Pacientul englez

VII In situ[30] WESTBURY, ANGLIA, 1940

Kirpal singh se opri în locul unde şaua ar fi fost aşezată pe cal. La început rămase pur şi simplu pe spatele calului, se opri şi făcu un semn cu mâna către cei pe care nu-i putea vedea, dar care, ştia, îl urmăreau. Lordul Suffolk se uita prin binoclu, îl zări pe tânăr salutând cu mâna, cu ambele braţe ridicate, fluturându-le.

Apoi coborî înăuntrul imensului cal alb de calcar de la Westbury, în albeaţa animalului cioplit în coasta dealului. Acum era o siluetă neagră, fundalul scoţându-i în relief întunecimea pielii şi uniforma kaki. Dacă focalizarea binoclului ar fi perfectă, Lordul Suffolk ar putea vedea linia subţire de şnur purpuriu pe umărul lui Singh, care îi indica unitatea de geniu. Lor putea să li se pară că păşea în jos pe o hartă de hârtie decupată în forma unui animal. Dar Singh era atent doar la ghetele lui râcâind calcarul aspru, alb, în timp ce înainta în jos pe pantă.

Domnişoara Morden, în spatele lui, cobora şi ea încet dealul, cu o geantă pe umăr, sprijinindu-se de o umbrela strânsă. Se opri la trei metri deasupra calului, îşi desfăcu umbrela şi se aşeză la umbra ei. Apoi îşi deschise caietele.

— Mă auziţi? o întrebă el.

— Da, e-n regulă. Îşi şterse mâinile de var pe fustă şiîşi aranjă ochelarii. Privi în depărtare şi, la fel ca Singh, făcu cu mâna spre cei pe care nu-i putea vedea.

Lui Singh îi plăcea de ea. Era de fapt prima englezoaică cu care avusese o conversaţie adevărată de când sosise în Anglia. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecuse într-o cazarmă din Woolwich. În trei luni, cât stătuse acolo, întâlnise numai alţi soldaţi indieni şi ofiţeri englezi. Câte o femeie îi mai răspundea la întrebări în cantina NAAFI[31], dar discuţiile sale cu femeile erau de obicei alcătuite doar din două-trei propoziţii.

Era al doilea fiu din familia sa. Fiul cel mai mare se înrola în armată, al doilea fiu urma să fie doctor, alt frate după el devenea om de afaceri. O veche tradiţie de familie. Dar toate acestea se schimbaseră datorită războiului. Se alăturase unui regiment sikh şi fusese expediat în Anglia. După primele luni la Londra se înrolase ca voluntar într-o unitate de genişti creată pentru a se ocupa de bombele cu acţiune întârziată şi cele neexplodate. Ordinul de sus în anul 1939 era naiv. Bombele neexplodate sunt considerate responsabilitatea Ministerului de Interne, care a convenit că vor fi colectate de agenţii A.R.P.[32] şi de poliţie, Şi depozitate în spaţii adecvate, în care membri ai forţelor armate le vor detona la timpul cuvenit.

De-abia în 1940, Ministerul de Război îşi asumase răspunderea pentru eliminarea bombelor şi apoi, la rândul său, o predase Unităţilor Regale de Geniu. Fuseseră create douăzeci şi cinci de unităţi pentru dezamorsarea bombelor. Erau lipsite de echipament tehnic şi dispuneau numai de ciocane, dălţi şi unelte pentru repararea drumurilor. Nu exista nici un specialist.

Optzeci la sută dintre bombele lansate din avioane asupra Marii Britanii erau bombe cu înveliş subţire, de uz general. În mod obişnuit cântăreau între cincizeci şi cinci sute de kilograme. O bombă de o mie de kilograme era numită „Hermann” sau „Esau”. O bombă de două mii de kilograme era o „Satană”.

Singh, după zile lungi de instrucţie, adormea cu scheme şi diagrame încă în mână. Pe jumătate în vis, intra în labirintul dintr-un cilindru, pe lângă acidul picric şi încărcătura de declanşare şi condensatoare până ce ajungea la detonator, adânc în trupul bombei. Apoi se trezea brusc.

Când o bombă atingea o ţintă, rezistenţa întâmpinată făcea ca un întrerupător să activeze şi să aprindă granula explozivă din detonator. Minuscula explozie ajungea la sarcina de declanşare, provocând detonarea cerii de pentritâ. Aceasta aprindea acidul picric care, la rândul său, provoca explozia încărcăturii centrale de TNT, amatol şi pudră aluminizată. Călătoria de la întrerupător la explozie dura o microsecundă.

Bombele cele mai periculoase erau cele lansate de la joasă altitudine, care nu erau activate până după aterizare. Aceste bombe neexplodate se ascundeau prin oraşe şi pe câmpuri şi rămâneau în somnolenţa lor până când contactele de la întrerupător le erau deranjate — de băţul unui ţăran, ghiontul unei roţi de maşină, ricoşeul unei mingi de tenis în carcasa lor — şi atunci explodau.

Singh fusese dus cu camionul împreună cu ceilalţi voluntari până la secţia de cercetări de la Woolwich. Era o perioadă când procentul de victime în unităţile de eliminare a bombelor era îngrozitor de mare, având în vedere cât de puţine bombe neexplodate erau. În 1940, când Franţa capitulase şi Anglia se afla în stare de asediu, lucrurile se înrăutăţiseră.

În august începuse Blitz-ul[33] şi brusc, într-o lună, existau deja două mii cinci sute de bombe neexplodate de dezamorsat. Drumurile erau închise, fabricile părăsite. În septembrie, numărul de bombe nedetonate ajunsese la trei mii şapte sute. O sută de noi detaşamente de eliminare a bombelor fuseseră create, dar încă nu se cunoştea modul în care funcţionau aceste bombe. Speranţa de supravieţuire în aceste unităţi era de zece săptămâni.

