Pacientul englez

V Katharine

Când îl visă întâia oara se trezi alături de soţul ei, ţipând.

În patul conjugal, rămase uitându-se fix la cearşaf, cu gura deschisă. Soţul ei îi puse o mână pe spate.

— Coşmar. N-avea nici o grijă.

— Da.

— Să-ţi aduc nişte apă?

— Da.

Nu voia să se mişte. Nu voia să se întindă din nou în acel spaţiu în care fuseseră împreună.

Visul avusese loc în această cameră — mâna lui pe gâtul ei (şi şi-l atinse acum), furia lui îndreptată spre ea, aceeaşi pe care o simţise în cele câteva daţi când îl întâlnise. Nu, nu furie, ci lipsă de interes, iritare la faptul că o femeie măritată se afla printre ei. Erau încovoiaţi ca două animale, iar el îi supusese gâtul, arcuit spre spate, încât nici nu putea să respire în dorinţa ei.

Soţul ei îi aduse paharul pe-o farfurioară, dar ea nu-şi putu ridica braţele, îi tremurau, slăbite. El îi duse cu stângăcie paharul la gură, să poată înghiţi apa plină de clor, o parte scurgându-i-se pe bărbie, picurându-i pe pântece. Când se întinse pe pat, nici nu mai avu timp să se gândească la ce văzuse în vis, căzu într-un somn rapid şi profund.

Acela fusese primul semn. Şi-l aminti la un moment dat în ziua următoare, dar era ocupată atunci şi refuză să lase semnificaţia lui să i se cuibărească în minte, o alungă; fusese o ciocnire accidentală într-o noapte aglomerată, ni-mic mai mult.

Un an mai târziu sosiră celelalte vise, blânde, mult mai periculoase. Şi, chiar şi în primul dintre acestea, îşi aminti mâinile lui pe gâtul ei şi aşteptă ca starea de calm dintre ei să se abată spre violenţă.

Cine aşterne fărâmele de hrană care te-ademenesc? Spre o persoană la care niciodată nu te-ai gândit în felul acesta. Un vis. Şi, mai târziu, un alt şir de vise.

El spuse mai târziu că fusese apropierea dintre ei. Împreună, în deşert. Aici aşa se întâmplă, spuse. Îi plăcea cuvântul — apropierea apei, apropierea a două sau trei trupuri într-o maşină navigând peste Marea de Nisip timp de şase ore. Genunchiul ei transpirat lângă schimbătorul de viteze al maşinii, genunchiul ei zdruncinându-se, săltând la fiecare hârtoapă. În deşert ai timp să te uiţi la toate, să raţionezi asupra coregrafiei tuturor obiectelor din jurul tău.

Când vorbea aşa, ea îl ura, ochii rămânându-i politicoşi, mintea însă dorind să-l pălmuiască. Dintotdeauna avusese dorinţa de a-i trage o palmă, şi îşi dădu seama că până şi acest fapt avea o natură senzuală. Pentru el toate relaţiile intrau într-un tipar. Erai clasat — apropiere sau depărtare. La fel cum, după el, istoriile lui Herodot explicau toate tipurile de societate. Presupunea că era versat în felurile de-a fi ale lumii, pe care în fapt o părăsise cu ani în urmă, luptându-se de atunci să cerceteze lumea doar pe jumătate inventată a deşertului.

La aeroportul din Cairo încărcară echipamentul în maşini, soţul ei rămânând în urmă, să verifice sistemul de alimentare cu combustibil al Moliei înainte ca cei trei bărbaţi să plece la drum a doua zi de dimineaţă. Madox se duse la una dintre ambasade să trimită o telegramă. Iar el se ducea în oraş să se îmbete, cum făcea de obicei la Cairo, în serile dinainte de plecare, mergând întâi la Opera Casino a lui Madame Badin, iar mai târziu dispărând pe străduţele din spatele hotelului Pasha. Avea să-şi facă bagajul înainte de-a ieşi în oraş, ca să trebuiască doar să se suie în maşină a doua zi de dimineaţă, mahmur.

