Pacientul englez

VI Un avion îngropat

Priveşte intens, fiecare ochi o cărare, în lungul patului la capătul căruia se află Hana. După ce îl îmbăiază rupe vârful unei fiole şi se întoarce spre el cu morfina. O efigie. Un pat. Pluteşte într-o barcă de morfină. Morfina goneşte prin el adunând timpul şi geografia aşa cum hărţile comprimă lumea pe o coală bidimensională de hârtie.

Lungile seri din Cairo. Marea cerului întunecat, şoimi ţinuţi în şiruri lungi, până ce li se dă drumul în amurg, arcuindu-se spre ultimele culori ale deşertului. Un zbor la unison, ca un pumn de seminţe azvârlite în sus.

În acel oraş în 1936 puteai cumpăra orice — de la un câine sau o pasăre care sosea la şuieratul unui fluier, până la acele îngrozitoare lese care alunecau pe degetul cel mic al unei femei, să nu se depărteze de tine într-o piaţă aglomerată.

În partea de nord-est a oraşului se afla marea grădină a studenţilor de la religie, şi, mai încolo, bazarul Khan el Khalili. Peste străzile înguste, ne uitam în jos la pisicile de pe acoperişurile din tablă ondulată, care la rândul lor Priveau în jos încă vreo trei metri, spre stradă şi tarabe, deasupra tuturor acestora se afla camera noastră. Ferestre deschise către minarete, feluci[29], pisici, un zgomot teribil. Ea îmi povestea despre grădinile ei din copilărie. Când nu putea să doarmă îmi descria grădina mamei ei, cuvânt cu cuvânt, pat cu pat, gheaţa lui decembrie pe eleşteul cu peşti, trosnetul gardurilor învelite în rugi de trandafir. Îmi apuca încheietura mâinii la răscrucea de vene şi-o îndruma spre scobitura de la gâtul ei.

Martie 1937, Uweinat. Madox e irascibil din cauza densităţii mici a aerului. Cinci sute de metri deasupra nivelului mării şi, chiar şi la această mică altitudine, deja nu e în largul lui. Este un om al deşertului la urma urmei, părăsindu-şi satul natal, Marston Magna, din Somerset, schimbându-şi toate obiceiurile şi rutinele pentru a trăi aproape de nivelul mării şi, în acelaşi timp, într-o secetă permanentă.

— Madox, cum se numeşte acea scobitură de la baza gâtului unei femei? În faţă. Aici. Mai precis, ce este, are vreun nume oficial? Scobitura aia, nu mai mare decât urma lăsată de un deget.

Madox mă priveşte o clipă prin lumina orbitoare a amiezii.

— Adună-te, murmură.

— Hai să-ţi povestesc ceva, îi spuse Caravaggio Hanei. Era odată un ungur pe nume Almasy, care a colaborat cu nemţii în timpul războiului. A lucrat un timp ca pilot în Afrika Korps, dar valoarea lui era cu mult mai mare. În anii ’30 fusese unul dintre faimoşii exploratori ai deşertului. Cunoştea fiecare ochi de apă şi contribuise la întocmirea unei hărţi a Mării de Nisip. Ştia tot ce era deştiut despre deşert. Tot ce era de ştiut despre dialectele vorbite acolo. Nu-ţi sună cunoscut? Între cele două războaie făcuse mereu parte din expediţiile pornite de laCairo. Una dintre ele a fost în căutarea Zerzurei — oaza ascunsă. Apoi, la izbucnirea războiului, li s-a alăturat nemţilor, în l94l a devenit călăuză pentru spioni, traversând cu ei deşertul până la Cairo. Ce vreau să-ţi spun cu asta e că, după părerea mea, pacientul tău nu este englez.

— Ba e, cu siguranţă, altfel cum îţi explici straturile de flori despre care povesteşte, din Gloucester?

— Întocmai. Totul este o mască perfectă. Acum două nopţi, când încercam să-i dăm un nume câinelui, ţi-aduci aminte?

— Da.

— Care au fost sugestiile lui?

— În seara aceea s-a purtat ciudat.

— S-a purtat ciudat fiindcă i-am dat o doză în plus de morfină. Îţi aminteşti numele? A propus vreo opt. Cinci dintre ele erau clar în glumă. Pe urmă trei. Cicero. Zerzura. Dalila.

— Şi ce-i cu asta?

