Pacientul englez

IX Peştera înotătorilor

Am promis că-ţi spun cum se iveşte dragostea.

Un tânăr bărbat numit Geoffrey Clifton se întâlnise la Oxford cu un prieten care îi spusese ce făceam. A luat legătura cu mine, în ziua următoare s-a însurat, şi după două săptămâni a zburat cu soţia lui la Cairo. Erau în ultimele zile ale lunii de miere. Aşa a început povestea noastră.

Când am cunoscut-o pe Katharine, era măritată. O femeie măritată. Clifton a ieşit din avion şi apoi, pe neaşteptate, căci plănuisem expediţia avându-l doar pe el în vedere, a apărut şi ea. Şort kaki, genunchi osoşi. In acele zile era prea înfocată pentru viaţa în deşert. Îmi plăcea tinereţea lui mai mult decât ardoarea proaspetei sale soţii. El era pilotul, mesagerul, cercetaşul nostru. El era Epoca Modernă, zburând peste deşert şi aruncând semnale codificate din panglică lungă, colorată, să ne arate unde trebuia să ne aflăm. Ne făcea întruna părtaşi la adoraţia sa faţă de ea. Iată-ne aici pe toţi, patru bărbaţi şi o femeie şi soţul ei prins în extazul verbal al lunii lui de miere. Auplecat la Cairo şi au venit înapoi după o lună, şi totul a fost aproape la fel. Ea era mai tăcută de data aceasta, dar el era încă acelaşi bărbat plin de elan tineresc. Ea se ghemuia pe nişte canistre de benzină, cu bărbia în mâinile făcute căuş, cu coatele pe genunchi, cu privirea aţintită pevreo foaie de cort fluturând în vânt, iar Clifton îi cântalaudele. Am încercat să-l facem să înceteze cu glumele noastre, dar mai multă modestie ar fi fost împotriva firii lui, şi nici unul dintre noi nu dorea să-l schimbe.

După acea lună la Cairo ea devenise tăcută, citea întruna, se purta cu mai multă reţinere, ca şi cum i s-ar fi întâmplat ceva sau ar fi înţeles dintr-o dată acel miracol al fiinţei umane, faptul că se poate schimba. Nu era necesar să rămână o damă de societate căsătorită cu un aventurier. Se descoperea pe sine însăşi. Era dureros de urmărit, căci Clifton nu observa nimic, nu vedea această autoeducaţie a ei. Ea citea tot ce găsea despre deşert. Putea să discute despre Uweinat şi oaza pierdută, citise chiar şi articole neimportante.

Eu eram un bărbat cu cincisprezece ani mai în vârstă decât ea, mă înţelegi. Ajunsesem la acea etapă din viaţă în care mă identificam cu răufăcătorii sarcastici din cărţi. Nu credeam în permanenţa relaţiilor umane, în legături care durează peste generaţii. Eram cu cincisprezece ani mai în vârstă. Dar ea era mai deşteaptă. Era mai înfometată de schimbare decât mă aşteptasem.

Ce o schimbase în timpul lunii lor de miere amânate, în estuarul Nilului, lângă Cairo? îi cunoscusem doar de câteva zile — sosiseră la două săptămâni după nunta lor din Cheshire. Îşi adusese cu el mireasa, fiindcă nici pe ea n-o putuse lăsa în urmă, şi nici angajamentul faţă de noi lu-l putea rupe. Obligaţia faţă de Madox şi de mine. L-am fi devorat. Prin urmare genunchii ei osoşi s-au ivit din avion în ziua aceea. Aceea a fost esenţa poveştii noastre. Situaţia noastră.

Clifton a ridicat în slăvi frumuseţea braţelor ei, conturul subţire al gleznelor ei. A descris cum o privise înotând. A povestit despre noile bideuri din camera de la hotel. Despre foamea ei nesăţioasă dimineaţa.

La toate acestea n-am scos un cuvânt. Îmi ridicam din când în când ochii în timp ce el vorbea şi îi prindeam privirea martoră la exasperarea mea neexprimată, şi apoi zâmbetul sfios. Eu eram bărbatul mai în vârstă. Eu eram cel cu experienţă, care călătorise cu zece ani înainte de la Oaza Dakhla până la Gilf Kebir, care întocmise harta Farafrei, care cunoştea Cirenaica şi se rătăcise de mai multe ori prin Marea de Nisip. Ea m-a întâlnit când aveam deja toate acele etichete. Sau putea să se întoarcă câteva grade şi să vadă etichetele lui Madox. Totuşi, în afara Societăţii Geografice eram necunoscuţi; eram muchia subţire a unui cult peste care dăduse din întâmplare, datorită acestei căsătorii.

Cuvintele de laudă ale soţului ei nu însemnau cine ştie ce. Dar eu sunt unul dintre aceia a căror viaţă este, în multe feluri, chiar şi ca explorator, guvernată de cuvinte. De zvonuri şi legende. Lucruri trasate pe hartă. Fărâme înscrise. Cadenţa cuvintelor. A repeta ceva în deşert e ca şi cum ai irosi apa turnând-o în nisip. Aici o nuanţă te însoţeşte sute de kilometri.

Expediţia noastră se afla cam la şaizeci de kilometri depărtare de Uweinat, iar Madox şi cu mine urma să plecăm singuri în recunoaştere. Soţii Clifton şi ceilalţi aveau să rămână pe loc. Ea terminase tot ce avea de citit şi mi-a cerut nişte cărţi. Nu aveam la mine decât hărţi. „Cartea pe care o răsfoieşti seară de seară?” „Herodot. Aaa. O vrei pe aceea?” „Nu ştiu dacă e posibil. Poate e ceva personal.” „Îmi scriu în ea observaţiile. Şi citate. Trebuie s-o iau cu mine.” A fost nepoliticos din partea mea, scuză-mă. „Când mă întorc ţi-o arăt. Nu sunt obişnuit să călătoresc fără ea.”

Totul s-a petrecut cu multă graţie şi bună cuviinţă. I-am spus că este mai degrabă un caiet de însemnări şi a acceptat această explicaţie. Am putut pleca fără să măsimt deloc egoist. I-am fost recunoscător pentru delicateţea ei. Clifton nu era acolo. Eram singuri. Eu îmi făceambagajele în cortul meu când a venit să-mi vorbească. De felul meu n-am pus niciodată prea mare preţ pe eticheta socială, dar câteodată admir bunele maniere.

Ne-am întors după o săptămână. Avansasem mult din punct de vedere al descoperirilor şi realizării unor conexiuni între ele. Eram bine dispuşi. Am ţinut o mică petrecere în tabără. Clifton era mereu doritor să-i sărbătorească pe alţii. Era contagios.

S-a apropiat de mine cu o cană de apă. „Felicitări, am aflat deja de la Geoffrey.” „Da!” „Uite, bea asta.” Am întins mâna şi mi-a pus cana în palmă. Apa era foarte rece după cea băută de noi din gamele. „Geoffrey a pregătit o petrecere pentru voi. Acum compune un cântec şi vrea ca eu să citesc o poezie, dar eu aş vrea să citesc altceva.” „Poftim, ia cartea şi uită-te prin ea.” Am scos-o din rucsac şi i-am întins-o.

După cină şi ceaiuri de plante, Clifton a scos o sticlă de coniac pe care o ţinuse ascunsă până atunci. Toată sticla urma să fie băută în noaptea aceea, în timpul povestirii lui Madox despre călătoria noastră, în timpul cântecului vesel compus de Clifton. Apoi ea a început să citească din Istoriile lui Herodot — povestea lui Candaules şi a reginei sale. Eu sar întotdeauna peste acea povestire. E pe la începutul cărţii şi nu prea are nici o legătură cu locurile şi perioada care mă interesează pe mine. Dar este, desigur, o poveste celebră. E totodată lucrul despre care a ales ea să ne vorbească.

— Asculţi, Geoffrey?

— Da, iubito.

Se pot spune câteva lucruri. Ştiind că într-un final aveam să-i devin amant, aşa cum Gyges urma să fie amantul reginei şi ucigaşul lui Candaules. Deschideam adesea cartea lui Herodot căutând în ea cheia unor mistere geografice. Dar Katharine o deschisese ca pe o fereastră spre propria ei viaţă. Vocea îi era precaută în lectură. Ochii aţintiţi numai pe pagina cu povestea, ca şi cum s-ar fi afundat în nisipuri mişcătoare în timp ce vorbea.

