12 Peste Taren

Lan coborî treptele şi le spuse celorlalţi să descalece şi să vină după el prin ceaţă cu caii. Din nou trebuiau să se încreadă în Străjer şi în faptul că ştie unde îi duce. Ceaţa se învălătucea în jurul genunchilor lui Rand, ascunzându-i picioarele, nelăsându-l să vadă nimic în faţă la o distanţă mai mare de un metru. Ceaţa nu mai era aşa de groasă ca înainte să intre în sat, dar Rand de-abia ce reuşea să îşi desluşească tovarăşii de drum.

În afară de ei, nici o altă prezenţă omenească nu clintea liniştea nopţii. Se vedea lumină la mai multe ferestre, dar pâcla groasă le făcea să pară doar nişte pete neclare şi cel mai adesea tot ce se vedea era o lucire slabă, suspendată în cenuşiul din jur. Alte case, din care se zărea puţin mai mult, păreau că plutesc pe o mare de nori sau că ţâşnesc brusc din pâclă în timp ce vecinele lor rămân ascunse, ca şi cum ar fi fost singure pe o întindere de mile întregi.

Rand era înţepenit din pricina drumului lung şi se întrebă dacă nu putea găsi o cale să meargă pe jos până la Tar Valon. Nu că i-ar fi fost mult mai uşor să umble pe jos decât să călărească, dar picioarele erau aproape singura parte a trupului care nu-l durea. Cel puţin era obişnuit să meargă pe jos.

O singură dată vorbi cineva îndeajuns de tare cât să audă şi Rand cu claritate:

— Trebuie să te ocupi de asta, grăi Moiraine, răspunzând unor vorbe de ale lui Lan pe care nu le auzise. Şi aşa o să-şi amintească prea multe, şi nu putem face nimic. Dacă mă ţine minte…

Rand îşi îndreptă morocănos pe umeri surtucul acum umed şi se ţinu aproape de ceilalţi. Mat şi Perrin bombăneau ceva, mormăind în barbă şi înăbuşindu-şi câte o înjurătură când se loveau la degetele de la picioare din pricina unui lucru nevăzut. Şi Thom Merrilin bombănea – Rand auzea cuvinte ca „mâncare fierbinte”, „foc” sau „vin fiert” –, dar nici Străjerul, nici Moiraine nu îi băgau în seamă. Egwene mergea în pas cu ei fără să scoată o vorbă, cu spatele drept şi capul sus. Mersul îi era, fireşte, puţin şovăitor din cauza durerii, căci, la fel ca toţi ceilalţi, nici ea nu era obişnuită să călărească.

„Are parte de aventura pe care şi-o dorea”, îşi spuse el ursuz, şi câtă vreme avea să fie la fel se îndoia că Egwene va observa, lucruri atât de lipsite de importanţă precum ceaţa, sau umezeala, sau frigul. I se părea că există o diferenţă în felul în care vezi lucrurile dacă pleci de bunăvoie în căutarea aventurii său dacă eşti obligat să o faci. Dacă era să te iei după poveşti, părea palpitant să galopezi prin ceaţa rece, cu un Draghkar şi cine ştie ce altă creatură pe urmele tale. Poate că Egwene era înfiorată de emoţie; el simţea doar frigul şi umezeala şi se bucura să se găsească din nou într-un sat, fie el şi Taren Ferry.

Pe neaşteptate, se împiedică de ceva mare şi cald în întuneric: armăsarul lui Lan. Străjerul şi Moiraine se opriseră, iar ceilalţi făcură la fel, mângâindu-şi caii, în încercarea de a linişti atât animalele, cât şi pe ei înşişi. Ceaţa era ceva mai subţire aici, aşa că se vedeau unul pe celălalt mult mal bine decât în ultimul timp, dar nu într-atât de subţire încât să desluşească mare lucru în jur. Picioarele le erau încă ascunse de talazuri plumburii de pâclă. Părea că toate casele fuseseră înghiţite de negură.

Cu băgare de seamă, Rand îl duse pe Noruţ puţin mai în faţă şi fu surprins auzind cum cizmele lui hârşâie pe scânduri. Pontonul. Se dădu înapoi cu grijă, făcându-l şi pe sur să se dea îndărăt. Auzise că pontonul de la Taren Ferry era ca un pod care nu ducea nicăieri altundeva decât la bac. Se spunea că Taren este mare şi adânc, iar curenţii săi înşelători îi biruiesc chiar şi pe cei mai buni înotători. Pesemne că era mult mai lat decât apa Izvorului de Vin. Şi mai era şi ceaţa. Fu o uşurare să simtă din nou pământ sub picioare.

Se auzi un „Ssst” ameninţător din gura lui Lan, tăios ca briciul. Străjerul le făcu semn şi se repezi lângă Perrin, dând la o parte surtucul tânărului îndesat şi scoţând la iveală securea cea mare pe care acesta o purta la cingătoare. Ascultător, dar fără să înţeleagă, Rand îşi desfăcu şi el surtucul, arătându-şi sabia. În timp ce Lan se îndrepta iute înapoi spre cal, în ceaţă apărură lumini săltăreţe şi se auziră paşi înăbuşiţi.

