şi Elyas îi îndemnă s-o ia la apus de drumul pe care merseseră până atunci. Perrin respira anevoie; părea că o apucă pe urma ultimilor corbi pe care îi văzuseră. Elyas mergea neobosit şi nu le mai rămânea decât să se supună. La urma urmelor, Elyas ştia un adăpost. Undeva. Aşa zicea.

Fugeau până la dealul următor, aşteptau până plecau corbii, apoi fugeau din nou, aşteptau, fugeau iar. Şi felul în care merseseră până atunci fusese destul de obositor, dar acum începură cu toţii, mai puţin Elyas, să se simtă istoviţi de fuga asta în salturi. Perrin simţea o greutate pe piept şi trăgea cu nesaţ aer în plămâni ori de câte ori avea câteva minute la dispoziţie să stea întins pe vârful dealului, lăsându-l pe Elyas să se ocupe de cercetarea drumului. Bela stătea cu capul în jos şi cu nările fremătând de fiecare dată când se opreau. Frica îi făcea să înainteze, dar Perrin nu ştia dacă o ţineau sau nu în frâu. Ar fi vrut doar ca lupii să le spună ce era în spatele lor, dacă era ceva, indiferent ce ar fi fost.

În faţă erau mai mulţi corbi decât şi-ar fi dorit Perrin să vadă vreodată. Păsări negre se ridicau din dreapta şi din stânga şi se îndreptau spre miazăzi. De zece ori ajunseră în ascunzătoarea unui crâng sau în adăpostul sărăcăcios oferit de vreun povârniş doar cu câteva clipe înainte ca păsările să acopere cerul. Odată, pe când soarele începea să coboare spre asfinţit, rămaseră sub cerul liber, încremeniţi ca nişte statui, la o jumătate de mila depărtare de cel mai apropiat sălaş, în timp ce o sută de Iscoade ale Celui Întunecat se împrăştiau spre răsărit. În ciuda vântului, sudoarea continuă să lucească pe chipul lui Perrin chiar şi când din ultima siluetă neagră nu mai rămase decât un punct, care se mistui şi el. Pierdu numărul corbilor rătăciţi pe care îi doborâseră cu praştia.

Pe drumul pe unde trecuseră şi corbii, vedea destule motive care să-i îndreptăţească teama. Se holbase, fascinat şi îngreţoşat deopotrivă, la un iepure care fusese făcut bucăţi. Capul fără ochi stătea drept, în timp ce restul bucăţilor – picioare, măruntaie – zăceau împrăştiate în jurul lui. Văzuse şi păsări din care nu mai rămăseseră decât nişte grămăjoare informe de pene. Şi încă două vulpi.

Îşi aminti de ceva ce spusese Lan. Plăcerea tuturor creaturilor Celui Întunecat de a ucide. Puterea Celui Întunecat înseamnă moarte. Şi dacă au să-i găsească corbii? Ochi nemiloşi strălucind ca nişte mărgele negre. Ciocuri ucigaşe rotindu-se în jurul lor. Ciocuri ascuţite ca nişte ace care sorb sângele. O sută. „Sau pot chema şi pe alţii? Poate vin toţi pe urmele noastre?” O imagine dezgustătoare îi apăru în minte. Un morman de corbi, înalt cât un deal, agitându-se ca nişte viermi, ciorovăindu-se pentru câteva fâşii însângerate.

Deodată imaginea fu alungată de altele, fiecare apărându-i limpede în minte o clipă, apoi învârtejindu-se şi preschimbându-se în alta. Lupii găsiseră corbi înspre miazănoapte. Păsări ameninţătoare coborau şi se roteau şi coborau din nou, la fiecare coborâre sorbind sânge cu ciocurile. Lupii mârâiau, se fereau din calea lor şi săreau, răsucindu-se în aer, încercând să-i apuce cu fălcile. Perrin simţea necontenit gustul penelor şi cel scârbos al corbilor striviţi de vii, simţea durerea de la tăieturile care îi brăzdau trupul, ştia, cu o disperare care nu izbutea niciodată să îl facă să renunţe, că toate strădaniile lui nu sunt îndeajuns. Pe neaşteptate, corbii se îndepărtară, rotindu-se o ultimă dată pe deasupra lupilor, scoţând ţipete furioase. Un fâlfâit de aripi negre, şi deja nu mai erau acolo; doar câteva pene negre pluteau deasupra morţilor. Vântaduc îşi linse piciorul stâng din faţă, unde fusese înţepat. Era ceva în neregulă cu unul din ochii lui Sarsar. Nebăgând în seamă propria suferinţa, Grialba îi strânse laolaltă şi, în pofida durerii, porniră să alerge în direcţia în care o luaseră corbii. Blana le era năclăită de sânge. „Venim. Primejdia vine înaintea noastră.” Umblând cu paşi repezi şi împleticiţi, Perrin schimbă o privire cu Elyas. Ochii galbeni ai bărbatului erau lipsiţi de orice expresie. Dar ştia. Nu spuse nimic, se uită doar la Perrin şi aşteptă, fără să încetinească pasul.