Aceasta este povestea despre cum m-am îndrăgostit de o femeie care mi-a citit o anume istorie din Herodot. Am auzit cuvintele pe care le-a rostit pe deasupra focului, fără a-şi ridica privirea, nici măcar când îşi sâcâia soţul. Poatecă o citea doar pentru el. Poate că nu exista nici o altă raţiune în alegerea povestirii decât ce însemna pentru ei doi. Era pur şi simplu o istorie care o intrigase prin familiaritatea situaţiei. Dar o nouă cale s-a dezvăluit deodată în viaţa reală. Chiar dacă ea n-o plănuise în nici un fel ca pe un prim pas în păcat. Sunt sigur.

Dar Gyges e zărit de regină părăsind odaia. Ea înţelege ce fusese plănuit de către soţul ei; şi, deşi ruşinată, nu se plânge deloc… Îşi ţine firea.

E o istorie ciudată. Nu ţi se pare, Caravaggio? Îngâmfarea unui om atât de mare încât îşi doreşte să fie invidiat. Sau doreşte să fie crezut, căci gândeşte că nu i se dă crezare. Acesta nu era deloc un portret al lui Clifton, dar el a devenit parte din poveste. Există ceva foarte şocant, dar uman, în fapta soţului. Ceva care ne face să nu ne îndoim de adevărul celor povestite.

În ziua următoare soţia îl cheamă pe Gyges şi îi oferă două alternative.

Astfel, regele e ucis. O Nouă Epocă începe. Poeme sunt compuse în cinstea lui Gyges, în trimetru iambic. El a fost primul dintre barbari care a închinat ofrande oracolului de la Delfi. A domnit ca rege al Lidiei timp de douăzeci şi opt de ani, dar noi încă ni-l mai amintim doar ca pe o rotiţă dintr-o neobişnuită poveste de iubire.

Ea s-a oprit din citit şi şi-a ridicat privirea. Afară din nisipul mişcător. Creştea. Astfel, puterea a trecut în alte mâini. Între timp, cu ajutorul unei poveşti, m-am îndrăgostit.

Cuvinte, Caravaggio. Au ele o putere.

Când nu erau cu noi, soţii Clifton locuiau la Cairo. Clifton făcând alte treburi pentru englezi, Dumnezeu ştie ce, având un unchi prin vreun birou guvernamental. Toate acestea au avut loc înainte de război. Dar, pe vremea aceea, toate naţiile mişunau prin oraş, dându-şi întâlnire la Groppi, la serate-concert, dansând noaptea întreagă. Ei formau un cuplu tânăr foarte plăcut, plin de loialitate, iar eu mă aflam la periferia înaltei societăţi din Cairo. Ei trăiau bine. O existenţă convenţională, în care mă strecuram şi eu din când în când. Serate, recepţii în aer liber. Evenimente sociale care nu m-ar fi interesat în mod normal, dar la care mergeam acum pentru că era ea acolo. Sunt unul dintre aceia care postesc până găsesc ceea ce caută.

Cum aş putea să ţi-o descriu? Folosindu-mi mâinile? Aşa cum aş arcui prin aer conturul de piatră al unui canion sau al unei stânci? Făcea parte din expediţie aproape de un an. Am văzut-o, am vorbit cu ea. Fusesem întruna unul în prezenţa celuilalt. Mai târziu, când am devenit conştienţi de o dorinţă reciprocă, aceste clipe anterioare s-au revărsat înapoi în inimă, pline acum de noi înţelesuri, acea strângere nervoasă a braţului pe un deal, priviri neobservate sau răstălmăcite.

Veneam arareori la Cairo în vremea aceea, eram acolo cam o lună din trei. Lucram zi de zi în Departamentul de Egiptologie, scriindu-mi propria carte, Recentes Explorations dans le Desert Libyque, apropiindu-mă din ce în ce mai mult de text, ca şi cum deşertul se afla undeva pepagină, încât puteam chiar să miros cerneala care picura din stilou. Şi, în acelaşi timp, mă luptam cu prezenţa ei apropiată, mai obsedat, la drept vorbind, de contururile posibile ale gurii ei, de întinderea pielii în spatele genunchiului, de alba câmpie a pântecului, în timp ce îmi scriam scurta mea carte, şaptezeci de pagini, succintă şi la obiect, completată de hărţi din călătoriile noastre. Mi-a fost imposibil să-i îndepărtez trupul de pe pagină. Am vrut să-i dedic monografia ei, vocii ei, trupului ei pe care mi-l închipuiam alb-trandafiriu, înălţându-se dintr-un pat ca un lung arc încordat, dar am dedicat cartea unui rege. Crezând că o astfel de obsesie ar fi luată în râs, privită de ea de sus, cu o scuturare din cap politicoasă şi jenată.

Am început să mă port de două ori mai formal în prezenţa ei. O trăsătură caracteristică firii mele. Stângaci ca după o anterioară dezvăluire a propriei goliciuni. Este un obicei european. Era normal pentru mine — după ce, într-un mod straniu, o tradusesem în textul meu despre deşert — să mă încui acum într-o armură în prezenţa ei.

Pe gazonul lui Hassanein Bey — marele veteran al expediţiei din 1923 — s-a îndreptat spre mine alături de consilierul guvernamental Roundell şi mi-a întins mâna, l-a rugat să-i aducă ceva de băut, s-a întors din nou spre mine şi a spus, „Vreau să fiu a ta.” Roundell s-a înapoiat. A fost ca şi cum mi-ar fi înmânat un cuţit. În mai puţin de-o lună eram amanţi. În acea odaie de deasupra souk-ului, la nord de aleea papagalilor.

Am căzut în genunchi în holul cu pereţi de mozaic, cu faţa îngropată în valul rochiei ei, gustul sărat al acestor degete în gura ei. Formam o stranie statuie, noi doi, înainte de-a ne dezlănţui foamea unul de celălalt. Degetele ei scrijelind prin nisipul din părul meu rărit. Cairo şi toate deşerturile sale în jurul nostru.

Era oare o dorinţă îndreptată spre tinereţea ei, spre aerul ei copilăros, băieţos, zvelt şi ager? Grădinile pe care ţi le-am descris când îţi vorbeam despre grădini erau toate ale ei.

Avea acea măruntă scobitură la gât, pe care o numisem Bosforul. Mă aruncam de pe umărul ei în Bosfor. Îmi odihneam acolo ochiul. Îngenuncheam în timp ce ea mă privea curioasă ca şi cum aş fi fost străin de această planetă. Ea cu privirea ei întrebătoare. Mâna ei răcoroasă brusc pe gâtul meu într-un autobuz din Cairo. Luând împreună un taxi acoperit, atingerile noastre grăbite între Podul Khendive Ismail şi Clubul Tipperary. Sau soarele strecurat prin degetele ei, în holul de la etajul trei al muzeului, când mâna ei mi-a acoperit faţa.

În ceea ce ne privea, trebuia să evităm să fim văzuţi numai de o singură persoană.

Dar Geoffrey Clifton făcea parte din maşinăria englezească. Avea un arbore genealogic care pornea de la Canute[45]. Această maşinărie nu i-ar fi dezvăluit în mod inevitabil lui Clifton, însurat de numai optsprezece luni, infidelitatea soţiei sale, dar a început să dea târcoale greşelii, bolii din interiorul sistemului. Ştia fiecare mişcare făcută de ea şi de mine din acea primă zi, de la atingerea stângace din porte cochere[46] a hotelului Semiramis.

Eu îi ignorasem remarcile despre rudele soţului ei. Iar Geoffrey Clifton era la fel de neştiutor ca şi noi în ceea ce privea larga reţea engleză veghind asupra noastră. Dar cercul de gărzi personale îl urmărea pe soţul ei şi îl ţineasub protecţie. Doar Madox, care era un aristocrat cu un trecut plin de conexiuni militare, ştia despre aceste discrete convoluţiuni. Doar Madox, cu un tact incalculabil, m-a avertizat cu privire la existenţa unui asemenea cerc. Eu îl purtam cu mine pe Herodot, iar Madox — un sfânt în propria sa căsnicie — purta la el Anna Karenina, recitind întruna povestea de iubire şi trădare. Într-o zi, mult prea târziu pentru a mai putea evita maşinăria pe care o pusesem în mişcare, a încercat să-mi explice cercul lui Clifton printr-o paralelă cu fratele Annei Karenina. Dă-mi cartea. Ia ascultă.

Am ajuns să iubesc bătaia uşoară a unghiei tale pe seringă, Caravaggio. Prima dată când Hana mi-a injectat morfină în prezenţa ta erai la fereastră, şi, la bătaia unghiei ei, gâtul ţi-a zvâcnit spre noi. Îmi recunosc un camarad. Aşa cum un amant va recunoaşte întotdeauna alţi amanţi sub camuflajul lor.

