50 Întâlniri la Ochi

Ducându-şi calul de căpăstru, Rand îl urmă pe Omul Verde împreună cu prietenii săi, care se holbau cu toţii de parcă nu se puteau hotărî dacă să privească mai degrabă pădurea din jur sau pe Omul Verde însuşi. Acesta era o legendă, fireşte. Despre el şi despre Copacul Vieţii se spuneau poveşti la gura fiecărei sobe din Ţinutul celor Două Râuri, şi nu doar pentru copii. Numai că, după străbaterea Manei, copacii şi florile întâlnite aici tot i-ar fi umplut de uimire şi de admiraţie, chiar dacă în restul lumii nu ar fi fost încă vreme de iarnă.

Perrin rămăsese câţiva paşi în urmă. Uitându-se înapoi, Rand observă că prietenul său arăta de parcă nu voia să mai audă nimic din ce avea de spus Omul Verde. Era de înţeles. Şi pe el îl numise „Fiu al Dragonului”. Aruncă o privire curioasă spre Omul Verde, care mergea în frunte, cu Moiraine şi Lan, înconjurat de nori galbeni şi roşii de fluturi. “Ce-o fi vrut să spună? Nu, nu vreau să ştiu.”

Chiar şi aşa, de acum avea mersul mai uşor şi mai sprinten. Senzaţia de nelinişte nu-l părăsise, încă o mai simţea în stomac, dar teama devenise atât de slabă, încât aproape că dispăruse.

Nici nu cerea mai mult, atâta vreme cât Mana Pustiitoare era foarte aproape, chiar dacă Moiraine avea dreptate când spunea că nici o făptură din acelea nu putea pătrunde până la ei. Miile de ace fierbinţi care-i ardeau trupul se topiseră. Era convins că asta se întâmplase chiar în clipa în care pătrunsese în sălaşul Omului Verde. „El le-a făcut să dispară, se gândi Rand. El, şi locul acesta.”

Şi Egwene, şi Nynaeve simţeau, la rândul lor, pacea care-i învăluia şi liniştitoarea frumuseţe. Se vedea. Pe chipurile lor apăruseră zâmbete paşnice; mângâiau florile cu vârfurile degetelor şi se opreau să le miroasă, trăgând adânc aerul în piept. Observându-le, Omul Verde spuse:

— Florile sunt făcute să împodobească, fie o plantă, fie un om – e acelaşi lucru. Nu se supără dacă le culegi, numai să nu iei prea multe.

Şi începu să adune o floare de ici, alta de colo, câte una de la fiecare plantă. În scurtă vreme, Nynaeve şi Egwene aveau în păr coroniţe împletite din trandafiri sălbatici, de culoare roz, clopoţei galbeni şi zorele albe. Cosiţa Meşteresei părea o grădină cu flori albe şi roz care-i atârna până la brâu. Până şi Moiraine îşi aşeză pe frunte o ghirlandă albă din zorele, împletite cu atâta meşteşug, încât păreau încă să crească din cosiţele ei.

Într-un fel, aşa şi era – din câte credea Rand. Omul Verde îşi îngrijea grădina din pădure pe măsură ce mergea, în timp ce-i vorbea încet lui Moiraine, ocupându-se de fiecare plantă care avea nevoie de el, aproape fără să bage de seamă ce făcea. Ochii săi de alună observară un tufiş de trandafiri sălbatici care creştea strâmb, din pricina unei crengi înflorite a unui măr; el se opri alături, continuând să vorbească, şi mângâie tufişul. Rand se întrebă dacă nu cumva îl înşelase privirea sau dacă spinii chiar se dăduseră la o parte, ca nu cumva să înţepe degetele verzi. Oricum, atunci când silueta înaltă a Omului Verde trecu mai departe, tufişul începuse să crească drept, amestecându-şi petalele roşii printre florile albe de măr. După aceea, Omul Verde se aplecă şi atinse cu mâna sa uriaşă o sămânţă măruntă care zăcea pe un petic de pământ acoperit cu pietriş, iar după ce se ridică, în locul seminţei se vedea o plantă mică ce-şi înfipsese adânc rădăcinile, până în pământul hrănitor.

— Totul trebuie să crească în locul în care se găseşte, aşa cum vrea Pânza, le explica el, peste umăr, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze, şi să înfrunte rotirile Roţii, dar Creatorul n-o să se supere dacă mai dau şi eu o mână de ajutor.