„Aşteaptă. Aşteaptă să recunosc că simt lupii.”

— Corbi, şopti Perrin cu vocea întretăiată. În spatele nostru.

— Avea dreptate, murmură Egwene. Poţi vorbi cu ei.

Perrin îşi simţea picioarele ca două bucăţi de fier pe doi pari de lemn, dar încercă să le facă să se mişte mai repede. Dacă ar putea să o ia înaintea privirilor lor, înaintea corbilor, înaintea lupilor, dar mai ales înaintea ochilor lui Egwene, care ştia acum cine este el cu adevărat. „Ce eşti tu? Atins de Cel Întunecat, orbi-m-ar Lumina! Blestemat!”

Gâtul îi ardea, cum nu îi arsese nici pe vremea când lucra la fierăria lui jupân Luhhan, în fum şi căldură. Se poticni şi se ţinu de scara calului până când fata se dădu jos şi îl împinse în şa, în ciuda protestelor sale că putea merge mai departe. Însă, peste puţin timp, ea însăşi se ţinea de scară în timp ce alerga, cu mâna cealaltă ţinându-şi fustele şi, puţin după aceea, Perrin descălecă, cu genunchii încă tremurând. Trebui să o ia în braţe ca să o aşeze în locul lui în şa, dar Egwene era prea ostenită ca să se mai împotrivească.

Elyas refuza să domolească pasul. Îi îmboldea, îi lua peste picior şi îi ţinea aşa de aproape de corbii care îi căutau spre miazăzi, încât lui Perrin i se părea că ar fi fost îndeajuns ca vreo pasăre să se uite în urmă.

— Mergeţi mai repede, arde-v-ar focul! Credeţi că, dacă ne prind, o să aveţi altă soartă decât vulpea aia? Cea cu măruntaiele puse pe cap?

Egwene se aplecă în şa şi vărsă.

— Ştiam că o să vă aduceţi aminte. Mergeţi încă puţin. Atât. Încă puţin. Arde-v-ar focul, credeam că tinerii de la ferme sunt rezistenţi. Muncesc toată ziua şi dănţuiesc toată noaptea. Mi se pare că mai degrabă dorm toată ziua şi toată noaptea. Mişcaţi-vă nenorocitele alea de picioare!

Începeau să coboare un deal de îndată ce ultimul corb dispărea dincolo de dealul din faţă şi coborau în timp ce ultimii din cârd încă mai fâlfâiau din aripi deasupra vârfului. „O pasăre care să se uite înapoi.” Corbii cercetau la răsărit şi la apus, în timp ce ei se repezeau să traverseze spaţiile deschise dintre dealuri. „E destul să se uite o pasăre.”

Corbii din spate se apropiau cu repeziciune. Grialba şi ceilalţi lupi îşi croiau drum pe lângă ei şi mergeau tot înainte, fără ca măcar să se oprească să-şi lingă rănile, dar învăţaseră că trebuie să aibă grijă la ce se afla pe cer. „Cât de aproape? Cât mai durează?” Lupii nu aveau noţiunea timpului aşa cum o au oamenii, nu vedeau de ce ziua ar trebui împărţită în ceasuri. Le erau suficiente anotimpurile, lumina şi întunericul. Nu era nevoie de mai mult. În cele din urmă, Perrin izbuti să vadă unde va fi soarele când corbii din spatele lor îi vor ajunge din urmă. Se uită peste umăr la soarele care apunea şi încercă să îşi umezească buzele cu limba uscată. Corbii vor fi deasupra lor peste un ceas, poate chiar mai puţin. Un ceas, şi mai erau două ceasuri bune până la apusul soarelui, cel puţin două până va fi complet beznă.

„O să murim odată cu soarele care apune”, îşi spuse el, împiedicându-se în timp ce fugea. Măcelăriţi precum vulpea. Duse mâna la secure, apoi la praştie. Asta îi va fi mai de ajutor. Însă nu îndeajuns. Nu şi împotriva a o sută de corbi, o sută de ţinte năpustindu-se spre el, o sută de ciocuri ascuţite.