Şase bărbaţi cu feţe încremenite şi îmbrăcaţi grosolan îl urmau pe jupân Turnînalt. Torţele pe care le duceau alungau un petic de ceaţă din jurul lor. Când se opriră, toţi cei din Emond’s Field apăreau limpede în faţa lor, înconjuraţi de un zid cenuşiu care părea mai gros din pricină că reflecta lumina torţelor. Luntraşul îi cercetă cu luare aminte, clătinând din capul lui îngust, cu nasul încreţit, ca o nevăstuică adulmecând aerul în căutarea prăzii.

Lan se sprijini aparent nepăsător de şa, dar cu o mână lăsată ostentativ pe plăselele lungi ale sabiei. Aducea cu un arc de metal, comprimat, aşteptând să ţâşnească.

Rand se grăbi să îl imite pe Străjer – cel puţin punându-şi şi el mâna pe sabie. Nu credea că ar putea reuşi să copieze şi postura aceea leneşă, dar care purta în sine o ameninţare teribilă. „Probabil că ar râde dacă aş încerca.” Perrin slăbi puţin cheotoarea securii şi îşi înfipse cu străşnicie picioarele în pământ. Mat puse o mână pe tolbă, deşi Rand nu prea îşi dădea seama în ce stare mai era arcul lui după ce îl ţinuse atâta în umezeală. Thom Merrilin făcu semeţ un pas înainte şi întinse mâna goală, întorcând o uşor. Învârti brusc mâna şi un pumnal îi apăru printre degete. Plăselele i se puseră în palmă scoţând un plesnet şi, devenind dintr-odată degajat, Thom se apucă să îşi cureţe unghiile.

Dinspre Moiraine se auzi un hohot uşor de râs încântat. Egwene bătu din palme, ca şi cum ar fi privit o reprezentaţie la Sărbătoare, apoi se opri şi păru stingherită, deşi buzele continuau să îi tremure, ca şi cum ar fi încercat să zâmbească.

Turnînalt nu părea însă deloc amuzat. Se uită ţintă la Thom, apoi îşi drese zgomotos glasul.

— Cineva a vorbit de mai mult aur pentru a vă trece dincolo. Se uită din nou în jur la ei, cu o privire posacă şi vicleană. Ce mi-aţi dat înainte e acum la loc sigur, aţi auzit? N-aveţi cum să puneţi mâna pe el.

— O să primeşti restul, răspunse Land, când ajungem pe malul celălalt. Scutură puţin punga de piele care îi atârna la cingătoare şi se auzi un zângănit.

Ochii luntraşului scăpărară o clipă de mânie, dar în cele din urmă încuviinţă.

— Atunci să pornim, murmură el şi păşi mândru pe ponton, urmat de cele şase ajutoare.

Ceaţa se mistuia arzând în jurul lor pe măsură ce înaintau; cârcei cenuşii se încolăceau în spatele lor, astupând cu repeziciune locul unde se aflaseră mai înainte. Rand se grăbi să ţină pasul cu ei.

Bacul în sine era o barcă de lemn cu laturi înalte, în care te urcai pe o rampă care putea fi ridicată ca să blocheze capătul parâmei. De o parte şi de alta erau frânghii groase de un braţ, frânghii legate de piloni puternici la marginea pontonului şi care se pierdeau în întunericul de deasupra râului. Ajutoarele luntraşului îşi înfipseră torţele în inelele de fier de pe marginea bacului, aşteptară până când toţi îşi aduseră caii pe punte, apoi traseră rampa. Puntea scârţâia sub copitele cailor şi târşâitul picioarelor, iar bacul se balansa într-o parte şi într-alta din pricina greutăţii.

Turnînalt mormăi în barbă şi le spuse mârâind să îşi liniştească animalele şi să stea în mijlocul bacului, ca să nu-i stânjenească pe oamenii lui. Strigă la ajutoarele sale, care pregăteau bacul pentru traversare, îndemnându-i să se grăbească, dar bărbaţii continuau să se mişte cu aceeaşi lentoare, indiferent ce le-ar fi spus; de altfel, nici el nu prea avea tragere de inimă şi adesea nu îşi ducea cuvintele până la capăt, oprindu-se ca să ridice torţa şi să privească iscoditor în ceaţă. În cele din urmă conteni să mai strige la ei şi se duse la proră, unde rămase privind ţintă la pâcla ce acoperea râul. Rămase nemişcat până când unul dintre ajutoarele sale îl atinse pe braţ; atunci tresări şi se uită furios la el.

— Ce? Ah. Tu, nu-i aşa? Gata? Era şi timpul. Ce mai aştepţi? Îşi agită mâinile fără să ţină seamă de torţa şi de felul în care caii nechezau şi încercau să se dea înapoi. Dă-te la o parte! Fă loc! Mişcă-te!

