Pacientul englez

VIII Pădurea sfântă

Kip iese de pe câmpul în care săpa, cu mâna stânga ridicată ca şi cum şi-ar fi scrântit-o.

Trece pe lângă sperietoarea din grădina Hanei, crucifixul de care sunt atârnate conserve de sardine, şi o ia în sus spre vilă. Acoperă mâna ridicată înaintea sa cu cealaltă mână făcută căuş, ca şi cum ar proteja flacăra unei lumânări. Hana îl întâmpină pe terasă, iar el îi ia mâna şi i-o lipeşte de a sa. Gărgăriţa care se învârte în jurul unghiei de la degetul lui cel mic trece iute pe încheietura mâinii ei.

Ea se întoarce şi intră în casă. Acum îşi ţine ea mâna ridicată înaintea ei. Trece prin bucătărie şi urcă scările.

Pacientul îşi întoarce faţa spre ea când intră. Ea îi atinge piciorul cu mâna în care ţine gărgăriţa. O părăseşte, trecând pe pielea întunecată. Evitând marea cearşafului alb, îşi începe lunga călătorie peste restul trupului lui, un punct roşu-aprins pe ceva ce pare a fi carne vulcanică.

În bibliotecă, cutia detonatorului e în aer, împinsă de pe raft de cotul lui Caravaggio, când s-a întors la strigătul vesel al Hanei dinspre hol. Înainte de-a ating^e pământul, trupul lui Kip se strecoară dedesubt şi o prinde într-o mână.

Caravaggio aruncă o privire în jos şi zăreşte faţa tânărului suflând repede tot aerul din obraji.

Se gândeşte brusc că-i datorează o viaţă.

Kip izbucneşte în râs, pierzându-şi timiditatea în faţabărbatului mai în vârstă, ridicând cutia cu fire.

Caravaggio îşi va aminti cum a prins-o. Putea pleca în această clipă, putea să nu-l mai vadă niciodată, dar niciodată nu-l va uita. Peste ani şi ani, pe o stradă din Toronto, Caravaggio va ieşi dintr-un taxi şi va ţine uşa deschisă pentru un indian pe cale să se urce în maşină, şi atunci se va gândi la Kip.

Acum genistul râde spre faţa lui Caravaggio şi mai sus, pe lângă ea, spre tavan.

— Ştiu tot ce e de ştiut despre sarong-uri[40], Caravaggio îşi flutura mâna spre Kip şi Hana în timp ce povestea. În zona de est a oraşului Toronto i-am cunoscut pe indienii ăştia. Jefuiam o casă şi s-a dovedit a fi a unei familii indiene. S-au sculat din pat şi purtau cu toţii hainele astea, sarong-uri, în care dormeau, şi asta m-a mirat. Am discutat o grămadă de lucruri şi, într-un final, m-au convins să încerc unul. Mi-am scos hainele şi am păşit în sarong, iar ei s-au năpustit imediat asupra mea şi m-au gonit, pe jumătate gol, afară în noapte.

— E adevărată povestea asta? Fata zâmbi larg.

— Una dintre multele.

Îl ştia destul de bine încât aproape să-l creadă. Caravaggio era mereu atras de elementul uman în timpul tâlhăriilor sale. Furişându-se într-o casă de Crăciun, se enerva dacă observa calendarul de Crăciun[41] nedesfăcut până la data care trebuia. Purta adesea conversaţii cu diversele animale lăsate singure prin case, discutând retoric cu ele despre mâncăruri, hrănindu-le bine, şi era adesea întâmpinat de ele cu mare plăcere dacă cumva se întorcea vreodată la locul vreunei hoţii.

Păşeşte prin faţa rafturilor de la bibliotecă, cu ochii închişi, şi scoate o carte la întâmplare. Găseşte un spaţiu liber între două secţiuni de poezii şi începe să scrie acolo.

La patru după-amiază îl coborâră pe kip în groapă încins într-un ham până ce se afundă până la brâu în apa mocirloasă, cu trupul lipit de trupul bombei Esau. Carcasa lungă de trei metri de la cap la coadă, nasul îngropat în noroi la picioarele lui. Sub apa tulbure coapsele lui îmbrăţişau învelişul metalic, la fel cum soldaţi văzuţi de el îmbrăţişau femei prin colţurile sălilor de dans NAAFI. Când îi oboseau braţele le rezema de proptelele de lemn aşezate la nivelul umerilor pentru ca malul noroios să nu se prăbuşească peste el. Geniştii săpaseră groapa în jurul bombei Esau şi asiguraseră malurile cu grinzi de lemn înainte de sosirea lui la faţa locului. În 1941 începuseră să apară bombe Esau cu un nou detonator de tip Y; aceasta era a doua.