— „Cicero” era numele codificat al unui spion. L-au deconspirat englezii. Un agent dublu, apoi triplu. A scăpat. „Zerzura” e o istorie mai complicată.

— Ştiu despre Zerzura. Mi-a povestit. La fel cum povesteşte şi despre grădinile din Anglia.

— Dar acum povesteşte aproape numai despre deşert. Povestea cu grădina englezească se subţiază. Omul e pe moarte. Eu cred că-l ai acolo sus pe ajutorul de spioni Almasy.

Stau amândoi aşezaţi pe vechile coşuri de trestie din spălătoria vilei, uitându-se unul la altul. Caravaggio ridică din umeri.

— E posibil.

— Eu cred că-i englez, spune ea, sugându-şi obrajii, cum face întotdeauna când se gândeşte sau când analizează ceva legat de ea însăşi.

— Ştiu că ţi-e drag de el, dar nu e englez. În prima Parte a războiului am lucrat la Cairo — Axa Tripoli. Spionul Rebecca al lui Rommel…

— Cum adică „spionul Rebecca”?

— În 1942 germanii au trimis un spion pe nume Eppler la Cairo, înainte de bătălia de la El Alamein. Acesta a folosit o copie a romanului lui Daphne du Maurier Rebecca pentru a-i trimite mesaje cifrate lui Rommel despre mişcările de trupe. Ascultă, cartea aia a devenit lectura favorita a spionajului britanic. Chiar şi eu am citit-o.

— Ai citit tu o carte?

— Mulţumesc pentru compliment. Persoana care l-a condus pe Eppler prin deşert la ordinul personal al lui Rommel — de la Tripoli tot drumul până la Cairo — a fost contele Ladislaus de Almasy. Mă refer la o zonă a deşertului pe care, se presupunea, nimeni nu o putea traversa, între cele două războaie, Almâsy avusese prieteni englezi. Mari exploratori. Dar când a început războiul li s-a alăturat germanilor. Rommel i-a cerut să-l conducă pe Eppler prin deşert până la Cairo, fiindcă s-ar fi deconspirat dacă era adus de un avion sau paraşutat. Almasy a traversat deşertul cu el şi l-a lăsat în delta Nilului.

— Ştii o grămadă despre toate astea.

— Eram în misiune la Cairo. Aliaţii îi urmăreau. A pornit prin deşert de la Gialo, în fruntea unui grup de opt persoane. Au trebuit să-şi dezgroape întruna camioanele din dune de nisip. Mergeau spre Uweinat, cu platoul său de granit unde puteau găsi apă şi se puteau adăposti în peşteri. Acolo s-ar fi aflat la jumătatea călătoriei lor. În anii ’30 Almasy descoperise acolo peşteri cu picturi rupestre. Dar acum platoul mişuna de trupe aliate; n-au putut folosi sursele de apă. Au pornit-o din nou prin deşert. Au jefuit depozitele de benzină ale englezilor pentru a-şi umple rezervoarele, în Oaza Kharga s-au schimbat în uniforme englezeşti şi şi-au pus la maşini numere de înmatriculare ale armat^el britanice. Când erau depistaţi de avioane, se ascundeau M albii de râu secate şi stăteau acolo, uneori chiar şi trei zile la rând, complet nemişcaţi. Copţi, uscaţi de soare, acolo, în nisip. Le-au trebuit trei săptămâni ca să ajungă la Cairo. Almasy a dat mâna cu Eppler şi a plecat. Aici i-am pierdut urma. S-a întors, a pornit-o singur prin deşert. Bănuim că l-a traversat din nou, înapoi, spre Tripoli. Dar atunci, la Cairo, a fost zărit ultima oară. Englezii l-au prins în cele din urmă pe Eppler şi s-au folosit de codul Rebecca pentru a-i trimite informaţii false lui Rommel despre El Alamein.

— Mie tot nu-mi vine să cred, David.

— Persoana care a ajutat la prinderea lui Eppler în Cairo s-a numit Samson.

— Dalila.

— Exact.

— Poate că pacientul meu e Samson.

— Aşa m-am gândit şi eu la început. Samson semăna mult cu Almasy. Un iubitor al deşertului şi el. Îşi petrecuse copilăria în Levant şi-i cunoştea pe beduini. Dar vezi, chestia e că Almasy ştia să piloteze. Aici avem pe cineva care s-a prăbuşit cu un avion. Şi iată-l pe omul ăsta, ars de nerecunoscut, care a nimerit cumva în braţele englezilor, la Pisa. Şi care, după felul cum vorbeşte, poate trece drept englez. Almasy a fost educat în Anglia. La Cairo i se spunea spionul englez.