Deci o conduse în oraş, aerul din jur umed, traficul încet şi greoi din cauza orei de vârf.

— E aşa de cald. Mi-ar prinde bine o bere. Vrei una?

— Nu, am de aranjat o mulţime de treburi în următoarele două ore. Îmi pare rău.

— E-n regulă, spuse ea. Nu vreau să te reţin.

— Mergem la o bere când mă întorc.

— Îîn trei săptămâni, aşa-i?

— Cam aşa ceva.

— Tare-aş fi vrut să vin şi eu.

El nu spuse nimic drept răspuns. Trecură peste podul Bulaq şi traficul se încetini şi mai mult. Prea multe căruţe, prea mulţi pietoni care credeau că străzile le aparţineau. O coti spre sud de-a lungul Nilului spre hotelul Semiramis, unde locuia ea, chiar în spatele cazărmii.

— De data asta ai să găseşti Zerzura, nu-i aşa?

— Am s-o găsesc de data asta.

Era la fel ca întotdeauna. Nici nu se uitase la ea tot drumul, chiar şi când stătuseră înţepeniţi într-un loc mai mult de cinci minute.

La hotel fu mult prea politicos. Când se purta aşa, îl plăcea şi mai puţin; trebuiau să pretindă cu toţii că această poză era curtoazie, amabilitate. Îi amintea de un câine îmbrăcat. La naiba cu el. Dacă soţul ei n-ar fi trebuit să lucreze cu el, ar fi preferat să nu-l mai vadă niciodată.

El îi scoase rucsacul din portbagajul maşinii şi se preoţi să i-l ducă în holul hotelului.

— Lasă, îl iau eu. Fusta îi era umedă de transpiraţie la spate când se dădu jos din maşină.

Portarul se oferi să-i care rucsacul, dar el spuse, „Nu,vrea să-l ducă singură”, şi ea se enervă din nou la prezumţia lui. Portarul îi lăsă în pace. Ea se întoarse spre el şi el îi dădu bagajul, aşa încât se trezi drept în faţa lui, cu ambele mâini ţinând cu stângăcie geanta grea înaintea ei.

— Bun. La revedere. Noroc.

— Da. O să am grijă de ceilalţi. Vor fi în siguranţă. Ea încuviinţă din cap. Stătea în umbră, iar el, ca şi cum n-ar fi observat lumina crudă, stătea drept în soare. Apoi făcu un pas înainte, şi mai aproape, şi ea se gândi o clipă că avea s-o îmbrăţişeze. În schimb, el îşi întinse mâna dreaptă şi o trecu dintr-o singură mişcare peste gâtul ei gol, încât pielea îi fu atinsă de întregul lui antebraţ umed.

— La revedere.

Se sui înapoi în maşină. Ea îi simţea acum sudoarea, ca sângele lăsat de tăişul unui cuţit, pe care gestul braţului lui părea să-l fi imitat.

Ea ridică o pernă şi şi-o aşează în poală ca pe un scut împotriva lui. „Dacă mă vei iubi, n-am să ascund acest lucru. Dacă te voi iubi, n-am să ascund acest lucru.”

Îşi duce perna în dreptul inimii, ca şi cum ar vrea să sufoce acea parte din ea care se răzvrătise.

— Ce urăşti cel mai mult? o întreabă.

— Minciuna. Dar tu?

— Posesiunea, spune el. Când mă părăseşti, uită-mă. Pumnul ei porneşte spre el şi izbeşte tare în osul de dedesubtul ochiului. Apoi ea se îmbracă şi pleacă.

În fiecare zi el se întoarce acasă şi se uită în oglinda la vânătaia neagră. A devenit curios, nu atât despre vânătaie, cât despre forma propriei sale feţe. Sprâncenele lungi, pe care nu prea le observase înainte, firele albe din părul de culoarea nisipului. Nu se privise aşa într-o oglindă de anide zile. Chiar că era lungă sprânceana aia.