Bărbatul se supuse şi se îndepărtă greoi, iar Turnînalt privi încă o dată la ceaţa de deasupra, frecându-şi neliniştit mâna goală de partea din faţă a surtucului.

Bacul se înclină când fură desfăcute odgoanele şi fu prins de curent, apoi se înclină din nou când se lăsă în voia frânghiilor de susţinere. Oamenii luntraşului, trei de fiecare parte, înşfăcară frânghiile din partea din faţă a bacului şi începură să se îndrepte anevoie spre partea din spate, murmurând neliniştiţi pe măsură ce înaintau pe râul înveşmântat în cenuşiu.

Pontonul dispăru şi fură învăluiţi de pâcla care se furişa în fâşii subţiri pe puntea bacului, printre torţele pâlpâitoare. Barca se legăna uşor în voia curentului. Doar mişcarea ritmică a oamenilor, în faţă ca să apuce frânghiile, apoi în spate, trăgând de ele, dădea de înţeles că înaintează. Nimeni nu vorbea. Sătenii încercau să se ţină cât mai aproape de mijlocul bacului. Auziseră că Tarenul este mult mai lat decât păraiele cu care erau ei obişnuiţi; ceaţa făcea să li se pară infinit mai întins.

După o vreme, Rand se apropie de Lan. Un râu pe care nu-l puteai trece cu piciorul sau înot şi al cărui mal nu îl puteai vedea era o privelişte sumbră pentru cineva care nu văzuse niciodată o apă mai lată sau mai adâncă decât iazul din Codrul cu Bălţi.

— Chiar ar fi încercat să ne jefuiască? întrebă el cu glas scăzut. Se purta ca şi cum i-ar fi fost lui frică să nu fie jefuit.

Străjerul îi cercetă cu privirea pe luntraş şi pe ajutoarele sale – niciunul nu părea că ascultă – înainte să răspundă, la fel de încet:

— La adăpostul ceţii… ei bine, uneori, când oamenii fac ceva pe ascuns, se poartă cu străinii aşa cum nu ar îndrăzni s-o facă dacă ar mai fi şi alţi ochi care să-i vadă. Şi cei care fac cel mai repede rău unui străin sunt cei cărora le trece cel mai repede prin minte că străinul va fi cel care le va face rău. Omul ăsta… Cred că şi-ar vinde propria mamă trolocilor ca să primească în schimb carne pentru tocană, dacă i-ar conveni preţul. Mă mir că mă întrebi una ca asta. Am auzit şi eu cum vorbesc oamenii din Emond’s Field despre cei din Taren Ferry.

— Da, dar… Da, toată lumea spune că… Dar n-am crezut niciodată că aşa ar fi. De fapt… Rand îşi spuse că ar face mai bine să nu se mai gândească deloc la ceea ce ştia despre felul de a fi al oamenilor de dincolo de satul lui. Ar putea să-i spună Pieritului că am traversat râul cu bacul lui, rosti el în cele din urmă. Poate că o să-i pună pe troloci pe urmele noastre.

Lan râse înfundat şi sec.

— Una e să jefuieşti un străin şi cu totul altceva să ai de-a face cu un Jumate-Om. Chiar îţi închipui că ar trece troloci cu bacul de partea cealaltă a râului, mai ales pe ceaţa asta, oricât de mult aur i s-ar oferi? Sau că ar vorbi cu un Myrddraal, dacă ar avea încotro? Numai gândul că ar putea să-i se întâmple una ca asta l-ar pune pe fugă. Nu cred că trebuie să-ţi faci prea multe griji în privinţa Iscoadelor Celui Întunecat în Taren Ferry. Nu în locul ăsta. Cel puţin o vreme suntem în siguranţă, în orice caz, nu avem a ne teme de cei de aici. Ai grijă de tine.

Turnînalt nu mai privea scrutător în ceaţa din faţă. Întinzându-şi înainte chipul lui ascuţit şi ţinând sus torţa, se uita la Lan şi la Rand ca şi cum era prima dată când îi vedea cu adevărat. Scândurile de pe punte scârţâiau sub paşii ajutoarelor lui şi sub rarele lovituri de copită ale cailor. Deodată, dându-şi seama că se uită la el cum îi priveşte, luntraşul se trase înapoi. Dintr-un salt se întoarse să caute din nou cu privirea celălalt mal sau orice altceva voia el să găsească în ceaţă.

— Nu mai spune nimic, şopti Lan, atât de încet încât Rand aproape că nu înţelese. Nu e momentul să vorbim acum despre troloci, sau despre Iscoadele Celui Întunecat, sau despre Părintele Minciunii – putem fi auziţi de urechi străine. Asemenea vorbe pot pricinui lucruri mult mai rele decât Colţul Dragonului scrijelit pe uşa ta.