— E rândul tău să călăreşti, îngăimă Egwene istovită.

— Mai încolo puţin, răspunse el gâfâind. Încă mai pot merge mile întregi.

Egwene încuviinţă şi rămase în şa. „E obosită. Să îi spun? Sau să o las să creadă că mai avem încă şanse să scăpăm cu viaţă? Un ceas de speranţă, chiar deşartă, sau un ceas de disperare?”

Elyas se uită din nou la el, fără să scoată un cuvânt. Pesemne că ştia, dar nu spunea nimic. Perrin o privi din nou pe Egwene şi clipi ca să-şi alunge lacrimile. Puse mâna pe secure şi se întrebă dacă ar avea curajul. În ultimele clipe, când corbii ar coborî asupra lor, când toate speranţele se vor fi spulberat, va avea curajul să o cruţe de soarta pe care o avusese vulpea? „Lumină, întăreşte-mă!”

Corbii din faţă părură a se mistui pe neaşteptate. Perrin desluşea încă nori întunecaţi, pâcloşi, departe spre răsărit şi spre apus, dar în faţă… nimic. „Unde s-au dus? Lumină, dacă le-am luat-o înainte…”

Deodată fu străbătut de un fior, o scuturătură rece, ca şi cum ar fi sărit în apele Izvorului de Vin în miezul iernii. Îl străbătu din cap până-n picioare şi păru să îi înlăture puţin oboseala, puţin durerea din picioare şi senzaţia de arsură din plămâni. Lăsă în urmă… ceva. Nu ştia ce, doar că se simţea altfel. Se opri, împleticindu-se şi se uită în jur, speriat.

Elyas se uită la el, se uită la toţi, cu o licărire în ochi. Perrin era sigur că ştia ce se întâmplase, dar se mulţumea să îi privească.

Egwene trase de hăţuri şi se uită împrejur, şovăitoare, pe jumătate mirată, pe jumătate temătoare.

— E… ciudat, şopti ea. Mă simt ca şi cum aş fi pierdut ceva.

Chiar şi iapa îşi ţinea capul drept, aşteptând, cu nările fremătânde, ca şi cum ar fi simţit un miros slab de fân proaspăt cosit.

— Ce… ce a fost asta? bâigui Perrin.

Elyas izbucni în râs. Se aplecă, cu umerii tremurând, ca să-şi pună mâinile pe genunchi.

— Adăpostul, asta e. Am izbutit, neghiobilor. Niciun corb nu va trece hotarul ăsta… niciun corb care să fie ochiul Celui Întunecat, în orice caz. Trolocii ar trebui să fie împinşi încoace şi ar fi nevoie de ceva cu adevărat înspăimântător pentru ca Myrddraalul să îi mâne aici. Nici femeile Aes Sedai nu vor veni pe aici. Puterea Supremă nu serveşte la nimic aici. Nu pot ajunge la Adevăratul Izvor. Nici măcar nu îl mai simt, e ca şi cum ar fi dispărut. Asta le chinuie, le face să tremure ca un beţiv care bea de o săptămână întreagă. Suntem la adăpost.

La început, lui Perrin i se păru că ţinutul e neschimbat – aceleaşi dealuri vălurite, aceleaşi creste pe care le traversaseră toată ziua. Apoi văzu mlădiţe verzi prin iarbă; nu multe, nu foarte viguroase, dar mai multe decât văzuse prin alte părţi. Erau şi mai puţine buruieni în iarbă. Nu-şi dădea seama despre ce e vorba, dar locul ăsta avea… ceva special. Şi ceva din ceea ce spusese Elyas îi amintea de…

— Ce e aici? întrebă Egwene. Ce-i cu locul ăsta? Nu-mi place.

— Un stedding, mugi Elyas. N-ai ascultat niciodată poveştile? Fireşte, de trei mii de ani, de la Frângerea Lumii, n-a mai călcat niciun Ogier pe aici, dar steddingul îl face pe Ogier, şi Ogierul pe stedding.

— E doar o legendă, îngăimă Perrin. În poveşti, steddingurile erau întotdeauna nişte limane, locuri în care te puteai ascunde, fie de femeile Aes Sedai, fie de alte creaturi ale Părintelui Minciunii.

Elyas se îndreptă de spate; chiar dacă nu arăta tocmai odihnit, nu dădea semne că ar fi petrecut mai mult de o zi fugind.