Nimic nu-l poate ţine departe de ea.

Când nu e în deşert cu Madox, sau cu Bermann prin bibliotecile arabe, o întâlneşte în parcul Groppi — lângă grădinile de pruni udate din abundenţă. Acolo ea e cea mai fericită. E o femeie care duce dorul umezelii, care a iubit întotdeauna scundele garduri vii şi ferigile verzi. Pe când lui atâta verdeaţă îi pare un carnaval.

Din parcul Groppi dau un ocol către oraşul vechi, Cairo Sud, pieţe prin care puţini europeni se abat. In camerele lui pereţii sunt acoperiţi de hărţi. Şi, în ciuda încercărilor lui de a o mobila, locuinţa lui încă mai are un aer de tabără de pornire.

Stau întinşi unul în braţele celuilalt, cu pulsul şi umbra ventilatorului deasupra. Toată dimineaţa, el şi Bermann au lucrat la muzeul arheologic comparând texte arabe şi cărţi de istorie europene într-o încercare de a recunoaşte ecouri, asemănări, schimbări de nume — întorcându-se înapoi în timp, dincolo de Herodot, până la Kitab al Kanuz, în care Zerzura primeşte numele femeii ce se îmbăiază într-o caravană din deşert. Şi acolo la muzeu la fel, clipirea înceată a umbrei unui ventilator. Şi aici acasă la fel, un ecou şi un schimb intim de poveşti din copilărie, o cicatrice, un fel de-a săruta.

— Nu ştiu ce să fac. Nu ştiu ce să fac! Cum să fiu amanta ta? O să înnebunească.

O listă de răni.

Diversele culori ale vânătăii — de la roşcat-aprins la cafeniu. Farfuria cu care a traversat camera, aruncând conţinutul deoparte, şi pe care i-a spart-o în cap, sângele înflorind în părul ca paiele. Furculiţa care i s-a înfipt în umăr, lăsându-şi urmele muşcăturii, despre care doctorul a bănuit că fusese făcută de o vulpe.

Plonja cu ea într-o îmbrăţişare, uitându-se întâi pe ascuns să vadă ce obiecte mişcătoare se aflau prin jur. O întâlnea împreună cu alţii in public, plin de vanătăi sau cu capul bandajat, şi dădea explicaţii despre taxiul care frânase brusc aşa încât el se izbise de marginea ferestrei deschise. Sau cu tinctură de iod pe antebraţ, acoperind o tăietură. Madox se îngrijoră, gândindu-se că devenise predispus la accidente. Ea surâse sarcastic, în tăcere, la slăbiciunea explicaţiei lui. Poate e vârsta, poate are nevoie de ochelari, spuse soţul ei, dându-i un cot lui Madox. Poate-i vreo femeie pe care-a cunoscut-o, spuse ea. Uite, semnul ăla nu seamănă cu zgârietura sau muşcătura unei femei? Un scorpion, spuse el. Androctonus australis.

O vedere. Un scris ordonat umple chenarul dreptunghiular.

Fără dată, fără semnătură.

Uneori, când poate să-şi petreacă noaptea cu el, sunt treziţi de cele trei minarete ale oraşului, care-şi încep rugăciunile înainte de ivirea zorilor. Umblă alături de ea prin pieţele indigo aflate între partea sudică a oraşului şi casa ei. Frumoasele imnuri ale credinţei străbat aerul ca nişte săgeţi, un minaret răspunzându-i altuia, ca şi cum şi-ar transmite un zvon despre ei doi, cum păşesc prin aerul rece al dimineţii, un miros de cărbune şi cânepă dând deja profunzime aerului. Nişte păcătoşi într-un oraş sfânt.