Rand avu grijă ca Roşcatul să ocolească planta de-abia încolţită, ca să n-o strivească în copite. Nu i se părea drept să distrugă ceea ce crease Omul Verde, numai ca să-şi mai scurteze drumul. Egwene îi zâmbi tainic, aşa cum numai ea ştia s-o facă, din când în când, şi-i atinse braţul. Era aşa drăguţă, cu părul despletit şi plin de flori, încât îi zâmbi şi el, până ce-o făcu să roşească şi să-şi plece ochii. “Am să te apăr, se gândi el. Orice s-ar întâmpla, am să te duc în siguranţă, jur.”

Omul Verde îi conduse în inima pădurii primăvăratice, către o deschizătură tăiată în coasta unui deal. Era o arcadă simplă de piatră, înaltă şi albă, iar în vârf se afla un cerc, tăiat în două de o linie vălurită; o jumătate a lui era netedă, cealaltă – aspră. Străvechiul simbol Aes Sedai. Deschizătura era cufundată în întuneric. O clipă, cu toţii rămaseră tăcuţi, privind în jur. Apoi Moiraine îşi scoase ghirlanda din păr şi o atârnă cu blândeţe de crengile unui tufiş de zmeură, aflat lângă arcadă, iar mişcările ei s-ar fi zis că le redară tuturor graiul.

— Acolo e? întreba Nynaeve. Lucrul pentru care am venit.

— Tare mi-aş dori să văd Copacul Vieţii, şopti Mat, fără să-şi ia ochii de la cele două jumătăţi de cerc. Avem timp, nu?

Omul Verde îl privi ciudat pe Rand, apoi clătină din cap.

— Avendesora nu-i aici. Nu m-am mai odihnit la umbra frumoaselor sale crengi de două mii de ani.

— Nu pentru Copacul Vieţii am venit, şopti hotărâtă Moiraine, arătând spre arcadă. Ci pentru ceea ce se află acolo.

— Nu intru cu voi, spuse Omul Verde, iar fluturii care-l înconjurau începură să zboare mai iute, de parcă i-ar fi împărtăşit neliniştea. Acum mulţi, mulţi ani, lucrul acela mi-a fost încredinţat spre pază, dar dacă mă apropii prea mult de el, mă tulbură. Mă simt de parcă m-aş stinge; sfârşitul meu se leagă într-un fel anume de el. Îmi aduc aminte când a fost făurit. Nu totul, doar anumite lucruri. Câteva.

Ochii săi de alună se pierdură în depărtările amintirilor; în timp ce vorbea, îşi duse mâna la cicatrice.

— Era în primele zile ale Frângerii Lumii, când bucuria izbânzii împotriva Celui Întunecat era umbrită de gândul că totul putea încă să se prăbuşească, împovărat de Umbră. O sută au fost cei care l-au făurit, bărbaţi şi femei la un loc. Aşa era de fiecare dată când Aes Sedai doreau să creeze ceva de preţ – Saidin şi Saidar se uneau, aşa cum şi Adevăratul Izvor se alcătuieşte din împletirea lor. Au murit, cu toţii, pentru ca opera lor să fie pură, în timp ce lumea se sfărâma împrejurul lor. Ştiind că aveau să moară, mi-au cerut mie să-l apăr de ceea ce urma să vină. Nu pentru asta fusesem eu creat, dar totul se frângea, iar ei erau singuri şi nu mă aveau decât pe mine. Nu pentru asta fusesem creat, dar mi-am respectat cuvântul, adăugă el, privind în jos către Moiraine. Mi-am respectat cuvântul, aşteptând clipa în care va fi nevoie de el. Iar acum, totul se sfârşeşte.

— Ţi-ai respectat cuvântul mai bine decât mulţi dintre noi, cei care ţi-am cerut s-o faci, replică femeia Aes Sedai. Poate că nu va fi aşa de rău precum crezi.

Capul frunzos, brăzdat de cicatrice, se clatină încet.

— Ştiu că se apropie sfârşitul, Aes Sedai, şi am să-mi găsesc un alt loc pentru a face lucrurile să crească.

Ochii maronii se plimbară cu tristeţe pe deasupra pădurii înverzite.

— Un alt loc, poate. După ce ieşiţi, o să mai stăm de vorbă, dacă mai e vreme.

Şi, cu asta, se îndepărtă, ducând fluturii cu el, făcându-se una cu pădurea aşa cum nici Lan, cu mantia lui cu tot, nu ar fi putut.

— Ce-a vrut să spună? întrebă Mat. Dacă mai e vreme…

— Haideţi, le porunci Moiraine, şi pătrunse prin arcadă, cu Lan alături.