Rand nu avea nici o tragere de inima să mai pună vreo întrebare. Mâhnirea pusese şi mai mult stăpânire pe el. Iscoadele Celui Întunecat! Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns să-ţi faci griji din cauza Pieriţilor, a trolocilor şi a Draghkarului. Cel puţin dacă vedeai un troloc, îl recunoşteai imediat.

Pe neaşteptate, în pâcla din faţa lor se iviră nedesluşit nişte stive de lemn. Bacul se lovi cu o bufnitură de mal şi apoi ajutoarele luntraşului se grăbiră să prindă cu odgoane barca şi să coboare cu zgomot rampa, în timp ce Mat şi Perrin spuseră în gura mare că Tarenul nu era nici pe departe atât de lat cât auziseră ei. Lan coborî rampa ducându-şi armăsarul de căpăstru, urmat de Moiraine şi de ceilalţi. În timp ce Rand, ultimul, cobora cu Noruţ în spatele Belei, jupân Turnînalt strigă mânios:

— Hei, staţi puţin! Opriţi-vă! Unde mi-e aurul?

— Îl vei primi, se auzi glasul lui Moiraine de undeva din ceaţă.

Cizmele lui Rand bocăniră pe rampă şi apoi pe scândurile pontonului.

— Şi câte un ban de argint pentru oamenii tăi, adăugă Aes Sedai, ca răsplată pentru că am traversat repede râul.

Luntraşul şovăi, întinzându-şi gâtul ca şi cum ar fi mirosit primejdia, dar, când auziră de arginţi, oamenii săi se smulseră din toropeală. Înainte ca Turnînalt să apuce să mai spună ceva, coborâră tropăind rampa, unii dintre ei oprindu-se să mai ia o torţă. Luntraşul îi urmă, posac.

Rand îşi croi drum cu băgare de seamă de a lungul pontonului, copitele lui Noruţ răsunând slab în ceaţă. Pâcla plumburie era la fel de groasă ca deasupra râului. La capătul pontonului, Străjerul întindea bani oamenilor, înconjurat de torţele lui Turnînalt şi ale ajutoarelor sale. Toţi ceilalţi, în afară de Moiraine, aşteptau ceva mai departe, strânşi unii în alţii, neliniştiţi. Femeia Aes Sedai se uita la râu, dar Rand nu îşi putea da seama ce vede. Înfrigurat, se înfăşură mai bine în surtuc, aşa ud cum era. Acum ieşise cu adevărat din Ţinutul celor Doua Râuri şi i se părea că între el şi satul lui era mai mult decât un râu.

— Uite, grăi Land, întinzându-i lui Turnînalt ultima monedă. După cum ne-am înţeles. Nu puse punga la loc, iar luntraşul cu chip de nevăstuică o privea lacom.

Pontonul se zgâlţâi, scoţând un scârţâit puternic. Turnînalt sări ca ars şi întoarse capul spre bacul învăluit în ceaţă. Torţele care mai rămăseseră pe punte erau doar nişte puncte palide şi neclare de lumina. Pontonul pârâi, lemnul se frânse cu un huiet ca de tunet, cele două lumini se clătinară, apoi începură să se învârtească. Egwene scoase un ţipăt, iar Thom sudui.

— S-a desfăcut! striga Turnînalt. Îşi înşfăcă oamenii şi îi împinse spre capătul pontonului. Bacul s-a desfăcut, neghiobilor! Duceţi-vă după el! Duceţi-vă după el!

Îmbrânciţi de Turnînalt, bărbaţii făcură câţiva paşi, poticnindu-se, apoi se opriră. Luminile slabe de pe bac se roteau din ce în ce mai repede, şi mai repede. Ceaţa de deasupra se răsucea, trasă înăuntrul apei. Pontonul se cutremură. Bacul începea să se îndepărteze, iar zgomotul lemnului care se crăpa şi din care săreau aşchii era asurzitor.

— Un vârtej, spuse unul dintre ajutoare, cu glasul temător.

— Pe Taren nu sunt vârtejuri. Vocea lui Turnînalt era stinsă. N-a fost niciodată niciun vârtej…

— O întâmplare nefericită.

Glasul lui Moiraine, care îşi întoarse faţa de la râu, părea cavernos în ceaţa care o făcea să semene cu o umbră.

— O nenorocire, încuviinţa Lan, sec. Se pare că o vreme nu o să mai treci pe nimeni de partea cealaltă a râului. Păcat că ţi-ai pierdut barca. Scotoci din nou în punga pe care o ţinea în mână. Asta ar trebui să te despăgubească.

Turnînalt rămase o clipă uitându-se la aurul care strălucea în mâna lui Lan la lumina torţelor, apoi umerii i se lăsară, iar privirea i se îndreptă spre ceilalţi pe care îi trecuse râul. Abia desluşindu-se din pricina ceţii, cei din Emond’s Field stăteau liniştiţi. Luntraşul scoase un ţipăt înspăimântat şi abia îngăimat, smulse monedele din mâna lui Lan, se răsuci pe călcâie şi o zbughi în ceaţă. Ajutoarele sale erau la jumătate de pas în urma lui; se mistuiră şi ei în susul râului, iar lumina torţelor fu iute înghiţită de pâclă.