În maşină, în drum spre Westbury, Singh stătu în faţă cu domnul Harts, iar domnişoara Morden călători în spate cu Lordul Suffolk. Automobilul Humber, vopsit în kaki, era renumit. Şorţurile de aripă îi erau vopsite într-un roşu aprins pentru semnalizare — la fel ca toate maşinile unităţilor mobile de dezamorsare a bombelor — iar noaptea avea un filtru albastru peste lumina laterală din stânga. Cu două zile mai înainte, un bărbat care trecea pe lângă faimosul cal de calcar de la Downs sărise în aer. Inginerii militari ajunşi la faţa locului descoperiseră că o altă bombă aterizase chiar în centrul monumentului istoric — în pântecele enormului cal alb de la Westbury, sculptat în 1778 în peretele de calcar al colinelor vălurite. La scurt timp după aceasta, toţi caii de calcar de la Downs — erau şapte — fuseseră acoperiţi cu plase de camuflaj, nu atât pentru a-i proteja, cât pentru a-i împiedica să devină repere vizibile în atacurile aeriene asupra Angliei.

De pe banca din spate, lordul Suffolk sporovăi despre migraţia măcăleandrilor din teatrele de război ale Europei, despre istoria eliminării bombelor, despre smântână de la Devon. Îi prezenta tânărului sikh obiceiurile englezeşti ca şi cum ar fi fost o cultură recent descoperită. Deşi era lord de Suffolk, locuia în Devon, şi înainte de război fusese pasionat de studierea romanului Lorna Doone[34], pentru a stabili cât de autentic era din punct de vedere istoric şi geografic. Îşi petrecuse majoritatea iernilor pierzându-şi vremea prin satele Brandon şi Porlock, şi acum reuşise sâ convingă autorităţile că Exmoor era un loc ideal de instrucţie în domeniul dezamorsării bombelor. Avea doisprezece militari în subordine — talente din diverse unităţi, genişti şi ingineri, iar Singh era unul dintre aceştia. Aproape toată săptămâna îşi aveau baza la Richmond Park în Londra, unde erau instruiţi cu privire la noile metode de intervenţie sau lucrau pe bombe neexplodate, cu cerbii lopătari ai parcului rătăcindu-le prin jur. Însă la sfârşi de săptămână mergeau la Exmoor, unde îşi continuau instrucţia în timpul zilei, iar apoi erau conduşi de lordul Suffolk până la biserica în care Lorna Doone fusese împuşcată în timpul propriei ei cununii. „Ori de la fereastra aceasta, ori de la uşa aceea din spate… Împuşcată chiar prin nava laterală a bisericii, în umăr. O ţintă excelentă de altfel, deşi, desigur, o faptă reprobabilă. Ticălosul a fost urmărit şi prins în câmpurile mlăştinoase şi i-au fost smulşi muşchii de pe trup.” Lui Singh îi suna ca o cunoscută poveste indiană.

Cel mai apropiat prieten al lordului Suffolk de prin împrejurimi era o femeie-aviator care ura viaţa socială, dar îl adora pe lordul Suffolk. Mergeau la vânătoare împreună. Ea locuia într-o căsuţă din Countisbury, aşezată pe un deal, cu privire spre Canalul Bristol. Fiecare sat prin care treceau în automobilul Humber îşi avea curiozităţile descrise de lordul Suffolk. „Acesta este cel mai bun loc de unde poţi să cumperi bastoane din lemn de porumbar.” Ca şi cum Singh s-ar fi gândit să intre în prăvălia în stil Tudor din colţul străzii în uniformă şi turban şi să se aşeze cu proprietarii la o şuetă despre bastoane. Lordul Suffolk era din cel mai bun soi de englez, i-a spus mai târziu Hanei. Dacă n-ar fi fost războiul, nu s-ar fi urnit niciodată din Countisbury şi din refugiul său, numit Home Farm, unde se încălzea la foc o dată cu vinul, cu muştele de prin vechea spălătorie din spatele casei, cincizeci de ani, căsătorit dar având în fond o fire de burlac, trecând în fiecare zi dealurile să-şi viziteze prietena aviatoare. Îi plăcea să meşterească — vechi cazane de spălătorie şi generatoare pentru instalaţii de apă şi poliţe de gătit puse în funcţiune de o roată hidraulică. O ajutase pe domnişoara Swift, aviatoarea, să strângă date despre obiceiurile bursucilor.

Drumul până la calul de calcar de la Westbury fu prin urmare plin de povestiri şi informaţii. Chiar şi în timpul războiului cunoştea cele mai bune locuri de oprit la un ceai. Intră ca o vijelie în ceainăria Pamelei, cu braţul prins într-o eşarfă în urma unui accident cu fulmicoton[35], şi îşi îndrumă turma — secretară, şofer şi genist — ca şi cum i-ar fi fost copii. Cum reuşise lordul Suffolk să convingă Comitetul UXB[36] să-i permită înfiinţarea unei unităţi experimentale proprii de dezamorsare a bombelor nimeni nu ştia sigur, dar, cu reputaţia sa de inventator, probabil că era mai bine calificat decât mulţi alţii. Era un autodidact şi era convins că mintea lui putea citi motivele şi spiritul din spatele fiecărei invenţii. Inventase imediat vesta cu multe buzunare, care îi permitea unui genist să depoziteze cu uşurinţă diverse detonatoare şi dispozitive în timpul lucrului.

Băură ceai şi aşteptară prăjiturile comandate, discutând dezamorsarea bombelor in situ.

— Am încredere în dumneata, domnule Singh, ştii acest lucru, nu-i aşa?

— Da, domnule. Singh îl adora. Din punctul lui de vedere, lordul Suffolk era primul gentleman adevărat întâlnit de el în Anglia.

— Ştii că am încredere că te vei descurca la fel de bine ca şi mine. Domnişoara Morden va veni cu tine să ia notiţe. Domnul Harts va fi puţin mai încolo. Dacă ai nevoie de mai mult echipament sau de mai multă forţă, suflă în fluierul de poliţist şi ţi se va alătura. Nu face recomandări, dar înţelege perfect ce se întâmplă. Dacă refuză să facă ceva, înseamnă că nu e de acord cu tine, iar eu i-aş urma sfatul. Dar dumneata ai autoritate deplină pe teren. Ia pistolul meu. Detonatoarele sunt probabil mult mai sofisticate acum, dar, cine ştie, poate ai noroc.