Femeile aşteaptă totul de la un amant. Şi, mult prea des, eu dispăream în adânc. Aşa cum oştirile dispar sub nisipuri. Şi mai era teama de soţul ei, credinţa în propria ei loialitate, vechea mea dorinţă de a fi independent, dispariţiile mele, suspiciunile ei faţă de mine, neîncrederea mea în iubirea ei. Paranoia şi claustrofobia iubirii tăinuite.

— Cred că ai devenit inuman, mi-a spus.

— Nu sunt singurul trădător.

— Nu cred că-ţi pasă că un asemenea lucru s-a petrecut printre noi. Aluneci peste toate cu ura şi teama ta de a poseda, de a fi posedat, de a purta un nume. Tu crezi că asta este o virtute. Eu cred că eşti inuman. Dacă eu te părăsesc, la cine ai să te duci? Ai să-ţi găseşti o altă amantă?

N-am spus nimic.

— Spune că nu, fir-ai să fii.

Întotdeauna şi-a dorit cuvinte, le iubea, crescuse printre ele. Cuvintele îi dădeau claritate, îi ofereau o logică, un tipar. Pe când eu simţeam că vorbele îndoaie emoţiile ca pe nişte nuiele înmuiate în apă.

S-a întors la soţul ei.

De acum înainte, ori ne găsim sufletele, ori ni le pierdem.

Mările se retrag, de ce nu şi amanţii? Porturile din Efes, râurile din Heraclit, toate dispar şi le iau locul estuare de nămol. Soţia lui Candaules devine soţia lui Gyges. Biblioteci ard.

Ce fusese legătura noastră? O trădare a celor din jur, sau o aspiraţie spre o altă viaţă?

Ea s-a suit înapoi în căminul ei, lângă soţul ei, iar eu m-am retras prin baruri cu tejghele de zinc.

Vechiul vers clasic al lui Herodot. Fredonând şi cântând iar şi iar acel cântec, bătând versurile, măcinându-le, subţiindu-le pentru a le modela după tiparul propriei vieţi. Oamenii se vindecă în diverse feluri după o pierdere tainică. Eu am fost zărit de cineva din grupul ei de vorbă cu un negustor de mirodenii. De la el primise ea odată un degetar de cositor plin cu şofran. Un amănunt din alte zece mii.

Iar dacă Bagnold — văzându-mă alături de negustorul de şofran — a povestit incidentul în timpul cinei la masa unde stătea şi ea, cum m-am simţit eu? M-a mângâiat faptul că ea avea să-şi amintească de omul care-i dăduse un mic cadou, un degetar de cositor pe care şi-l atârnase înjurai gâtului de un lănţişor subţire şi întunecat, timp de două zile, cât soţul ei era plecat din oraş? Cu şofranul încă înăuntru, aşa încât avusese pe piept o pată aurie.

Ce părere avea despre mine, un proscris al grupului, după vreo scenă sau alta în care mă făceam de râs, Bagnold hohotind, soţul ei, care era bun la suflet, îngrijorându-se din pricina mea, iar Madox ridicându-se şi îndreptându-se spre o fereastră şi privind în zare spre partea de sud a oraşului. Conversaţia probabil se muta la alte lucruri văzute prin oraş. Erau cartografi, la urma urmei. Dar oare ea se cobora în fântâna pe care o săpasem amândoi, atingân-du-se în felul în care îmi doream mâna să o atingă?

Amândoi ne aveam acum vieţile noastre separate, înarmaţi cu cel mai profund tratat încheiat unul cu celălalt.

— Ce faci? mi-a spus dând peste mine pe stradă. Nu vezi că ne aduci pe toţi până la exasperare.

Îi spusesem lui Madox că făceam curte unei văduve. Dar ea încă nu era văduvă. Când Madox s-a întors din Anglia, ea şi cu mine nu mai eram amanţi. „Complimente văduvei tale din Cairo”, a murmurat Madox. „Mi-ar fi făcut plăcere s-o cunosc.” Ştia? M-am simţit întotdeauna un trădător şi mai mare cu el, acest prieten cu care am lucrat timp de zece ani, acest om pe care l-am iubit mai mult decât pe oricare altul. Era anul 1939 şi lăsam cu toţii în urmă această ţară, sau, în orice caz, o lăsam în mâinile războiului.

Iar Madox s-a întors în satul Marston Magna din Somerset, unde se născuse, iar după o lună s-a aşezat în congregaţia unei biserici, a ascultat predica în sprijinul războiului, şi-a scos revolverul pe care-l avusese cu el în deşert şi s-a împuşcat.

Oamenii au recitat mereu poeme în deşert. Iar Madox — la Societatea Geografică — a făcut nişte descrieri minunate ale traversărilor şi călătoriilor noastre. Bermann a spulberat întreaga teorie existentă. Şi eu? Eu eram printre ei îndemânarea. Mecanicul. Ceilalţi scriau despre iubirea lor de singurătate şi meditau asupra celor întâlnite în deşert. Nu ştiau niciodată sigur ce credeam eu despre toate acestea. „Îţi place luna aceea?” m-a întrebat Madox când deja mă cunoştea de zece ani. A întrebat şovăitor, ca şi cum ar fi călcat într-un teritoriu privat. Pentru ei eram puţin prea şiret pentru a fi un iubitor al deşertului. Asemeni lui Ulise. Totuşi, îl iubeam. Dă-mi deşertul, aşa cum altuia îi dai un râu, iar altuia citadela copilăriei sale.

Când ne-am despărţit ultima oară, Madox a folosit vechea urare de rămas bun. „Dumnezeu să te aibă în paza Sa.” Iar eu m-am îndepărtat de el spunând: „Nu există nici un Dumnezeu”. Eram total diferiţi unul de celălalt.

Madox spunea că Ulise n-a scris niciodată nici un cuvânt, nici un jurnal personal. Poate că se simţea străin înfalsa rapsodie a artei. Şi propria mea monografie, trebuie să recunosc, fusese aridă, din prea multă precizie. Teama de a nu trăda prezenţa ei în ceea ce scriam m-a făcut să-mi mistui orice emoţie, orice discurs de iubire. Totuşi, amdescris deşertul cu aceeaşi puritate cu care aş fi vorbit despre ea. Madox m-a întrebat despre lună în ultimele zile împreună înainte de începerea războiului. Ne-am despărţit. El a plecat spre Anglia, probabilitatea începerii războiului întrerupând totul, înceată noastră dezvăluire a istoriei deşertului. Rămas bun, Ulise, a spus el rânjind, ştiind că Ulise nu mi-a plăcut niciodată prea mult, Enea şi mai puţin, dar hotărâsem deja că Bagnold era Enea. Dar mie nici Ulise nu-mi era prea drag. La revedere, am spus.

Îmi amintesc că s-a întors din nou spre mine, râzând. A arătat cu degetul lui gros spre un punct de lângă mărul lui Adam şi a spus: „Asta se numeşte sizod vascular”[47]. Dând acelei scobituri de la gâtul ei un nume oficial. S-a întors la soţia lui în satul Marston Magna, şi-a luat cu el doar volumul lui Tolstoi, cartea sa preferată, mi-a lăsat toate busolele şi hărţile lui. Afecţiunea noastră rămasă nerostită.

Iar satul Marston Magna din Somerset, pe care-l evocase iar şi iar în conversaţiile noastre, îşi transformase păşunile înverzite într-un aerodrom militar. Avioanele îşi ardeau gazele de eşapament peste castelele regelui Artur. Ce l-a împins la sinucidere, nu ştiu. Poate zgomotul permanent al avioanelor, aşa de asurzitor pentru el aici, după bâzâitul simplu al Moliei ţigănci, care zumzăise pe deasupra tăcerilor noastre în Libia şi Egipt. Războiul altcuiva îi sfâşia delicata tapiserie de prieteni. Eu eram Ulise, înţelegeam transformările şi interdicţiile temporare ale războiului. Dar el era un bărbat care-şi făcea cu greu prieteni. Un bărbat care cunoştea doi sau trei oameni pe lume, şi aceştia se dovediseră acum a fi de partea duşmanului.

Era în Somerset, singur cu soţia lui, care pe noi nu ne întâlnise niciodată. Gesturile mărunte îi erau suficiente. Un glonţ a pus pentru el capăt întregului război.