Rand nu era sigur la ce să se aştepte, atunci când o urmă. Părul de pe braţe şi de pe ceafă i se zbârli de teamă. Dincolo însă, se găsea numai un coridor, coborând într-o pantă lină, ai cărui pereţi netezi se curbau deasupra lor la fel ca arcada de la intrare. Era loc îndeajuns şi pentru Loial – şi Omul Verde ar fi putut trece. Podeaua netedă, pe care privirile alunecau ca pe o bucată de şindrilă unsă cu grăsime, era totuşi tare şi sigură. Pereţii albi, fără nici o îmbucătură, străluceau din pricina nenumăratelor pete de diverse culori nebănuite, răspândind o lumină slabă şi blândă, chiar şi după ce arcada scăldată în soare dispăru în urma lor, după un cot. Rand era convins că lumina nu era naturală, însă nu simţi nimic primejdios în ea. „Şi atunci de ce mai sunt tulburat?” Coborâră cu toţii, din ce în ce mai adânc.

— Acolo, vorbi în cele din urmă Moiraine, arătându-le cu degetul. Drept înainte.

Iar coridorul se sfârşi, pătrunzând într-o încăpere uriaşă, cu tavanul boltit din rocă aspra, vie, pe care se vedeau din loc în loc ciorchini de cristale sclipitoare. Dedesubt, întreaga peşteră era un lac uriaş, cu excepţia unei fâşii de piatră care făcea ocol, lată cam de cinci paşi. Lacul, de formă ovală, ca un ochi, era înconjurat, aproape de margine, de cristale mici şi plate, care sclipeau mat, dar mai puternic decât cele de deasupra. Oglinda lui era netedă ca sticla şi limpede ca Izvorul de Vin. Lui Rand i se părea că privirea i s-ar fi putut cufunda pentru vecie în apă, dar nu reuşea să-i vadă fundul.

— Ochiul Lumii, se auzi glasul slab al lui Moiraine, de lângă el.

Privind împrejur, cuprins de admiraţie, băiatul îşi dădu seama că lungii ani scurşi de la momentul primei creaţii – cam trei mii, în care nimeni nu pătrunsese acolo – nu trecuseră fără să lase urme. Nu toate cristalele de pe tavan sclipeau la fel de puternic. Unele luminau mai tare, altele mai slab; unele tremurau, iar din altele rămăseseră numai nişte bucăţi de piatră mată, tăiate în fel şi chip, care sclipeau în lumina celorlalte. Dacă ar fi strălucit toate, înăuntru ar fi fost lumină ca la amiază; acum, părea să se apropie de înserat. Stânca de pe margini era plină de praf, de pietricele şi chiar de bucăţi de cristal. Trecuseră ani mulţi de aşteptare, în care Roata se învârtea şi măcina totul.

— Dar ce e asta? întreba neliniştit Mat. Nu seamănă cu niciun lac din câte am văzut până acum.

Lovind cu piciorul o bucată de stâncă închisă la culoare, cam cât pumnul său, o aruncă peste margine.

— Parcă…

Piatra atinse oglinda lacului şi se cufundă în adâncuri fără niciun zgomot, fără să facă măcar un val. Pe măsură ce se scufunda, începu să se umfle, din ce în ce mai mare şi mai ştearsă, ca o bulă transparentă, mare cât capul lui Rand, o umbră slabă la fel de lată cât era braţul său de lung. Apoi dispăru. Rand avu impresia că pielea stătea să i se desprindă de pe trup, de frică.

— Ce-i asta? întrebă el, surprins să-şi audă glasul aspru şi răguşit.

— S-ar putea spune că este esenţa lui Saidin, răspunse femeia Aes Sedai, al cărei glas răsună de jur-împrejurul peşterii. Esenţa jumătăţii bărbăteşti din Adevăratul Izvor, esenţa distilată a Puterii pe care bărbaţii o mânuiau înainte de Vremea Nebuniei. Puterea necesară pentru a face la loc peceţile care ţin ferecată temniţa Celui Întunecat, sau pentru a o deschide cu totul.

— Lumina să ne scalde şi să ne apere, şopti Nynaeve, iar Egwene se agăţă de ea, de parcă ar fi vrut să se ascundă în spatele celeilalte. Până şi Lan tresări neliniştit, deşi în ochii săi nu se citea nici o urmă de uimire.