— Nu ne mai ţine nimic aici, hotărî Aes Sedai, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic neobişnuit. Ducându-şi iapa cea albă de căpăstru, ieşi de pe ponton şi o luă în sus pe mal.

Rand rămase locului, uitându-se la râul ascuns în ceaţă. „Poate că a fost doar o întâmplare. Nu sunt vârtejuri, a spus, dar…” Deodată îşi dădu seama că toată lumea plecase. Se grăbi să se caţere pe malul uşor povârnit.

După trei paşi, ceaţa groasă se destrămă cu totul. Încremeni pe loc şi se uită ţintă înapoi. O dungă de-a lungul malului despărţea pâcla deasă şi plumburie de cerul senin al nopţii, încă întunecat, deşi strălucirea lunii dădea de înţeles că zorile nu erau departe. Străjerul şi Moiraine stăteau de vorbă lângă cai, la câţiva paşi dincolo de hotarul ceţii. Ceilalţi se strânseseră puţin mai la o parte; chiar şi în întunericul străpuns de lumina lunii neliniştea lor era limpede. Toate privirile erau aţintite asupra lui Lan şi a lui Moiraine şi toţi, în afara de Egwene, se trăseseră puţin înapoi, ca şi cum nu ar fi vrut nici să îi piardă pe cei doi din vedere, dar nici să se aproprie prea tare. Rand, cu Noruţ de căpăstru, se duse lângă Egwene, iar ea îi zâmbi. Îşi spuse că strălucirea din ochii ei nu se datora numai luminii lunii.

— Urmează linia râului ca şi cum ar fi fost desenată cu penelul, spunea Moiraine pe un ton mulţumit. Nu sunt zece femei în Tar Valon care să poată face aşa ceva singure. Darămite în galopul calului.

— Nu mă plângeam, Moiraine Sedai, răspunse Thom, pe un ton sfios, care nu-i stătea în fire, dar n-ar fi fost oare mai bine să ne mai ascundă puţin? Să zicem până la Baerlon? Dacă Draghkarul o să se uite pe partea asta a râului, o să pierdem tot ce am câştigat.

— Draghkarii nu sunt foarte isteţi, jupân Merrilin, rosti sec Aes Sedai. Sunt nişte creaturi de temut, foarte primejdioase, cu privire ascuţită, dar cu minte puţină. O să-i spună Myrddraalului că de partea asta a râului este senin, dar că râul este acoperit de ceaţă mile întregi în ambele direcţii. Myrddraalul îşi va da seama cât m-a costat să fac asta. Va trebui să se gândească şi la posibilitatea că vrem să o luam în josul râului, iar asta îl va încetini. Va trebui să îşi împartă căutările. Ceaţa ar trebui să ţină îndeajuns de mult cât să nu fie sigur că nu am făcut măcar o parte din drum cu barca. Aş fi putut să întind ceaţa până puţin mai încolo, spre Baerlon, însă atunci Draghkarul ar fi izbutit să cerceteze tot râul în câteva ceasuri, iar Myrddraalul ar fi ştiut întocmai încotro ne îndreptăm.

Thom scoase un pufăit şi dădu din cap.

— Te rog să mă ierţi, Aes Sedai. Sper că nu te-am jignit.

— Ah, Moi… ah, Aes Sedai. Mat se opri şi înghiţi cu zgomot. Bacul… ah… ai… vreau să zic… nu înţeleg de ce… Vocea îi deveni din ce în ce mai slabă, apoi se stinse şi se lăsă o tăcere atât de profundă, încât sunetul cel mai puternic pe care îl auzea Rand era propria respiraţie.

În cele din urmă, Moiraine vorbi, iar vocea ei răzbătu în tăcerea deplină.

— Toţi vreţi lămuriri, dar, dacă v-aş explica tot ce fac, n-aş mai avea timp pentru nimic altceva. În lumina lunii, Aes Sedai părea cumva mai înaltă, ridicându-se aproape ameninţător deasupra lor. Aflaţi un lucru. Vreau să vă văd la adăpost în Tar Valon. Ăsta e singurul lucru pe care trebuie să-l ştiţi.

— Dacă mai stăm aici, adăugă Lan, Draghkarul nu va mai trebui să cerceteze râul. Dacă-mi aduc bine aminte… îşi duse calul înspre partea de sus a râului.

Ca şi cum mişcarea Străjerului i-ar fi luat o greutate de pe piept, Rand respiră adânc. Îi auzi şi pe ceilalţi făcând la fel, chiar şi pe Thom, şi îşi aduse aminte de o veche zicătoare. Să scuipi un lup în ochi mai bine stai, decât să fii văzut de o Aes Sedai. Totuşi, încordarea scăzuse. Moiraine nu se mai ridica ameninţător deasupra nimănui; abia dacă îi ajungea până la piept.