— Haideţi. Mai bine am pătrunde mai adânc în această legendă. Corbii nu pot veni după noi, dar ne pot încă vedea dacă stăm atât de aproape de margine, şi s-ar putea să fie atât de mulţi, încât să păzească tot hotarul. Haideţi să-i lăsăm să stea la pândă de a lungul lui.

Acum că se oprise, Perrin voia să rămână pe loc; picioarele îi tremurau şi îi venea să se întindă şi să nu se mai scoale o săptămână încheiată. Înviorarea pe care o simţise nu durase decât o clipă; era din nou istovit şi îl durea tot corpul. Se căzni să facă un pas, apoi altul. Nu îi venea uşor, dar nu se dădu bătut. Egwene trase de frâie ca să o facă pe Bela să înainteze din nou. Elyas porni din nou să alerge, domolindu-şi salturile doar atunci când era limpede că tinerii nu pot ţine pasul cu el. Dar şi aşa mergea prea repede.

— De ce nu rămânem aici? îndrăzni Perrin cu vocea întretăiată. Respira pe gură şi se străduia să vorbească între două respiraţii adânci şi hârâite. Dacă e într-adevăr un stedding. Am fi în siguranţă. Fără troloci. Fără femei Aes Sedai. De ce nu rămânem aici până se termină totul? „Poate că nici lupii n-o să vină aici.”

— Şi cât o să dureze asta? Elyas îl privi peste umăr, cu o sprânceană ridicată. Ce o să mâncaţi? Iarbă, precum calul? În plus, mai sunt şi alţii care ştiu de locul ăsta şi nimic nu-i împiedică pe oameni să vină aici, chiar şi pe cei mai netrebnici dintre ei. Şi nu e decât un singur loc unde se mai găseşte încă apă.

Încruntat şi neliniştit, Elyas se roti în cerc, cercetând ţinutul. Când isprăvi, dădu din cap şi murmură ceva pentru el. Perrin simţi cum cheamă lupii. „Grăbiţi-vă. Grăbiţi-vă.”

— Trebuie să alegem râul cel mai mic, iar corbii sunt pe urmele noastre. Haideţi. Încă o milă sau două.

Perrin ar fi gemut dacă şi-ar fi îngăduit să-şi irosească suflarea.

Dealurile joase începură să fie presărate cu bolovani uriaşi, bucăţi neregulate de stâncă acoperită de muşchi, pe jumătate îngropate în pământ, unele mari cât nişte case. În jurul lor creşteau rugi, iar unele erau aproape acoperite de tufişuri. Ici şi colo, printre rugii şi tufişurile uscate, se vedea câte o mlădiţă răzleaţă, care le spunea că este cu adevărat un loc deosebit. Ce vătăma ţinutul de dincolo de hotar făcea rău şi aici, doar că rănile nu erau la fel de adânci.

În cele din urmă, izbutiră să treacă de încă un deal, la poalele căruia era un ochi de apă. Oricare dintre ei ar fi putut păşi cu uşurinţă de cealaltă parte, dar apa era limpede şi îndeajuns de curată cât să se poată vedea prin ea, ca printr-o bucată de sticlă, fundul nisipos. Chiar şi Elyas se grăbi să coboare panta.

Când ajunse lângă apă, Perrin se trânti pe pământ şi îşi vârî capul în ea. Îl scoase o clipă mai târziu, înviorat de răcoarea apei care ţâşnea din adâncurile pământului. Îşi scutură capul, iar părul lui lung împrăştie o ploaie de picături în jur. Egwene rânji şi îl împroşcă şi ea cu apă. Privirea lui Perrin deveni serioasă. Fata se încruntă şi deschise gura să spună ceva, dar el îşi vârî din nou capul în apă. „Fără întrebări. Nu acum. Fără explicaţii. Niciodată.” Însă o voce slabă îl tot necăjea. „Dar ai fi făcut-o, nu-i aşa?”

Într-un final, Elyas îi chemă şi se îndepărtară de apă.

— Toată lumea vrea să mănânce, am nevoie de o mână de ajutor.

Egwene munci veselă, râzând şi glumind pe când pregăteau masa sărăcăcioasă. Nu le mai rămăsese decât nişte brânză şi nişte carne uscată; nu avuseseră cum să vâneze. Cel puţin mai era nişte ceai. Perrin îşi făcu treaba, dar în tăcere. Simţea ochii lui Egwene aţintiţi asupra lui, vedea cum chipul îi devine din ce în ce mai îngrijorat, dar îi ocolea cât putea de mult privirea. Râsetele fetei se stinseră, glumea mai rar şi parcă sforţându-se. Elyas se uita la ei, fără să spună nimic. Din ce în ce mai mohorâţi, începură să mănânce în tăcere. La asfinţit, soarele se făcea tot mai roşu, iar umbrele lor se alungeau.