Umerii lui Rand se loviră de stâncă, iar el îşi dădu seama că se trăsese înapoi, până ce ajunsese la perete, îndepărtându-se cât putea de mult de Ochiul Lumii. Dacă ar fi fost în stare, ar fi trecut direct prin perete. Mat se lipise, la rândul lui, de stâncă, făcându-se mic. Perrin rămăsese cu privirea aţintită spre lac, cu securea pe jumătate scoasă de la cingătoare. Ochii săi sclipeau, galbeni şi aprigi.

— Dintotdeauna m-am întrebat… începu Loial, şovăitor. De câte ori citeam despre asta, mă întrebam ce este. Şi de ce? De ce-au făcut-o? Şi cum?

— Nici o făptură vie nu cunoaşte taina, şopti Moiraine, care nu mai privea lacul, ci se uita la Rand şi la cei doi prieteni ai săi, cercetându-i şi cântărindu-i din ochi. Nici cum şi nici de ce… se ştie doar că într-o zi va fi nevoie de el… iar acel moment va fi cel mai important şi cel mai deznădăjduit de până atunci. Poate dintotdeauna. În Tar Valon, multe dintre surorile mele au încercat să găsească o cale de a folosi aceasta Putere, dar este de neatins pentru o femeie, aşa cum este luna pentru o pisică. Numai un bărbat ar putea-o conduce, însă ultimii dintre bărbaţii Aes Sedai au dispărut de aproape trei mii de ani. Şi totuşi, situaţia pe care au prevestit o făuritorii e una cu totul disperată. În ciuda manei care s-a întins peste Saidin din pricina atingerii Celui Întunecat, ei s-au chinuit să dea naştere acestui Ochi şi să-l facă pur, ştiind că asta avea să-i omoare. Au lucrat împreună, bărbaţi şi femei Aes Sedai. Omul Verde a rostit adevărul. Aşa au fost înfăptuite cele mai mari minunăţii ale Vârstei Legendelor, când Saidin s-a împletit cu Saidar. Nici toate femeile Aes Sedai din Tar Valon sau cele răspândite pe la curţi şi prin marile oraşe şi cele din ţinuturile de dincolo de Pustie, nici măcar dacă le luăm la socoteală şi pe cele care s-ar mai putea găsi dincolo de Oceanul Aryth, nu ar putea să umple o linguriţă, măcar, cu Putere, fără bărbaţi care să le ajute.

Rand îşi simţea gâtul aspru şi dureros, de parcă tocmai ar fi scos un ţipăt prelung.

— Şi de ce ne-ai adus aici?

— Pentru că sunteţi ta’veren, răspunse Moiraine, cu o expresie neclintită pe chip şi cu ochii scăpărători, care păreau să-l atragă spre ea. Pentru că puterea Celui Întunecat se va abate asupra acestui loc şi pentru că trebuie s-o înfruntăm şi s-o oprim. Umbra va acoperi lumea. Nu există faptă mai măreaţă decât asta. Haideţi să ieşim din nou la lumina soarelui, cât mai este vreme.

Fără să aştepte să vadă dacă se ţineau după ea, o apucă din nou pe coridor, împreună cu Lan, care părea să păşească un pic mai repede decât avea obiceiul. Egwene şi Nynaeve se grăbiră pe urmele lor. Rand se furişă pe lângă perete – nu avea curajul să se apropie nici măcar cu încă un pas de lacul acela, ştiind ce era – şi se năpusti spre coridor, lovindu-se de Mat şi de Perrin. Ar fi luat-o la fugă, dacă n-ar fi fost în primejdie de a-i călca în picioare pe Nynaeve, Egwene, Moiraine şi pe Lan. Nici măcar când ajunse afară, la lumină, nu se putu opri din tremurat.

— Nu-mi place asta, Moiraine, grăi mânioasă Nynaeve, după ce se adunară cu toţii din nou afară în bătaia razelor de soare. Cred şi eu că primejdia este mare, cum spui dumneata, altfel n-aş fi aici, dar asta este…

— În sfârşit, v-am întâlnit.

Rand tresări de parcă în jurul gâtului i s-ar fi strâns un laţ. Cuvintele, glasul… o clipa i se păru că era Ba’alzamon. Dar cei doi bărbaţi care ieşiră dintre copaci, cu chipurile ascunse de glugi, nu purtau mantii de culoarea sângelui închegat. Unul dintre ei avea o mantie de culoare cenuşie, iar celălalt, una verde într-o nuanţă întunecată. Chiar şi sub cerul liber, veştmintele păreau prăfuite şi învechite. Cei doi bărbaţi nu erau Pieriţi, căci vântul le făcea mantiile să fluture.