— Ce-ar fi să ne odihnim niţel, spuse Perrin plin de speranţă, terminând cu un căscat. Egwene, sprijinindu-se de Bela, oftă istovită.

Era primul sunet ce aducea a nemulţumire pe care Rand îl auzea din partea ei. „Poate că acum îşi dă seama că, la urma urmei, nu este o aventură măreaţă.” Apoi îşi aminti, cu un sentiment de vinovăţie, că, spre deosebire de el, Egwene nu dormise toată ziua.

— Trebuie să ne odihnim, Moiraine Sedai, grăi el. Doar am călărit toată noaptea.

— Atunci ar fi mai bine să vedem ce ne-a pregătit Lan, răspunse Moiraine. Haideţi, veniţi.

Îi duse în susul malului, în pădurea de dincolo de râu. Crengile desfrunzite făceau ca umbrele să pară şi mai adânci. La câteva zeci de picioare depărtare de Taren văzură o movilă întunecata lângă o poiană. În acel loc, mai demult, un potop săpase pe dedesubt şi prăvălise la pământ un întreg pâlc de arbuşti, transformându-i într-un ghem mare şi încâlcit, o împletitură aparent solidă de crengi, rădăcini şi trunchiuri. Moiraine se opri, şi, deodată, o lumină apăru jos, pe pământ, venind de sub grămada de copaci.

Azvârlind un ciot de torţă în faţa lui, Lan ieşi târându-se de sub movilă, după care îşi îndreptă spatele.

— Nu sunt musafiri nepoftiţi, îi spuse lui Moiraine. Iar lemnul pe care l-am lăsat aici e încă uscat, aşa că am făcut focul. O să ne odihnim la căldură.

— Ştiaţi că o să ne oprim aici? întrebă Egwene surprinsă.

— Părea un loc potrivit, răspunse Lan. Îmi place să fiu pregătit, pentru orice eventualitate.

Moiraine luă torţa din mâinile lui.

— Ai tu grijă de cai? După ce termini, o să văd ce pot face ca să-i scap pe ceilalţi de oboseală. Însă acum vreau să vorbesc cu Egwene.

Rand le văzu pe cele două femei ghemuindu-se şi dispărând sub grămada mare de trunchiuri de copaci. Era o deschizătură mică, prin care abia dacă te puteai strecura. Lumina torţei se făcu nevăzută.

Lan luase şi nişte traiste şi o cantitate mică de ovăz, dar nu îi lăsă pe ceilalţi să dea jos şeile cailor. Scoase însă piedicile pentru cai pe care le adusese cu el.

— S-ar odihni mai bine fără şei, dar, dacă trebuie să plecam repede, s-ar putea să nu mai avem timp să le punem la loc.

— Nu mi se pare că au nevoie de odihnă, spuse Perrin în timp ce încerca să treacă o traistă peste botul calului sau. Calul îşi smuci capul înainte să îl lase să pună baierele la locul lor. Şi Rand se căzni cu Noruţ şi de-abia după a treia încercare izbuti să treacă traista peste capul surului.

— Ba au, le o întoarse Lan. Îşi îndreptă spatele după ce puse piedica la armăsarul lui. Da, încă mai pot alerga. Vor fugi cât de repede pot, dacă îi lăsăm, dar până în clipa în care se vor prăbuşi morţi din pricina oboselii pe care nu au simţit-o. Aş fi vrut ca Moiraine Sedai să nu trebuiască să facă ce-a făcut, dar nu se putea altfel. Mângâie gâtul armăsarului, iar calul îşi săltă capul, ca şi cum ar fi vrut să arate că recunoaşte atingerea Străjerului. Trebuie să mergem încet câteva zile, până când îşi revin. Mai încet decât aş vrea. Dar, cu puţin noroc, o să fie bine şi aşa.

— Asta…? Mat înghiţi cu zgomot. Asta voia Moiraine să spună? Când vorbea despre oboseala noastră?

Rand mângâie gâtul lui Noruţ şi se uită în gol. În ciuda faptului că îl ajutase pe Tam, nu voia defel ca Aes Sedai să folosească Puterea Supremă şi asupra lui. „Lumină, aproape că a recunoscut că a scufundat bacul.”

— Cam aşa ceva. Lan râse înfundat, făcând o strâmbătură. Dar nu trebuie să vă faceţi griji că o să muriţi fugind. Poate doar dacă lucrurile se înrăutăţesc foarte mult. Acum gândiţi-vă numai că vă aşteaptă o noapte de somn în plus.

Deodată, de undeva de deasupra râului învăluit în ceaţă, se auzi ţipătul ascuţit al Draghkarului. Până şi caii încremeniră. Se auzi din nou, de data aceasta mai aproape, sfredelind capul lui Rand ca nişte ace. Apoi ţipetele se stinseră şi, în cele din urmă, dispărură cu totul.

