Pacientul englez

IV Sud de Cairo 1930-1938

Conform lui Herodot, timp de sute de ani lumea occidentală a avut un interes foarte limitat faţă de deşert. Din anul 425 î.e.n. până la începutul secolului douăzeci şi-a întors privirea de acolo. Tăcere. Secolul al XIX-lea a fost o vreme a căutătorilor de râuri. Iar apoi, în anii ’20 ai acestui secol, are loc un dulce post-scriptum al istoriei în acest colţ de lume, alcătuit în principal din expediţii finanţate cu fonduri private şi urmate de prelegeri modeste prezentate la Societatea Geografică din Londra, la Kensington Gore. Aceste prelegeri sunt ţinute de oameni istoviţi şi arşi de soare care, ca marinarii lui Conrad, nu se simt prea în largul lor lângă manierele taximetriştilor, lângă umorul sec şi iute al şoferilor de autobuz.

Când călătoresc cu trenurile locale din suburbii până la Knightsbridge, în drum spre întrunirile societăţii, se pierd adesea, biletele de tren sunt rătăcite, ţinându-şi strâns doar hărţile vechi şi cărându-şi notiţele pentru Prelegere — scrise încet şi cu trudă — în veşnicele lor rucsacuri care fac mereu parte din trupurile lor. Aceşti oameni de toate naţiile călătoresc la acest ceas de seară timpurie, ora şase, când afară totul e învăluit în lumina celor însinguraţi. Este o oră anonimă, când, în mare parte, oraşul se îndreaptă către casă. Exploratorii ajung prea devreme la Kensington Gore, mănâncă la Lyons Corner House şi apoi intră în clădirea Societăţii Geografice şi se aşează în sala de la etaj, alături de o lungă canoe Maori, studiindu-şi notiţele. La ora opt încep întrunirile. O dată la două săptămâni are loc câte o prelegere. Cineva prezintă subiectul, şi altcineva mulţumeşte vorbitorului. Persoana care încheie discuţia de obicei argumentează sau analizează valoarea prelegerii, aduce critici pertinente, dar niciodată impertinente. Principalii vorbitori, se presupune, nu se îndepărtează de realitate, şi chiar şi cele mai pasionate ipoteze sunt prezentate cu modestie.

Anii de pregătiri şi cercetări şi căutări de fonduri nu sunt niciodată menţionaţi în aceste săli învelite în lemn de stejar. Vorbitorul de săptămâna trecută a consemnat pierderea a treizeci de persoane în gheţurile Antarcticii. Pierderi asemănătoare în arşiţă extremă sau furtuni sunt anunţate cu minime elogii. Toate aspectele umane şi financiare se află la periferia subiectului în discuţie — care este suprafaţa terestră şi ale sale „particularităţi geografice de mare interes”.

John Bell, director al Prospecţiunilor prin Deşert, cu baza în Egipt, a pus aceste întrebări în anul 1927. În anii ’30 prelegerile au devenit şi mai modeste. Aş dori să adaug câteva remarci la unele idei prezentate în interesanta discuţie despre „Geografia Preistorică a Oazei Kharga”. La mijlocul anilor ’30 oaza pierdută, Zerzura, a fost descoperită de Ladislaus de Almâsy şi colegii săi.

În 1939 marea decadă a expediţiilor în Deşertul Libiei s-a încheiat şi acest vast şi tăcut colţ de lume a devenit un teatru de război.

Din dormitorul-umbrar, pacientul ars contemplă imense depărtări. Asemeni cavalerului mort din Ravenna, al cărui trup de marmură pare a fi viu, aproape fluid, care îşi are capul înălţat pe o pernă de piatră, pentru a putea privi pe deasupra vârfurilor picioarelor, în zare. Mai departe de mult râvnita ploaie din Africa. Spre întreaga lor viaţă la Cairo. Muncile şi zilele lor.

Hana stă aşezată lângă patul lui şi îl însoţeşte ca un scutier în toate aceste călătorii.

În 1930 am început să trasăm pe hartă partea cea mai întinsă a Platoului Gilf Kebir, în căutarea oazei pierdute denumite Zerzura. Cetatea Salcâmilor.