— Cine sunteţi? întrebă Lan, apropiindu-se prudent, cu o mână pe mânerul sabiei. Cum aţi ajuns aici? Dacă-l căutaţi pe Omul Verde…

— El ne-a călăuzit, spuse unul dintre străini, arătând spre Mat cu o mână bătrână şi uscată, care nici nu mai părea omenească, fără o unghie şi cu dosul palmei plin de noduri groase, ca o bucată de funie.

Mat se trase un pas înapoi, făcând ochii mari.

— E o făptură străveche, un prieten vechi şi un vechi duşman. Dar nu pe el îl căutăm, sfârşi bărbatul cu mantie verde.

Celălalt străin rămase tăcut, de parcă n-ar fi avut de gând să deschidă gura niciodată. Moiraine se îndreptă de spate şi, cu toate că nu ajungea nici până la umărul vreunuia dintre bărbaţii de acolo, păru dintr-odată înaltă cât un deal. Glasul său răsuna ca un clopot:

— Cine sunteţi?

Glugile căzură, iar Rand rămase cu ochii holbaţi. Bătrânul era mult mai în vârstă decât şi-ar fi închipuit; pe lângă el, Cenn Buie părea un copil vesel şi sănătos. Pielea de pe chipul său era ca pergamentul crăpat întins peste un craniu, apoi strâns şi mai tare. Pe creştetul grotescului cap, se vedeau, din loc în loc, smocuri de păr aspru şi rar. Urechile erau uscate, ca bucăţile de piele atinse de vreme; ochii îi erau cufundaţi în orbite, ca şi cum se aţinteau asupra lor de undeva, de la capătul unor tunele. Dar celălalt era şi mai cumplit. Capul şi faţa îi erau acoperite de o carapace neagră şi întinsă, de piele; partea din faţă însă era modelată după un chip perfect, tânăr, care râdea nestăpânit, nebuneşte, împietrit pentru vecie în această poziţie. „Oare ce-o avea de ascuns, când celălalt ne arată ceea ce ne arată?” se întrebă Rand, dar într-o clipă până şi gândul îi împietri în minte, făcându-se praf şi pulbere şi împrăştiindu-se în bătaia vântului.

— Mă numesc Aginor, vorbi bătrânul. Iar el este Balthamel. Nu mai poate vorbi în cuvinte. Roata te macină până în străfunduri, după trei mii de ani de temniţă.

Ochii săi cufundaţi în orbite se îndreptară spre arcadă; Balthamel se aplecă înainte, cu ochii orbi aţintiţi asupra deschizăturii de piatră albă, ca şi cum ar fi vrut să se năpustească înăuntru.

— Atâta vreme am fost lipsiţi…, spuse încet Aginor. Atâta vreme…

— Lumina să ne ajute… începu Loial, cu un tremur în glas, dar se întrerupse brusc când Aginor îi aruncă o privire.

— Rătăciţii, şopti răguşit Mat, sunt ferecaţi în Shayol Ghul…

— Erau ferecaţi, zâmbi Aginor, cu dinţii săi îngălbeniţi, ca nişte colţi de fiară. Unii dintre noi au scăpat. Peceţile slăbesc, Aes Sedai. La fel ca Ishamael, şi noi am ieşit iar în lume, iar în curând vor veni şi ceilalţi. Am fost prea aproape de lumea asta, în temniţa noastră, şi eu, şi Balthamel, prea aproape de Roata care macină totul, dar nu va trece mult şi Marele Stăpân al Întunericului va fi liber şi ne va dărui un trup nou, iar lumea va fi din nou a noastră. De data asta n-o să-l mai aveţi pe Lews Therin Ucigaşul-de-Neam. Nu va mai fi acolo Seniorul Zorilor, să vă salveze. De acum îl ştim pe cel pe care-l căutăm, şi nu mai avem nevoie şi de voi, ceilalţi.

Sabia lui Lan ţâşni afară din teacă, prea iute pentru ca Rand s-o poată urmări. Cu toate astea, Străjerul şovăi, uitându-se când la Moiraine, când la Nynaeve. Cele două femei stăteau destul de departe una de alta; dacă s-ar fi aşezat între oricare dintre ele şi cei doi Rătăciţi, s-ar fi îndepărtat de cea de-a doua. Şovăiala ţinu doar o clipă, dar, în clipa în care picioarele Străjerului se mişcară din loc, Aginor ridică braţul, într-un gest plin de dispreţ, fluturând din degetele sale noduroase de parcă ar fi alungat o muscă. Străjerul zbură îndărăt prin aer, ca şi cum l-ar fi izbit un pumn uriaş. Cu un zgomot sec, trupul lui lovi arcada de piatră, rămânând o clipă suspendat în aer, apoi prăbuşindu-se grămadă la pământ, nemişcat, cu sabia zăcând alături de braţul său întins pe jos.