Căzuseră de acord în şedinţele de planificare că singurul mod de a înlătura noul detonator era să-l imunizeze. Era o bombă uriaşă, căzută în postura unui struţ. El coborâse desculţ şi se scufunda deja încet, prins în noroi, neputând să-şi găsească un punct de sprijin acolo jos, în apa îngheţată. Nu purta ghete — s-ar fi înţepenit în noroi, iar mai târziu, când era tras afară, smucitura scripetelui i-ar fi putut sfărâma gleznele.

Îşi aşeză obrazul stâng pe învelişul de metal, încercând să se încălzească prin autosugestie, concentrându-se asupra măruntei atingeri a soarelui care cobora în groapa adâncă de şase metri şi i se oprea pe ceafă. Ceea ce îmbrăţişa putea exploda în orice moment, la cea mai mică trepidaţie a întrerupătoarelor, la aprinderea încărcăturii de declanşare. Nu exista magie sau radiografie care să anunţe când se spărgea vreo capsulă minusculă, când se oprea din oscilaţia sa vreun fir. Acele mărunte semafoare mecanice erau ^ca murmurul unei inimi sau ca o comoţie cerebrală dobo-^rând un om care trece nevinovat strada în faţa ta.

În ce oraş se afla? Nici nu putea să-şi aducă aminte. Auzi o voce şi privi în sus. Hardy îi pasă echipamentul într-un rucsac legat la capătul unei frânghii, care rămase atârnat acolo în timp ce Kip începu să-şi aranjeze diverse cleme şi unelte în numeroasele buzunare de la haină. Fredona melodia pe care o cântase Hardy în drum spre locul bombei -

Şterse bine zona capului detonatorului şi începu să modeleze o cupă de lut în jurul lui. Apoi desfăcu borcanul şi turnă oxigen lichid în cupă. Lipi bine buza de lut peste metal. Acum trebuia din nou să aştepte.

Spaţiul dintre el şi bombă era atât de strâmt, încât putea simţi deja schimbarea de temperatură. Dacă ar fi fost pe sol ar fi putut să plece şi să se întoarcă după zece minute. Acum însă trebuia să stea acolo, lângă bombă. Erau două vietăţi neîncrezătoare închise împreună într-un spaţiu îngust. Căpitanul Carlyle lucrase cu oxigen lichid într-un puţ şi întregul tunel izbucnise brusc în flăcări. Îl scoseseră repede afară, deja inconştient în hamul său.

Unde se afla? Lisson Grove? Old Kent Road?

Kip înmuie nişte vată în apa tulbure şi o lipi de carcasa bombei, cam la treizeci de centimetri de detonator. Vata se desprinse, însemna că trebuia să mai aştepte. Când vata rămânea lipită, însemna că o arie suficient de largă în jurul detonatorului era îngheţată, iar el putea merge mai departe. Mai turnă oxigen în cupa de lut.

Cercul crescând de chiciură avea acum o rază de treizeci de centimetri. Încă două-trei minute. Se uită la anunţul pe care cineva îl lipise de bombă. Îl citiseră printre hohote de râs chiar în dimineaţa aceea, în jurnalul de informaţii la zi trimis tuturor unităţilor de eliminare a bombelor.

Cine scrisese asemenea lucruri?

Stătuse deja mai mult de o oră în groapă alături de bombă. Continuă să toarne oxigen lichid. La nivelulumerilor, chiar în dreapta sa, era un furtun care sufla aer normal, ca să nu-l ameţească vaporii de oxigen. (Văzuse soldaţi mahmuri inhalând oxigen ca să-şi lecuiască durerile de cap.) încercă din nou vata, care de data asta rămase lipită. Avea la dispoziţie cam douăzeci de minute. După aceea temperatura bateriei dinăuntrul bombei avea să crească din nou. Dar pentru moment detonatorul era îngheţat, iar el putea începe să-l demonteze.

Pipăi cu palmele învelişul bombei, încercând să detecteze vreo fisură în metal. Partea scufundată era în siguranţă, însă oxigenul se putea aprinde în contact cu orice materie explozivă expusă. Greşeala lui Carlyle. X pe Y. Dacă exista vreo fisură, trebuiau să folosească nitrogen lichid.

— E o bombă de o mie de kilograme, domnule. Un Esau. Vocea lui Hardy de pe creasta gropii de noroi.

— Model cincizeci B, înscris într-un cerc. Două compartimente detonatoare, cel mai probabil. Dar presupunem că al doilea nu e armat. În regulă?

Discutaseră toate acestea între ei mai înainte, dar detaliile erau reconfirmate, menţionate din nou pentru ultima oară.

— Acum conectează-mă la un microfon şi retrage-te.

— În regulă, domnule.

Kip zâmbi. Era cu zece ani mai tânăr decât Hardy, şi nu era englez, dar Hardy nu se simţea bine decât în litera disciplinei milităreşti. Soldaţii ezitau mereu să-i spună ”domnule”, dar Hardy o striga tare şi cu elan.