— Am avut noroc, şopti Lan. Ne caută pe râu. Ridică din umeri şi tonul îi deveni dintr-odată foarte sec. Haideţi să intrăm. Mi-ar prinde bine nişte ceai fierbinte şi ceva cu care să-mi umplu burta.

Rand fu primul care se strecură, în patru labe, prin deschizătura din încrengături de copaci şi apoi printr-un scurt tunel. La capătul acestuia se opri, încă ghemuit. În faţă era un loc de o formă neregulată, o peşteră din lemn în care puteau toţi încăpea cu uşurinţă. Acoperişul din trunchiuri şi crengi de copaci era foarte jos, aşa că doar femeile puteau sta în picioare. Fumul de la focul care ardea pe un strat de pietre de râu se ridica şi se furişa afară; curentul era îndeajuns de puternic cât să înlăture tot fumul, dar împletitura era prea strânsă ca să lase să se vadă până şi cea mai mică licărire a focului. Moiraine şi Egwene, care îşi scoseseră mantiile, stăteau turceşte, faţă în faţa, lângă foc.

— Puterea Supremă, spunea Moiraine, vine din Adevăratul Izvor, forţa care pune în mişcare Creaţia, forţa pe care Creatorul a plăsmuit-o ca să învârtească Roata Timpului. Îşi lipi mâinile în faţă, apoi le împinse una în cealaltă. Saidin, jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor, şi Saidar, jumătatea femeiască, se luptă una cu cealaltă şi în acelaşi timp se ajută ca să ofere această forţa. Saidin – ridică o mână, apoi o lăsa să cadă – este pângărit de atingerea Celui Întunecat, ca o apa pe care pluteşte un strat subţire de untdelemn rânced. Apa este încă pură, dar nu o poţi atinge fără să nu atingi murdăria. Doar Saidar poate fi folosită fără primejdie.

Egwene stătea cu spatele la Rand. Acesta nu îi putea zări chipul, dar vedea cum ascultă cu nesaţ.

Mat îl înghionti pe Rand pe la spate şi mormăi ceva, aşa că intră în peştera din lemn. Moiraine şi Egwene nu îl băgară în seamă. Ceilalţi se îngrămădiră în spatele lui, scoţându-şi mantiile umede, aşezându-se în jurul focului şi întinzând mâinile spre foc ca să-şi le încălzească. Lan, care intră ultimul, scoase dintr-un ungher burdufuri de apă şi saci de piele, luă un ceainic şi începu să pregătească încetişor ceaiul. Nu asculta ce spuneau femeile, dar prietenii lui Rand începură să nu-şi mai întoarcă mâinile pe o parte şi pe alta deasupra focului şi să se holbeze pur şi simplu. Thom se prefăcea preocupat doar să-şi umple pipa bogat ornamentată, dar felul în care se apleca înspre femei îl dădea de gol. Moiraine şi Egwene se purtau ca şi cum ar fi fost singure.

— Nu, spuse Moiraine ca răspuns la o întrebare pe care Rand nu o prinsese, Adevăratul Izvor nu poate seca, tot aşa cum un râu care învârteşte roata unei mori nu poate seca. Izvorul este râul; femeia Aes Sedai – roata de apă.

— Şi chiar crezi că o să pot învăţa? întreba Egwene. Chipul îi strălucea de ardoare. Rand nu o văzuse niciodată atât de frumoasă şi atât de departe de el. Pot într-adevăr să devin şi eu Aes Sedai?

Rand sări în picioare, lovindu-se cu capul de tavanul scund de buşteni. Thom Merrilin îl apucă de braţ, împingându-l din nou jos.

— Nu fi neghiob, murmură Menestrelul. Cercetă femeile cu privirea – niciuna nu părea să fi observat ceva, şi se uită compătimitor la Rand. De acum nu mai poţi face nimic, băiete.

— Copila mea, spuse Moiraine blând, foarte puţine sunt cele care pot învăţa cum să atingă Adevăratul Izvor şi să se servească de Puterea Suprema. Unele reuşesc să înveţe mai bine, altele mai puţin. Tu eşti una dintre rarele care nu trebuie să înveţe nimic. Cel puţin, fie că vrei, fie că nu, vei atinge Adevăratul Izvor. Dar fără învăţătura pe care o poţi primi în Tar Valon, nu vei şti cum să stăpâneşti pe deplin aceasta forţă şi s-ar putea să nu supravieţuieşti. Bărbaţii care au din naştere capacitatea de a atinge Saidin mor, dacă Ajah Roşie nu îi găseşte şi nu îi domoleşte…