— Nu! strigă Nynaeve.

— Stai pe loc! porunci Moiraine, dar, înainte ca vreunul dintre ceilalţi să se fi putut mişca, Meştereasa îşi şi scosese cuţitul de la brâu şi alergă spre Rătăciţi, ţinându-şi mica armă sus, gata să lovească.

— Arde-te-ar Lumina, strigă ea, dând să înfigă pumnalul în pieptul lui Aginor.

Celalalt Rătăcit se mişcă iute, ca un şarpe. Până ca ea să-şi atingă ţinta, braţul acoperit de piele al lui Balthamel se şi ridicase, apucând-o de bărbie, înfigându-şi degetele într-un obraz şi degetul mare în celălalt, apăsând-o până ce-i ţâşni sângele şi învineţindu-i carnea. Nynaeve fu străbătută de un fior din creştet până în tălpi, ca şi cum fusese ruptă în două. Pumnalul îi scăpă printre degete, fără să fi lovit, în timp ce Balthamel o ridică de la pământ până la nivelul ochilor săi care îi sfredeleau chipul scuturat de fiori, din spatele măştii de piele. Degetele de la picioare ale femeii se zvârcoleau la o palmă deasupra pământului; florile i se revărsau din plete.

— Eu aproape că am uitat de plăcerile cărnii, rânji Aginor, trecându-şi limba peste buzele uscate, cu un zgomot aspru, ca piatra frecată de pielea netăbăcită. Dar Balthamel îşi aminteşte multe.

Masca schimonosită păru să devină şi mai sălbatică, iar ţipătul scos de Nynaeve lovi auzul lui Rand ca un val de deznădejde smuls din adâncurile pline de viaţă ale inimii ei. Dintr-odată, Egwene se mişcă din loc, iar Rand văzu că se ducea s-o ajute pe Nynaeve.

— Nu, Egwene! strigă el, dar ea nu se opri.

Auzind ţipătul lui Nynaeve, mâna lui se îndreptase spre sabie, dar acum o lăsă baltă şi se aruncă spre Egwene. Se lovi de ea înainte ca fata să fi apucat să facă trei paşi, şi amândoi se prăbuşiră la pământ. Egwene căzu sub el cu un geamăt şi începu de îndată să se zvârcolească, pentru a se elibera. Rand îşi dădu seama că şi ceilalţi erau gata de luptă. Perrin îşi răsucea securea în mâini, iar ochii săi, galbeni şi aprigi, sclipeau.

— Meştereasă! urlă Mat, strângând în mână cuţitul din Shadar Logoth.

— Nu! îi strigă Rand. Nu ne putem lupta cu Rătăciţii!

Dar ei se năpustiră înainte ca şi cum nu l-ar fi auzit, cu ochii la Nynaeve şi la cei doi duşmani. Aginor îi privi nepăsător… şi zâmbi. Rand simţi cum aerul tresaltă împrejurul lui, ca plesnetul biciului unui uriaş. Mat şi Perrin, fără să fi străbătut nici măcar jumătate din distanţa care-i despărţea de Rătăciţi, se opriră ca şi cum ar fi dat de un zid şi ţâşniră înapoi prin aer, prăbuşindu-se grămadă la pământ.

— Frumos, pufni Aginor. Acolo vă e locul. Dacă învăţaţi să vă umiliţi aşa cum se cuvine, venerându-ne, s-ar putea să vă las în viaţă.

Rand se ridică grabnic în picioare. Poate că într-adevăr nu se putea măsură cu Rătăciţii – niciun om obişnuit n-o putea face –, dar n-avea de gând să-i lase nici măcar o clipă să creadă că se umilea în faţa lor. Încercă s-o ajute şi pe Egwene să se ridice, dar ea îi dădu mâinile la o parte şi se ridică de una singură, scuturându-şi mânioasă rochia. La rândul lor, Mat şi Perrin se încăpăţânaseră să nu rămână culcaţi la pământ.