Lucra acum cu repeziciune pentru a scoate detonatorul toate bateriile fiind inerte.

— Mă auzi? Fluieră… În regulă, am auzit. Adaug puţin oxigen pentru ultima oară. Îl las să facă bule treizeci de secunde. Apoi încep. Reîmprospătez gheaţa. Bun, voi scoate acum piedica… În regulă, piedica scoasă.

Hardy asculta şi înregistra tot, în caz că s-ar fi întâmplat ceva. O scânteie, şi Kip se putea trezi într-un tunel de flăcări. Sau putea fi vreo nouă şmecherie introdusă în bombă. Cel care venea după el trebuia să ia în considerare toate posibilităţile.

— Folosesc cheia de amorsare. O scosese din buzunarul de la piept. Era rece şi trebui s-o frece puţin ca s-o încălzească. Începu să scoată inelul de amorsare. Mergea uşor, şi îi raportă lui Hardy.

— La Palatul Buckingham gărzile se schimbau, fluieră Kip. Scoase inelul de amorsare şi inelul de stabilizare şi le dădu drumul în apă. Le simţea rotindu-se încet spre picioarele sale. Totul avea să mai dureze încă patru minute.

— Alice cu unul din străjeri se mărita. Viaţa de soldat e grozav de grea! Alice zicea.

Cânta cu glas tare, încercând să-şi mai adune puţină căldură în trup, simţindu-şi pieptul îngheţat, dureros. Căuta întruna să se dea înapoi, să se ţină la distanţă de metalul congelat dinaintea sa. Şi trebuia să-şi ducă mereu mâinile la ceafă, unde încă mai bătea soarele, şi să le frece, curăţându-le de nămol şi unsoare şi gheaţă. Era greu de apucat capul detonatorului în manşonul de prindere. Apoi, spre groaza lui, capul detonatorului se rupse, se desprinse în întregime.

— O problemă, Hardy. Capul detonatorului s-a rupt de tot. Răspunde-mi, bine? Tot conţinutul detonatorului e înfundat acolo jos, nu pot ajunge la el. Nu e nimic expus de care să mă pot apuca.

— Cum stăm cu gheaţa? Hardy se afla chiar deasupra lui. Trecuseră doar câteva secunde, dar el alergase pânăla groapă.

— Mai avem gheaţă încă şase minute.

— Ieşiţi de acolo şi o detonăm.

— Nu, mai dă-mi nişte oxigen.

Îşi ridică mâna dreaptă şi o simţi primind o canistră îngheţată.

— Voi scurge balega pe zona expusă a detonatorului de unde s-a desprins capul — apoi voi tăia metalul. Îl cioplesc până mă pot agăţa de ceva. Acum dă-te înapoi, îţi spun tot ce fac.

Abia îşi putea stăpâni furia faţă de ceea ce se întâmplase. Balega, cum numeau ei oxigenul, i se scurgea peste tot pe haine, fâsâind la atingerea apei. Aşteptă să apară gheaţa, apoi începu să cioplească în metal cu o daltă. Mai turnă puţin, aşteptă, şi împinse mai adânc dalta. Când văzu că nimic nu se desprinde, îşi rupse o fâşie din cămaşă, o aşeză între metal şi daltă şi apoi bătu periculos în daltă cu un ciocan de lemn, despicând aşchii de metal. Pânza cămăşii fiindu-i singura protecţie împotriva unei scântei. Problema mai mare îi era răceala degetelor. Nu mai erau agile, ci înţepenite, ca bateriile bombei. Continuă să taie de-a curmezişul în metalul din jurul capului pierdut al detonatorului. Răzuindu-l în straturi, sperând că, fiind îngheţat, avea să suporte acest tip de operaţie. Dacă tăia direct, exista tot timpul pericolul de a atinge capsa detonantă, care aprindea încărcătura de declanşare.

Mai dură cinci minute. Hardy nu se mişcase de pe marginea gropii, şi, în schimb, îi anunţa cu aproximaţie timpul rămas de îngheţ. Dar, în realitate, nici unul dintre ei nu putea şti sigur. Dat fiind că se rupsese capul detonatorului, îngheţau acum o zonă diferită, iar apa, deşi lui i se părea rece, era mai caldă decât metalul.

Apoi zări ceva. Nu îndrăzni să mai cioplească pentru a mări deschizătura. Firul de contact al circuitului, fremătând ca un lujer argintiu. Dacă l-ar putea atinge. Încercă să-şi sufle puţină căldură în mâini.

Suflă tot aerul afară din plămâni, rămase câteva secunde nemişcat, şi, cu cleştele ascuţit, tăie firul în două înainte de a trage din nou aer în piept. Icni când gheaţa îi arse o porţiune din mână în timp ce-o scotea dintre circuite. Bomba era moartă.

— Detonatorul e scos din funcţiune. Încărcătura de declanşare neutralizată.