Fata stătea pe coşul de trestie, privindu-l pe Caravaggio. Spuse:

— Eu zic să-l lăsăm în pace. Nu mai contează de partea cui a fost, nu crezi?

Caravaggio spuse:

— Mi-ar plăcea să mai discut cu el. După ce-i dăm mai multă morfină. Să spunem tot ce e de spus. Amândoi. Înţelegi? Să vedem unde ajungem. Dalila. Zerzura. Tu va trebui să-i dai doza mărită.

— Nu, David. Eşti prea obsedat de asta. Nu contează cine e. Războiul s-a sfârşit.

— Atunci am s-o fac eu singur. Prepar eu un cocktail Brompton. Morfină cu alcool. L-au inventat la spitalul Brompton din Londra pentru bolnavii de cancer. N-ai nici o grijă, n-o să-l ucidă. Se absoarbe repede în organism. Pot să prepar unul cu ce avem la îndemână. I-l dau să-l bea. Pe urmă îl trec din nou pe morfină curată.

Se uită la el, aşezat pe coşul de nuiele, cu privirea clară, zâmbitor. În ultimele stadii ale războiului, Caravaggio ajunsese să fie unul dintre numeroşii hoţi de morfină. Îi adulmecase rezervele de medicamente după numai câteva ore de la sosirea în vilă. Micuţele tuburi de morfină îi erau acum un izvor cu apă vie. Ca nişte tuburi de pastă de dinţi pentru păpuşi, se gândise ea când le văzuse întâia oară, găsindu-le extrem de bizare. Caravaggio purta două sau trei în buzunar ziua întreagă, strecurându-şi lichidul în trup. O dată se împiedicase de el vomitând în urma unui exces de morfină, ghemuit şi tremurând într-unui din colţurile întunecate ale vilei, privind în sus aproape fără s-o recunoască. Încercase să-i vorbească şi el se holbase la ea. Aflase cutia de metal cu rezerve medicale, o deschisese, Dumnezeu ştie de unde găsise atâta forţă. O dată, când genistul s-a tăiat în palmă într-o poartă de fier, Caravaggio a rupt cu dinţii vârful de sticlă al unei fiole, a supt şi a scuipat morfina pe mâna cafenie înainte ca Kip să-şi dea seama ce era. Kip împingându-l, privindu-l furios.

— Lasă-l în pace. E pacientul meu.

— N-am să-i fac nici un rău. Morfina şi alcoolul îi vor lua durerile.

(3 CM³ COCKTAIL BROMPTON. 3:00 P.M.)

Caravaggio ia atent cartea din mâinile omului.

— Când te-ai prăbuşit în deşert, de unde veneai?

— Pornisem de la Gilf Kebir. Mă dusesem acolo să iau pe cineva. La sfârşitul lui august. O mie nouă sute patruzeci şi doi.

— În timpul războiului? Toată lumea trebuie să fi plecat până atunci.

— Da. Nu mai erau decât armate.

— Gilf Kebir.

— Da.

— Unde se află?

— Dă-mi cartea lui Kipling… aici.

La începutul romanului Kim era o hartă cu o linie întreruptă marcând calea urmată de băiat şi de Sfânt. Înfăţişa doar o porţiune din India — Afganistanul haşurat cu negru, şi Kashmirul la poalele munţilor.

Mâna înnegrită urmăreşte râul Numi până la vărsarea sa în mare, la o latitudine de 23°30'. Degetul îşi continuă alunecarea şaptesprezece centimetri spre vest, trecând de pe pagină pe piept; îşi atinge coasta.

— Aici. Gilf Kebir, la nord de Tropicul Racului. La graniţa dintre Egipt şi Libia.

— Ce s-a întâmplat în 1942?

— Făcusem o călătorie până la Cairo şi mă întorceam de acolo. Mă strecuram printre liniile inamice, amintin-du-mi vechi hărţi, găsind vechi depozite de benzină şi apă dinaintea războiului, îndreptându-mă spre Uweinat. Îmi era mai uşor acum, fiind singur. La kilometri întregi depărtare de Gilf Kebir, camionul a explodat, iar eu m-am azvârlit, rostogolindu-mă în mod automat prin nisip, nevrând să fiu atins de vreo scânteie. În deşert te temi întotdeauna de foc. Camionul a explodat, probabil în urma unui sabotaj. Existau spioni printre beduini, ale căror caravane au continuat să cutreiere ca nişte cetăţi, cărând mirodenii, încăperi, consilieri guvernamentali, oriunde se îndreptau, în fiecare clipă, în acea perioadă a războiului, puteai fi sigur că erau şi englezi şi germani printre beduini. Părăsind camionul, am pornit-o pe jos către Uweinat, unde ştiam că se afla un avion îngropat.