— Tot o să învăţaţi, până la urmă, continuă Aginor, dacă vreţi să trăiţi. Acum că am găsit lucrul de care aveam nevoie, adăugă el, îndreptându-şi privirea spre arcada de piatră, s-ar prea putea să-mi fac ceva timp ca să vă instruiesc.

— Asta nu se va-ntâmpla! se auzi glasul Omului Verde, care ieşi dintre copaci, mugind ca trăsnetul care loveşte trunchiul gros al unui stejar. N-aveţi ce căuta aici!

Aginor îi aruncă o privire fugară şi dispreţuitoare.

— Pleacă! Timpul tău s-a sfârşit şi toţi semenii tăi s-au făcut de mult praf şi pulbere. Trăieşte-ţi viaţa care ţi-a mai rămas şi bucură-te că eşti prea mărunt ca să luăm seama la unul ca tine.

— Aici e locul meu, îl înfruntă Omul Verde, şi n-am să vă îngădui să faceţi rău vreunei fiinţe vii, câtă vreme vă găsiţi înăuntru.

Balthamel o aruncă pe Nynaeve cât colo, ca pe o cârpă, iar ea căzu ca o bucată mototolită de pânză, cu ochii larg deschişi, inertă, ca şi cum toate oasele din trup i s-ar fi topit. Un braţ îmbrăcat în piele se ridică, iar Omul Verde scoase un răget ca de tunet, când din corzile care-i alcătuiau trupul începu să iasă fum. Vântul îi îngâna durerea, printre copaci.

Aginor se întoarse din nou către Rand şi către ceilalţi, ca şi cum Omul Verde ar fi fost deja distrus, numai că nu trebui decât un pas, şi braţele uriaşe, frunzoase, se încleştară în jurul trupului lui Balthamel, ridicându-l sus de tot, strivindu-l de pieptul împletit din corzi noduroase. Masca de piele neagra, cu rictusul său împietrit, rămăsese aţintită înspre ochii de alună. Ca nişte şerpi, braţele lui Balthamel se eliberară, iar mâinile sale înmănuşate apucară capul Omului Verde ca şi cum ar fi vrut să-l smulgă de la locul lui. La atingerea acelor mâini izbucniră flăcări care făcură corzile să se usuce, iar frunzele, să se scuture. Omul Verde urlă, când o pală deasă de fum întunecat se revărsă din trupul său. Urla întruna, ca şi cum toată esenţa i se scurgea pe gură, laolaltă cu fumul care i se învălătucea între buze.

Dintr-odată, Balthamel, prins în strânsoarea Omului Verde, tresări. Mâinile Rătăcitului, care până atunci se chinuiseră să-l apuce cât mai bine pe celălalt, dădură acum să-l împingă deoparte. O palmă înmănuşată se deschise… iar prin învelişul de piele neagră apăru o plăntuţă. Un petic de muşchi, precum cele care împrejmuiesc copacii din adâncurile pădurii, i se întinse pe braţ, apărut din senin şi crescând într-o clipă, umflându-se până ce-l acoperi pe de-a-ntregul. Balthamel se zvârcoli, iar o mlădiţă înmugurită făcu să-i plesnească învelişul, lichenii îşi înfipseră rădăcinile, şi pe pielea care-i acoperea chipul apăru o întreagă reţea de crăpături fine, urzicile îi străpunseră ochii, iar ciupercile otrăvitoare îi umplură gura, silind-o să se caşte.

Omul Verde îl aruncă pe Rătăcit la pământ. Balthamel se zvârcolea şi tremura din toate încheieturile, pe măsura ce tot soiul de plante care creşteau prin locuri întunecoase, toate înzestrate cu spori, care îndrăgeau umezeala, se umflară şi crescură, rupând pânza, pielea şi carnea – dar oare ceea ce se întrezărea, în acele clipe de furie verde, era cu adevărat carne vie? –, până ce rămaseră numai fărâme, şi-l acoperiră, transformându-l într-o movilă aidoma multora dintre cele întâlnite prin cotloanele umbroase ale unei păduri. Trecură numai câteva clipe, apoi nu se mai văzu nici o mişcare.

Gemând ca o creangă care se frânge sub o povară prea grea, Omul Verde se prăvăli la pământ. Jumătate din capul său era ars. Din trup încă i se mai ridicau fuioare de fum, ca nişte plante agăţătoare, de culoarea cenuşii. Frunzele arse se desprinseră de braţul pe care el îl întinse, cu un mare efort, pentru a mângâia cu dragoste o ghindă.

