36 Ochiul din Pânză

Jupân Gill îi duse la o masă din colţul sălii mari şi porunci uneia dintre slujnice să le aducă de mâncare. Rand clătină din cap la vederea farfuriilor, pe care se aflau câteva feliuţe subţiri de friptură, acoperite cu sos, o lingură de frunze de muştar şi câte doi cartofi. Cu toate acestea, gestul lui nu era de mânie, ci unul trist, de resemnare. Nu mai erau de nici unele, după cum le spusese hangiul. Luându-şi cuţitul şi furculiţa, Rand se întrebă ce avea să se întâmple când nu mai rămânea nimic. Atunci, farfuria sa pe jumătate plină ar fi ajuns să pară un adevărat ospăţ. Gândul îl făcu să se cutremure.

Jupân Gill le alesese o masă retrasă, iar el însuşi se aşezase cu spatele spre colţul încăperii, de unde putea supraveghea totul. Nimeni nu se putea apropia să tragă cu urechea neobservat. După ce slujnica plecă, el spuse încet:

— Acuma, ia povestiţi-mi despre necazurile voastre. Dacă e să vă dau o mână de ajutor, mai bine să ştiu în ce mă bag.

Rand se uită la Mat, dar acesta privea urât în farfurie, de parcă se mâniase pe cartoful pe care tocmai îl tăia. Trase adânc aer în piept.

— Nici eu nu înţeleg foarte bine, începu el.

Îi povesti în cuvinte simple, fără să pomenească de troloci şi de Pieriţi. Dacă cineva le oferea ajutor, nu merita să-i povestească despre apariţia făpturilor din basme. Dar nici nu i se păru drept să dispreţuiască primejdia, trăgând după ei pe cineva care n-avea habar în ce urma să se amestece. Aşa că-i spuse că el şi cu Mat, împreună cu alţi tovarăşi, erau urmăriţi de nişte duşmani. Aceştia apăreau pe neaşteptate, erau extrem de periculoşi şi hotărâţi să le vina de hac tuturor, sau chiar mai rău. Moiraine le dezvăluise că unii dintre ei erau Iscoade ale Celui Întunecat. Thom nu avusese încredere deplină în Moiraine, dar, din câte le spusese, rămăsese împreună cu ei din pricina nepotului său. Fuseseră despărţiţi în cursul unui atac, în timp ce încercau să ajungă la Whitebridge, iar odată ajunşi acolo, Thom murise, salvându-i de un alt atac. Şi mai fuseseră şi alte încercări. Ştia că povestea nu suna perfect, dar nu avusese timp să se pregătească şi era primejdios să spună prea multe.

— Aşa că am tot mers până ce-am ajuns în Caemlyn, explică el. Aşa se hotărâse de la-nceput. Întâi în Caemlyn, apoi în Tar Valon.

Se foi neliniştit pe marginea scaunului. După ce păstrase taina atâta vreme, i se părea ciudat să-i povestească altcuiva, fie şi o parte.

— Dacă rămânem pe drumul ăsta, ceilalţi o să ne poată găsi, mai devreme sau mai târziu.

— Dacă n-au murit, mormăi Mat, cu nasul în farfurie.

Rand nu-i aruncă nici măcar o privire, dar ceva îl făcu să adauge:

— Dacă ne ajutaţi, s-ar putea să aveţi necazuri.

Jupân Gill îşi flutură braţul îndesat, într-un gest de dispreţ.

— N-aş putea spune că-mi caut necazurile cu lumânarea, dar am mai avut şi eu parte de ele la viaţa mea. N-o să le-ntorc spatele unor prieteni de-ai lui Thom, din pricina unor ticăloase de Iscoade ale Celui Întunecat. Cât despre tovarăşa asta a voastră de la miazănoapte, dacă vine în Caemlyn, am să aflu. Pe aici pe la noi exista oameni care supraveghează persoanele de soiul ăsta, iar veştile se răspândesc uşor.

Rand şovăi, apoi întrebă:

— Dar Elaida?

Hangiul şovăi şi el, apoi clătină din cap.

— N-aş zice. Poate ar fi mers, dacă n-aţi fi fost legaţi de Thom. Dar ea o să scoată totul de la voi, şi atunci cine ştie unde o s-ajungeţi. Poate în vreo temniţă. Poate şi mai rău. Se zice că ea poate simţi diverse lucruri, ce s-a-ntâmplat şi ce urmează să se-ntâmple. Se spune că ghiceşte pe dată ceea ce alţii încearcă să ţină secret. Eu, unul, nu ştiu sigur dacă-i aşa, dar n-aş risca. Dacă nu era vorba de Thom, puteaţi vorbi cu Gărzile. Lor nu le-ar lua prea multă vreme să se ocupe de Iscoadele astea ale Celui Întunecat. Dar chiar dacă n-aţi pomeni de Thom, veştile ar ajunge la Elaida de îndată ce s-ar auzi despre ce e vorba, şi atunci ne-am întoarce de unde am plecat.

— Da, fără Gărzi, încuviinţă Rand, iar Mat dădu şi el din cap cu tărie, în timp ce-şi îndesa mâncare în gură, pătându-şi bărbia cu sos.

— Necazul e că v-aţi încurcat în iţele politicii, băiete, chiar dacă nu din vina voastră, iar politica este o mlaştină ceţoasă, plina de şerpi.