Sărută-mă. Hardy deja ridica troliul, iar Kip încerca să-şi încheie hamul; nu reuşea, cu arsura de la mână, cu frigul, cu toţi muşchii îngheţaţi. Simţi smucitura scripetelui şi se ţinu strâns de curelele de piele încă pe jumătate ataşate în jurul lui. Începu să-şi simtă picioarele cafenii smulse din strânsoarea noroiului, se simţi ridicat ca o mumie străveche dintr-o mocirlă. Picioarele lui mărunte ieşind din apă. Apăru, înălţat din groapă în lumina soarelui, întâi capul şi apoi pieptul.

Atârnă acolo, legănându-se încet sub construcţia de stâlpi care susţineau scripetele. Acum Hardy îl îmbrăţişa şi în acelaşi timp îl desfăcea din ham, eliberându-l. Deodată văzu o mulţime de oameni privindu-l de la douăzeci de metri depărtare, prea aproape, mult prea aproape ca să fie în siguranţă; ar fi fost omorâţi cu toţii. Dar, desigur, Hardy nu fusese acolo să-i ţină la distanţă.

Îl priveau în tăcere, el, un indian, agăţându-se de umărul lui Hardy, abia în stare să meargă până la maşină cu tot echipamentul — unelte şi canistre şi pături şi cu aparatele de înregistrare încă mai învârtindu-se prin jur, ascultând golul din groapă.

— Nu pot să merg.

— Doar până la maşină. Încă vreo câţiva metri, domnule. Aduc eu restul.

Se opreau întruna, apoi păşeau încet mai departe. Trebuiau să treacă pe lângă feţele aţintite spre măruntul bărbat cafeniu, desculţ, în uniforma udă, privindu-i faţa trasa care nu recunoştea şi nu părea să vadă nimic, pe nimeni. Tăcuţi cu toţii. Dându-se doar înapoi, să le facă loc lui şi lui Hardy. La maşină începu să tremure. Ochii nu puteau suporta luciul parbrizului. Hardy trebui să-l ridice şi să-l aşeze încet-încet pe scaun.

Când Hardy îl lăsă singur, Kip îşi scoase încet pantalonii uzi şi se înveli în pătură. Apoi rămase nemişcatacolo. Prea îngheţat şi ostenit ca să-şi desfacă măcar termosul cu ceai fierbinte aşezat lângă el pe scaun. Se gândi: nici nu mi-a fost frică acolo jos. Am fost doar furios — pe propria mea greşeală, sau pe posibilitatea că bomba ar avea vreo şmecherie. Un animal reacţionând doar spre autoapărare.

Numai Hardy, îşi dădu seama, mă mai păstrează om.

Când e câte o zi călduroasă La Vila San Girolamo, se spală toţi pe cap, întâi cu petrol lampant, să se asigure că nu vor avea păduchi, şi apoi cu apă. Întins pe spate, cu părul răsfirat, cu ochii închişi în soare, Kip pare a fi dintr-o dată vulnerabil. Apare o timiditate în el când se aşează în această postură fragilă, semănând mai mult cu un cadavru dintr-o legendă decât cu o fiinţă vie sau umană. Hana stă lângă el, cu părul ei castaniu-închis deja uscat. Acestea sunt momentele în care el povesteşte despre familia lui, despre fratele lui din închisoare.

Se ridică şi îşi aruncă părul peste faţă şi începe să-l şteargă de la un capăt la celălalt cu un prosop. Ea îşi imaginează întreaga Asie în gesturile acestui singur bărbat. Felul în care se mişcă, agale, tăcutele lui maniere. Povesteşte despre sfinţi războinici, şi ea simte acum că şi el este unul din ei, aspru şi profetic, oprindu-se numai în aceste rare momente însorite, în care e nesfânt, neceremonios, cu capul dat din nou pe spate, rezemat de masă, ca soarele să-i poată usca părul răsfirat ca grăunţele într-un coş de paie în formă de evantai. Deşi el este un bărbat din Asia care în aceşti ani de război şi-a găsit nişte părinţi englezi, urmându-le regulile ca un fiu ascultător.

— A, dar frate-meu mă crede un prost fiindcă am avut încredere în englezi. Se întoarce spre ea, cu raze de soare în ochi. Într-o bună zi, spune frate-meu, am să-mi deschid ochii. Asia încă nu e un continent liber, şi se îngrozeşte văzându-ne cum ne avântăm în războaie englezeşti. E un conflict de păreri pe care l-am avut dintotdeauna. „Într-o zi ai să-ţi deschizi ochii”, zice întruna frate-meu.

Genistul spune toate acestea cu ochii strâns închişi, luând în derâdere metafora fratelui. „Japonia face parte din Asia”, spun eu, „şi populaţia sikh a fost maltratată de japonezi în Malaezia. Dar fratele meu ignoră acest fapt. Zice că englezii îi spânzură acum pe sikh-ii care se lupta pentru independenţă”[42].