Thom mormăi ceva pe înfundate, iar Rand se foi, negăsindu-şi locul. Bărbaţii de felul celor despre care vorbea Aes Sedai erau foarte rari – nu auzise decât de trei în toată viaţa lui, şi, slavă Luminii, niciodată în Ţinutul celor Două Râuri dar râul pe care îl făceau înainte să fie găsiţi de femeile Aes Sedai era îndeajuns de mare încât oamenii să înceapă să povestească, era asemenea războaielor sau cutremurelor care distrugeau oraşele. Nu înţelesese niciodată prea bine ce anume făceau femeile Ajah. Potrivit poveştilor, erau grupuri de femei Aes Sedai care mai mult complotau şi se ciorovăiau între ele, dar toate poveştile erau de acord asupra unui lucru. Principala îndatorire a femeilor Ajah Roşie era să împiedice o altă Frângere a Lumii şi, astfel, îi urmăreau pe toţi bărbaţii care visaseră vreodată să stăpânească Puterea Supremă. Mat şi Perrin arătau de parcă şi-ar fi dorit dintr-odată să fie din nou acasă, în paturile lor.

— Dar şi unele femei mor. Este greu să înveţi fără cineva care să te călăuzească. Femeile pe care nu le găsim, cele care trăiesc, devin adesea… în partea asta de lume s-ar putea să devină Meşterese în satele lor. Moiraine se opri, gânditoare. Sângele vechi este încă puternic în Emond’s Field, iar sângele vechi cântă. Mi-am dat seama cine eşti de fapt în clipa în care te-am văzut. Nici o Aes Sedai nu poate să se găsească în prezenţa unei femei care poate stăpânii Adevăratul Izvor sau care este pe cale să se transforme şi să nu simtă acest lucru. Scotoci în punga de la brâu şi scoase o piatră mică şi albastră pusă pe un lănţişor de aur pe care îl purtase mai înainte în păr. Tu eşti foarte aproape de transformare, de prima atingere a Adevăratului Izvor. Ar fi mai bine să te călăuzesc. Aşa vei putea ocoli… urmările neplăcute pe care le îndură cele care trebuie să îşi găsească singure calea.

Egwene făcu ochii mari, se uită la piatră şi îşi umezi de mai multe ori buzele.

— Este… are Puterea?

— Fireşte că nu, se răsti Moiraine. Nu lucrurile au Puterea, copila mea. Chiar şi angrealul nu e decât o unealtă. Asta e doar o piatră albastră şi frumoasă. Însă poate lumina. Uite.

Mâinile lui Egwene tremurară când Moiraine îi puse piatra pe vârful degetelor. Încercă să se tragă înapoi, dar Aes Sedai îi ţinu mâinile într-o mână, iar cu cealaltă îi mângâie cu blândeţe capul.

— Uită-te la piatră, rosti Moiraine blând. E mai bine aşa decât să orbecăi singură. Scoate-ţi totul din minte în afară de piatră. Goleşte-ţi mintea şi lasă-te în voia lucrurilor. Nu există decât piatra şi hăul. O să încep eu. Lasă-te în voia lucrurilor şi lasă-mă pe mine să te călăuzesc. Niciun fel de gânduri. Lasă-te în voia lucrurilor.

Rand îşi înfipse degetele în genunchi şi strânse din dinţi până când îl durură maxilarele. „Nu trebuie să reuşească. Nu trebuie.”

Lumina ţâşni din piatră, o străfulgerare de albastru care dispăru imediat; nu era mai strălucitoare ca un licurici, dar Rand se cutremura ca şi cum ar fi fost orbitoare. Egwene şi Moiraine se uitau ţintă la piatră, cu chipurile golite de orice expresie. Se mai văzu o străfulgerare, apoi alta, până când lumina de culoarea azurului începu să pulseze ca o inimă. „E Aes Sedai, încercă el să-şi spună, fără nădejde. Moiraine face asta. Nu Egwene.”

O ultimă licărire slabă şi piatra deveni din nou un simplu obiect. Rand îşi ţinu răsuflarea. Egwene continuă să se uite o vreme la piatră, apoi îşi ridică privirea spre Moiraine.

— Am… am avut impresia că simt… ceva, dar… Poate că te-ai înşelat în privinţa mea. Îmi pare rău că ţi-ai pierdut timpul cu mine.

— N-am pierdut nimic, copila mea. Un uşor zâmbet de satisfacţie pluti pe buzele lui Moiraine. Tu singură ai făcut să apară ultima lumină.

— Eu? se miră Egwene, apoi se cufundă din nou în tristeţe. Dar n-a durat decât o clipă.

— Te porţi ca o ţărăncuţă fără minte. Cele mai multe femei care ajung în Tar Valon trebuie să înveţe luni de zile înainte să reuşească să facă exact ce ai făcut tu. Poţi ajunge departe. Poate chiar Suprema Înscăunată, într-o zi, dacă înveţi mult şi munceşti din greu.

— Vrei să spui…? Egwene scoase un ţipăt de încântare şi se repezi să o îmbrăţişeze pe Moiraine. Mulţumesc mult. Rand, ai auzit? O să fiu Aes Sedai!

Загрузка...