— Dar cum rămâne cu… începu Rand, dar hangiul se strâmbă deodată şi se depărtă de zid, făcând scaunul să scârţâie sub greutatea sa.

În uşa care dădea spre bucătărie stătea bucătăreasa, care-şi ştergea mâinile de şorţ. Prinzând privirea hangiului, ea îi făcu semn să vină, apoi se întoarse de unde ieşise.

— Parc-am fi căsătoriţi, oftă jupân Gill. Descoperă ce nu merge înainte ca eu să-mi dau seama că s-a-ntâmplat ceva. Ba se-nfundă canalele, ba burlanele, ba apar şobolani. Aici, la mine, e curat, înţelegeţi, dar, cu atâţia oameni în oraş, şobolanii sunt peste tot. Adu mulţi oameni laolaltă şi hop şi şobolanii, iar acum tot oraşul s-a umplut dintr-odată de ei. N-aveţi idee cât costă, mai nou, o pisica bună, una cu adevărat pricepută la prins şoareci. Camera voastră e sus la mansardă. O să le spun fetelor să vă conducă şi puteţi întreba pe cine vreţi. Şi nu vă temeţi de Iscoadele Celui Întunecat. N-am eu o părere prea bună despre Mantiile Albe, dar, cu ei şi cu Gărzile, oamenii de soiul ăstora nu îndrăznesc să scoată nasul lor murdar în Caemlyn.

Scaunul scârţâi din nou, când el îl împinse îndărăt şi se ridică.

— Sper că nu-i iar vorba de canale.

Rand se întoarse la mâncarea sa, dar observă că Mat se oprise.

— Credeam ca ţi-era foame, spuse el.

Mat rămăsese cu ochii aţintiţi în farfurie, jucându-se cu o bucată de cartof pe care o plimba de colo colo cu furculiţa.

— Trebuie să mănânci, Mat. Trebuie să ne păstrăm puterile, dacă este să ajungem în Tar Valon.

Mat scoase un hohot de râs înfundat şi amar.

— Tar Valon! Până acum era vorba despre Caemlyn. Moiraine o să ne aştepte în Caemlyn. O să-i găsim în Caemlyn pe Perrin şi pe Egwene. Totul o să fie bine, dacă reuşim să ajungem în Caemlyn. Ei uite c-am ajuns, şi totul e la fel de rău. Nici urmă de Moiraine, de Perrin, de nimeni. Acum aud că totul va fi bine dacă reuşim s-ajungem în Tar Valon.

— Suntem în viaţă, rosti Rand, mai aspru decât intenţionase; inspiră adânc şi încercă să continue pe un ton mai blând. Suntem în viaţă. Asta, măcar, e bine. Iar eu unul am de gând să rămân în viaţă şi pe mai departe. Am de gând să aflu de ce suntem aşa de importanţi. Nu vreau să cedez.

— Atâţia oameni, şi oricare dintre ei poate fi Iscoada a Celui Întunecat. Ce repede ne-a făgăduit jupân Gill ajutorul. Ce soi de om o mai fi şi ăsta, căruia nu-i e frică de Aes Sedai şi de Iscoadele Celui Întunecat? Nu-i firesc. Un om obişnuit ne-ar da afară sau… sau… ceva de soiul ăsta.

— Mănâncă, îl rugă Rand cu blândeţe, şi-l urmări până ce Mat începu să mestece o bucată de friptură.

El însă rămase o vreme cu palmele pe masă, de-o parte şi de alta a farfuriei, ca să se oprească din tremurat. Îi era frica. Nu de jupân Gill, fireşte, dar chiar şi fără asta, erau destule pricini. Zidurile înalte ale oraşului nu puteau opri un Pierit. Poate trebuia să-i povestească şi hangiului despre asta. Însă chiar dacă Gill îl credea, oare ar mai fi fost dispus să-i ajute, odată ce afla că la Binecuvântarea Reginei putea apărea oricând un Pierit? Şi şobolanii, pe deasupra. Era adevărat că şobolanii se înmulţeau acolo unde erau mulţi oameni, dar îşi aminti de visul din Baerlon, care nu era vis, şi de o făptură mică, zăcând la pământ cu spinarea frântă. „Câteodată, Cel Întunecat se foloseşte de mâncătorii de leşuri pentru a afla ce doreşte, îi explicase cândva Lan. De corbi, de ciori, de şobolani…”

Mâncă şi el, dar, după ce termină, nici nu mai reuşi să-şi aducă aminte gustul mâncării.

Una dintre slujnice, cea care lustruia sfeşnicele când intraseră ei, îi conduse la camera de la mansardă. În peretele înclinat care dădea afară se vedea o lucarnă, iar de fiecare parte a ei era un pat. Pe uşă erau cârlige de care să-şi agaţe hainele. Fata cu ochii negri îşi tot răsucea fustele şi chicotea, de câte ori îl privea pe Rand. Era drăguţă, dar el ştia limpede că, dacă deschidea gura să-i vorbească, nu avea cum să nu se facă de râs. Îl făcu să-şi dorească să se fi putut înţelege cu fetele la fel de bine ca Perrin; văzând-o plecând, se simţi mulţumit.