Eram europeni ai deşertului. John Bell localizase Gilf-ul în 1917. Apoi Kemal el Din. Apoi Bagnold, care şi-a croit drum spre sud prin Marea de Nisip. Madox, Walpole de la Prospecţiuni în Deşert, Excelenţa Sa Wasfi Bey, Casparius-fotograful, doctorul Kadar — geologul şi Berrnann. Iar Gilf Kebir — acel platou imens aşezat în Deşertul Libiei, de mărimea Elveţiei, cum îi plăcea lui Madox să spună — era inima noastră, coastele sale abrupte către est şi vest, platoul înclinându-se treptat către nord. Se înălţa din deşert la şase sute de kilometri depărtare de Nil, înspre vest.

Egiptenii din epocile timpurii credeau că nu exista apă la vest de oraşele-oază. Lumea se termina acolo. Teritoriul din interior era lipsit de apă. Dar în pustietatea deserturilor eşti întotdeauna înconjurat de istorie neştiută. Triburi Tebu şi Senussi cutreieraseră pe acolo, stăpânind izvoare pe care le apărau învăluindu-le într-o mare taină. Umblau zvonuri despre ţinuturi fertile cuibărite în inima deşertului. Scriitori arabi din secolul al XII-lea au povestit despre Zerzura. „Oaza Măruntelor Zburătoare.” „Cetatea Salcâmilor.” În Cartea Tăinuitelor Comori, Kitab al Kanuz, Zerzura este descrisă ca o cetate albă, „albă ca o porumbiţă”.

Uită-te pe o hartă a deşertului Libiei şi vei vedea nişte nume. Kemal el Din care, în 1925, aproape de unul singur, a realizat prima mare expediţie modernă. Bagnold 1930-1932. Almasy — Madox 1931-l937. Puţin spre nord de Tropicul Racului.

Eram o mână de oameni formând un fel de naţie aparte între cele două războaie mondiale, întocmind hărţi şi explorând apoi mai departe. Ne adunam la Dakhla şi Kufra ca şi cum ar fi fost baruri sau cafenele. O societate a oazelor, o numea Bagnold. Ne ştiam unul altuia amănuntele cele mai personale, deprinderile şi slăbiciunile. I-am iertat totul lui Bagnold pentru felul în care a descris dunele. Canelurile şi nisipul vălurit se aseamănă cu scobitura din cerul gurii unui câine. Acesta era adevăratul Bagnold, un om în stare să-şi vâre mâna iscoditoare între fălcile unui câine.

1930. Prima noastră călătorie, spre sud, pornind de la Jaghbub prin deşert, trecând prin teritoriul triburilor Zwaya şi Majabra. O călătorie de nouă zile pana la El Taj. Madox şi Bermann, alţi patru. Câteva cămile, un cal si câine. La plecare, ne-au spus vechea gluma. „Daca porneşti la drum într-o furtună de nisip, vei avea noroc”.

Am poposit în prima noapte la treizeci de kilometri spre sud. A doua zi de dimineaţă ne-am trezit şi am ieşit din corturi la cinci. Prea frig ca să mai putem dormi. Ne-am apropiat de focuri şi ne-am aşezat în lumina lor, aprinsă în vastul întuneric din jur. Deasupra noastră luceau ultimele stele. Răsăritul n-avea să sosească în mai puţin de două ore. Ne-am trecut unii altora pahare de ceai fierbinte. Cămilele se hrăneau, pe jumătate adormite, mestecând curmalele cu tot cu sâmburi. Ne-am mâncat micul dejun şi apoi am băut încă trei pahare cu ceai.

Câteva ore mai târziu ne aflam în inima furtunii de nisip care ne lovise în mijlocul dimineţii însorite, ivindu-se din senin. Adierea care ne răcorise se înteţise treptat. În cele din urmă ne-am uitat în jos, şi faţa deşertului era schimbată. Dă-mi cartea… aici. Iată uimitoarea descriere făcută de Hassanein Bey unor asemenea furtuni.