Ea îşi întoarce spatele, cu braţele încrucişate. Vrajbele din lume. Vrajbele din lume. Intră în semiîntunericul diurn al vilei şi se duce să stea cu englezul.

Noaptea, când ea îi desface părul, devine iar o altă constelaţie, tentaculele a o mie de ecuatoare pe perna lui, valurile lor între ei în îmbrăţişare şi în momentele de somn. Ea ţine în braţe o zeiţă indiană, ţine spice şi panglici. Când se apleacă asupra ei totul curge. Şi le poate lega de încheietura mâinii. Când el se mişcă ea îşi ţine ochii deschişi, să-i vadă scânteile de electricitate prin păr, în noaptea din cort.

El se mişcă întotdeauna în relaţie cu lucrurile din jur — pe lângă ziduri, în umbra gardurilor vii care împrejmuiesc terasa. Explorează periferiile. Când se uită la Hana vede o porţiune din obrazul ei slab proiectat pe priveliştea din spate. La fel cum trasează arcul zborului unui cânepar urmărind spaţiul adunat între el şi suprafaţa pământului. A străbătut Italia cu ochi care-au încercat să vadă totul, cu excepţia a ceea ce era trecător şi uman.

Singurul lucru pe care nu-l analizează niciodată este el însuşi. Nici umbra sa la amurg de soare, nici braţul întins spre spătarul unui scaun sau propria reflecţie într-o fereastră sau felul în care îl privesc cei din jur. În anii de război a învăţat că singurul lucru lipsit de pericol este el însuşi.

Petrece ore întregi cu englezul, care îi aminteşte de un brad văzut în Anglia, cu o ramură bolnavă, mult prea împovărată de ani, sprijinită într-o cârjă făcută din trupul altui copac. Creştea în grădina lordului Suffolk, pe o creastă, veghind asupra Canalului Bristol ca o santinelă, în ciuda unei asemenea infirmităţi, simţise că fiinţa dinăuntru era nobilă, că avea o memorie a cărei forţă se arcuia ca un curcubeu peste suferinţă.

Nici el nu are vreo oglindă. Îşi înfăşoară turbanul afară, în grădină, uitându-se prin jur la muşchiul de pe copaci. Dar observă brazdele trase de foarfeci prin părul Hanei. Îi cunoaşte respiraţia când îşi lipeşte faţa de trupul ei, peste claviculă, unde osul îi luminează pielea. Dar dacă l-ar întreba ce culoare au ochii ei, deşi a ajuns s-o adore, n-ar putea, crede ea, să-i spună. Ar râde şi ar încerca să ghicească, dar dacă ea, cu ochii ei negri, i-ar spune închizându-i că sunt verzi, el ar crede-o. Se poate uita atent în ochii cuiva fără să observe ce culoare au, aşa cum mâncarea care se află deja în gâtul sau în stomacul lui e numai materie, dincolo de gustul sau forma unui obiect anume.

Când vorbeşte cineva, îi urmăreşte gura, nu ochii şi culorile lor care, i se pare lui, se schimbă întruna în funcţie de lumina unei camere, de momentul unei zile. Gura dezvăluie nesiguranţă sau îngâmfare sau orice alt punct de pe spectrul naturii umane. Pentru el gura este partea cea mai complexă a unei feţe. Nu ştie niciodată sigur ce dezvăluie ochiul. Dar poate citi felul în care gura se întunecă în cruzime, sugerează tandreţe. Ochiul poate fi adesea interpretat greşit datorită reacţiei sale la o simplă rază de soare.

Adună toate lucrurile din jur ca pe nişte elemente ale unei armonii schimbătoare. O vede în clipe şi în locuri diferite, care îi schimbă vocea sau firea, sau chiar frumuseţea, aşa cum forţa ascunsă a oceanului ocroteşte sau dictează destinul bărcilor de salvare.

Aveau obiceiul de-a se trezi la răsăritul soarelui şi de-a lua cina în ultimele raze ale zilei. Întreaga seară târzie, numai o lumânare pâlpâia în întunericul din jurul pacientului englez, sau o lampă umplută pe jumătate, dacă reuşise Caravaggio să şterpelească nişte petrol lampant. Dar coridoarele şi celelalte dormitoare stăteau în beznă, ca un oraş îngropat. Se obişnuiseră să umble pe întuneric, cu mâinile întinse, atingând zidurile de o parte şi de alta cu vârfurile degetelor.

— Nici o lumină. Nici o culoare. Hana îşi fredona de una singură versul, iar şi iar. Obiceiul enervant al lui Kip de a sări în jos pe scări sprijinindu-se cu o mână de mijlocul balustradei trebuia oprit. Îşi imagină picioarele lui străbătând aerul şi izbind în stomacul lui Caravaggio, la întoarcerea sa acasă.