— Stai puţin. Cum adică, un avion îngropat?

— La început, Madox avusese un avion vechi, pe care îl redusese la componentele esenţiale — singurul „lux” era carlinga închisă ca o bulă, necesară zborurilor prin deşert, în timpul petrecut în deşert mă învăţase să pilotez, ne învârtisem amândoi în jurul creaturii priponite, făcând teorie despre cum plana sau vira în vânt. Când avionul lui Clifton — Rupert — a aterizat printre noi, vechiul avion al lui Madox a fost lăsat unde se afla, acoperit cu o prelată, aşezat într-o vale, în partea de nord-est a platoului Uweinat. Nisipul s-a aşternut treptat peste el în anii următori. Nici unul dintre noi nu s-a gândit că-l va mai vedea vreodată. Era una din victimele deşertului. În câteva luni aveam să trecem prin acea vale dinspre nord-est fără să-i mai zărim conturul. Deja avionul lui Clifton, cu zece ani mai nou, aterizase în povestea noastră.

— Deci te îndreptai spre acest avion?

— Da. Patru nopţi de mers pe jos. Îl lăsasem pe tip la Cairo şi mă întorsesem în deşert. Peste tot era război. Dintr-o dată se formaseră „echipe”. Bermannii, Bagnolzii, Slatin Paşalele — care, în alte vremuri, îşi salvaseră vieţile unii altora — erau acum împărţiţi în tabere. Am mers pe jos până la Uweinat. Am ajuns acolo la amiază şi am suit spre peşterile de pe platou. Deasupra unui izvor numit Ain Dua.

— Caravaggio crede că ştie cine eşti, spuse Hana.

Omul din pat nu zise nimic.

— Spune că nu eşti englez. El a lucrat un timp cu Serviciul de Spionaj la Cairo şi în Italia. Până a fost prins. Familia mea l-a cunoscut pe Caravaggio dinainte de război. Era hoţ de profesie. Credea în „mobilitatea lucrurilor”. Unii hoţi sunt şi colecţionari, ca unii exploratori pe care tu îi dispreţuieşti, ca unii bărbaţi cu femeile sau femei cu bărbaţii. Dar Caravaggio nu e unul dintre aceştia. Era mult prea curios şi mult prea generos ca să.fie un hoţ reuşit. Jumătate din lucrurile pe care le fura nici nu ajungeau până acasă. El crede că nu eşti englez.

Îi priveşte nemişcarea în timp ce vorbeşte; pare a nu asculta cu atenţie ceea ce-i spune. Numai gândirea lui îndepărtată. Aşa cum arăta şi gândea Duke Ellington când cânta Singurătatea.

Fata nu mai spuse nimic.

Ajunse la izvorul mărunt numit Ain Dua. Îşi scoase toate hainele şi le înmuie în fântână, îşi cufundă capul şi apoi trupul zvelt în apa albastră. Picioarele ostenite după patru nopţi de mers. Îşi lăsă hainele întinse pe pietre şi se sui mai sus, printre stânci, părăsi deşertul care acum, în 1942, era un vast câmp de luptă, şi intră gol în noaptea peşterii.

Se afla în mijlocul picturilor cunoscute, pe care le descoperise cu ani în urmă. Girafe. Vite. Un bărbat cu braţele ridicate, cu o coroană de pene. Câteva siluete într-o poziţie inconfundabilă de înotători. Bermann avusese dreptate despre existenţa unui lac străvechi. Înainta mai departe în aerul răcoros, în Peştera Înotătorilor, unde o lăsase. Era încă acolo. Se târâse într-un colţ, se înfâşurase strâns în pânza de la paraşută. Îi promisese că avea să se întoarcă după ea.