A trebuit să ne continuăm drumul. Dacă te opreşti, nisipul se adună, cum face în jurul oricărui obiect staţiona, şi te prinde ca într-o temniţă. Eşti pierdut pe veci. O furtună de nisip poate dura cinci ore. Chiar şi când călătoream în camioane, în anii care au urmat, trebuia să conducem mai aparte, fără să vedem nimic înaintea noastră. Cele mai mari orori soseau noaptea. O dată, la nord de Kufra, am fost loviţi de o furtună pe întuneric. Ora trei dimineaţa. Vântul a smuls corturile din ancorele lor şi ne-am rostogolit cu tot cu ele, înghiţind nisip aşa cum o barcă ia apă când se scufundă, apăsaţi, sufocându-ne, până ne-a salvat o călăuză, tăind corturile.

Am trecut prin trei furtuni în nouă zile. Ne-am rătăcit de micile orăşele din deşert în care sperasem să ne reîmprospătăm rezervele. Calul a dispărut. Trei dintre cămile au murit. În ultimele două zile n-am mai avut deloc mâncare, numai ceai. Ultima legătură cu orice altă lume era clinchetul urnei de ceai înnegrite de foc şi lingura cu coadă lungă şi paharul care se îndrepta spre noi în bezna zorilor de zi. După a treia noapte am încetat să mai vorbim. Nu mai conta decât focul şi lichidul brun, esenţial.

Doar întâmplarea ne-a făcut să dăm peste un orăşel al deşertului, El Taj. M-am plimbat prin souk[24], pe aleea ceasurilor cântătoare, spre uliţa barometrelor, pe lângă staluri cu cartuşe, tarabe cu sos de roşii italian şi alte conserve aduse din Benghazi, stambă din Egipt, ornamente din pene de struţ, dentişti stradali, negustori de cărţi. Eram încă muţi, răsfirându-ne fiecare pe calea lui. Am înregistrat această lume nouă încet, ca şi cum ne-am fi revenit, salvaţi de la un înec. În piaţa centrală din El Taj ne-am aşezat şi am mâncat carne de miel, orez, plăcinte badawi, şi am băut lapte cu miez de migdale. Toate acestea după lunga aşteptare a celor trei pahare rituale de ceai cu aromă de ambră şi mentă.

La un moment dat, în 1931, m-am alăturat unei caravane de beduini şi mi s-a spus că mai era unul de-ai noştri acolo. Fenelon-Barnes, s-a dovedit. M-am dus la cortul lui. Era plecat pentru întreaga zi într-o mică expediţie, lucrând la alcătuirea unei colecţii de arbori fosilizaţi. M-am uitat prin cortul lui, la mănunchiul de hărţi, fotografiile de familie pe care le purta cu el peste tot etc. La plecare am zărit o oglindă fixată sus pe peretele de piele al cortului, şi; uitându-mă în ea, am văzut reflectat patul. Sub aşternuturi părea a fi o mică ridicătură, poate un câine. Am tras djellaba şi am găsit o fetiţă arabă legată, dormind acolo.

În 1932 Bagnold era terminat, iar Madox şi noi toţi ceilalţi eram peste tot. În căutarea armatei pierdute a lui Cambyses[25]. În căutarea Zerzurei. 1932 şi 1933 şi 1934. Fără să ne vedem unii cu alţii luni de zile. Doar beduinii şi noi, încrucişându-ne pe Calea Celor Patruzeci de Zile. Erau râuri întregi de triburi ale deşertului, cele mai frumoase fiinţe pe care le-am văzut vreodată. Noi eram germani, englezi, unguri, africani — neînsemnaţi cu toţii pentru ei. Treptat am ajuns să fim lipsiţi de naţie. Eu însumi am ajuns să urăsc conceptul de naţiune. Suntem cu toţii deformaţi de statele-naţiuni. Madox a murit din cauza naţiilor.

Deşertul nu putea fi revendicat sau stăpânit — era o fâşie de pânză purtată de vânturi, niciodată prins în apăsarea pietrelor, şi având o sută de nume schimbătoare, cu mult înainte de a exista Canterbury, cu mult înainte ca războaie şi tratate să croiască Europa şi Estul. Caravanele sale, acele stranii sărbători şi culturi rătăcitoare, nu lăsau nimic în urma lor, nici măcar un tăciune. Noi toţi, chiar şi cei cu case europene şi copii pe undeva, departe, doream să ne despuiem de veşmintele patriilor noastre. Era un altar al credinţei. Ne pierdeam în zarea sa. Văpaie şi nisip. Părăseam limanurile oazelor. Locurile vizitate şi atinse de apă… Ain, Bir, Wadi, Foggara, Khottara, Shaduf. Nu-mi doream numele alături de nişte nume atât de minunate. Şterge numele de familie! Desfiinţează naţiunile! Deşertul m-a învăţat aceste lucruri.