Se aştepta să-l audă pe Mat comentând, dar, imediat după plecarea ei, acesta se aruncă pe unul din paturi, fără să-şi scoată mantia sau încălţările, şi se întoarse cu faţa la perete. Rand îşi atârnă lucrurile de cârlige, uitându-se la spinarea lui Mat. I se păru că stătea cu mâna vârâtă sub surtuc, jucându-se din nou cu pumnalul.

— Ai de gând să zaci aici, fără să te mişti? îl întrebă în cele din urmă.

— Sunt obosit, îngână Mat.

— Trebuie să mai vorbim câte ceva cu jupân Gill. S-ar putea să ne poată spune cum să-i găsim pe Egwene şi Perrin. E cu putinţă ca ei să fie deja în Caemlyn, dacă nu şi-au pierdut caii.

— Sunt morţi cu toţii, şopti Mat, cu faţa la perete.

Rand şovăi, apoi renunţă. Închise încet uşa după el, sperând că Mat avea, într-adevăr, de gând să doarmă.

Numai că, odată ajuns jos, descoperi că jupân Gill nu era de găsit, cu toate că privirea aprigă a bucătăresei dădea de înţeles că şi ea îl căuta. O vreme, Rand rămase în sala mare, dar se trezi că se holba la fiecare client care intra, fiecare străin care putea fi oricine – sau orice –, mai ales în acea primă clipă, când în uşă se vedea doar o siluetă cu mantie neagră. Dar un Pierit ajuns acolo, în sală, ar fi fost ca lupul scăpat în ţarcul cu oi.

Din stradă intră un om din Gardă, îmbrăcat într-o uniformă roşie, care se opri chiar lângă uşă, cercetându-i cu o privire rece pe cei dinăuntru, care se vedea că nu erau localnici. Rand rămase cu ochii aţintiţi la faţa de masă, când simţi privirile soldatului întorcându-se spre el; când ridică iarăşi ochii, bărbatul dispăruse.

Fata cu ochii negri tocmai trecea pe acolo, cu braţele pline de prosoape.

— Aşa fac câteodată, spuse ea, sigură pe sine. Doar ca să vadă că nu-s probleme. Au grijă de oamenii credincioşi Reginei, asta fac. N-ai de ce să-ţi faci griji.

Şi chicoti. Rand clătină din cap. N-avea de ce să-şi facă griji. Doar omul din Gardă nu venise la el să-l întrebe dacă-l ştia pe unul, Thom Merrilin. Ajunsese la fel de rău ca Mat. Se ridică şi-şi împinse scaunul la perete.

O altă slujnică tocmai verifica uleiul din lămpile înşirate pe perete.

— Mai e vreo încăpere în care pot şedea? o întrebă el; nu voia să se întoarcă sus şi să rămână ferecat împreuna cu Mat, aşa posomorât şi retras cum îl lăsase. Poate că e vreo sală de mese mai retrasă şi neocupată…

— Avem biblioteca, răspunse ea, arătându-i o uşă. Pe acolo, la dreapta, la capătul coridorului. S-ar putea să fie goală, la vremea asta.

— Mulţumesc. Dacă-l vezi pe jupân Gill, vrei să-i spui că Rand al’Thor trebuie să-i vorbească, dacă are câteva clipe libere?

— O să-i spun, promise ea, apoi rânji. Dar şi bucătăreasa vrea să-i vorbească.

Pesemne că hangiul se ascunsese pe undeva, se gândi el, îndepărtându-se.

Când pătrunse în încăperea pe care-i o indicase slujnica, se opri şi rămase cu gura căscată. Pe pereţi erau numai cărţi, poate vreo trei sau patru sute la un loc, mai multe decât văzuse în toată viaţa lui. Legate în pânză sau în piele, cu cotoare aurite. Numai câteva aveau coperte de lemn. Ochii lui se plimbară de colo colo, observând toate titlurile, oprindu-se la câteva dintre favoritele sale dintotdeauna. Călătoriile lui Jain Neopritul. Muncile lui Willim din Maneches. Inima i se opri în piept când dădu cu ochii de o copie legată în piele din Călătorie în ţinuturile Oamenilor Mării. Tam îşi dorise mereu s-o citească.

Imaginându-şi-l pe Tam cum ar fi luat cartea în mână, zâmbind, pipăind-o înainte să se aşeze să citească în faţa focului, cu pipa în gură, mâna lui Rand se încleştă pe mânerul sabiei, iar el se simţi cuprins de un fior de dor şi de singurătate care umbri plăcerea pe care i-o făcuseră cărţile.

În spatele său, auzi pe cineva dregându-şi vocea, şi-şi dădu brusc seama că nu era singur. Gata să-şi ceară scuze pentru grosolănia sa, se întoarse pe călcâie. Se obişnuise cu ideea că era mai înalt decât aproape toţi oamenii pe care-i întâlnea în cale, dar de data aceasta trebui să ridice capul din ce în ce mai sus, până ce rămase cu gura căscată. Ajunse, în cele din urmă, la capul celuilalt, care se apropia binişor de tavanul înalt de zece picioare. Văzu un nas lat cât toată faţa, aşa de lat încât era mai mult bot, decât nas. Sprâncene care atârnau ca nişte cozi, încadrând ochii de culoare deschisă, mari cât o ceaşcă de ceai. Urechi care se îngustau şi se terminau cu smocuri de păr, ieşind dintr-o coamă zburlită şi neagră. „Un troloc!” Rand ţipă scurt şi încercă să se tragă înapoi şi să-şi scoată sabia, dar se împiedică şi căzu grămadă la pământ.