Lordul Suffolk se referea la un incident care îl făcuse celebru. Descoperise o metodă de blocare a unui detonator cu acţiune întârziată scoţându-şi revolverul militar şi trăgând un glonţ prin capul detonatorului, oprind astfel mişcarea ceasului dinăuntru. Metoda a fost abandonată atunci când germanii au introdus un nou detonator în care nu ceasul, ci capsa detonantă avea predominanţă.

Lui Kirpal Singh i se oferise o prietenie adevărată, şi nu avea să uite vreodată acest lucru. Până acum, jumătate din timpul petrecut în război stătuse în trena acestui lord care nu păşise niciodată afară din Anglia şi plănuia să nu facă un pas afară din Countisbury după terminarea războiului. Singh sosise în Anglia fără a cunoaşte pe nimeni, înstrăinat de familia sa din Punjab. Avea douăzeci şi unu de ani. Nu întâlnise decât soldaţi. Prin urmare, când citi anunţul prin care se căutau voluntari pentru o unitate experimentală de dezamorsare a bombelor, deşi îi auzise pe alţi genişti descriindu-l pe lordul Suffolk ca fiind un nebun, avea deja convingerea că într-un război trebuie să-ţi iei soarta în mâini şi că erau mai multe şanse de a putea face o alegere şi a supravieţui dacă te aflai alături de o personalitate sau de un individ deosebit.

Era singurul indian dintre candidaţi, iar lordul Suffolk întârzia. Cincisprezece persoane fuseră conduse într-o bibliotecă, iar secretara îi rugă să aştepte. Ea rămase aşezată la birou, copiind nume, în timp ce soldaţii făceau glume despre interviu şi despre test. El nu cunoştea pe nimeni. Se îndreptă spre un perete şi se uită la un barometru, fu pe cale să-l atingă, dar renunţă, apropiindu-şi doar faţa de el, foarte uscat spre Moderat spre Furtunos. Murmură numai pentru sine cuvintele, cu noul său accent englezesc. „Oarte uscat. Foarte uscat.” Se uită din nou la ceilalţi, se uită prin cameră şi întâlni privirea secretarei între două vârste. Îl cerceta cu severitate. Un băiat indian. El zâmbi şi se îndreptă spre rafturile cu cărţi. Din nou nu atinse nimic. La un moment dat îşi apropie nasul de un volum numit Raymond sau Viaţa şi Moartea, scris de Sir Oliver Hodge. Găsi un alt titlu asemănător. Pierre sau Ambiguităţile. Se întoarse şi surprinse din nou privirea femeii aţintită asupra sa. Se simţi vinovat, ca şi cum ar fi puscartea în buzunar. Probabil că nu văzuse niciodată un turban. Englezii! Îţi pretind să te lupţi pentru ei, dar nu vor să vorbească cu tine. Singh. Şi ambiguităţile.

Întâlniră un foarte inimos lord Suffolk la masa de prânz — acesta turnă vin cui voia să bea şi râse în hohote la fiecare tentativă de glumă făcută de recruţi. După-amiază li se dădu tuturor un examen ciudat, în care o parte a unui mecanism trebuia asamblată fără nici o informaţie anterioară despre funcţia sa. Aveau la dispoziţie două ore, dar puteau pleca imediat ce rezolvau problema. Singh termină rapid testul şi îşi petrecu restul timpului inventând alte obiecte care puteau fi asamblate din diversele componente. Îşi dădu seama că ar fi admis cu uşurinţă dacă n-ar fi la mijloc rasa lui. Venea dintr-o ţară în care matematica şi mecanica erau nişte înclinaţii înnăscute. Automobilele nu erau niciodată distruse. Părţi din ele erau aduse în sat şi reasamblate pentru a alcătui o maşină de cusut sau o pompă de apă. Banca din spate a unui Ford era recăptuşită şi devenea o canapea. Majoritatea oamenilor din satul lui purtau la ei mai degrabă o cheie sau o şurubelniţă decât un creion. Piesele nefolositoare ale unei maşini îşi găseau astfel locul în pendula unui bunic sau într-un scripete pentru un sistem de irigaţie sau w mecanismul de rotaţie al unui scaun de birou. Se găseau cu uşurinţă antidoturi pentru orice dezastru mecanic. Un motor de maşină supraîncălzit era răcit nu punându-i-se ţevi noi de cauciuc, ci adunând balegă de vacă şi îngrămădind-o cu mâna în jurul condensatorului. Ce văzuse în Anglia era un prisos de piese care ar fi pututasigura funcţionarea continentului indian timp de douăsute de ani.

Fu unul dintre cei trei candidaţi selecţionaţi de lordul Suffolk. Acest om care nici măcar nu-i vorbise (şi care nu râsese cu el pur şi simplu fiindcă el nu făcuse nici o glumă) traversă camera şi îi puse un braţ în jurul umerilor. Severa secretară se dovedi a fi domnişoara Morden, şi intră zorită în cameră purtând o tavă pe care stăteau două pahare mari de sherry, îi dădu unul lordului Suffolk şi, spunând „Ştiu că tu nu bei”, îl luă ea însăşi pe celălalt şi îl închină spre el.

— Felicitări, rezultatul tău a fost splendid. Deşi eram convinsă că vei fi selecţionat, chiar dinainte de test.

— Domnişoara Morden este o excelentă cunoscătoare a firii umane. Are fler pentru eminenţă şi caracter.

— Caracter, domnule?

— Da. Nu este imperios necesar, desigur, dar la urma urmei avem să lucrăm împreună. Suntem ca o familie aici. Domnişoara Morden te selecţionase deja dinainte de prânz.

— Mi-a fost destul de greu să mă abţin să-ţi fac cu ochiul, domnule Singh.

Lordul Suffolk îşi pusese din nou braţul pe umărul lui Singh şi îl conducea spre fereastră.

— M-am gândit, dat fiind că nu trebuie să începem până la mijlocul săptămânii viitoare, să-i invit pe câţiva din echipă la Home Farm. Putem să facem un schimb de experienţă la Devon şi să ne cunoaştem mai bine. Poţi călători cu noi cu maşina.