Totuşi, unii doreau să-şi lase urma pe acolo. Pe albia aceea secată, pe dâmbul acesta de pietriş. Mărunte vanităţi în acest petec de lume la nord-vest de Sudan, la sud de Cirenaica. Fenelon-Barnes a vrut ca arborii fosilizaţi pe care i-a descoperit să-i poarte numele. A vrut ca până şi un trib să-i poarte numele, şi a petrecut un an de zile în negocieri. Apoi Bauchan i-a luat-o înainte, dând numele său unui tip de dună de nisip. Dar eu am vrut să-mi şterg numele şi locul de baştină. Când a început războiul, după zece ani în deşert, mi-a fost uşor să mă strecor peste graniţe, să nu aparţin nimănui, nici unei naţii.

1933 sau 1934. Uit anul. Madox. Casparius, Bermann, eu, doi şoferi sudanezi şi un bucătar. Acum deja călătorim în Forduri de tip A cu caroserii pătrate şi folosim pentru întâia oară cauciucuri umflate ca nişte baloane, numite roţi cu aer. Merg mai bine pe nisip, dar problema e dacă rezistă pe terenuri cu pietriş şi aşchii de rocă.

Plecăm din Kharga pe 22 martie. Împreună cu Bermann am dedus că trei ueduri[26] despre care a scris Williamson în 1838 alcătuiesc Zerzura.

Spre sud-vest de Gilf Kebir se înalţă din platou trei culmi de granit izolate — Gebel Arkanu, Gebel Uweinat şi Gebel Kissu. Acestea se află la douăzeci de kilometri depărtare una de cealaltă. Apă potabilă se găseşte în câteva dintre văi, deşi izvoarele din Gebel Arkanu sunt amare, se pot bea numai în caz de urgenţă. Williamson a susţinut că trei ueduri formau Zerzura, dar nu le-a putut găsi, şi astfel teoria lui este considerată o legendă. Şi totuşi, chiar şi numai o oază cu apă de ploaie printre aceste creste în formă de crater ar explica cum a îndrăznit Cambyses să străbată cu armata sa un asemenea deşert, rezolvând această enigmă, sau misterul raidurilor Senussi din timpul Marelui Război, când uriaşii năvălitori negri au traversat un deşert care se presupunea că nu avea nici apă, nici hrană. Aceasta era o lume cu o civilizaţie de secole, cu mii de drumuri şi cărări.

Găsim vase la Abu Ballas având forma amforei clasice greceşti. Herodot menţionează asemenea vase.

Eu şi Bermann discutăm cu un bătrân ca un şarpe, plin de mister, în fortăreaţa de la El Jof — în sala de piatră care fusese odată biblioteca marelui şeic Senussi. Un bătrân Tebu, de profesie ghid de caravane, vorbind araba cu accent. Mai târziu Bermann spune „ca ţipătul liliecilor”, citându-l pe Herodot. Vorbim cu el toată ziua, toată noaptea, şi nu ne dezvăluie nimic. Vechea lege Senussi, crezul lor fundamental, încă mai e să nu dezvăluie străinilor secretele deşertului.

La Wadi el Melik vedem păsări de o specie necunoscută.

Pe 5 mai urc o creastă de piatră şi mă îndrept spre platoul Uweinat dintr-o altă direcţie. Mă trezesc într-un ued întins, plin de salcâmi.

Era o vreme când cartografii dădeau locurilor prin care călătoreau numele celor iubiţi mai degrabă decât pe ale lor. O femeie întrezărită îmbăindu-se într-o caravană a deşertului, ascunsă după o pânză de muselină ţinută într-o mână înaintea sa. Iubita unui vechi poet arab, ai cărei umeri de un alb de porumbiţă l-au făcut să dea unei oaze numele ei. Găleata de piele revarsă apă asupra ei, ea se înveleşte în pânze, iar bătrânul scrib îşi întoarce privirea şi descrie Zerzura.