— Ce n-aş da ca voi, oamenii, să nu mai faceţi aşa, tună o voce grava, ca o tobă; urechile păroase tresăltară puternic, iar glasul deveni trist. Aşa puţini dintre voi ne mai ţin minte. Dar, mă rog, presupun că-i din vina noastră. Numai câţiva au mai ieşit în lume, de când Umbra s-a întins peste Căile de Taina. Asta a fost acum… hmmm, şase generaţii. Chiar după Războaiele Troloce. Capul zburlit se clătină, şi se auzi un oftat, ca sforăitul unui taur. A trecut prea multă vreme, prea multă, şi mai sunt aşa puţini care călătoresc şi bagă de seamă, încât nu mai înseamnă nimic.

Rand ramase o vreme pe podea, cu gura căscată, privind misterioasa făptură, încălţată cu cizme late şi înalte până la genunchi şi înveşmântată într-un surtuc albastru închis, prins cu nasturi de la gât până la brâu, apoi căzând în falduri până la genunchi, ca o fustanelă, peste pantalonii largi. Făptura avea în mână o carte, care părea de-a dreptul minusculă, şi pe care o ţinea deschisă cu un deget mare cât trei.

— Credeam că sunteţi… începu Rand, apoi se gândi mai bine. Ce sânte… dădu să zică, dar nici aşa nu era prea grozav; în cele din urmă se ridică şi întinse timid o mână. Rand al’Thor mă cheamă.

Palma sa dispăru în mâna mare cât o lopată pe care i-o întinse celălalt, făcându-i o plecăciune politicoasă.

— Poţi să-mi spui Loial, fiul lui Arent, fiul lui Halan. Numele dumitale îmi bucură urechile, Rand al’Thor.

Părea un salut foarte oficial, aşa că Rand îi întoarse plecăciunea.

— Şi numele dumitale îmi bucură urechile, Loial, fiu al lui Arent, fiu… ăăă… al lui Halan.

Părea în continuare o iluzie, de vreme ce încă habar n-avea ce fel de făptură era, de fapt, Loial. Strângerea mâinii lui era surprinzător de blândă, dar, cu toate astea, Rand se simţi uşurat după ce îi dădu drumul, văzându-se nevătămat.

— Voi, oamenii, sunteţi iute la mânie, spuse Loial cu glasul lui jos şi tunător. Auzisem toate poveştile, fireşte, şi citisem cărţile, dar nu mi-am dat seama. În prima zi după ce-am ajuns în Caemlyn, nu-mi venea să cred ce tulburare am iscat. Copiii plângeau, femeile zbierau, iar o ceată de oameni m-a fugărit prin tot oraşul, cu bâte, cuţite şi torţe, strigând „Trolocii!”; mi-e teamă că începusem să mă înfurii puţin. Nici nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, dacă n-ar fi apărut Gărzile Reginei.

— Ce noroc, îngăimă Rand cu voce slabă.

— Mda, numai că şi ei păreau la fel de înfricoşaţi de mine ca şi ceilalţi. Au trecut patru zile de atunci, şi tot n-am putut să scot nasul din han. Bunul jupân Gill mi-a cerut chiar să nu mă arăt în sala mare, continuă el, scuturând din urechi. Nu zic că nu s-a purtat frumos cu mine, înţelegi. Dar în prima noapte a fost o mică problemă. Toţi oamenii păreau că vor să plece în acelaşi timp. Şi ce mai urlete, of, cu toţii încercau să iasă pe uşă unii peste alţii. Cred că au fost şi câţiva răniţi.

Rand îi privea vrăjit urechile care zvâcneau.

— Cinstit îţi spun, nu pentru asta am plecat din stedding.

— Eşti Ogier! exclamă Rand. Ia stai puţin! Şase generaţii? Ai pomenit de Războaiele Troloce. Ce vârstă ai?

De îndată ce rosti întrebarea, îşi dădu seama că era nepoliticoasă, dar Loial păru mai degrabă speriat decât jignit.

— Nouăzeci, răspunse el înţepat. Mai trebuie să treacă zece, şi o să pot să vorbesc în faţa adunării de pe Buturugă. Cred că Fruntaşii ar fi trebuit oricum să mă lase să vorbesc, de vreme ce se hotăra dacă să mi se dea sau nu voie să plec. Dar e adevărat că ei îşi fac mereu griji când cineva de vârsta mea pleacă Afară. Voi, oamenii, sunteţi aşa de grăbiţi şi de neprevăzuţi, începu el, apoi clipi şi-i făcu o scurtă plecăciune lui Rand. Te rog, iartă-mă. Nu trebuia să spun asta. Dar e adevărat că vă certaţi tot timpul, chiar şi când nu-i nevoie.

— Nu-i nici o problemă, îl linişti Rand, care se gândea încă la ceea ce aflase despre vârsta celuilalt. Era mai bătrân decât moş Cenn Buie, şi încă nu era îndeajuns de matur pentru a… Se aşeză pe unul dintre scaunele cu spătar înalt, iar Loial îşi alese altul, îndeajuns de mare pentru doi, în care tot nu încăpea foarte bine. Aşezat, era la fel de înalt ca un om care stătea în picioare.