Astfel îşi câştigase biletul de drum, eliberarea din haotica maşinărie a războiului. Intrase într-o familie, după un an petrecut prin străini, ca şi cum ar fi fost un fiu rătăcitor întors acasă, îndemnat să se aşeze la masă, copleşit de inversaţii.

Era aproape noapte când trecură din Somerset în Devon pe drumul de coastă cu privire spre Canalul Bristol. Domnul Harts coti pe cărarea îngustă tivită cu iarbă neagră şi smirdari, învăluită într-o nuanţă întunecată, sângerie, în ultimele raze ale soarelui. Cărarea care ducea spre casă era lungă de cinci kilometri.

Pe lângă treimea formată de Suffolk, Morden şi Harts mai erau şase genişti în alcătuirea unităţii. In acel sfârşit de săptămână se plimbară pe câmpiile mlăştinoase din jurul casei de piatră. Sâmbătă seara, domnişoarei Morden şi lordului Suffolk şi soţiei sale li se alătură la cină aviatoarea. Domnişoara Swift îi spuse lui Singh că dintotdeauna îşi dorise să zboare pe deasupra Indiei. Departe de cazarma sa, Singh habar n-avea unde se afla. Într-o rolă agăţată de tavan era o hartă. Singur într-o dimineaţă, o derulase până ce atinsese podeaua. Countisbury şi zona înconjurătoare. Hartă alcătuită de R. Fones. Întocmită după dorinţa domnului James Halliday.

„Întocmită după dorinţa…” începea să-i iubească pe englezi.

Se află cu Hana în cortul în care-şi petrece nopţile când îi povesteşte despre explozia de la Erith. O bombă de două sute cincizeci de kilograme erupând pe când lordul Suffolk încerca s-o dezamorseze. Îi ucisese de asemenea pe domnul Harts şi pe domnişoara Morden şi pe patru genişti pe care îi instruia lordul Suffolk. Mai 1941. Singh făcea parte din unitatea lui Suffolk de un an. Lucra la Londra în ziua aceea, cu locotenentul Blackler, curăţând zona Elephant and Castle de o bombă de tip Satana. Lucraseră împreună dezamorsând bomba de două mii de kilograme şi erau extenuaţi. Îşi aminti cum, pe la jumătate, îşi ridicase privirea şi zărise doi ofiţeri din unităţilede eliminare a bombelor arătând în direcţia lui şi se întrebase despre ce era vorba. Probabil că găsiseră o alta bombă. Era trecut de zece noaptea şi era periculos de obosit, îl mai aştepta una. Se apucă din nou de treabă.

Când terminară cu Satana se hotărî să nu piardă timpul şi se îndreptă spre unul din ofiţeri, care la început se întoarse cu spatele ca şi cum ar fi vrut să plece.

— Da. Unde e?

Omul îi luă mâna dreaptă şi el ştiu că ceva nu era în regulă. Locotenentul Blackler era în spatele lui şi ofiţerul le spuse ce se întâmplase, iar locotenentul Blackler îşi puse mâinile pe umerii lui Singh şi îl strânse cu putere.

Se duse la Erith. Ghicise ceea ce ofiţerul ezita să-i ceară. Ştia că omul n-ar fi venit doar să-i spună de accident. La urma urmei, erau într-un război. Însemna că mai era o bombă undeva, prin apropiere, probabil acelaşi model, şi aceasta era singura lor şansă de a afla ce fusese în neregulă.

Dorise să facă acest lucru de unul singur. Locotenentul Blackler urma să rămână la Londra. Erau ultimii doi rămaşi din echipă şi ar fi fost o prostie să-şi rişte amândoi vieţile. Dacă lordul Suffolk eşuase, însemna că era ceva nou. Dorea oricum să facă acest lucru singur. Când două persoane lucrau împreună, trebuiau să găsească o bază logică comună. Trebuia să iei fiecare decizie împreună cu celălalt şi să faci compromisuri.

Împinse totul departe de suprafaţa emoţiilor sale în taupul călătoriei din noapte. Pentru a-şi păstra mintea clară, ei trebuiau să fie încă în viaţă. Domnişoara Morden dând peste cap un whisky mare, tare, înainte de a o trece pe sherry. Astfel putea să bea mai încet, să se poarte ca o doamnă tot restul serii. „Dumneata nu bei, domnule Singh, dar dacă ai bea ai face la fel ca mine. Un whisky mare şi după aceea poţi să bei cu înghiţituri mărunte, delicat, ca un bun cavaler.” Această remarcă era urmată de râsul ei leneş, răguşit. Avea să rămână singura femeie întâlnită vreodată de el care purta la ea două sticluţe de argint pline cu băutură. Astfel, în mintea lui ea încă mai lua o duşcă, iar lordul Suffolk încă mai ronţăia din prafurile Kipling.

Cealaltă bombă căzuse la aproape un kilometru depărtare de prima. Încă un SC — două sute cincizeci de kilograme. Arăta la fel ca modelul cunoscut. Dezamorsaseră sute de acest tip, aproape în mod mecanic. Aşa progresa războiul. Cam o dată la şase luni, inamicul schimba câte ceva. Învăţai şmecheria, moftul, mărunta variaţiune, şi o transmiteai restului trupelor. Acum intrau într-o nouă fază.

Nu luă pe nimeni cu el. Trebuia doar să-şi amintească fiecare pas al operaţiunii. Sergentul care-l condusese, un tip numit Hardy, urma să rămână lângă maşină. I se sugerase să aştepte până a doua zi de dimineaţă, dar el ştia că ceilalţi ar fi preferat să termine treaba acum. SC-ul de două sute cincizeci de kilograme era o bombă prea obişnuită. Dacă se făcuse vreo schimbare, trebuiau s-o afle cât mai repede. Le ceru să telefoneze dinainte celor de pe teren, să facă rost de lumini. Nu-l deranja faptul că avea să lucreze obosit, dar avea nevoie de lumini puternice, nu doar de farurile de la două maşini.