„A rămas mai puţin de un ceas până la căderea întunericului. Dacă n-ar fi fost steddingul, aţi fi fost morţi cu toţii. Ai fi salvat-o? Ai fi răpus-o, aşa cum ai doborât atâtea tufe? Tufele nu sângerează, nu-i aşa? Nici nu ţipă, nici nu te privesc în ochi întrebându-te de ce?”

Perrin trase adânc aer în piept. Simţea cum, undeva în străfundurile minţii lui, ceva îşi bătea joc de el. Ceva crud. Nu Cel Întunecat. Aproape că şi-ar fi dorit să fie el. Nu Cel Întunecat; el însuşi.

De data asta Elyas încălcase rânduiala focurilor. Nu erau copaci prin preajmă, dar rupsese crengi moarte din tufişuri şi făcuse focul lângă o stâncă uriaşă care ieşea din deal. Judecând după straturile de funingine care acopereau stânca, s-ar fi zis că fusese folosită de generaţii întregi de călători.

Partea care se vedea din stâncă avea o formă oarecum rotundă, cu o tăietură într-o parte, acolo unde muşchiul, acum veştejit, acoperea suprafaţa neregulată. Crestăturile şi scobiturile din partea rotunjită îi păreau ciudate lui Perrin, dar el era prea cufundat în gândurile sale negre ca să le dea prea mare atenţie. Egwene însă o studie cu băgare de seamă în timp ce mânca.

— Seamănă cu un ochi, zise ea în cele din urmă.

Perrin clipi; sub toată funinginea aia, semăna într-adevăr cu un ochi.

— Aşa şi este, încuviinţa Elyas. Stătea cu spatele la foc şi la stâncă, cercetând câmpia din jur şi mestecând o fâşie de carne uscată, tare ca o bucată de piele. Ochiul lui Artur Aripă-de-Şoim. Ochiul Marelui Rege. Asta a mai rămas din tăria şi măreţia lui. Spuse toate astea pe un ton absent. Mesteca tot absent; ochii şi atenţia îi erau concentrate asupra dealurilor.

— Artur Aripă-de-Şoim! exclamă Egwene. Râzi de mine. Nu e deloc un ochi. De ce ar ciopli cineva ochiul lui Artur Aripă-de-Şoim pe o stâncă de aici?

Elyas îi aruncă o privire peste umăr, mormăind.

— Ce v-or învăţa pe voi în sat? Pufni dispreţuitor şi se întoarse la dealurile lui, dar continua să vorbească. Artur Paendrag Tanreall, Artur Aripă-de-Şoim, Marele Rege, a unit toate ţinuturile, de la Mana Pustiitoare până la Marea Furtunilor, de la Oceanul Aryth până la Pustiul Aiel, şi chiar şi dincolo de Pustiu. A trimis armate de cealaltă parte a Oceanului Aryth. Poveştile spun că a condus toată lumea, dar ce a condus cu adevărat era destul pentru orice om obişnuit. Şi a adus pace şi dreptate în ţinutul său.

— Toţi erau egali în faţa legii, adăugă Egwene, şi nimeni nu ridica mâna împotriva celuilalt.

— Deci măcar aţi auzit poveştile. Elyas râse înfundat, scoţând un sunet ciudat. Artur Aripă-de-Şoim a adus pace şi dreptate, dar a făcut asta trecând totul prin foc şi sabie. Un copil putea duce singur o pungă de aur de la Oceanul Aryth până la Osia Lumii, fără să aibă de ce se teme, dar dreptatea Marelui Rege era necruţătoare cu cei care îi puneau la îndoiala autoritatea, fie prin faptul că erau cine erau, fie pentru că îşi închipuiau că sunt mai puternici decât el. Oamenii de rând au avut parte de pace, de dreptate şi de burţi pline, dar el a asediat timp de douăzeci de ani Tar Valon şi a pus un preţ de o mie de coroane de aur pe capul fiecărei femei Aes Sedai.

— Parcă nu-ţi plăceau femeile Aes Sedai, observă Egwene.

Elyas făcu o strâmbătură.