Era în iulie 1939. Au luat autobuzul din satul lor până la Yeovil. Autobuzul a mers încet, aşa încât au întârziat la biserică. În spatele încăperii aglomerate, ca să găsească locuri, s-au hotărât să se aşeze în locuri diferite. Când a început predica, o jumătate de oră mai târziu, s-a dovedit a fi şovinistă şi indubitabil în sprijinul războiului. Preotul a intonat vesel o odă războiului, binecuvântând guvernul şi soldaţii pe cale să intre în luptă. Madox a ascultat în timp ce predica devenea din ce în ce mai aprinsă. A scos pistolul pe care-l purtase cu el în deşert, s-a aplecat şi s-a împuşcat în inimă. A murit pe loc. O enormă tăcere. Tăcere ca în deşert. Tăcere fără de margini. I-au auzit trupul prăbuşindu-se în strană. Nimic altceva n-a mişcat. Preotul încremenit în mijlocul unui gest. Era una dintre acele tăceri ce se lasă într-o biserică atunci când globul de sticlă din jurul unei lumânări se sparge, şi toate feţele se întorc spre el. Soţia lui a păşit prin nava centrală a bisericii, s-a oprit în dreptul rândului lui, a murmurat ceva şi i-au făcut loc să ajungă până la el. A îngenuncheat, braţele ei cuprinzându-l.

Cum a murit Ulise? Sinucidere, nu? Parcă aşa mi-aduc aminte. Deci. Poate că deşertul l-a distrus pe Madox. Toată acea vreme în care n-am avut nimic de-a face cu lumea. Mă tot gândesc la cartea rusească pe care o purta mereu cu el. Rusia a fost întotdeauna mai aproape de patria mea decât de a lui. Da, Madox a fost un om care a murit din cauza naţiunilor.

Iubeam calmul lui în toate. Eu mă certam aprins despre anumite puncte pe o hartă, iar rapoartele lui ajungeau cumva să vorbească despre „disputa” noastră în termenirezonabili. Scria calm şi voios despre călătoriile noastre atunci când avea vreo bucurie de descris, ca şi cum am fifost Anna şi Vronski la un bal. Totuşi, el n-a intrat niciodată cu mine în acele săli de bal din Cairo. Şi eu am fost acela care s-a îndrăgostit dansând.

Se mişca agale. Nu l-am văzut niciodată dansând. Era scriitor, unul dintre aceia care interpretează lumea. Înţelepciunea lui creştea din cea mai măruntă fărâmă de emoţie îndreptată spre el. O privire putea duce la paragrafe întregi de teorie. Dacă zărea un nod nou într-un trib al deşertului sau dacă descoperea un palmier rar, rămânea fermecat săptămâni întregi. Când găseam mesaje în călătoriile noastre — orice formulare, modernă sau antică, scrisă în arabă pe un zid de lut sau mâzgălită cu cretă în engleză pe aripa unei maşini — o citea şi apoi îşi apăsa pe ea palma ca şi cum ar fi vrut să-i atingă înţelesurile ascunse, să se apropie cât putea de mult de cuvinte.

Îşi întinde braţul, cu venele umflate, orizontale, în sus, în aşteptarea plutei de morfină care-l poartă. Pe când aceasta se revarsă în el ca un torent, îl aude pe Caravaggio scăpând acul în vasul de email în formă de rinichi. Vede conturul cărunt întorcându-se cu spatele şi apoi ivindu-se iar, prizonier la rândul său, un supus al morfinei ca şi el.

Sunt zile când mă întorc acasă după pagini de fraze aride, când nu mă poate salva decât Trandafir înmiresmat de Django Reinhardt şi Stephane Grappelly, cântând împreună cu Hot Club din Franţa. 1935. 1936. 1937. Nişte ani măreţi pentru jazz. Anii când s-a răspândit din Hotel Claridge de pe Champs Elysees până în barurile din Londra, sudul Franţei, Maroc, şi de acolo s-a strecurat în Egipt, unde zvonurile unor asemenea ritmuri au fost introduse pe ascuns de o formaţie fără nume din Cairo, care cânta muzică de dans. Când m-am întors în deşert, am luat cu mine serile de dans pe muzica celor 78 Souvenirs, Prin baruri, femeile păşind ca nişte ogari, lipindu-se de tine când le murmurai în umbra umerilor, în ritmul melodiei My Sweet. Realizată de compania de discuri Societe Ultraphone Francaise. 1938. 1939. Era o şoaptă de iubire într-un chioşc. După colţ aştepta un război.

În acele ultime seri la Cairo, luni de zile după ce legătura noastră se terminase, l-am convins în cele din urrnj pe Madox să vină la un bar pentru o petrecere de rămas bun. Ea şi soţul ei erau acolo. O ultimă noapte. Un ultim bal. Almasy era beat şi încerca un vechi pas de dans pe care îl inventase, denumit Îmbrăţişarea Bosforului, ridicând-o pe Katharine Clifton în braţele lui aspre şi puternice şi traversând aşa ringul de dans până ce s-a prăbuşit cu ea peste nişte flori de aspidistra crescute în apă de Nil.

Cine povesteşte acum? gândeşte Caravaggio.

Almasy era beat şi dansul lui le părea celorlalţi o înlănţuire violentă de mişcări. În acele zile el şi ea nu păreau a se înţelege prea bine. O scutura dintr-o parte în alta ca şi cum ar fi fost vreo vampă anonimă, şi îşi îneca în băutură tristeţea faţă de plecarea lui Madox. Era gălăgios şi vulgar cu noi la masă. De obicei, când Almăsy era aşa, ne încheiam petrecerea, dar aceasta era ultima noapte a lui Madox la Cairo, aşa că am stat mai departe. Un violonist egiptean cam nepriceput îl imita pe Stephane Grappelty-iar Almasy era ca o planetă ieşită din orbită. „Pentru noi — înstrăinaţii de această lume”, şi-a închinat el paharul. Voia să danseze cu toată lumea, bărbaţi şi femei. A bătut din palme şi a anunţat: „Şi acum, Îmbrăţişarea Bosforul” Tu, Bernhardt? Hetherton?” Majoritatea l-au refuzat. S-a întors spre tânăra soţie a lui Clifton, care îl privea cu o furie stăpânită, şi ea s-a ridicat la invitaţia lui, iar el s-a izbitde ea, gâtul lui deja lipit de umărul ei stâng, de acel câmp dezgolit de deasupra paietelor. A urmat un tangou dement până ce unul dintre ei şi-a pierdut ritmul. Ea nu s-a dat înapoi în furia ei, refuzând să-i acorde victoria, să-l lase şi să se întoarcă la masă. Privindu-l doar în ochi cu încruntare, când el şi-a lăsat capul pe spate, cu o faţă nu solemnă, ci agresivă. Gura lui murmurând spre ea când şi-a aplecat din nou capul, scuipând poate cuvintele melodiei Trandafir înmiresmat.

La Cairo, între expediţii, nimeni nu-l prea vedea pe Almasy. Părea fie distant, fie agitat. Lucra la muzeu ziua şi frecventa barurile din piaţa din sudul oraşului noaptea. Pierdut într-un alt Egipt. Numai pentru Madox veniseră cu toţii aici. Dar acum Almasy dansa cu Katharine Clifton. Şirul de plante i-a atins silueta zveltă. El s-a răsucit cu ea, ridicând-o în braţe, şi apoi a căzut. Clifton a rămas aşezat pe scaun, privindu-i cu coada ochiului. Almasy întins peste ea şi apoi încercând încet să se ridice, netezindu-şi părul blond spre spate, îngenunchind deasupra ei, în colţul îndepărtat al încăperii. Fusese odată un bărbat manierat.

Era trecut de miezul nopţii. Invitaţii nu prea gustau gluma, cu excepţia clienţilor obişnuiţi care se amuzau din toate, deprinşi cu aceste ritualuri ale europeanului iubitor de deşert. Erau femei cu cercei lungi de argint atârnaţi de urechi, femei îmbrăcate în paiete, acele micuţe picături de ftetal înfierbântate de căldura din bar, de care Almasy fusese mereu atras în trecut, femei care, în ritmul dansului, îi scuturau peste faţă cerceii cu zimţi de argint. În alte nopţi dansase cu ele, purtându-le în braţele lui, ridicându-le în aer de sub coaste pe măsură ce se îmbăta mai tare. Da, erau amuzate, râzând de pântecul lui Almasy când i s-a desfăcut cămaşa, nu prea încântate să-i poarte întreaga greutate sprijinită de umerii lor când se oprea puţin în timpul dansului, prăbuşindu-se apoi, mai târziu, în mijlocul unui „scottische”.

Era important în seri ca aceasta să urmezi mersul petrecerii, în timp ce constelaţiile umane se răsuceau şi înecau în jurul tău. Nu exista nici un gând, nici un plan. Observaţiile asupra seratei veneau mai încolo, în deşert printre contururile terestre dintre Dakhla şi Kufra. Atunci avea să-şi amintească scheunatul ca de căţel, care-l făcuse să se uite prin jur în ringul de dans după un câine, şi despre care-şi dădea acum seama, privind discul busolei plutind în ulei, că ar fi putut veni de la o femeie pe care o călcase pe picior. Zărind în depărtare o oază, se dădea mare cu stilul său de dans, ridicându-şi braţele şi legănându-şi ceasul de la încheietura mâinii către cer.