Când ajunse la Erith, zona bombei era deja luminată, în lumina zilei, într-o zi ca oricare alta, ar fi fost un simplu câmp. Garduri vii, probabil un iaz. Acum era o arenă de luptă. Frig, împrumută jacheta lui Hardy şi şi-o puse peste a lui. Luminile îl vor încălzi oricum. Când se îndreptă spre bombă încă mai erau vii în mintea lui. Test.

În lumina puternică, porozitatea metalului ieşea clar în relief. Uită de toate şi rămase doar cu propria sa neîncredere, lordul Suffolk spusese o dată că poţi găsi un excelent şahist la şaptesprezece, chiar la treisprezece ani, care poate învinge un mare maestru. Dar niciodată un mare jucător de bridge la aceeaşi vârstă. Jocul de bridgese bazează pe caracter. Caracterul tău şi caracterul adversarilor tăi. Trebuie să iei în considerare caracterul duşmanului tău. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul dezamorsării bombelor. Este un joc de bridge la două mâini. Ai un adversar. Nu ai un partener. Câteodată la test îi pun sa joace bridge. Lumea crede că o bombă e un obiect mecanic, un inamic mecanic. Dar nu trebuie să scapi din vedere faptul ca cineva a creat-o.

Carcasa bombei fusese despicată la căderea ei pe pământ, iar Singh putea să-i vadă înăuntru materia explozivă. Se simţi privit şi refuză să decidă dacă era urmărit de Suffolk sau de inventatorul acestei drăcii. Strălucirea luminii artificiale îl înviorase. Se învârti în jurul bombei, scrutând-o din toate unghiurile posibile. Pentru a îndepărta detonatorul, va trebui să deschidă compartimentul central şi să treacă de exploziv. Îşi desfăcu geanta şi, cu o cheie universală, scoase cu atenţie placa din spatele carcasei bombei. Uitându-se înăuntru, văzu compartimentul detonatorului desprins de carcasă. Ăsta putea fi un noroc -sau un ghinion; nu-şi putea da încă seama. Problema era că nu ştia dacă mecanismul se afla deja în funcţiune, dacă fusese deja declanşat. Stătea în genunchi, aplecat asupra bombei, bucuros că era singur, înapoi într-o lume a alegerilor lipsite de echivoc. La stânga sau la dreapta. Taie aici sau taie acolo. Dar era obosit şi încă mai avea mânie în el.

Nu ştia cât timp mai avea la dispoziţie. Era şi mai periculos să aştepte prea mult. Ţinând capul cilindrului nemişcat între ghete, întinse mâna şi smulse compartimentul detonatorului şi îl scoase din interiorul bombei. Imediat wpă aceea începu să tremure. Îl scosese. Teoretic, bomba era acum inofensivă. Aşeză detonatorul cu bretonul său tocâlcit de fire jos pe iarbă; erau clare şi strălucitoare în ţeastă lumină.

Începu să târască carcasa principală spre camion, la cincizeci de metri depărtare, unde soldaţii o puteau goli de materia explozivă. În timp ce o târa, o a treia bombă explodă la o jumătate de kilometru distanţă şi cerul se lumină, făcând chiar şi luminile cu arc voltaic să pară delicate şi umane.

Un ofiţer îi dădu o cană de Horlicks[37] în care turnase un soi de alcool, iar el se întoarse singur la compartimentul detonatorului. Inhala aburul băuturii.

Nu mai era nici un pericol serios. Dacă avea să se înşele îşi putea pierde o mână în mărunta explozie. Dar nu putea muri decât dacă ar fi ţinut detonatorul strâns lângă inimă în momentul exploziei. Problema acum era, pur şi simplu, problema. Detonatorul. Noua şmecherie ascunsă în bombă.

Trebuia să aştearnă labirintul de fire în tiparul său iniţial. Se întoarse la ofiţer şi îi ceru ce mai rămăsese în termos. Apoi veni înapoi şi se aşeză din nou lângă detonator. Era în jur de unu şi jumătate dimineaţa. Ghici numai, nu purta ceas. Timp de jumătate de oră îl privi doar, printr-o lupă rotundă, un fel de monoclu care îi atârna la butonieră. Se aplecă şi scrută alama în căutarea oricărei urme de zgârietură care ar fi putut fi făcută de o clemă. Nimic.

Mai târziu îi va trebui mereu ceva care să-i distragă atenţia. Mai târziu, când va avea în spate o întreagă istorie personală de întâmplări şi momente, îi va trebui ceva echivalent cu un zgomot de fond care să ardă sau să îngroape totul în timp ce el îşi concentra întreaga atenţie la problemele dinaintea sa. Radioul sau aparatul de transmisie cu muzica lui stridentă de orchestră aveau să apară mai târziu, o prelată care să ţină ploaia realităţii departe de el.

Dar acum simţea o prezenţă la mare depărtare, ca oglindirea unui fulger pe un nor. Harts şi Morden şi Suffolk erau morţi, dintr-o dată rămaşi doar nişte nume. Ochii lui se aţintiră din nou pe cutia detonatorului.

Începu să-l întoarcă pe toate părţile în minte, analizând toate posibilităţile logice. Apoi îl aşeză din nou în plan orizontal. Deşurubă încărcătura de declanşare, aplecându-se. cu urechea lipită de ea, simţind pe piele asprimea metalului. Nici un ţăcănit mărunţel. Se desprinsese de rest în tăcere, îndepărtă cu gingăşie secţiunile de mecanism din detonator şi le aşeză pe iarbă. Ridică tubul din compartimentul detonatorului şi se uită din nou la el. Nu văzu nimic. Era pe cale să-l aşeze la loc pe iarbă, când ezită şi-l ridică înapoi în lumină. N-ar fi observat nimic în neregulă dacă n-ar fi fost greutatea tubului. Şi nu s-ar fi gândit niciodată la greutate dacă nu s-ar fi aflat în căutarea şmecheriei. De obicei nu făceau altceva decât să asculte sau să privească. Înclină tubul cu atenţie şi greutatea alunecă spre deschizătură. Era o a doua încărcătură de declanşare — un mecanism cu totul separat — care să împiedice orice încercare de dezamorsare.

Aplecă mecanismul spre sine şi deşurubă încărcătura de declanşare. O fulgerare alb-verzuie şi un sunet de bici dinspre dispozitiv. Al doilea detonator explodase. Îl scoase şi-l aşeză alături de celelalte piese pe iarbă. Se întoarse la maşină.