Pământul se cutremură, când dintre degetele sale apăru o mlădiţă de stejar. Capul Omului Verde se prăbuşi pe pământ, dar mlădiţa se întinse spre soare, încordându-se. Făcu rădăcini, care se îngroşară, se afundară în pământ şi ieşiră din nou la lumină, îngroşându-se apoi şi mai tare pe măsură ce se cufundau. Trunchiul se lăţi şi crescu, devenind cenuşiu, crăpat şi bătrân. Crengile se împrăştiară şi se făcură din ce în ce mai masive, groase cât un braţ de om, apoi cât trupul întreg; se înălţară să mângâie cerul, gemând de frunze verzi şi încărcate cu ghinde. Rădăcinile care se întinseseră de jur împrejur brăzdau pământul ca nişte pluguri; trunchiul, deja uriaş, se cutremura, se făcu şi mai gros, cât o casă. Se lăsă liniştea. De-acum, locul în care fusese Omul Verde era acoperit de un stejar care putea să fi dăinuit acolo de cinci sute de ani, însemnând mormântul unei legende. Nynaeve era întinsă peste rădăcinile noduroase, care crescuseră în aşa fel încât să-i facă un culcuş în care să se odihnească. Vântul ofta printre crengile stejarului, părând să îngâne vorbe de rămas bun.

Până şi Aginor părea uimit. Apoi, el îşi înălţă capul, cu ochii înfundaţi în orbite şi arzând de ură.

— Gata! Demult trebuia s-o sfârşesc cu asta!

— Da, Rătăcitule, rosti Moiraine, cu glasul îngheţat ca un ţurţure în miez de iarnă. Demult!

Femeia Aes Sedai ridică braţul, iar pământul se prăbuşi sub picioarele lui Aginor. Din hău se înălţară flăcări arzând sălbatic în bătaia vântului care se năpustea din toate părţile, prăvălind un vârtej de frunze în focul care părea să se închege, ca o pastă roşie, vârstată cu galben, de fierbinţeală pură. Aginor stătea în mijlocul flăcărilor, fără să mai aibă sub picioare altceva decât aerul. Rătăcitul părea surprins, dar apoi zâmbi şi făcu un pas înainte. Se mişca încet, de parcă focul încerca să-l ţină în loc, dar se mişca. Făcu un pas, apoi altul.

— Fugiţi! porunci Moiraine, cu chipul alb ca varul, din pricina efortului. Fugiţi cu toţii!

Aginor păşi prin aer, dând să iasă din flăcări. Rand îşi dădu seama că toţi ceilalţi se mişcau. Îi zări cu coada ochiului pe Mat şi pe Perrin, care se grăbeau să se îndepărteze, pe Loial care fugea spre copaci cu picioarele sale lungi, dar nu putea fi atent decât la Egwene. Ea rămăsese în picioare, împietrită, palidă şi cu ochii închişi. Nu de teamă, îşi dădu seama Rand, ci pentru că încerca să ia parte şi ea, în ciuda faptului că de-abia învaţă să stăpânească Puterea, la lupta împotriva Rătăcitului. Cu mişcări bruşte, Rand o apucă de braţ şi o trase cu faţa la el.

— Fugi! îi strigă.

Ochii fetei se deschiseră, aţintindu-se asupra lui, mânioşi fiindcă n-o lăsa în pace, arzând de ură pentru Aginor, dar şi de teamă.

— Fugi, spuse Rand încă o dată, împingând-o spre copaci, îndeajuns de tare pentru a o trezi din visare.

— Fugi!

Odată pornită din loc, Egwene o luă într-adevăr la fugă, dar chipul zbârcit al lui Aginor se întoarse spre Rand şi spre fata care fugea, undeva în spatele lui. Rătăcitul umbla prin foc ca şi cum nici nu-i păsa de ceea ce făcea Moiraine. Şi se îndrepta spre Egwene.

— Las-o în pace! strigă Rand. Arde-te-ar Lumina, pe ea s-o laşi în pace!

Înşfăcă o piatră de pe jos şi o aruncă, încercând să-i atragă atenţia lui Aginor. Fără să fi străbătut nici jumătate din distanţă, piatra se transformă într-o mână de praf. Rand şovăi numai o clipă, cât să arunce o privire peste umăr şi să vadă că Egwene se ascunsese printre copaci. Aginor era încă înconjurat de flăcări. Mantia sa fumega pe alocuri, dar el păşea netulburat, de parcă avea tot timpul din lume. Rand se întoarse şi o luă la fugă. În urma lui, o auzi pe Moiraine începând să ţipe.

Загрузка...