El însuşi ar fi fost mai fericit să moară într-o peşteră, to intimitatea ei, cu înotătorii prinşi în piatră în jur. Bermann îi povestise cum, în grădinile asiatice, poţi să priveşti o piatră şi să-ţi închipui că e apă, poţi să priveşti un lac nemişcat şi să fii convins că are duritatea unei stânci. Dar ea era o femeie crescută în grădini, în umezeală, printre cuvinte ca gard viu şi arici. Pasiunea ei pentru deşert era vremelnică. Ajunsese să-i iubească asprimea datorită lui, dorind să înţeleagă mângâierea pe care el o găsea în solitudinea deşertului. Ea era întotdeauna mai fericită în ploaie, în băi aburind de aer lichid, într-o umezeală dormitoare, întorcându-se de la fereastră în acea noapte ploioasă la Cairo şi punându-şi pe ea hainele încă ude, să păstreze pe piele toată ploaia. Aşa cum iubea şi tradiţiile de familie şi bunele maniere şi poeziile vechi, învăţate pe de rost. Ea ar fi detestat să moară fără nume. Pentru ea exista o legătură tangibilă cu străbunii, pe când el ştersese calea spre trecutul din care venise. Era surprins că îl iubise în ciuda unei asemenea predispoziţii spre anonimat.

Era întinsă pe spate, aşezată în postura morţilor medievali.

M-am apropiat de ea gol, aşa cum aş fi făcut în odaia noastră de la sud de Cairo, dorindu-mi s-o dezbrac, încă dorindu-mi s-o iubesc.

Ce este aşa teribil în ceea ce-am făcut? Oare nu-i iertăm totul unui amant? Iertăm egoismul, dorinţa, înşelăciunea. Atâta vreme cât noi le suntem pricina. Poţi să faci dragoste cu o femeie care are o mână ruptă, sau cu o femeie care are febră. O dată mi-a supt sângele dintr-o tăietură de la mână, aşa cum şi eu i-am sorbit şi i-am înghiţit sângele menstrual. Există anumite cuvinte europene pe care nu le poţi niciodată traduce exact într-o altă limbă. Flhomly. Amurgul mormintelor. Având o conotaţie de intimitate între morţi şi vii.

Am ridicat-o în braţe din cuibarul somnului ei. Veşminte ca pânza de păianjen. Le-am răvăşit pe toate.

Am dus-o afară, la soare. M-am îmbrăcat. Hainele mele, uscate şi aspre de la căldura din pietre.

Mâinile mele împreunate au făcut o şa în care ea sa se poată odihni. Când am ajuns pe nisip am mai răsucit-o puţin, aşa încât faţa să-i fie îndreptată spre peşteră, peste umărul meu. Îi simţeam apăsarea diafană. Eram obişnuit cu ea aşa, în braţele mele, o învârtisem în jurul meu încamera mea, ca pe o umbră umană a ventilatorului din tavan — braţele ei, întinse, degetele răsfirate ca nişte stele de mare.

Ne-am îndreptat astfel spre valea din nord-est, unde era îngropat avionul. Nu aveam nevoie de hartă. Aveam cu mine canistra de benzină pe care o cărasem tot drumul de la camionul răsturnat. Căci cu trei ani în urmă fusesem neputincioşi fără ea.

— Ce s-a întâmplat mai înainte cu trei ani?

— A fost rănită. În l939. Soţul ei se prăbuşise intenţionat cu avionul. Dezastrul fusese plănuit de el ca sinucidere-asasinat, implicându-ne pe toţi trei. Nici măcar nu eram amanţi pe vremea aceea. Presupun că zvonuri despre legătura noastră ajunseseră cumva până la el.

— Şi ea era prea rănită ca s-o iei cu tine.

— Da. Singura mea şansă de-a o salva era să încerc să găsesc singur ajutoare.

În peşteră, după toate acele luni de despărţire şi mânie, se întâlniseră şi îşi vorbiseră din nou ca amanţi, îndepărtând stânca pe care o aşezaseră între ei în numele unei reguli sociale în care nici unul dintre ei nu credea.

În grădina botanică ea îşi izbise capul de stâlpul porţii de atâta furie şi hotărâre. Prea mândră ca să-i fie doar amantă, o taină. Nu aveau să existe compartimente separate în lumea ei. El se întorsese dintre noi spre ea, cu degetul ridicat, Încă nu mi-e dor de tine.

Are să-ţi fie.

În timpul lunilor de despărţire devenise sarcastic şi independent, îi evita compania. Nu-i putea suporta calmul când se întâlneau. Dăduse telefon la ea acasă şi vorbise cu soţul ei şi o auzise râzând în fundal. Avea în ea un farmec general, care atrăgea pe toată lumea. Era unul dintre luările pe care le iubise la ea. Acum începu să nu mai aibă încredere în nimic.