— Avea două încărcături de declanşare, murmură el. Am avut mare noroc să pot smulge firele alea. Dă un telefon la comandament şi află dacă mai sunt şi alte bombe.

Îndepărtă soldaţii de lângă maşină, îşi întocmi un fel de bancă acolo şi ceru ca luminile să fie îndreptate spre ea. Se aplecă şi culese cele trei componente şi le aşeză la treizeci de centimetri una de cealaltă pe banca improviza. Acum îi era frig, şi mai suflă afară un fulg de căldură din trupul său. Privi în sus. În depărtare nişte soldaţi încă mai goleau bomba de exploziv. Scrise repede câteva notiţe şi îi înmâna unui ofiţer soluţia pentru noua bombă. N-o înţelegea în întregime, desigur, dar cel puţin urmau să aibă aceste date.

Când soarele intră într-o încăpere în care arde un foc, focul se stinge singur. Îl iubise pe lordul Suffolk, cu toate cunoştinţele lui stranii. Dar absenţa lui de aici, însemnând că totul depindea acum numai de Singh, făcu răspunderea lui Singh să se întindă peste toate bombele de acest tip din întreaga Londră. Se trezi dintr-o dată cu o hartă de responsabilităţi, un lucru, îşi dădu seama, pe care lordul Suffolk îl purta în permanenţă în caracterul său. Povara acestei răspunderi era aceea care, mai târziu, crease în el nevoia de a-şi alunga atât de multe din minte când lucra la o bombă. Era unul dintre acei oameni pe care nu-i interesează niciodată dansurile puterii. Se simţea stânjenit când trebuia să transmită încolo şi încoace planuri şi procedee. Se simţea capabil doar de cercetare, de aflarea unei soluţii. Când îl lovi realitatea morţii lordului Suffolk, îşi încheie misiunea la care lucra şi se înrola din nou în maşinăria anonimă a armatei. Se îmbarcă pe nava militară Macdonald, care transporta o sută de genişti către campania italiană. Aici fuseseră folosiţi nu numai la dezamorsarea bombelor, ci şi la construcţia de poduri, curăţarea dărâmăturilor, aşezarea de linii ferate pentru trenurile blindate. Se ascunse acolo tot restul războiului. Puţini îşi mai aminteau de sikh-ul din unitatea lordului Suffolk. Într-un an întreaga echipă fusese desfiinţată şi uitată, locotenentul Blackler fiind singurul care se înălţase în grad prin talentul său.

Dar în acea noapte, când Singh trecea cu maşina pe lângă Lewisham şi Blackheath către Erith, ştia că purta în el, mai mult decât oricare alt genist, cunoştinţele lordului Suffolk. Toţi se aşteptau ca el să devină viziunea înlocuitoare.

Încă mai stătea lângă camion când auzi sirena care însemna că trebuiau stinse lămpile. În treizeci de secunde lumina metalică fu înlocuită de semnalizatoare cu suit. aprinse în compartimentul din spate al camionului. Încăun atac aerian. Aceste lumini mai slabe puteau fi stinse repede când se auzeau avioanele. Se aşeză pe o canistra goală de benzină, înaintea celor trei părţi componente pecare le demontase din bomba de tip SC — două sute cincizeci de kilograme, şuierul semnalizatoarelor în jur părându-i zgomotos după tăcerea lămpilor cu arc.

Stătu privind şi ascultând, aşteptându-le să pocnească. Ceilalţi soldaţi, tăcuţi, la cincizeci de metri depărtare. Ştia că era în acel moment un rege, un păpuşar, putea ordona orice, o găleată de nisip, o prăjitură cu fructe pentru propria lui poftă, şi acei soldaţi care nu ar fi traversat un bar gol să vorbească cu el în timpul liber i-ar fi făcut acum pe plac. I se părea ciudat. Ca şi cum i s-ar fi înmânat un costum de haine prea larg, în care se putea tăvăli şi ale cărui mâneci le ţâra după el. Dar ştia că nu-i plăcea. Era obişnuit cu propria-i invizibilitate. In Anglia era ignorat în diversele cazarme prin care fusese, şi ajunsese să prefere acest lucru. Autosuficienţa şi izolarea pe care le aflase Hana în el mai târziu nu erau doar rezultatul faptului că luptase ca genist în campania italiană. Erau în aceeaşi măsură un produs al faptului că era un membru anonim al unei alte rase, parte a unei lumi invizibile. Îşi formase în propriul fel de a fi un sistem de apărare împotriva tuturor acestor lucruri, încrezându-se numai în cei care-i deveneau prieteni. Dar în noaptea aceea la Erith ştia că ar fi putut avea nişte fire legate de el, şi că acestea i-ar fi influenţat pe toţi cei din jur care nu aveau talentul său special.

Câteva luni mai târziu evadase către Italia, împachetase umbra maestrului său într-un rucsac, aşa cum îl văzuse făcând pe băieţelul îmbrăcat în verde de la Hippodrome[38], în prima sa permisie de Crăciun, lordul Suffolk şi domnişoara Morden se oferiseră să-l ducă la o piesă de teatru englezească. El alesese Peter Pan, iar ei, amuţiţi, încuviinţaseră şi se duseseră cu el la un spectacol asurzitor, plin de copii. Purta cu el asemenea umbre de amintiri când se culca în cortul lui alături de Hana în micuţul orăşel de munte din Italia.

Dezvăluirea trecutului său sau a unor anumite trăsături ale firii sale ar fi fost un gest prea strident. Aşa cum nu se putea niciodată întoarce spre ea s-o întrebe ce motiv adânc provocase această legătură dintre ei. O îmbrăţişa cu puterea aceleiaşi iubiri pe care o simţise pentru acei trei englezi ciudaţi cu care mâncase la masă, care îi urmăriseră încântarea şi bucuria şi uimirea când băieţelul în verde îşi înălţase braţele şi zburase în noapte, departe, sus deasupra scenei, întorcându-se apoi s-o înveţe asemenea minuni şi pe fetiţa din familia de pământeni.