— Măcar te-au lăsat să pleci.

Loial lăsă ochii în jos, mişcând din nas şi frecându-se cu un deget gros.

— Păi, de fapt, nu m-au lăsat. Vezi dumneata, adunarea de pe Buturugă nu dezbătuse încă prea mult, nu trecuse nici măcar un an, dar, din ce-am auzit, mi-am dat seama că, până ajungeau ei la o hotărâre, împlineam eu vârsta la care puteam să plec fără să le mai cer voie. Tare mi-e teamă că acum o să spună că m-am cam obrăznicit, dar cert e că am plecat pur şi simplu. Fruntaşii mi-au spus dintotdeauna că sunt prea repezit şi mi-e teamă că acum le-am dat dreptate. Mă întreb dacă şi-au dat până acum seama c-am plecat. Oricum, trebuia s-o fac.

Rand îşi muşcă buzele ca să nu râdă. Dacă Loial era repezit, era limpede cum erau ceilalţi Ogieri. Nu trecuse nici măcar un an de când dezbăteau? Dacă ar fi auzit, jupân al’Vere s-ar fi minunat. Când întâlnirile celor din Sfatul Satului ţineau jumătate de zi, cu toţii deveneau nerăbdători, chiar şi Haral Luhhan. Dorul de casă îl cuprinse aprig, aproape tăindu-i respiraţia, când se gândea la Tam, la Egwene şi la hanul Izvorul de Vin, la sărbătorile de Bel Tine de pe Pajişte, din vremurile bune. Dar se sili să uite.

— Dacă nu te superi, întrebă el, dregându-şi glasul, de ce ai dorit să pleci… ăăă, Afară, aşa de mult? Eu unul aş da orice să nu fi trebuit să-mi părăsesc casa.

— Păi, ca să văd, răspunse simplu Loial, de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Am citit cărţile, toate poveştile de călătorie, şi a început să mă ardă dorul să văd cu ochii mei, nu doar să citesc.

Ochii săi deschişi la culoare sclipiră, iar urechile se ciuliră brusc.

— Am studiat tot ce-am putut găsi cu privire la călătorii, la Căile de Taină, la obiceiurile din ţinuturile oamenilor şi la oraşele pe care le-am construit pentru voi, după Frângerea Lumii. Şi cu cât am citit mai mult, cu atât am devenit mai sigur că trebuia să plec Afară, să mă duc în toate locurile pe care neamul meu le vizitase cândva şi să văd desişurile cu ochii mei.

— Desişuri? întrebă Rand, clipind nedumerit.

— Da, desişurile. Copacii. Numai câţiva dintre Falnicii Copaci, fireşte, unii care se înalţă până la cer, ca să păstreze veşnică amintirea steddingului.

Scaunul pe care şedea scârţâi când el se aplecă înainte, gesticulând, fără să lase cartea din mâini. Ochii îi străluceau mai tare ca niciodată, iar urechile aproape că-i tremurau.

— În general, au folosit copacii care creşteau de la-nceput în locul respectiv. Nu poţi sili pământul să facă ceva ce nu-i stă în fire. După un timp, se va răzvrăti. Trebuie să-ţi modelezi intenţiile după felul ţinutului, nu invers. În fiecare desiş au fost plantaţi copaci din rândul tuturor celor care puteau creşte aşa cum se cuvenea în ţinutul acela, într-un echilibru perfect, astfel încât să se completeze unii pe alţii. Asta, fireşte, pentru a le merge bine, dar şi pentru ca armonia lor să încânte ochiul şi inima. Ah, cărţile vorbesc despre desişuri care-i făceau pe Fruntaşi să râdă şi să plângă în acelaşi timp şi care rămân pentru totdeauna verzi în amintirea noastră.

— Dar oraşele? întrebă Rand, iar Loial îi aruncă o privire nedumerită. Oraşele. Oraşele construite de Ogieri. Aici, de pilda. Caemlyn. Ogierii l-au construit, nu? Aşa spun poveştile.

— Lucrul în piatră, începu Loial, ridicând din umerii săi masivi. Păi, ăsta a fost doar un meşteşug pe care l-am deprins în anii de după Frângere, în Exil, pe când încă mai încercam să ne întoarcem la stedding. E folositor îmi închipui, dar nu se compară… Oricât ai încerca – şi am citit că Ogierii care au construit oraşele alea chiar au încercat – nu poţi face piatra să trăiască. Mai sunt şi acum câţiva care lucrează în piatră, dar numai pentru că voi, oamenii, stricaţi aşa de uşor clădirile din pricina războaielor. Erau câţiva Ogieri în… ăăă… Cairhien, cred că aşa-i zice acum, când am trecut eu pe acolo. Dar din fericire erau din alt stedding, aşa că nu ştiau nimic de mine, şi tot au fost foarte bănuitori când au văzut că mă plimbam pe Afară de unul singur, aşa de tânăr. Bine că n-am avut motive să mai rămân pe acolo. Oricum, înţelegi dumneata, lucrul în piatră este pur şi simplu ceva ce ne-a fost hărăzit de ţeserea Pânzei; desişurile ţin de suflet.

Rand clătină din cap. Jumătate dintre poveştile cu care crescuse tocmai se spulberaseră.