Stinsese lumânarea din camera pacientului englez cu o oră mai înainte. Îşi scosese tenişii, rochia îi era desfăcută la gât din cauza arşiţei, mânecile la rândul lor descheiate şi lejere, suflecate în sus pe braţ. O dulce dezordine.

La parter, în această aripă a clădirii, pe lângă bucătărie, bibliotecă şi capela părăsită, se afla o curte interioara închisă în sticlă. Patru pereţi de sticlă şi o uşă de sticlă ce ducea spre o fântână acoperită şi nişte rafturi cu plante moarte care probabil înfloriseră odată în încăperea încălzită. Această curte interioară îi amintea fetei din ce în cemai mult de o carte deschisă în care descoperi flori presate, ceva la care să te uiţi în trecere, fără a intra vreodată.

Era ora doua dimineaţa.

Fiecare intră în vilă pe o altă uşă. Hana pe poarta capelei, la capătul celor treizeci şi şase de trepte, iar el pe uşa dinspre curtea din partea de nord. Intrând în casă, Kip îşi scoase ceasul şi îl strecură într-o firidă la nivelul pieptului, în care se odihnea un sfânt mărunţel. Sfântul protector al acestei vile-spital. Ea nu avea să întrezărească nici o licărire fosforescentă. Îşi scosese deja pantofii şi rămăsese doar în pantaloni. Lanterna încinsă pe braţ era stinsă. Nu avea nimic altceva la el şi stătu o vreme nemişcat în întuneric, un băiat zvelt, un turban întunecat, kara jucându-i pe încheietura mâinii, pe piele. Se rezemă de colţul antreului ca o suliţă.

Apoi se strecură prin curtea interioară. Intră în bucătărie şi simţi imediat câinele în beznă, îl prinse şi îl legă de masă cu o funie. Luă laptele condensat de pe un raft şi se întoarse în încăperea de sticlă a curţii interioare. Pipăi cu mâinile de-a lungul laturii de jos a uşii şi găsi beţele rezemate de ea. Intră şi închise uşa după el, furişându-şi mâna afară în ultimul moment să sprijine din nou beţele de uşă. In caz că ea le văzuse. Apoi coborî în puţ. Un metru mai jos era o scândură aşezată transversal, care ştia că era rezistentă, închise capacul după sine şi se ghemui acolo, închipuindu-şi-o pe fată căutându-l sau ascunzându-se şi ea. Începu să sugă din conserva de lapte condensat.

Ea se aştepta la aşa ceva de la el. Ajungând în bibliotecă, îşi aprinse lanterna de pe braţ şi păşi de-a lungul rafturilor care se întindeau de la gleznele ei până la înălţimi nevăzute deasupra. Uşa era închisă, aşa încât nici o rază de lumină nu se putea vedea de pe hol. El ar putea zări lumina din cealaltă parte a uşilor de sticlă numai dacă s-ar afla în dreptul lor. Se oprea din metru în metru, căutând printre cărţile în mare parte în italiană vreuna în engleză rătăcită pe acolo, pe care să i-o citească pacientului englez. Ajunsese să iubească aceste cărţi, în învelişurile lor italiene, cu frontispiciile lor, cu ilustraţiile în culori dinăuntru acoperite cu foiţă de mătase, cu mirosul lor, chiar şi cu trosnetul pe care îl făceau dacă le deschideai prearepede, ca şi cum ai fi sfărâmat un şir de oase mărunte şi nevăzute. Se opri din nou. Mănăstirea din Parma.

— Dacă scap vreodată de problemele mele, îi spuse el Cleliei, voi vizita frumoasele tablouri din Parma si atunci poate vei binevoi să-ţi aminteşti numele Fabrizio del Dongo.

Caravaggio stătea întins pe covor, la celălalt capăt al bibliotecii. Din bezna lui, braţul stâng al Hanei părea a fi fosfor curat, luminând cărţile, reflectându-şi roşul în părul ei întunecat, arzându-i pe bumbacul rochiei şi pe mâneca umflată, la umăr.

Ieşi din puţ.

Cercul de lumină de un metru se răspândea în jurul braţului ei şi era apoi sorbit de întuneric, aşa încât lui Caravaggio îi părea că o vale de întuneric era aşternută între ei. Ea îşi vârî cartea cu copertă maro sub braţul drept, în mersul ei noi cărţi se iveau, iar altele dispăreau.