Nopţi reci în deşert. Apuca un fir din ceata nopţilor şi şi-l punea în gură ca pe-o hrană. Era în primele două zile ale unei călătorii în deşert, când se afla în zona nedefinită dintre oraş şi platou. După şase zile, nu se mai gândea deloc la Cairo sau la muzică sau la străzi sau la femei; atunci deja păşise într-un timp străvechi, se obişnuise cu ritmul respiraţiei apelor adânci. Singura sa legătură cu lumea plină de oraşe era Herodot, ghidul său, antic şi modem, printre presupuse minciuni. Când descoperea adevărul în ceea ce păruse a fi minciună, îşi scotea cutia cu lipici şi lipea câte o hartă sau o hârtiută cu date sau folosea un spaţiu alb din carte pentru a schiţa bărbaţi în fuste, cu animale şterse şi necunoscute alături. Locuitorii timpurii ai oazelor nu desenaseră în mod normal animale, deşi Herodot susţinea contrariul. Ei venerau o zeiţă însărcinată, şi portretele lor pictate pe piatră înfăţişau cel mai adesea femei însărcinate.

În două săptămâni nici măcar ideea de oraş nu-i mai trecea prin minte. Era ca şi cum ar fi păşit prin acel milimetru de ceaţă aşternut peste fibrele încondeiate ale unei hărţi, acea zonă pură dintre pământ şi hartă, dintre distanţe şi legendă, dintre natură şi povestitor. Sandford o numeageomorfologie. Locul către care aleseseră să se îndrepte; pentru a se împlini întru totul, pentru a-şi uita rădăcinile şi trecutul. Aici, alături de busola solară şi contorul de distanţă şi cartea sa, era singur, propria sa invenţie. Ştia în aceste momente cum funcţiona mirajul, fata morgana, fiindcă devenea parte din el.

Se trezeşte şi o găseşte pe Hana spălându-l. Alături e o masă, la nivelul taliei. Ea se apleacă, mâinile ei purtând apă din ligheanul de porţelan spre pieptul lui. Când termină îşi trece de câteva ori degetele ude prin cap, şi părul îi devine umed şi întunecat. Îşi ridică privirea şi îi vede ochii deschişi şi zâmbeşte.

Când îşi deschide din nou ochii, Madox e acolo, jerpelit, istovit, ţinând seringa cu morfină, obligat să-şi folosească ambele mâini pentru că-i lipsesc degetele mari. Cum îşi face singur injecţia? se gândeşte. Recunoaşte ochiul, obiceiul limbii de-a fremăta peste buză, agerimea minţii omului absorbind tot ce povesteşte. Doi vechi camarazi.

Caravaggio priveşte trandafiriul gurii bărbatului în timp ce vorbeşte. Gingiile probabil de culoarea palidă a iodului din picturile pe stâncă descoperite la Uweinat. Mai sunt multe de aflat, de supt din acest trup întins pe pat, inexistent cu excepţia gurii, a unei vene a braţului, a ochilor cenuşii de lup. E încă uimit de claritatea şi disciplina omului, care vorbeşte uneori la persoana întâi, uneori la persoana a treia, care încă nu recunoaşte că e Almasy.

— Cine povestea, mai înainte?

— Moartea înseamnă că treci la persoana a treia.

Toată ziua au împărţit între ei fiole de morfină. Pentru a deşira din el toată povestea, Caravaggio se ghidează după un cod de semne. Când bărbatul ars încetineşte ritmul, sau când Caravaggio simte că nu prinde tot — povestea de iubire, moartea lui Madox — apucă seringa din vasul de email în formă de rinichi, sparge vârful de sticlă al unei fiole prin apăsarea unui deget şi o umple. Acum e foarte direct cu Hana cu privire la toate acestea, rupându-i complet pacientului mâneca de la mâna stângă. Almasy nu poartă decât o flanelă gri de corp, aşa încât acum braţul lui negru stă gol sub cearşaf.

Fiecare picătură de morfină sorbită de trup deschide o nouă uşă, sau provoacă un salt înapoi în timp, până la picturile din peşteră sau la un avion îngropat, sau îl face să se mai întindă o dată alături de femeie, sub un ventilator, obrazul ei lipit de pântecul lui.

Caravaggio îl ridică pe Herodot. Întoarce o pagină, trece peste o dună şi dă peste Gilf Kebir, Uweinat, Gebel Kissu. Când Almâsy povesteşte, stă alături de el, refăcând lanţul de întâmplări. Doar patima face istoria să se abată de la şirul său, fremătând ca acul unei busole. Şi oricum, aceasta este o lume a nomazilor, o istorie apocrifă. O minte călătorind spre răsărit şi spre apus sub travestiul unei furtuni de nisip.

În Peştera Înotătorilor, după ce soţul ei făcuse avionul să se prăbuşească, a tăiat şi a aşternut pe jos paraşuta pe care o avea cu ea. Ea s-a întins deasupra, cu o grimasă la durerea rănilor ei. El a atins-o uşor cu degetele prin păr, căutând alte răni, apoi i-a pipăit umerii şi picioarele.

Acum, în peşteră, nu voia să piardă tocmai această frumuseţe a ei, aceste membre. Ştia că îi ţinea deja întreaga fire strânsă într-un pumn.

Era o femeie care îşi răstălmăcea faţa când se machia. Venind la o petrecere, suindu-se în pat, se pictase cu un ruj sângeriu, câte o pată purpurie pe fiecare ochi.

El şi-a înălţat privirea spre picturile din peşteră şi a furat culorile din ele. Ocrul şi-a găsit locul pe faţa ei, a vopsit-o cu albastru în jurul ochilor. A traversat peştera cu mâinile pline de roşu şi şi-a trecut degetele prin părul ei. Apoi toată pielea, încât genunchiul care se ivise din avion în ziua aceea dintâi era acum şofran curat. Pubisul. Inelede culoare în jurul picioarelor, ca să fie imună faţă de tot ce e uman. Existau tradiţii pe care le descoperise în Herodot, conform cărora vechii războinici îi preamăreau pe cei iubiţi aflând o lume, oricare ar fi fost ea, în care aceştia deveneau nemuritori, şi aşezându-i acolo — un lichid colorat, un cântec, un desen pe o stâncă.

Era deja frig în peşteră. El a înfăşurat în jurul ei paraşuta, s-o încălzească. A aprins un foc micuţ şi a ars crenguţe de salcâm şi a suflat fum către toate colţurile peşterii. A descoperit că nu putea să-i vorbească direct, aşa încât i s-a adresat foarte formal, vocea izbindu-i-se de pereţii peşterii. Acum mă duc să aduc ajutoare, Katharine. Mă înţelegi? Mai e un avion în apropiere, dar nu are benzină. S-ar putea să întâlnesc vreo caravană sau vreo maşină, şi în cazul ăsta am să mă-ntorc şi mai repede. Nu ştiu. A scos cartea lui Herodot şi a aşezat-o lângă ea. Era septembrie 1939. A ieşit din peşteră, din văpaia focului, coborând pe întuneric către deşertul plin de lună.

A luat-o în jos pe pietre până la baza platoului şi s-a oprit acolo.

Nici un camion. Nici un avion. Nici o busolă. Numai luna şi umbra lui. A găsit vechiul indicator de piatră din trecut care arăta direcţia spre El Taj, nord-nord-vest. A memorat unghiul făcut pe nisip de propria sa umbră şi a pornit la drum. La o sută de kilometri depărtare se afla souk-ul cu aleea ceasurilor. Apa în plosca de piele pe care o umpluse la un ain[48] îi atârna pe umăr şi se legăna ca o placentă.

Erau două momente ale zilei în care nu se putea mişca. La amiază, când umbra se afla chiar sub el, şi în amurg, înainte de apusul soarelui şi de ivirea stelelor, atunci toate erau la fel pe faţa deşertului. Dacă şi-ar fi continuat atunci drumul ar fi putut să se abată chiar şi cu douăzeci de grade de la ruta sa. Aştepta harta vie a stelelor, apoi pornea mai departe, consultându-le din oră în oră. În trecut, când avuseseră călăuze prin deşert, acestea atârnau o lampă de un băţ lung, şi toţi ceilalţi se ţineau după pasul săltat al luminii peste capul cititorului de stele.