Bănui că îl înlocuise cu un alt amant. Îi interpretă fiecare gest către ceilalţi ca pe o promisiune cifrată. Ea îl apucase pe Roundell de reverele hainei o dată, pe un hol, şi îl scuturase râzând în timp ce acesta murmura ceva, iar el îl urmărise pe nevinovatul consilier guvernamental timp de două zile să vadă dacă nu era ceva mai mult între ei. Nu mai avea încredere în recentele ei semne de afecţiune către el. Era fie cu el, fie împotriva lui. Era împotriva lui, Nu-i putea suporta nici măcar zâmbetele şovăitoare îndreptate spre el. Dacă ea îi întindea ceva de băut, nu bea. Dacă la cină îi arăta un vas în care plutea un nufăr de Nil, nu se uita. O floare nenorocită, nimic mai mult. Ea avea un grup nou de prieteni apropiaţi din care nu făceau parte nici el, nici soţul ei. Nimeni nu se întoarce la soţ. Ştia şi el atâta lucru despre iubire şi firea umană.

Îşi cumpărase hârtii maro deschis pentru rulat ţigări şi le lipise peste fragmente din Istoriile lui Herodot unde se consemnau războaie care nu-l interesau. Îşi notase toate argumentele ei împotriva lui. Toate lipite în carte-lui însuşi revenindu-i doar vocea privitorului, ascultătorului, acelui „el”.

În ultimele zile dinainte de război se dusese încă o dată la Gilf Kebir să evacueze tabăra de pornire. Soţul ei urma să vină cu avionul să-l ia de acolo. Soţul pe care îl iubiseră amândoi înainte de a începe să se iubească unul pe celălalt.

Clifton a zburat spre Uweinat să-l întâlnească în ziua stabilită, zumzăind pe deasupra oazei pierdute atât de jos încât salcâmii şi-au scuturat frunzele în urma avionului, Molia alunecând prin văi şi crevase — în timp ce el stătea pe culmea înaltă, semnalizând cu o foaie albastră de cort. Apoi avionul s-a îndreptat în jos şi a venit drept spre el, şiapoi s-a prăbuşit cincizeci de metri mai încolo. O limbă azurie de fum încolăcindu-se dinspre trenul de aterizare Nimic nu luase foc.

Un soţ înnebunit. Ucigându-i pe toţi. Omorându-se pe sine şi pe nevasta sa — şi pe el, dat fiind că fără avion nu mai avea cum să iasă din deşert.

Numai că ea nu era moartă. A ridicat-o, eliberând-odin strânsoarea mototolită a avionului, această strânsoare în care o prinsese soţul ei.

— Cum ai putut să mă urăşti? şopteşte ea în Peştera Înotătorilor, vorbind prin durerea rănilor ei. Încheietura ruptă a mâinii. Coaste sfărâmate. Te-ai purtat îngrozitor cu mine. Aşa a început să te suspecteze soţul meu. Încă mai urăsc acest lucru la tine — cum dispăreai prin deserturi sau baruri.

— Tu m-ai părăsit pe mine în parcul Groppi.

— Fiindcă nu m-ai vrut decât ca amantă.

— Fiindcă mi-ai spus că soţul tău ar fi înnebunit. Ei bine, a înnebunit.

— Nu pentru multă vreme. Am înnebunit eu înaintea lui, ai ucis totul în mine. Sărută-mă, haide. Nu te mai apăra. Sărută-mă şi spune-mi pe nume.

Trupurile li se întâlniseră în parfumuri, în sudoare, frenetice, încercând, cu limbă sau dinte, să treacă de acel înveliş subţire, ca şi cum acolo, dedesubt, fiecare dintre ei putea atinge esenţa celuilalt şi, în timpul iubirii, i-o putea smulge din trup.

Acum nu are pudră de talc pe braţ, apă de trandafiri pe coapsă.

— Te crezi un iconoclast, dar nu eşti. Te îndepărtezi, sau înlocuieşti ceea ce nu poţi avea. Dacă eşuezi într-un lucru, te atragi într-un altul. Nimic nu te poate schimba. Câte femei ai avut? Te-am părăsit ştiind că nu te voi putea schimba niciodată. Câteodată stăteai în odaie atât de nemişcat, atât de tăcut uneori, ca şi cum a-ţi dezvălui un milimetru în plus din fire ţi-ar fi fost cea mai înaltă trădare de sine.