În noaptea de la Erith, luminată de semnalizatoare, se oprea ori de câte ori se auzeau avioanele şi, una câte una, torţele de sulf erau cufundate în găleţi cu nisip. Stătea în bezna zumzăindă, mutându-şi scaunul ca să se poată apleca, apropiindu-şi urechea de mecanismele ticăitoare, cronometrându-le încă bătaia, încercând să le audă peste vibraţia avioanelor germane de vânătoare de deasupra.

Apoi ceea ce aştepta se întâmplă. După exact o oră regulatorul se declanşa şi capsa detonantă explodă. Îndepărtarea principalei încărcături de declanşare activase un percutor nevăzut care pusese în acţiune o a doua încărcătură de declanşare. Aceasta fusese programată să explodeze după şaizeci de minute — cu mult după ce un genist şi-ar fi închipuit în mod normal că bomba era dezamorsată şi inofensivă.

Acest nou mecanism avea să schimbe în întregime modul de lucru în unităţile aliate de eliminare a bombelor. De acum înainte, fiecare bombă cu acţiune întârziată avea să poarte în ea ameninţarea unei încărcături adiţionale de declanşare. Nu mai era posibil ca geniştii să dezamorseze o bombă numai prin înlăturarea mecanismului detonator. Bombele vor trebui să fie dezamorsate lăsând detonatorul neatins. Cumva, mai înainte, înconjurat de lămpile cu arc şi în furia sa, smulsese cel de-al doilea detonator, retezat dincapcana pe care o întindea. În întunericul sulfuros de sub atacul aerian, fusese martor fulgerului alb-verzui de mărimea unei mâini. Sosit cu o oră întârziere. Supravieţuise doar dintr-o pură întâmplare. Se îndreptă din nou spre ofiţer şi spuse: „Am nevoie de încă un detonator, să mă asigur”. Aprinseră din nou torţele semnalizatoare în jurul său. Din nou lumina inundă cercul său întunecat. În noaptea aceea continuă să testeze noile detonatoare încă două ore. Întârzierea de o oră a exploziei se dovedi a fi o trăsătură constantă.

Îşi petrecu aproape toată noaptea la Erith. Dimineaţa se trezi înapoi la Londra. Nu-şi aminti drumul de întoarcere. Se sculă, se duse la masă şi începu să schiţeze structura bombei, încărcăturile de declanşare, detonatoarele, întreaga problemă a modelului ZUS-40, de la detonator până la inelele de amorsare. Apoi acoperi schiţa de bază cu toate liniile de intervenţie posibile pentru a dezamorsa bomba. Fiecare săgeată trasată cu precizie, textul scris clar, aşa cum fusese învăţat.

Ceea ce descoperise cu o noapte înainte rămase valabil. Supravieţuise numai datorită şansei. Nu exista nici o metodă de a dezamorsa o asemenea bombă in situ fără a o detona. Desenă şi scrise tot ce ştia pe o coală întinsă de proiectare. Dedesubt scrise: întocmită după dorinţa lordului Suffolk de către studentul său, locotenent Kirpal, Singh, 10 mai 1941.

Munci până la extenuare, nebuneşte, după moartea lui Suffolk. Bombele se schimbau cu repeziciune, foloseau noi tehnici şi mecanisme. Era încartiruit la Regent’s Park împreună cu locotenentul Blackler şi alţi trei specialişti, căutând soluţii, schiţând fiecare nouă bombă de îndată ce apărea.

În douăsprezece zile, lucrând la Secţia de Cercetare Ştiinţifică, găsiră soluţia. Ignoră în întregime detonatorul. Ignoră primul principiu, care până atunci fusese „Elimină detonatorul bombei”. Era o soluţie strălucită. Râdeau şi aplaudau şi se îmbrăţişau în popota ofiţerilor. Habar n-aveau care era alternativa, dar ştiau că în principiu se aflau pe calea cea bună. Problema nu putea fi rezolvată prin a o confrunta. Era zicala locotenentului Blackler. „Dacă te trezeşti în aceeaşi cameră cu o problemă, nu intra în vorba cu ea.” O remarcă întâmplătoare. Singh se îndreptă spre el şi-i interpretă fraza din alt unghi. „Atunci nu atingem deloc detonatorul.”

O dată găsit acest principiu, cineva elabora soluţia într-o săptămână. Un neutralizant cu abur. Se tăia o deschizătură în carcasa bombei şi apoi explozivul de bază putea fi emulsionat printr-o injecţie cu abur şi drenat. Acest procedeu rezolva problema pentru moment. Dar la vremea aceea el se afla deja pe o navă în drum spre Italia.

— Întotdeauna găseşti scris cu cretă galbenă pe învelişul bombelor. Ai observat? Aşa cum era scris cu cretă galbenă pe trupurile noastre când ne-am aliniat în curtea din Lahore. Stăteam la coadă târşâindu-ne agale picioarele din stradă până în cabinetul medical şi din nou afară în curte unde ne treceau pe listă. Ne înrolam. Un doctor ne aproba sau respingea trupurile cu instrumentele lui, ne pipăia gâturile cu mâinile. Cleştii ieşeau din soluţia de Dettol[39] şi apucau părţi din pielea noastră.

Cei acceptaţi umpleau curtea. Rezultatele codificate scrise pe piele cu cretă galbenă. Mai târziu, la coadă, după un scurt chestionar, un ofiţer indian adăuga cuvinte cu cretă galbenă pe tăbliţele legate de gâturile noastre. Greutatea, vârsta, zona de provenienţă, nivelul de educaţie, starea danturii şi pentru care unitate am fi mai potriviţi.

Eu nu m-am simţit insultat de toate acestea. Sunt sigur că fratele meu ar fi fost ofensat. S-ar fi îndreptat furios sprefântână, ar fi scos o găleată cu apă şi ar fi spălat toate însemnările cu cretă. Eu nu eram ca el. Deşi îl iubeam. Îl admiram.