— Nu ştiam că Ogierii cred în Pânză, Loial.

— Ba fireşte că da. Roata Timpului ţese Pânza Vârstelor, iar vieţile noastre sunt iţele. Nimeni nu ştie ce loc va avea firul vieţii lui în Pânza ţesută, şi nici firul vieţii altora. Roata ne-a hărăzit Frângerea Lumii, Exilul, Piatra şi Dorul şi până la urmă ne-a redat steddingul, înainte să murim cu toţii. Câteodată mi se pare că motivul pentru care voi, oamenii, sunteţi aşa cum sunteţi este pentru că firele voastre sunt scurte. Pesemne că nu pot fi ţesute aşa cum se cuvine. Of, vai de mine, iar am făcut-o. Fruntaşii spun că vouă nu vă place să vi se amintească vreodată ce puţin trăiţi. Sper că nu te-am jignit.

Rand râse şi clătină din cap.

— Câtuşi de puţin. Presupun c-ar fi amuzant să trăieşti mult, aşa ca dumneata, dar nu m-am gândit niciodată la asta. Pare-mi-se că ar fi de ajuns pentru oricine să trăiască atâta cât moş Cenn Buie.

— E un om foarte bătrân?

Rand încuviinţă pur şi simplu. N-avea de gând să-i explice lui Loial că Cenn Buie nu ajunsese încă la vârsta pe care o avea el.

— Ei, spuse acesta, poate că voi oamenii trăiţi puţin, e adevărat, dar faceţi foarte multe cu vieţile voastre. Tot timpul fugiţi de acolo-colo şi sunteţi aşa de grăbiţi. Şi aveţi toată lumea la dispoziţie. Noi, Ogierii, suntem legaţi de stedding.

— Dar dumneata eşti Afară.

— O vreme, Rand. Dar până la urmă trebuie să mă întorc. Lumea asta e a voastră, a dumitale şi a neamului dumitale. Steddingul însă este al meu. Afară e prea multă hărmălaie. Şi s-a schimbat aşa de mult faţă de ceea ce am citit.

— Ei, lucrurile se schimbă cu timpul. Cel puţin unele.

— Unele? Jumătate dintre oraşele despre care am citit nici nu mai există, iar dintre celelalte, cele mai multe şi-au schimbat numele. Cairhien, de pildă. Numele adevărat este Al’cair’rahienallen, Dealul Răsăritului Auriu. Locuitorii nici nu-şi mai amintesc, în ciuda soarelui pe care-l brodează pe flamuri. Cât despre desişul de acolo, mă îndoiesc că a mai fost îngrijit de pe vremea Războaielor Troloce. Acum e pur şi simplu o pădure, unde lumea merge după vreascuri. Falnicii Copaci au dispărut cu toţii, şi nimeni nu şi-i aminteşte. Dar aici? Caemlyn e tot Caemlyn, dar au lăsat oraşul să crească drept peste desiş. Aici unde ne aflăm, suntem la mai puţin de un sfert de milă de centrul lui – de locul în care ar fi trebuit să fie centrul. N-a mai rămas niciun copac. Am fost şi în Tear, şi în Illian. Alte nume, şi nici o amintire. Pe locul în care a fost desişul din Tear este o păşune pentru cai, iar cel din Illian este parcul regal, în care regele îşi vânează căpriorii, şi nimeni nu poate intra fără voia lui. Totul s-a schimbat, Rand. Tare mi-e teamă că asta am să văd oriunde mă duc. Toate desişurile dispărute, toate amintirile pierdute, toate visurile – moarte.

— Să nu renunţi, Loial. Să nu renunţi niciodată. Dacă renunţi, ar fi ca şi cum ai fi murit, şopti Rand, apoi se afundă în scaun cât putea de mult, înroşindu-se la faţă.

Se aştepta ca Ogierul să-i râdă în nas, dar, în loc de asta, îl văzu pe Loial încuviinţând cu gravitate.

— Da, aşa face neamul vostru, nu? întreba el, apoi continuă cu glas schimbat, de parcă cita dintr-o carte. Până ce piere orice făptură şi orice picătură de apă, ne împotrivim Umbrei din toate puterile, sfidând-o până la ultima suflare, pentru a-l scuipa în faţă pe Duşmanul Vederii, în Ziua Cea din Urmă.

Loial îşi lăsă capul pe o parte, aşteptându-l parcă să vorbească, dar Rand n-avea habar ce trebuia să zică. Aşa, trecu o vreme, până ce sprâncenele lungi ale Ogierului începură să se lase în jos de uimire. Dar el aştepta în continuare, în timp ce Rand devenea din ce în ce mai stingherit din pricina tăcerii prelungite.

— Falnicii Copaci, spuse el în cele din urma, numai de dragul de a rosti ceva, sunt aşa, ca Avendesora?

Loial se ridică brusc; scaunul său scârţâi şi trosni aşa de puternic, încât Rand se temu să nu se rupă.

— Ştii bine că nu-i aşa. Mai ales tu.

— Eu? De unde să ştiu eu?

— Faci glume cu mine? Câteodată, voi, Aielii, faceţi nişte glume foarte ciudate.

— Ce? Eu nu sunt Aiel. Vin din Ţinutul celor Două Râuri. N-am văzut niciodată un Aiel!

Loial clătină din cap, iar smocurile din vârful urechilor i se pleoştiră.