În Peştera înotătorilor am stat de vorbă. Ne aflam la numai două latitudini depărtare de adăpostul Kufrei.

Se opreşte şi întinde mâna. Caravaggio aşează o tapetă de morfină în palma neagră, şi aceasta dispare în gura întunecată a omului.

Am traversat albia secată a lacului spre oaza Kufra, luând cu mine doar veşmintele lungi împotriva arşiţei şi frigului nopţii. Herodot lăsat în urmă, cu ea. Şi, trei ani mai târziu, în 1942, m-am îndreptat cu ea spre avionul îngropat, purtându-i trupul ca şi cum ar fi fost armura unui cavaler. În deşert, lucrurile necesare pentru supravieţuire se află dedesubt — peşteri sihastre, apă adormită într-o plantă îngropată, arme, un avion. La 25° longitudine, 23° latitudine, am săpat în nisip către o prelată, şi vechiul avion al lui Madox a ieşit treptat la iveală. Era noapte şi, chiar şi în aerul rece, transpiram. Am dus lampa cu păcură până la ea şi am stat aşa o vreme, lângă silueta somnului ei. Doi amanţi şi deşertul — lumină de stele sau de lună, nu-mi mai aduc aminte. Peste tot în jur, război.

Avionul s-a ivit din deşert. Nu mâncasem nimic şi eram sleit. Prelata aşa de grea încât n-am putut-o smulge din nisip şi a trebuit pur şi simplu s-o tai.

Dimineaţa, după două ore de somn, am aşezat-o în carlingă. Am pornit motorul şi avionul s-a trezit la viaţă. Am rulat şi apoi ne-am înălţat, cu ani de zile prea târziu, în cer.

Vocea amuţeşte. Bărbatul ars priveşte drept înainte, în miezul lui de morfină.

Avionul îi pluteşte acum în ochi. Vocea înceată poartă cu greu aparatul deasupra pământului, motorul tuşind, pierzând turaţii ca şi cum ar sări un ochi dintr-o ţesătură, giulgiul ei desfăşurându-se în aerul asurzitor din carlingă, zgomotul teribil după zile întregi de mers în tăcere. El priveşte în jos şi vede ulei scurgându-i-se pe genunchi. O ramură se desprinde de cămaşa ei. Salcâm şi os. Cat de sus se află el deasupra pământului? Cât de jos se află în cer?

Trenul de aterizare atinge vârful unui palmier, şi el seîndreaptă în sus, şi uleiul se revarsă peste scaun, trupul ei alunecând. O scânteie de la un scurt circuit şi ramurile de lagenunchiul ei iau foc. El o trage înapoi pe scaun, lângă el. Împinge cu mâinile în sus, în geamul carlingii, şi acesta nu se deschide. Începe să izbească cu pumnul în sticlă, crăpând-o, în sfârşit spărgând-o, şi uleiul şi flacăra se revarsă şi se rotesc peste tot. Cât de jos se află el în cer? Ea se destramă — ramuri de salcâm, frunze, crengile în formă de braţe năruindu-se în jurul lui. Membre încep să i se piardă, supte de aer. Mirosul de morfină pe limbă. Caravaggio oglindit în lacul negru al ochiului. Zboară în sus şi în jos acum, ca o găleată într-o fântână. E plin de sânge cumva, fără să ştie cum, pe toată faţa. Pilotează un avion putrezit, foile de pânză de pe aripi sfâşiindu-se din cauza vitezei. Totul e putred. Cât de departe era palmierul peste care trecuseră? Cu cât timp înainte? Îşi ridică picioarele din ulei, dar sunt atât de grele. Îi e peste putinţă să le mai ridice o dată. E bătrân. Subit. Istovit de viaţa fără de ea. Nu se poate lungi în braţele ei, încrezător că-l va veghea întreaga zi, întreaga noapte, în timp ce doarme. Nu are pe nimeni. Este epuizat, nu din cauza deşertului, ci a singurătăţii. Madox dus. Femeia preschimbată în frunze şi ramuri, sticla spartă spre cer ca o falcă deschisă deasupra lui.

Se strecoară în hamul paraşutei înmuiate în ulei şi se aruncă cu capul înainte, eliberându-se de sticlă, vântul suflându-i trupul înapoi. Apoi picioarele îi sunt libere şi pluteşte prin aer, luminos, fără să ştie de ce e luminos până când îşi dă seama că e în flăcări.