Era o latură a firii mele care vedea o raţiune în toate lucrurile. Eu eram cel care avea un aer grav şi serios la şcoală, pe care el îl imita şi îl ridiculiza. Înţelegi, desigur, eram mult mai puţin serios decât el, numai că eu uram confruntările. Reuşeam să fac tot ce voiam, sau cum voiam, fără vreo confruntare. Destul de timpuriu descoperisem întinsul teritoriu trecut cu vederea, deschis celor ca mine, care duceau o existenţă tăcută. Nu mă certam cu poliţistul care-mi spunea că nu pot trece cu bicicleta peste un anumit pod sau printr-o anumită poartă a oraşului — rămâneam pur şi simplu pe loc, nemişcat, până ce deveneam invizibil, şi atunci treceam. Ca un greier. Ca o cană cu apă tăinuită. Înţelegi? Asta m-au învăţat confruntările publice ale fratelui meu.

Dar pentru mine fratele meu a fost întotdeauna eroul familiei. M-am aflat mereu în umbra statutului lui de instigator. Am fost martor la extenuarea lui de după fiecare protest, trupul lui încordându-se pentru a reacţiona la vreo insultă sau vreo lege. A rupt tradiţia familiei noastre şi a refuzat, deşi era fiul cel mai mare, să se înroleze în armată. A refuzat să accepte orice situaţie în care englezii deţineau puterea. Drept urmare, l-au târât prin temniţele lor. Întâi Penitenciarul Central din Lahore. Apoi închisoarea din Jatnagar. Întins în patul său de campanie noaptea, cu braţul înţepenit într-un înveliş de ghips, rupt de prietenii săi pentru a-l proteja, pentru a-l împiedica să evadeze. La închisoare a devenit senin şi viclean. Asemeni mie. Nu s-a simţit insultat când a aflat că mă înrolasem ca să-l înlocuiesc în serviciul militar, că nu aveam să devin doctor, a râs numai şi a trimis un mesaj prin tata să am grijă de mine. Nu voia să mă înfrunte niciodată pe mine, sau ceea ce făceam. Era convins că aveam un dar de a supravieţui, de a mă adăposti în locuri liniştite.

Stă aşezat pe tejgheaua din bucătărie, vorbind cu Hana. Caravaggio trece printre ei ca o briză, ieşind din casă, cu nişte frânghii grele înfăşurate în jurul umerilor, care sunt „treaba lui”, după cum spune când îl întreabă cineva ceva. Le târăşte după el şi, ieşind pe uşă, zice:

— Pacientul englez vrea să te vadă, puştiule.

— Bine, puştiule. Genistul sare de pe masă, accentul lui indian furişându-se în falsul accent galez al lui Caravaggio.

— Tata avea o pasăre, un mic lăstun cred eu, pe care îl ţinea lângă el, la fel de important pentru confortul lui ca o pereche de ochelari sau un pahar cu apă în timpul mesei. În casă, chiar dacă se ducea doar până în dormitor, îl lua cu el. Când mergea la lucru, micuţa colivie atârna de ghidonul bicicletei.

— Tatăl tău e încă în viaţă?

— A, da. Cred că da. N-am mai primit scrisori de-o vreme. Şi probabil că frate-meu e încă la închisoare.

Îşi aminteşte mereu un lucru. Se află în interiorul calului alb. Se simte înfierbântat pe dealul de calcar, cu praful său alb învolburându-se peste tot în jurul său. Lucrează la mecanism, care este destul de simplu, dar este întâia oară când lucrează singur. Domnişoara Morden stă aşezată douăzeci de metri mai sus, pe pantă, luând notiţe despre ceea ce face el. Ştie că jos, peste vale, lordul Suffolk îl priveşte prin binoclu.

Lucrează încet. Pulberea de calcar se înalţă, apoi se aşează peste tot, pe mâini, pe dispozitiv, aşa încât trebuie s-o sufle întruna de pe fire şi capse detonante pentru a vedea clar toate detaliile. E cald în uniformă. Îşi tot duce la spate mâinile transpirate, să le şteargă de cămaşă. Toate piesele demontate şi scoase îi umplu diversele buzunare de la piept. E obosit, verificând totul de mai multe ori. Aude vocea domnişoarei Morden. „Kip?” „Da.” „Opreşte-te un pic din ce faci, vin până jos la tine.” „Mai bine nu, domnişoară Morden.” „Cum să nu.” El încheie nasturii diverselor buzunare de la vestă şi aşterne o pânză peste bombă, ea coboară cu stângăcie în calul cel alb şi apoi se aşează lângă el şi-şi deschide geanta. Înmoaie o batistă de dantelă într-o sticluţă cu eau de cologne şi i-o întinde. „Şterge-ţi faţa cu asta. Lordul Suffolk îşi dă cu ea ca să se răcorească.”. El o ia şovăitor şi, la îndemnul ei, îşi tamponează fruntea şi gâtul şi încheieturile mâinilor. Ea deschide termosul şi toarnă pentru amândoi nişte ceai. Desface apoi nişte hârtie cerată şi scoate nişte felii de prăjitură Kipling.

Nu pare a se grăbi deloc să se întoarcă la locul ei pe pantă, înapoi, în siguranţă. Şi ar fi nepoliticos să-i spună că ar fi timpul să se ducă înapoi. Turuie întruna despre arşiţa cumplită şi faptul că cel puţin şi-au rezervat camere cu baie în oraş, un prospect pe care îl pot cu toţii aştepta cu nerăbdare. Începe o poveste dezlânată despre cum l-a cunoscut ea pe lordul Suffolk. Nici o vorbă despre bomba de lângă ei. El îşi încetinise munca, aşa cum cineva aţipit pe jumătate reciteşte întruna acelaşi paragraf, încercând să găsească o legătură între propoziţii. Ea îl smulsese din vârtejul nesfârşit al problemei. Acum îşi împachetează atentă geanta, îşi pune o mână pe umărul lui drept şi apoi se întoarce la locul ei, pe pătura de deasupra calului de la Westbury. Îi lasă nişte ochelari de soare, dar el nu poate vedea prea clar prin ei şi îi pune deoparte. Apoi se apucă din nou de lucru. Aroma de eau de cologne. Îşi aminteşte că o mai mirosise odată, în copilărie. Avea febră şi cineva îl frecţionase cu ea pe trup.