Se maturizase. Iar el o iubea acum mai mult decât o iubise pe vremea când o înţelesese mai bine, când ea era produsul părinţilor ei. Acum era ceea ce ea însăşi hotărâse să devină. Ştia că, dacă ar fi trecut pe lângă Hana pe o stradă oarecare din Europa, ea ar fi avut un aer familiar însă el n-ar fi recunoscut-o. În prima noapte când sosise la vilă îşi ascunsese şocul. Faţa ei ascetică, care la început îi păruse rece, îşi avea asprimea sa. Îşi dădu seama că în ultimele două luni se apropiase de ceea ce era ea acum. Nicinu putea să creadă propria sa plăcere la transformarea ei. Cu ani înainte, încercase să şi-o imagineze matură, dar inventase o persoană ale cărei calităţi erau modelate după locul din care se trăgea. Nu această străină minunată pe care o putea iubi mai profund fiindcă nu era făcută din nimic oferit de el.

Ea stătea întinsă pe canapea, îşi răsucise lanterna spre interiorul braţului ca să poată citi, şi se cufundase deja în lectură. La un moment dat, mai târziu, îşi ridică privirea, ascultând, şi stinse repede lumina.

Îi simţea oare prezenţa în cameră? Caravaggio era conştient de zgomotul propriei respiraţii şi de dificultatea pe care o avea de a respira regulat, liniştit. Lumina mai pâlpâi o clipă şi apoi fu iute stinsă din nou.

Apoi totul păru a fi în mişcare în cameră, în afară de Caravaggio. Auzea sunete peste tot în jurul său, mirat că nimic nu-l atingea. Băiatul se afla în odaie. Caravaggio se îndreptă spre canapea şi îşi coborî mâinile spre Hana. Nu era acolo. Când se ridică, un braţ îi înconjură gâtul şi îl trase în jos spre spate, ţinându-l strâns. O lumină i se aprinse orbitoare în faţă, şi icniră amândoi, prăbuşindu-se pe podea. Braţul cu lanterna încă apucându-l de gât. Apoi un picior gol se ivi în lumină, trecu peste faţa lui Caravaggio Şi apăsă pe gâtul băiatului de lângă el. Altă lanternă se aprinse.

— Te-am prins. Te-am prins.

Cele două trupuri întinse pe podea priviră umbra întunecată a Hanei deasupra conului de lumină. Ea cânta, „Te-am prins, te-am prins. M-am folosit de Caravaggio — care hârâie de-a binelea când răsuflă! Ştiam că avea să fie aici. El a fost momeala.”

Piciorul ei apăsă mai tare pe gâtul băiatului. „Dă-te bătut. Mărturiseşte.”

Caravaggio începu să tremure în strânsoarea băiatului, scăldat deja în sudoare, incapabil de-a se elibera. Ochiul orbitor al ambelor lanterne acum asupra sa. Trebuia cumva să se ridice şi să se târască afară din această teroare. Mărturiseşte. Fata râdea. Trebui să-şi stăpânească vocea înainte de a vorbi, dar nici nu-l auzeau, înfierbântaţi de aventura lor. Se descâlci din strânsoarea slăbită a băiatului şi, fără un cuvânt, ieşi din cameră.

Sunt din nou în întuneric. „Unde eşti?” întreabă ea. Apoi se mişcă iute. El i se aşează înainte, aşa încât ea se izbeşte de pieptul lui, şi astfel el şi-o strecoară în braţe. Ea îşi pune pe gâtul lui mâna, apoi gura pe gura lui. „Lapte condensat! În timpul jocului nostru? Lapte condensat?” Îşi lipeşte buzele de gâtul lui, de sudoarea de pe gât, gustându-l acolo unde-l apăsase mai înainte cu piciorul. „Vreau să te văd.” Lanterna lui se aprinde şi o vede, cu faţa pătată de praf, cu părul ridicat într-un vârtej de la transpiraţie. Surâsul ei, spre el.

Îşi strecoară mâinile subţiri în mânecile largi ale rochiei ei şi îi prinde umerii în căuşul palmelor sale. Dacă ea s-ar răsuci acum, mâinile lui ar urma-o. Ea începe să se aplece, îşi lasă toată greutatea în căderea ei spre spate, încrezătoare că o va urma, încrezătoare că mâinile lui îi vor opri căderea. Apoi el se va arcui prin aer, atingând-o doai cu palmele şi braţele şi gura, restul trupului ridicat precum coada unei insecte, călugăriţe. Lanterna încă mai e legată de muşchiul şi sudoarea braţului lui stâng. Faţa ei alunecă în lumină, să sărute şi să lingă şi să guste. Fruntea lui frecându-se de umezeala din părul ei.

Apoi, dintr-o dată, e în celălalt colţ al camerei, lanterna lui de genist săltând în toate părţile, în această încăpere în care şi-a petrecut o săptămână căutând toate detonatoarele posibile, aşa încât acum e curăţată. Ca şi cum camera a ieşit acum, într-un final, din război, nemaifiind o zonă de confruntare sau un teritoriu disputat. El se mişcădoar cu lanterna, rotindu-şi braţul, luminând tavanul, faţaei surâzătoare când se iveşte în lumină, aşezată pe spătatarul canapelei, privind luciul trupului lui zvelt. Dataurmătoare când trece pe lângă ea o vede aplecându-se şi ştergându-şi braţele de poalele rochiei. „Dar te-am prins, te-am prins”, cântă ea. „Eu sunt Mohicanul de pe Danforth Avenue.”