— Vezi? Totul s-a schimbat şi jumătate din cunoştinţele mele sunt zadarnice. Sper ca nu te-am jignit. Sunt convins că ţinutul ăsta al dumitale e un loc foarte frumos, oriunde ar fi el.

— Cineva mi-a spus, începu Rand, că odinioară s-a numit Manetheren. Eu, unul, n-auzisem în viaţa mea, dar poate dumneata…

Urechile Ogierului se ridicaseră de bucurie.

— Ah! Manetheren, da…

Apoi smocurile de păr se lăsară la loc.

— Acolo era un desiş foarte frumos. Durerea dumitale îmi răsună în suflet, Rand al’Thor. N-am putut ajunge la timp.

Loial îi făcu o plecăciune, fără să se ridice, iar Rand îl imită. Bănuia că, dacă n-o făcea, Loial s-ar fi putut simţi jignit sau poate că l-ar fi considerat necioplit. Se întrebă dacă Loial credea cumva că el, Rand, îşi amintea atât de multe lucruri, cum păreau să facă Ogierii. Colţurile gurii şi ochilor celuilalt se lăsaseră în jos, ca şi cum împărtăşea durerea pierderii pe care o simţea şi Rand, ca şi cum nu trecuseră două mii de ani, sau cam aşa ceva, de când fusese distrus Manetheren, lucru de care Rand aflase numai din povestirile lui Moiraine. După o vreme, Loial oftă.

— Roata se-nvârte, vorbi el, şi nimeni nu ştie ce va aduce. Dar şi dumneata eşti la fel de departe de casă ca şi mine. Foarte departe, mai ales în vremurile astea. Fireşte, când Căile de Taină erau deschise… dar a trecut multă vreme de atunci. Spune-mi, ce te aduce aşa departe? Poate vrei şi dumneata să vezi câte ceva?

Rand deschise gura să spună că veniseră să-l vadă pe falsul Dragon, dar nu izbuti. Poate pentru că Loial se purta de parcă era de aceeaşi vârstă cu el, în ciuda celor nouăzeci de ani. Poate că, pentru un Ogier, nouăzeci de ani însemna o vârstă comparabilă cu a lui. Trecuse multă vreme de când nu mai avusese cu cine să discute serios despre ceea ce i se întâmpla. Se temuse mereu că oamenii cu care vorbea puteau fi Iscoade ale Celui Întunecat sau puteau crede acelaşi lucru despre el. Mat era aşa de retras, hrănindu-şi temerile cu propriile bănuieli, încât nu avea niciun rost să-i vorbească. Aşa ca Rand se trezi povestindu-i lui Loial despre Noaptea Iernii, dar nu ceva vag despre Iscoadele Celui Întunecat, ci adevărul despre trolocii care dăduseră buzna pe uşă şi despre Pieritul de pe Calea Carierei.

Pe de o parte, ceea ce făcea îl umplea de groază, dar se simţea de parcă ar fi fost, în acelaşi timp, doi oameni, unul care încerca să-şi ţină gura, iar celălalt care nu simţea decât uşurare, pentru că, în sfârşit, putea povesti, drept care se poticni, se bâlbâi şi istorisi ba una, ba alta. Shadar Logoth şi prietenii săi care se pierduseră în noapte, iar acum nu mai ştia dacă scăpaseră cu viaţă sau nu. Pieritul din Whitebridge şi Thom care murise pentru ca ei să poată scăpa. Pieritul din Baerlon. Iscoadele Celui Întunecat pe care-l întâlnise mai târziu, Howal Gode, băiatul care se temea de ei şi femeia care încercase să-l ucidă pe Mat. Jumate-Omul de lângă hanul Gâsca şi Coroana.

Totuşi, când începu să spună ceva despre vise, până şi acea parte din el care-şi dorea să vorbească simţi cum i se ridica părul pe ceafă. Strânse atât de puternic din dinţi, încât îşi muşcă limba. Răsuflând întretăiat, îl privi bănuitor pe Ogier, nădăjduind că acesta crezuse că îi povestise, pur şi simplu, despre nişte coşmaruri. Pe Lumină, totul suna într-adevăr ca într-un coşmar sau ca o poveste care putea îngrozi pe oricine. Poate că Loial avea să creadă numai că era pe cale să înnebunească. Poate că…

— Ta’veren, glăsui Loial.

Rand clipi.

— Poftim?

— Ta’veren, repeta Ogierul, frecându-se în spatele uneia din urechile ascuţite cu degetul sau îndesat şi ridicând uşor din umeri. Fruntaşul Haman spunea mereu că nu-l ascultam, dar câteodată, să ştii, chiar l-am ascultat. Ştii, desigur, cum se ţese Pânza.


— De fapt, nu m-am gândit niciodată la asta, răspunse Rand, încet. Se ţese pur şi simplu.

— Ei, mda, ce să zic, nu-i chiar aşa. Vezi dumneata, Roata Timpului ţese Pânza Vârstelor, iar vieţile noastre sunt iţele. Pânza nu este întotdeauna de neschimbat. Dacă un om încearcă să-şi schimbe cursul vieţii, iar Pânza poate să suporte asta, Roata ţese înainte şi aşa rămâne. Există mereu loc pentru schimbări mărunte, dar, câteodată, Pânza nu vrea, pur şi simplu, să accepte o schimbare mare, oricât de mult ai încerca, înţelegi?