Hana aude vocile din camera pacientului englez şi se opreşte pe hol încercând să asculte ce-şi spun.

Intrând, îi zăreşte pe Kip şi pe pacientul englez trecându-şi unul altuia o conservă de lapte condensat. Englezul suge din conservă, apoi îndepărtează cutia de faţă pentru a mesteca lichidul gros. Zâmbeşte larg spre Kip, care pare a fi iritat că nu se află în posesia cutiei. Genistul îi aruncă o privire Hanei şi zăboveşte lângă pat, trosnindu-şi de câteva ori degetele, reuşind în cele din urmă să smulgă conserva de lângă faţa întunecată.

— Am descoperit o plăcere comună. Băiatul şi cu mine. În cazul meu, din călătoriile prin Egipt, în cazul lui, din India.

— Ai gustat vreodată sandvişuri cu lapte condensat? întreabă genistul.

Hana îşi mută privirea de la unul la celălalt. Kip se uită la cutia de conserve.

— Mă duc să mai aduc una, spune, şi părăseşte camera.

Hana priveşte spre bărbatul din pat.

— Şi eu şi Kip suntem nişte bastarzi internaţionali — născuţi într-un loc şi hotărând să trăim într-un altul. Străduindu-ne toată viaţa să ne întoarcem sau să ne îndepărtăm de patriile noastre. Deşi Kip încă nu-şi dă seama de acest lucru. De aceea ne înţelegem aşa de bine.

În bucătărie Kip face două găuri într-o nouă conservă de lapte condensat, împungând-o cu baioneta care, îşi dâ seama, e acum folosită din ce în ce mai mult numai in acest scop, şi aleargă înapoi la etaj, către dormitor.

— Tu trebuie să fi fost crescut în altă parte, spune genistul. Englezii nu sug laptele aşa.

— Câţiva ani de zile am trăit în deşert. Acolo am învăţat tot ce ştiu. Toate lucrurile importante care mi s-au întâmplat în viaţă, mi s-au întâmplat în deşert.

Zâmbeşte spre Hana.

— Unul dintre voi mă hrăneşte cu morfină. Altul mă hrăneşte cu lapte condensat. E posibil să fi descoperit o dietă echilibrată. Se întoarce din nou spre Kip.

— De câtă vreme eşti genist?

— De cinci ani. Cea mai mare parte a timpului la Londra. Apoi în Italia. Cu unităţile care se ocupă de bombele leexplodate.

— Cine ţi-a fost profesor?

— Un englez din Woolwich. Era considerat un excentric.

— Cel mai bun tip de profesor. Trebuie să fi fost Lordul Suffolk. Ai cunoscut-o pe domnişoara Morden?

— Da.

În nici un punct al conversaţiei nu încearcă vreunul dintre ei să o includă şi pe Hana. Dar ea vrea să afle mai multe despre profesorul lui, cum îl va descrie el.

— Ce fel de om era, Kip?

— Lucra în secţia de Cercetări Ştiinţifice. Era şeful unei unităţi experimentale. Îl însoţeau întotdeauna domnişoara Morden, secretara lui, şi şoferul, domnul Fred Harts. Domnişoara Morden lua notiţe, pe care el le dicta în timp ce lucra la o bombă, iar domnul Harts avea grijă de instrumente. Era un om extraordinar. Erau numiţi Sfânta Treime. Au sărit în aer, toţi trei, în 1941. La Erith.

Îl priveşte pe genist, rezemat de zid, cu un picior ridicat aşa încât talpa ghetei îi e aşezată peste un tufiş pictat. Nici un semn de tristeţe, nici o emoţie de interpretat.

Unii şi-au desfăcut ultimul nod de viaţă în braţele ei. În oraşul Anghiari ridicase în braţe oameni vii, ca să descopere că erau deja roşi de viermi. La Ortona dusese ţigări la gura unui băiat fără braţe. Nu şovăise la nimic. Îşi îndeplinise în continuare obligaţiile în timp ce, în taină, îşi îndepărta de toate sufletul. Atâtea infirmiere ajunseseră nişte servitoare ale războiului, devastate emoţional, în uniformele lor galben-cu-roşu, cu nasturi de os.

Îl priveşte pe Kip lăsându-şi capul pe spate, sprijinindu-l de perete, şi îi cunoaşte privirea neutră de pe faţă. O poate citi.