Apoi călăreşte pe spatele lui şi lumina lanternei ei se roteşte peste coperţile cărţilor de pe rafturile înalte, braţele ei ridicându-se şi coborând în timp ce o învârte, şi ea îşi aruncă toată greutatea înainte, se lasă în jos şi îi apucă coapsele, apoi se răsuceşte brusc şi se eliberează de el, întinzându-se pe vechiul covor cu un miros de ploaie trecută, străveche, încă în el, iar pe braţele ei ude, praf şi murdărie. El se apleacă spre ea, ea se întinde şi îi stinge lanterna. „Am câştigat, nu?” El încă n-a scos un cuvânt de când a intrat în cameră. Capul lui se înclină în acel gest pe care ea îl iubeşte, care este în parte încuviinţare, în parte.posibilă contrazicere. N-o poate vedea, orbit de lanterna ei. Îi stinge şi el lumina şi devin egali în întuneric.

Vine o lună în viaţa lor când Hana şi Kip dorm cu castitate unul lângă altul. Un celibat formal între ei. Descoperind că în iubire poate exista o întreagă civilizaţie, o întreagă împărăţie întinsă înaintea lor. Iubire faţă de ideea de el sau de ea. Nu vreau să mă iubeşti fizic. Nu vreau să te iubesc fizic. De unde a învăţat el acest lucru, sau ea, ^cine ştie, atât de tineri fiind. Poate de la Caravaggio, care îi povestise fetei în aceste seri despre tinereţile lui, despre tandreţea faţă de fiecare celulă din trupul unei persoane tubite, crescută din descoperirea propriei firi muritoare. Aceasta era, la urma urmei, o vârstă trecătoare. Dorinţa băiatului se împlinea doar în somnul cel mai adânc, în braţele Hanei, orgasmul lui având de-a face mai mult cu atracţia lunii, o sorbire a trupului său de către noapte.

Toată seara faţa lui subţire stătu lipită de coastele ei. Ea îi reamintea plăcerea de-a fi scărpinat, unghiile ei răzuindu-i în cercuri spatele. Era un lucru învăţat de la o ayah[43] cu mulţi ani înainte. Tot confortul şi pacea din copilărie, îşi aduse Kip aminte, veniseră de la ea, niciodată de la mama pe care o iubise sau de la fratele sau tatăl cu care se jucase. Când era speriat sau nu putea să doarmă, ayah era cea care îi ghicea nevoia, care îl cufunda încet în somn, cu mâna pe spatele lui mărunt şi subţire, aceasta străină aşa de apropiată, venită din sudul Indiei, care locuia cu ei, ajuta la treburile casei, gătea şi le servea masa, îşi creştea propriii copii în ghiocul aceleiaşi case, după ce îl mângâiase şi pe fratele lui mai mare în anii dinainte, cunoscând probabil firea tuturor copiilor mai bine decât propriii lor părinţi.

Era o dragoste reciprocă. Dacă Kip ar fi fost întrebat pe cine iubea cel mai mult, ar fi numit-o pe ayah înaintea mamei sale. Dragostea ei mângâietoare fiind pentru el mai profundă decât iubirea unei rude sau o iubire senzuală. Întreaga viaţă, avea să înţeleagă mai târziu, fusese atras în afara familiei sale, pentru a găsi o asemenea iubire. O apropiere platonică, sau câteodată o apropiere senzuală, a unei străine. Va fi destul de în vârstă când va înţelege acest lucru despre sine, când va putea măcar să-şi punî singur acea întrebare, despre cine era persoana pe care o iubea cel mai mult.

O singură dată simţi că îi dăduse şi el o asemenea alinare, deşi ea înţelegea deja iubirea lui. Când mama ei murise se strecurase în odaia ei şi îi îmbrăţişase trupul dintr-o dată îmbătrânit. Se aşezase în tăcere alături de jalea ei înîncăperea strâmtă de servitoare în care ea plângea dezlanţuit şi formal. O privise adunându-şi lacrimile într-o cană micuţă de sticlă ţinută lângă faţă. Avea s-o ia cu ea, băiatul ştia, la înmormântare. Stătuse în spatele trupului ei aplecat, cu mâinile lui de copil de nouă ani pe umerii ei, şi când într-un final ea se liniştise, doar când şi când câte-un fior, începuse s-o scarpine prin sari[44], apoi îl trăsese deoparte şi îi scărpinase pielea — aşa cum Hana primea acum această artă delicată, unghiile lui peste milioanele de celule ale pielii ei, în acest cort, unde continentele lor se întâlniseră, într-un orăşel de munte, în 1945.