Un om merge la fel de repede ca o cămilă. Patru kilometri pe oră. Dacă are noroc, poate găsi ouă de struţ. Dacă nu are noroc, o furtună de nisip poate înghiţi totul. A mers timp de trei zile fără să mănânce nimic. A refuzat să se gândească la ea. Dacă ajungea la El Taj, avea să mănânce abra, pe care triburile Goran o făceau din colochintă, fierbând seminţele ca să le ia gustul amar şi apoi pisându-le împreună cu curmale şi lăcuste. Avea să se plimbe pe aleea cu ceasuri şi alabastru. Dumnezeu să te aibă în paza Sa, spusese Madox. Rămas bun. O fluturare din mână. Exista un Dumnezeu doar în deşert, acum voia să creadă asta. In afara deşertului nu erau decât negoţ şi putere, bani şi război. Tirani financiari şi militari modelau lumea.

Se afla pe un teren aspru, trecuse de pe nisip pe piatră. A refuzat să se gândească la ea. Apoi s-au ivit dealurile ca nişte castele medievale. A mers până ce umbra i-a fost înghiţită de umbra unui munte. Tufişuri de mimoză. Colochinte. I-a strigat numele către pietre. Căci ecoul este sufletul vocii înălţându-se în spaţii goale.

Apoi a apărut El Taj. Îşi imaginase aleea oglinzilor aproape tot drumul. Când a ajuns la marginea aşezărilor umane, vehicule militare engleze l-au înconjurat şi l-auluat, fără să-i asculte povestea despre femeia rănită din Uweinat, la numai o sută de kilometri depărtare, de faptfără să asculte nimic din ce zicea el.

— Vrei să-mi spui că englezii nu te-au crezut? Ca nute-a ascultat nimeni?

— Nimeni n-a ascultat.

— De ce?

— Nu le-am dat numele care trebuia.

— Al tău?

— Pe-al meu l-am dat.

— Atunci care -

— Pe-al ei. Numele ei. Numele soţului ei.

— Ce le-ai spus? Tăcere.

— Trezeşte-te! Ce le-ai spus?

— Le-am spus că era soţia mea. Am spus Katharine. Soţul ei era mort. Le-am spus că era grav rănită, într-o peşteră din Gilf Kebir, în Uweinat, la nord de fântâna Ain Dua. Că avea nevoie de apă. Că avea nevoie de hrană. Aş fi mers înapoi cu ei, să-i conduc până acolo. Le-am spus că nu-mi trebuia decât o maşină. Una dintre maşinile lor blestemate… Poate că le păream unul dintre acei profeţi nebuni ai deşertului după călătoria mea, dar nu cred. Războiul deja începuse. Tocmai se capturau spioni prin deşert. Oricine avea un nume străin şi ajungea în aceste orăşele din oaze era suspect. Ea se afla la numai o sută de kilometri depărtare şi nu au vrut să mă asculte. O unitate engleză rătăcită prin El Taj. Atunci probabil m-au apucat furiile. Aveau nişte colivii de nuiele, de mărimea unei cabine de duş. Am fost închis într-una din ele şi dus cu camionul. M-am zbătut în ea până m-am prăvălit pe stradă, încă înăuntru. Strigam numele lui Katharine. Strigam Gilf Kebir. Când de fapt singurul nume pe care ar fi trebuit să-l strig, să-l aşez ca pe o carte de vizită în mâinile lor, era al lui Clifton.

— M-au suit din nou în camion. Nu eram decât un posibil spion de mâna a doua. Doar un bastard internaţional.

Caravaggio vrea să se ridice şi să plece din această vilă, dintre ruinele războiului. El nu e decât un hoţ. Ceea ce vrea Caravaggio e să-şi înfăşoare braţele în jurul genistului şi Hanei, sau, şi mai bine, să îmbrăţişeze oameni de vârsta lui, într-un bar în care cunoaşte pe toată lumea, unde poate să danseze şi să discute cu o femeie, să-şi sprijine capul de fruntea ei, orice, dar ştie că mai înainte trebuie să iasă din acest deşert, din clădirea sa de morfină. Trebuie să se desprindă de drumul invizibil spre El Taj. Acest bărbat pe care îl crede a fi Almasy s-a folosit de el şi de morfină pentru a se întoarce în propria sa lume, spre propria sa întristare. Nu mai contează de partea cui fusese în timpul războiului. Dar Caravaggio se apleacă spre el.

— Trebuie să aflu un lucru.

— Ce?

— Vreau să ştiu dacă tu ai omorât-o pe Katharine Clifton. Adică, dacă tu l-ai ucis pe Clifton şi astfel şi pe ea.

— Nu. Nici nu m-am gândit la aşa ceva.

— Te întreb fiindcă Geoffrey Clifton a lucrat pentru Serviciul Britanic de Spionaj. Din păcate, nu era doar un simplu englez nevinovat. Nu era doar un băiat prietenos ca oricare altul. În ceea ce-i privea pe englezi, el urmărea grupul vostru ciudat din deşertul egipteano-libian. Ştiau că într-o bună zi deşertul avea să devină un teatru de război. Clifton făcea fotografii aeriene. Moartea lui i-a tulburat, şi îi mai deranjează şi acum. Încă îşi mai pun întrebări. Şi Serviciul ştia despre legătura ta cu soţia lui de la început. Chiar dacă Clifton habar n-avea. Au bănuit că moartea lui ar fi putut fi plănuită ca măsură de protecţie, ridicarea podului mobil cum ar veni. Te aşteptau la Cairo, dar desigur, tu te-ai întors în deşert. Mai târziu, fiind trimis în Italia, am pierdut ultima parte a istoriei tale. N-am mai ştiut ce s-a întâmplat cu tine.

— Deci acum ai dat de urma mea.

— Am venit aici din cauza fetei. Îl cunoşteam pe tatăl ei. Ultimul om pe care mă aşteptam să-l găsesc aici în mănăstirea asta bombardată era contele Ladislaus de Almasy. Sincer să fiu, mi-ai devenit mai drag decât majoritatea celor cu care am lucrat.

Dreptunghiul de lumină care alunecase pe scaunul lui Caravaggio îi încadra acum pieptul şi capul, aşa încât pacientului englez faţa lui îi părea un portret. Într-o lumină mai tăcută, părul îi era întunecat, dar acum coama sălbatică se aprinsese, strălucitoare, pungile de sub ochi şterse de razele târzii, trandafirii.

Întorsese invers scaunul ca să se poată sprijini cu pieptul de spătar, stând cu faţa spre Almasy. Cuvintele nu ieşeau uşor din gura lui Caravaggio. Îşi freca falca, cu faţa inundată de cute, cu ochii închişi, ca să gândească pe întuneric, şi abia după aceea îi scăpa câte-un cuvânt, smuls dintre gânduri. Se întrezărea în el această umbră, cum stătea aşezat în cadrul dreptunghiular de lumină, aplecat peste spătarul unui scaun, lângă patul lui Almasy. Unul dintre cei doi bărbaţi mai în vârstă din această poveste.

— Pot să vorbesc cu tine, Caravaggio, căci simt că suntem amândoi muritori. Fata, băiatul, ei încă nu sunt muritori. În ciuda lucrurilor prin care-au trecut. Hana era tare nefericită când am cunoscut-o eu.

— Tatăl ei a fost ucis în Franţa.

— Înţeleg. N-a vrut să spună nimic despre asta. Era distantă faţă de toată lumea. Singurul mod în care am putut-o face să comunice a fost cerându-i să-mi citească ceva… Îţi dai seama că nici unul dintre noi nu are copii?

Apoi, întrerupându-se, ca şi cum s-ar fi gândit la vreo posibilitate.

— Ai nevastă? întrebă Almasy.

Caravaggio stătu în lumina trandafirie, acoperindu-şi faţa cu mâinile ca să poată gândi clar, ca şi cum şi acesta ar fi fost un dar al tinereţii, care lui nu-i mai venea atât de uşor.

— Trebuie să-mi spui şi tu ceva, Caravaggio. Sau nu sunt decât o carte? Ceva de citit, o fiinţă ademenită afară dintr-un lac şi pompată cu morfină, plină de coridoare, minciuni, vegetaţie sălbatică, ciorchini de pietre.

— Hoţii ca noi au fost foarte folosiţi în acest război Am fost legalizaţi. Am furat. Apoi unii dintre noi au început să dea sfaturi. Puteam citi prin camuflajul de înşelătorii mai uşor decât spionii oficiali. Am creat păcăleli duble. Campanii întregi erau dirijate de acest amestec de escroci şi intelectuali. Eu acopeream zona Orientului Mijlociu, acolo am auzit prima oară despre tine. Erai o enigmă, un spaţiu gol pe diagramele lor. Punându-ţi toate cunoştinţele despre deşert în mâinile germanilor.

— Prea multe s-au întâmplat la El Taj în 1939, când am fost capturat, suspectat de a fi spion.

— Deci atunci ai trecut de partea nemţilor.

Tăcere.

— Şi tot n-ai reuşit să te întorci în Peştera Înotătorilor, la Uweinat?

— Nu, până când m-am oferit să-l conduc pe Eppler prin deşert până la Cairo.