Mătură cu braţul farfurii şi pahare de pe o masa de restaurant, poate că ea are să-şi ridice privirea altundeva în oraş, auzind această zarvă. Când e fără de ea. El care niciodată nu s-a simţit singur prin depărtări de-atâţia kilometri, între oraşele deşertului. Un om în deşert poate ţine o absenţă în mâinile făcute căuş, ştiind că-l va hrăni mai mult decât apa. A auzit că există o plantă pe lângă El Taj a cărei inimă, dacă o scobeşti, e înlocuită de un lichid cu daruri medicinale. În fiecare dimineaţă poţi sorbi acest lichid, o porţie egală cu inima smulsă. Planta mai înfloreşte vreme de un an şi apoi moare din vreo lipsă sau alta.

Stă întins în camera lui, înconjurat de hărţi palide. E fără Katharine. Foamea lui vrea să mistuie toate regulile, întreaga etichetă socială.

Viaţa ei alături de alţii nu-l mai interesează. Nu-i vrea decât frumuseţea luminoasă, teatrul de expresii. Vrea mărunta şi tainica privire dintre ei, cea mai restrânsă rază vizuală, deosebirile dintre ei aşezate alături, ca două pagini lipite într-o carte închisă.

A fost descompus de ea.

Şi dacă ea l-a adus până aici, până unde a dus-o el pe ea?

Când se află închisă între zidurile clasei ei sociale, când stau aşezaţi unul lângă altul în grupuri mai largi, el spune bancuri, la care nu râde nici el. Cu o patimă necaracteristică, critică istoria explorărilor. Face acest lucru când e nefericit. Numai Madox îi cunoaşte acest obicei. Dar ea nici măcar nu-i întoarce privirea. Zâmbeşte către toată lumea, către obiectele din cameră, admiră un aranjament floral, lucruri impersonale, lipsite de importanţă. Îi interpretează greşit comportamentul, presupunând că asta vrea, şi dublează grosimea zidului dintre ei pentru a se apăra.

Dar acum el nu poate să sufere acest zid al ei. Şi tu îţi înalţi zidurile, îi spune ea, aşa că îmi am şi eu zidul meu. O spune strălucind de-o frumuseţe care îl mistuie. Ea cu elegantele ei veşminte, cu faţa ei palidă care râde către toţi care-i zâmbesc, cu surâsul acela şovăielnic la glumele lui furibunde. El îşi continuă remarcile teribile despre una sau alta din vreo expediţie care le este cunoscută tuturor.

Din clipa în care se îndepărtează de el, în holul barului Groppi, după ce o salută, e înnebunit. Ştie că singurul mod de-a accepta pierderea ei este să poată s-o mai îmbrăţişeze o dată, sau să fie îmbrăţişat de ea. Să poată cumva să se oblojească unul pe celălalt la ieşirea din această legătură a lor. Nu printr-un zid.

Lumina soarelui se revarsă în camera lui din Cairo. Mâna lui moleşită pe cartea lui Herodot, toată încordarea adunată în restul trupului, încât scrie cuvintele aiurea, literele răsfirându-se ca lipsite de coloana lor vertebrală. Nici nu poate să scrie cuvântul lumină. Cuvântul iubire.

În apartament e lumină doar dinspre râu şi dinspre deşertul de dincolo de albia sa. Razele cad pe gâtul ei pe picioarele ei pe cicatricea de la vaccin pe care el o iubeşte pe braţul ei drept. Ea stă pe pat, îmbrăţişându-şi goliciunea. El îşi trece palma deschisă peste sudoarea umărului ei. Este umărul meu, gândeşte, nu al soţului ei, acesta este umărul meu. Ca amanţi şi-au dăruit părţi ale trupului unul altuia, astfel. In odaia asta de pe malul râului.

În puţinele ore pe care le au, camera s-a întunecat până la această treaptă de lumină. Doar lumină de râu şi deşert. Doar rareori, când primesc şocul vreunei ploi merg la fereastră şi îşi înalţă braţele, întinzându-se, să leatingă cât mai mult din trup. Strigăte înălţate către scurtul torent umplu străzile.