Rand încuviinţă.

— Aş putea să trăiesc în continuare la o fermă din Emond’s Field, iar asta ar fi o schimbare mică. Dar, dacă aş vrea să fiu rege…

Izbucni în râs, iar pe chipul lui Loial apăru un rânjet care aproape că-i despică faţa în două. Avea dinţii albi şi laţi ca nişte dăltiţe.

— Da, aşa-i. Numai că uneori schimbarea te alege pe tine sau Roata te sileşte s-o accepţi. Iar, uneori, Roata răsuceşte de aşa natură un fir, sau mai multe, încât toate cele din jur sunt obligate să se răsucească şi ele, silind, la rândul lor, altele şi altele, şi tot aşa. Acel prim fir care creează Ochiul este ta’veren, şi este de neschimbat, dacă nu se schimba însăşi Pânza. Ochiul – ta’maral’ailen se cheamă – poate dura mai multe săptămâni, sau chiar ani. Se poate întinde peste un întreg oraş sau chiar peste toată Pânza. Artur Aripă-de-Şoim a fost ta’veren. Şi cred că şi Lews Therin Ucigaşul-de-Neam la fel, că veni vorba, adăugă el, chicotind zgomotos. Fruntaşul Haman ar fi mândru de mine. El îi dădea înainte şi nu se mai oprea, iar cărţile despre călătorii erau cu mult mai interesante, dar uneori chiar l-am ascultat.

— Toate bune şi frumoase, spuse Rand, dar nu înţeleg ce are asta cu mine. Eu sunt păstor, nu un al doilea Artur Aripă-de-Şoim. Şi nici Mat, nici Perrin nu sunt. E ridicol.

— N-am spus că ai fi, dar, ascultându-ţi povestea, aproape c-am simţit Pânza cum se răsucea, iar eu, în privinţa asta, n-am nici o înzestrare. Fii sigur că eşti ta’veren. Şi tu, şi poate şi prietenii tăi.

Ogierul se opri, pipăindu-şi gânditor nasul lat. În cele din urmă, încuviinţă ca pentru sine, de parcă s-ar fi hotărât.

— Aş vrea să călătoresc cu dumneata, Rand.

O vreme, Rand se holbă la el, întrebându-se dacă auzise bine.

— Cu mine! exclamă el când îşi regăsi glasul. N-ai auzit ce am spus despre…?

Brusc, se uită la uşă. Era bine închisă şi îndeajuns de groasă pentru ca nimeni să nu poată trage cu urechea de dincolo de ea, nici chiar dacă se lipea de scânduri. Cu toate acestea, coborî glasul.

— Despre cei care mă urmăresc…? Şi, pe deasupra, credeam că vrei să mergi să-ţi vezi copacii.

— În Tar Valon este un desiş foarte frumos, şi mi s-a spus că femeile Aes Sedai îl îngrijesc foarte bine. Pe lângă asta, nu doar desişurile vreau să le văd. Poate că nu eşti un al doilea Artur Aripă-de-Şoim, dar, o vreme cel puţin, o parte a lumii se va modela după tine. Poate că a şi început. Până şi Fruntaşul Haman şi-ar dori să vadă aşa ceva.

Rand şovăi. Ar fi fost bine să mai aibă pe cineva alături. Ori cu Mat, ori fără Mat, tot singur era. Ogierul îi dădea curaj, prin simpla lui prezenţă. O fi fost el tânăr, după socoteala neamului său, dar părea de neclintit, ca o stâncă, aşa cum era şi Tam. Iar Loial fusese peste tot, şi ştia multe. Îl privi pe Ogier, care şedea la locul lui, părând întruchiparea însăşi a răbdării. Şedea, şi era mai înalt decât majoritatea oamenilor care stăteau în picioare. „Cum să ascunzi pe cineva care are aproape zece picioare?” oftă el în sinea lui şi clătină din cap.

— Nu cred că-i o idee bună, Loial. Chiar dacă Moiraine ne găseşte aici, o să fim în pericol până ajungem în Tar Valon. Iar dacă nu… „Dacă nu, înseamnă că a murit, la fel ca toţi ceilalţi. Oh, Egwene.”

Se scutură, pentru a se trezi din visare. Egwene era în viaţă, iar Moiraine avea să-i găsească. Loial îl privi cu milă şi-l atinse pe umăr.

— Sunt convins că prietenii dumitale sunt bine, Rand.

Rand îi mulţumi printr-un semn din cap. Avea gâtul prea uscat ca să mai poată rosti ceva.

— Măcar vrei să vorbeşti cu mine, din când în când? oftă Loial, cu glasul înfundat. Şi poate să joci câte o partidă de pietre? N-am avut cu cine să vorbesc de câteva zile încoace, în afară de bunul jupân Gill, iar el este cel mai adesea ocupat. Mi se pare că bucătăreasa trage de el fără nici o milă. Poate că, de fapt, al ei e hanul.

— Sigur că vreau, răspunse Rand, răguşit, apoi îşi drese vocea şi încercă să zâmbească. Iar dacă ne-ntâlnim în Tar Valon, poţi să-mi arăţi desişul de acolo. „Trebuie să fi scăpat. Lumină, fă să fie aşa.”

Загрузка...