— Trebuie să-ţi spun ceva. În legătură cu 1942, când l-ai dus pe spion la Cairo…

— Operaţiunea Salaam.

— Da. Când lucrai pentru Rommel.

— Un om excepţional… Ce voiai să-mi spui?

— Voiam să-ţi spun, când ai străbătut deşertul evitând trupele aliate, călătorind cu Eppler — a fost o faptă eroică. De la oaza Gialo tot drumul până la Cairo. Numai tu puteai fi în stare să-l aduci pe omul lui Rommel până la Cairo cu copia romanului Rebecca.

— De unde ştii despre toate astea?

— Ceea ce vreau să-ţi spun este că nu l-au descoperit pur şi simplu pe Eppler la Cairo. Ştiau despre întreaga călătorie. Un cod german fusese descifrat cu mult timp înainte, însă nu-l puteam lăsa pe Rommel să afle, ori sursele noastre ar fi fost deconspirate. Aşa că a trebuit să-l aşteptăm pe Eppler până ce a ajuns la Cairo, înainte de a-l prinde.

V-am urmărit tot drumul. Peste întreg deşertul. Şi fiindcă cei din Serviciul de Spionaj aveau numele tău, fiindcă ştiau că erai implicat, erau şi mai interesaţi. Te voiau şi pe tine. Tu urma să fii ucis. Dacă nu mă crezi, uite, aţi pornit de la Gialo şi aţi călătorit timp de douăzeci de zile. Aţi urmat ruta care trece pe la fântâna îngropată. Nu v-aţi putut apropia de Uweinat din cauza trupelor aliate, şi aţi evitat Abu Ballas. Au fost zile când Eppler a avut febră de deşert şi tu a trebuit să-l îngrijeşti, să-l veghezi, deşi spui că nu-ţi plăcea de el…

Aţi presupus că avioanele v-au „pierdut urma”, dar de fapt eraţi urmăriţi cu mare atenţie. Nu eraţi voi spionii, noi eram. Serviciul a bănuit că tu l-ai ucis pe Geoffrey Clifton din cauza femeii. I-au găsit mormântul în 1939, dar nici urmă de soţia sa. Tu deveniseşi inamicul nu când ai trecut de partea Germaniei, ci când ţi-ai început legătura amoroasă cu Katharine Clifton.

— Înţeleg.

— După ce ai plecat de la Cairo în 1942, te-au pierdut. Urmau să te prindă şi să te ucidă în deşert. Dar te-au scăpat. Aveai un avans de două zile. Trebuie să o fi luat razna, probabil că nu gândeai raţional, altfel te-am fi găsit. Minaseră maşina ascunsă. Au găsit-o mai târziu explodată, dar de tine nici urmă. Te facuseşi nevăzut. Asta frebuie să fi fost eroica ta călătorie, nu cea spre Cairo. Acum, când probabil că îţi pierduseşi minţile.

— Erai şi tu la Cairo când mă urmăreau?

— Nu, am văzut doar dosarele. Urma să plec în Italia şi s-au gândit că ai putea fi acolo.

— Aici.

— Da.

Rombul de raze se înălţă pe perete, lăsându-l pe Caravaggio în umbră. Părul lui, din nou întunecat. El se lăsă pe spate, cu umărul rezemat de frunzele pictate.

— Bănuiesc că nu mai contează, murmură Almâsy.

— Vrei morfină?

— Nu. Îmi rânduiesc nişte lucruri. Am fost întotdeauna un om rezervat. E greu acum să-mi dau seama că am fost atât de discutat.

— Aveai o legătură amoroasă cu cineva asociat Serviciului de Spionaj. Existau anumite persoane din Serviciu care te ştiau personal.

— Bagnold, probabil.

— Da.

Caravaggio făcu o pauză.

— Trebuie să mai vorbesc cu tine despre un lucru.

— Ştiu.

— Ce s-a întâmplat cu Katharine Clifton? Ce s-a întâmplat atunci, chiar înainte de începerea războiului, de a trebuit să mai faceţi toţi un drum până la Gilf Kebir? După ce Madox a plecat în Anglia.

Mai aveam de făcut o ultimă călătorie până la Gilf Kebir, să strâng ce mai rămăsese în tabăra de pornire de la Uweinat. Viaţa noastră acolo se încheiase. Credeam că nimic n-avea să se mai întâmple între noi. N-o mai întâlnisem ca amant de aproape un an. Un război se pregătea undeva, ca o mână intrând pe fereastra unei mansarde. Iar ea şi cu mine deja ne retrăsesem după zidurile vechilor noastre obiceiuri, într-o relaţie aparent inocentă. Nu ne mai vedeam prea des.

În vara anului 1939 urma să merg până la Gilf Kebir împreună cu Gough, să strângem tabăra de pornire, iar Gough avea să se întoarcă cu camionul. Clifton urma să vină cu avionul său să mă ia. Apoi urma să ne împrăştiem, să ieşim din triunghiul care se formase între noi.

Când am auzit avionul, când l-am văzut, tocmai coboram pe stâncile platoului. Clifton era întotdeauna punctual.

Există un mod anume în care un mic avion de marfă coboară spre aterizare, alunecând în jos de pe linia orizontului, îşi înclină aripile în lumina deşertului şi apoi sunetul se întrerupe, şi avionul pluteşte spre pământ. N-am înţeles niciodată în întregime cum funcţionează avioanele. Le-am privit apropiindu-se de mine în deşert şi am ieşit din cortul meu mereu cu teamă. Îşi înmoaie aripile în lumină şi apoi se afundă în acea tăcere.

Molia a coborât zburând foarte aproape de platou. Eu fluturam foaia de cort albastră. Clifton a pierdut altitudine şi a trecut vuind pe deasupra mea, aşa de jos încât salcâmii şi-au scuturat frunzele. Avionul a luat-o spre stânga şi a dat un ocol şi, zărindu-mă din nou, s-a realiniat şi s-a îndreptat direct spre mine. La cincizeci de metri depărtare s-a înclinat brusc şi s-a prăbuşit. Am alergat spre el.

Am crezut că era singur. Ar fi trebuit să fie singur. Dar când am ajuns acolo să-l scot din avion, ea era lângă el. El era mort. Ea încerca să-şi mişte partea de jos a trupului, cu privirea aţintită înainte. Nisipul intrase pe fereastra de la carlingă şi îi umpluse poala. Nu părea a avea nici o rană. Mâna stângă se dusese în faţă să amortizeze prăbuşirea zborului lor. Am tras-o afară din avionul pe care Clifton îl botezase Rupert şi am dus-o sus în peşterile din stâncă. În Peştera Înotătorilor, unde erau picturile. Pe hartă, punctul de latitudine 23°30', longitudine 25°15'. În noaptea aceea l-am îngropat pe Geoffrey Clifton.

Am fost oare un blestem asupra lor? Pentru ea? Pentru Madox? Pentru deşertul sfâşiat de război, bombardat ca şi cum ar fi fost doar nisip? Barbari împotriva Barbarilor. Ambele armate străbăteau deşertul fără a avea nici cea mai vagă idee ce era el. Deşerturile Libiei. Scoate nuanţa politică, şi e cea mai minunată expresie pe care o cunosc. Libia. Un cuvânt senzual, smuls din adâncuri, un izvor ademenit la suprafaţă. B-ul şi i-ul. Madox spunea că este unul dintre puţinele cuvinte în care îţi simţi limba dând colţul. Ţi-aduci aminte de Didona în deşerturile Libiei? Un bărbat va fi precum râuri întregi de apă într-un loc uscat…

Nu cred că am păşit într-un ţinut blestemat, sau că am fost prins într-o situaţie plină de răutate. Fiecare loc şi fiecare om mi-au fost un dar. Cum am descoperit picturile pe piatră din Peştera înotătorilor. Cum am cântat sâmburi de melodii cu Madox în expediţiile noastre. Cum s-a ivit Katharine printre noi în deşert. Cum am păşit spre ea pe podeaua de beton vopsită în roşu, şi cum am căzut în genunchi, cu capul lipit de pântecul ei, de parcă aş fi fost un copil. Tribul cu armele sale, lecuindu-mă. Chiar şi noi patru, Hana şi tu şi genistul.

Tot ce am iubit sau preţuit mi-a fost luat.

Am stat cu ea. Am descoperit că avea trei coaste rupte. Am tot aşteptat privirea ei să pâlpâie, încheietura ruptă a mâinii să se îndoaie, gura nemişcată să vorbească.

Cum ai putut să mă urăşti, a şoptit. Ai ucis aproape tot ce aveam în mine.

Katharine… tu n-ai -

Ia-mă în braţe. Nu te mai apăra. Nimic nu te poate schimba.