— Nu ne vom mai iubi niciodată. Nu ne mai putem întâlni niciodată.

— Ştiu, spune el.

Noaptea insistenţei ei de a se despărţi.

Stă aşezată, închisă în ea, învelită în armura teribilei sale conştiinţe. Nu poate s-o atingă. Numai cu trupul îi mai e aproape.

— Niciodată. Orice s-ar întâmpla. -Da.

— Cred că el ar înnebuni. Înţelegi?

Nu-i răspunde nimic, renunţând la încercarea de-a o trage spre miezul fiinţei lui.

O oră mai târziu ies în noaptea uscată. Aud în depărtare melodiile gramofonului, venind de la cinematograful Muzică pentru Toţi, dinspre ferestrele sale deschise împotriva căldurii. Vor trebui să se despartă înainte de ora închiderii, când persoane cunoscute de ea pot ieşi de acolo.

Sunt în grădina botanică, lângă Catedrala Tuturor Sfinţilor. Ea zăreşte o lacrimă şi se apleacă şi o linge, sorbind-o. Aşa cum i-a sorbit sângele de pe mână când s-a tăiat gătind mâncare pentru ea. Sânge. Lacrimă. Totul îi lipseşte din trup, simte că înăuntru a mai rămas doar fum. Singurul lucru viu este certitudinea atracţiei şi dorinţei viitoare. Ce-ar vrea să spună nu-i poate spune acestei femei a cărei sinceritate e ca o rană, a cărei tinereţe nu e încă muritoare. Nu poate schimba ceea ce iubeşte cel mai mult la ea, lipsa ei de compromisuri, care face ca romantismul poemelor iubite de ea să-şi găsească încă locul cu uşurinţă în lumea reală.

Această noapte a insistenţei ei. Douăzeci şi opt septembrie. Ploaia de pe crengi, uscată deja de razele fierbinţi ale lunii. Nici măcar o picătură de răcoare n-a rămas, să cadă peste el ca o lacrimă. Această despărţire din parcul Groppi. N-a întrebat-o dacă soţul ei e acasă, sus, în acel pătrat de lumină, peste drum.

Priveşte şirul înalt de palmieri călători deasupra lor, braţele lor întinse. Aşa cum capul şi părul ei erau deasupra lui, când îi era amantă.

Acum, nici un sărut. Doar o îmbrăţişare. Se desprinde de ea şi se îndepărtează, apoi se întoarce. E încă acolo. Vine înapoi, se opreşte la câţiva metri de ea, un deget ridicat să sublinieze ce avea de spus.

— Vreau doar să ştii. Încă nu mi-e dor de tine.

Faţa lui îi pare teribilă, încercând să surâdă. Capul ei se întoarce brusc de la el şi loveşte stâlpul porţii. Vede că o doare, îi observă grimasa. Dar deja s-au despărţit, sunt două persoane distincte acum, zidurile toate înălţate la insistenţa ei. Smucitura ei, durerea ei e întâmplătoare, e voită. Mâna ei ridicată la tâmplă.

— Are să-ţi fie, spune ea.

De acum înainte, din acest moment al vieţilor noastre, îi şoptise ea mai devreme, ori ne găsim sufletele, ori ni le pierdem.

Cum se poate întâmpla aşa ceva? Să te îndrăgosteşti şi să fii descompus.

Am fost în braţele ei. I-am ridicat mâneca de la cămaşă până la umăr, să-i văd cicatricea de la vaccin. Iubesc semnul ăsta, am spus. Această palidă aureolă pe braţul ei. Văd instrumentul zgâriind şi apoi împungând serul în carnea ei şi apoi eliberându-se, desprins de pielea ei cu ani în urmă, când ea avea nouă ani, în sala de sport a unei şcoli.