— N-are importanţă ce-mi place mie, fato. Artur Aripă-de-Şoim a fost un neghiob mândru. O tămăduitoare Aes Sedai ar fi putut să-l salveze atunci când s-a îmbolnăvit – sau a fost otrăvit, după cum spun unii –, dar toate femeile Aes Sedai care mai erau în viaţă erau închise în spatele Zidurilor Strălucitoare, folosind toată Puterea pe care o aveau ca să ţină la distanţă oştirea care lumina noaptea cu focurile sale de tabără. Oricum, nu ar fi lăsat pe niciuna dintre ele să se apropie. Le ura pe femeile Aes Sedai tot aşa cum îl ura şi pe Cel Întunecat.

Egwene strânse din buze, iar când vorbi, se mulţumi să spună doar atât:

— Ce au toate astea de-a face cu întrebarea dacă acela e într-adevăr ochiul lui Artur Aripă-de-Şoim?

— Doar atât, fato. Era pace peste tot, afară doar de ce se întâmpla dincolo de ocean, oamenii îl întâmpinau cu bucurie oriunde mergea – vezi tu, îl iubeau cu adevărat; era un om dur, dar niciodată cu oamenii de rând –, ei bine, în pofida acestor lucruri, el a hotărât că e vremea să-şi clădească o capitală. Un oraş nou, care să nu fie asociat în mintea oamenilor cu vreo cauză mai veche, cu vreo rivalitate. Voia s-o construiască aici, în mijlocul ţinutului mărginit de mări, şi de Pustiu, şi de Mană. Aici, unde nici o femeie Aes Sedai nu ar fi venit de bunăvoie şi, chiar de ar fi venit, nu s-ar fi putut servi de Putere. O capitală de unde, într-o zi, întreaga lume avea să primească pace şi dreptate. Când au auzit vestea, oamenii de rând au strâns bani ca să-i construiască un monument. Cei mai mulţi îl priveau aproape ca pe Creator. Puţin mai jos decât acesta. Le-a luat cinci ani să cioplească şi să clădească. O statuie a lui Aripă-de-Şoim, singur, de o sută de ori mai mare decât în realitate. Au înălţat-o chiar aici, iar oraşul care urma să se ridice în jurul ei.

— Aici n-a fost niciodată niciun oraş, pufni Egwene batjocoritor. Dacă ar fi fost, ar fi rămas vreo urmă. Ceva.

Elyas dădu din cap a încuviinţare, cercetând în continuare în jur.

— Într-adevăr, nu a fost. Artur Aripă-de-Şoim a murit chiar în ziua în care statuia a fost terminată, iar fiii săi şi restul rudelor s-au luptat între ele pentru a ocupa tronul. Statuia se ridică singură în mijlocul acestor dealuri. Fiii, nepoţii şi verii au murit, iar ultimii din spiţa lui Aripă-de-Şoim au dispărut de pe faţa pământului – în afară doar de unii care au trecut, poate, dincolo de Oceanul Aryth. Erau oameni care ar fi vrut să şteargă până şi amintirea existenţei sale, dacă ar fi putut. Se ardeau cărţi doar pentru că îi pomeneau numele. Până la urmă n-a mai rămas nimic din el, doar poveştile, dar şi acelea neadevărate. Asta s-a mai păstrat din măreţia lui. Luptele nu au contenit doar pentru că Aripă de Şoim şi neamul lui muriseră. Mai era încă un tron care trebuia câştigat şi toţi cei care reuşeau să adune o armată, fie ei bărbaţi sau femei, râvneau la tronul ăsta. Aşa a început Războiul de O Sută de Ani. De fapt a durat o sută douăzeci şi trei, şi cea mai mare parte a istoriei acelor vremuri s-a pierdut în fumul oraşelor în flăcări. Mulţi au dobândit o parte din pământ, dar niciunul nu a luat totul, şi la un moment dat statuia a fost dată jos. Poate că pur şi simplu nu mai suportau să se măsoare cu ea.

— La început părea că-l dispreţuieşti, replică Egwene, iar acum pare că îl admiri. Clătină din cap.

Elyas se întoarse să se uite la ea – o privire goală, fără să clipească.

— Mai ia ceai acum, dacă vrei. Vreau să sting focul înainte să se facă întuneric.

În pofida luminii slabe, Perrin vedea acum desluşit ochiul. Era mai mare decât capul unui om, iar umbrele care treceau peste el îl făceau să semene cu un ochi de corb, negru şi nemilos. Îşi dorea să meargă să doarmă în alta parte.

Загрузка...