Privirea ei era permanentă. Nu mă puteam clinti din ţinta acelei priviri. Aveam să fiu ultimul lucru pe care îl vedea. Şacalul din peşteră, care avea să o călăuzească şi să o apere, care nu avea să o înşele niciodată.

Există o sută de zeităţi asociate cu animale, îi spun. Există cele legate de şacali — Anubis, Duamutef, Wepwawet. Acestea sunt fiinţe care te însoţesc în viaţa de apoi — aşacum te-a călăuzit pe tine umbra mea timpurie, în toţi acei ani dinainte de-a ne cunoaşte. Toate acele petreceri de la Londra şi Oxford. Veghind asupra ta. Am stat în faţa tacând îţi făceai temele, scriind cu un creion gros. Am fostprezent când l-ai cunoscut pe Geoffrey Clifton, la două noaptea, în Biblioteca Uniunii Studenţilor din Oxford. Paltoanele tuturor sunt risipite pe jos, iar tu, în picioarele goale, ca un bâtlan, îţi croieşti drum ţopăind printre ele. El te priveşte, şi te privesc şi eu, deşi nu-mi simţi prezenţa, mă ignori. Ai acea vârstă la care îi observi doar pe bărbaţii arătoşi. Încă nu eşti conştientă de cei din afara sferei tale de atracţie. Şacalul nu prea e folosit ca însoţitor la Oxford. Pe când eu sunt unul dintre aceia care postesc până găsesc ceea ce caută. Peretele din spatele tău e acoperit de cărţi. Mâna ta stângă apucă un lung şirag de perle care îţi atârnă de gât. Picioarele tale goale croindu-şi atente calea. Cauţi ceva. Erai mai durdulie pe vremea aceea, deşi remarcabil de frumoasă pentru cercurile universitare.

Suntem toţi trei în Biblioteca Uniunii Studenţilor din Oxford, dar tu îl vezi doar pe Geoffrey Clifton. Va fi o iubire pătimaşă. El are o misiune cu nişte arheologi în Africa de Nord, din toate locurile posibile. „Un tip bătrân şi ţicnit cu care lucrez.” Mama ta e încântată de această aventură.

Dar spiritul şacalului, care este „deschizătorul de drumuri”, al cărui nume este Wepwawet sau Almâsy, se află în aceeaşi cameră cu voi. Cu braţele încrucişate, urmărind eforturile voastre de a duce o conversaţie aprinsă, un lucru dificil, dat fiind că amândoi sunteţi beţi. Dar ceea ce este cu adevărat minunat este faptul că, chiar şi în braţele beţiei de la două noaptea, amândoi înţelegeţi cumva însemnătatea şi plăcerea permanentă a celuilalt. Poate că aţi venit aici însoţiţi de altcineva, poate vă veţi petrece ţeastă noapte cu alţii, dar amândoi v-aţi găsit destinele.

La trei noaptea te gândeşti că ar trebui să pleci, dar nu-ţi găseşti un pantof. Îl ţii pe celălalt în mână, un condur trandafiriu, îl zăresc pe cel pierdut îngropat pe jumătate lângă mine şi-l ridic. Luciul lui. Sunt cu siguranţă pantofii tăi preferaţi, cu urmele degetelor tale în ei. Mulţumesc, spui primindu-l, plecând fără măcar să te uiţi la mine.

Cred în acest lucru. Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric un pedant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător, aşa cum Clifton s-ar putea să-ţi fi deschis uşa de la maşină cu un an mai înainte, trecând pe lângă destinul vieţii lui. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.

Am trăit ani de zile în deşert şi am ajuns să cred în asemenea lucruri. Deşertul e un loc plin de ascunzişuri. Un trompe l’oeil al timpului şi apei. Şacalul cu un ochi privind în urmă şi cu celălalt cercetând calea pe care te gândeşti s-o apuci. În fălci ţine fărâme de trecut pe care ţi le pune la picioare, şi când tot acel timp va fi dezvăluit în întregime, se va dovedi că fusese deja cunoscut.

Ochii ei m-au privit, osteniţi de toate. O teribilă epuizare. Când am scos-o din avion, privirea ei încercase să înregistreze toate lucrurile din jur. Acum ochii erau umbriţi, ca şi cum ar fi protejat ceva înăuntru. M-am apropiat şi m-am aşezat pe călcâie. M-am aplecat şi mi-am lipit limba de ochiul drept, albastru, un gust de sare. Polen. I-am dus acel gust la gură. Apoi celălalt ochi. Limba mea lipită de porozitatea fină a pupilei, ştergând albastrul; când m-am dat înapoi avea o dâră alburie în privire. I-am desfăcut buzele, de data asta am lăsat degetele să intre mai adânc şi i-am descleştat dinţii, limba era retractată şi a trebuit s-o trag în sus, avea în ea un fir, o suflare a morţii. Era aproape prea târziu. M-am aplecat şi cu limba i-am aşternut polenul albastru pe limbă. Ne-am atins astfel o dată. Nimic. M-am dat înapoi, am tras aer în piept şi m-am aplecat din nou. Când i-am atins limba, a fremătat în ea un spasm.

Apoi un horcăit teribil, violent şi intim, s-a revărsa dinspre ea asupra mea. Un tremur prin întregul trup ca un fior de electricitate. A fost răsturnată din poziţia ei rezemată de peretele pictat. Creatura intrase în ea şi se arcuise prin aer şi se prăbuşise peste mine. Părea a fi din ce în ce mai puţină lumină în peşteră. Gâtul ei răsucindu-se dintr-o parte într-alta.

Cunosc metodele unui diavol. Mi s-a spus în copilărie despre amantul-demon. Mi s-a povestit despre frumoasa seducătoare care a intrat în odaia unui tânăr. Iar el, dacă ar fi fost deştept, i-ar fi cerut să se întoarcă cu spatele, căci demonii şi vrăjitoarele nu au spate, ci numai faţa sub care vor să ţi se arate. Ce făcusem? Ce creatură vârâsem în ea? Îi vorbisem, cred, mai mult de o oră. Fusesem oare amantul ei demon? Fusesem amicul-demon al lui Madox? Ţara aceasta — o pusesem oare eu pe hartă şi-o preschimbasem într-un ţinut al războiului?

E important să mori în locuri sfinte. Aceasta este una dintre tainele deşertului. Prin urmare Madox a intrat într-o biserică din Somerset, un loc care, simţea el, îşi pierduse sfinţenia, şi a comis ceea ce el socotea un act sfânt.

Când am întors-o, întregul trup îi era acoperit cu pigment sclipitor. Plante şi pietre şi raze şi cenuşă de salcâm, pentru a o face nemuritoare. Trupul, lipit de culoarea sfântă. Doar ochiul albastru îndepărtat, devenit anonim, o hartă albă pe care nimic nu este însemnat, nici pata unui lac, nici mănunchiul întunecat al unor munţi, aşa cum este ^cel dinspre nord de Borkou-En-nedi-Tibesti, nici evantaiul verde-aprins, ca lămâia crudă, acolo unde braţele Nilului Pătrund în palma deschisă a Alexandriei, pe muchia Africii.

Şi toate numele de triburi, nomazii plini de credinţă care au străbătut faţa monotonă a deşertului şi au găsit în ea strălucire şi sfinţenie şi culoare. Aşa cum o piatră sau o cutie de metal găsită pe jos, sau un os, pot fi îndrăgite şi pot deveni eterne într-o rugă. Într-un asemenea ţinut glorios intră ea acum, devenindu-i parte. Murim ascunzând în noi o comoară de amanţi şi triburi, gusturi pe care le-am înghiţit, trupuri în care ne-am scufundat şi-am înotat ca în nişte râuri de înţelepciune, firi în care ne-am urcat ca în nişte arbori, temeri în care ne-am ascuns ca în nişte peş. teri. Vreau ca toate acestea să-mi fie înscrise pe trup când voi muri. Cred într-o asemenea cartografiere, a fi însemnat de natură. Nu doar a ne trece pe o hartă, ca nişte etichete, ca numele celor bogaţi înscrise pe clădiri. Suntem istorii comune, cronici comune. Nu suntem stăpâniţi de nimeni sau monogami în gesturile şi experienţele noastre. Tot ce mi-am dorit a fost să păşesc într-un asemenea ţinut lipsit de hărţi.

Am dus-o pe Katharine Clifton în inima deşertului, unde se află cartea comună a lunii. Ne aflam printre zvonuri de izvoare. În cetatea tuturor vânturilor.

Faţa lui Almasy căzu într-o parte, privind în gol — sau poate spre genunchii lui Caravaggio.

— Acum vrei nişte morfină?

— Nu.

— Să-ţi aduc ceva?

— Nimic.