Şi astfel, un om în deşert se poate strecura într-un nume ca într-un izvor abia descoperit, şi în răcoarea lui umbrită poate fi ispitit să nu mai părăsească niciodată un asemenea adăpost. Dorinţa mea cea mai mare a fost atunci să rămân acolo, printre salcâmii aceia. Păşeam nu într-un loc în care nimeni nu păşise vreodată, ci într-un loc prin care trecuseră impetuoase, vremelnice seminţii în curgerea timpului — o oştire din secolul al XIV-lea, o caravană Tebu, invadatorii Senussi în 1915. Şi, între aceste momente — nimic, locul a fost pustiu. Când nu a căzut ploaia, salcâmii s-au uscat, albiile au secat… până ce apa a izvorât din nou, pe neaşteptate, după cincizeci sau o sută de ani. Apariţii şi dispariţii sporadice, precum legendele şi zvonurile care străbat istoria.

În deşert cele mai iubite ape, ca numele unor amante, sunt purtate azurii în palme, intră şi îţi alunecă pe gât. Înghiţi o absenţă. O femeie la Cairo îşi arcuieşte înălţimea albă a trupului ridicându-se din pat, şi se apleacă pe fereastra deschisă în plină furtună, să o primească pe pielea dezvelită.

Capetele pământului nu sunt niciodată acele puncte de pe hartă pe care se străduie să le cucerească coloniştii pentru a-şi lărgi sferele de influenţă. Pe de o parte servitori şi sclavi şi valuri ale puterii şi corespondenţă cu Societatea Geografică. Pe de alta primul pas al unui om alb peste un mare râu, prima privire (a unui ochi de alb) asupra unui munte care s-a aflat dintotdeauna acolo.

Când suntem tineri nu ne uităm în oglinzi. Abia când devenim bătrâni, preocupaţi de numele noastre, de legenda noastră, de ce vor însemna pentru cei din viitor vieţile noastre. Ne umplem de înfumurare, pornită din numele pe care le purtăm, din convingerile noastre de a fi fost primul ochi, cea mai puternică oştire, cel mai iscusit negustor. Abia când e deja bătrân îşi vrea Narcis chipul gravat.

Dar pe noi ne interesa însemnătatea pe care existenţa noastră o putea avea pentru trecut. Noi navigam spre trecut. Eram tineri. Ştiam că puterea şi marile averi erau lucruri trecătoare. Adormeam toţi cu vorbele lui Herodot in minte. Căci acele cetăţi care fuseseră măreţe în vremurile de demult trebuie să fi devenit acum mărunte, iar cele măreţe în vremea vieţii mele fuseseră mărunte în aniidinainte… Norocul omului nu stă niciodată în loc.

În 1936 un tânăr pe nume Geoffrey Clifton a întâlnit la Oxford un prieten care i-a povestit ce făceam noi. M-a contactat, a doua zi s-a căsătorit şi, după două săptămâni, a zburat cu soţia lui spre Cairo.

Cuplul a intrat în cercul nostru — noi patru, prinţul Kemal el Din, Bell, Almasy şi Madox. Numele care încă ne stătea pe buze era Gilf Kebir. Undeva, în Golf, se ascundea Zerzura, al cărei nume apare în scrieri arabe datând încă din secolul al XIII-lea. Când călătoreşti aşa de departe în timp ai nevoie de un avion, şi tânărul Clifton era bogat şi ştia să piloteze şi avea un avion.

Clifton ne-a întâlnit în El Jof, la nord de Uweinat. Stătea în avionul lui pentru două persoane, iar noi ne-am îndreptat spre el din tabăra de pornire. S-a ridicat în picioare în carlingă şi şi-a turnat ceva de băut din termos. Noua lui soţie era aşezată lângă el.

„Botez acest loc Clubul Privat în Aer Liber Bir Messaha”, anunţă el.

Am urmărit şovăiala prietenoasă presărată pe faţa soţiei lui, părul ei ca o coamă de leu când şi-a scos casca de piele.

Erau tineri, păreau a fi copiii noştri. S-au dat jos din avion şi au dat mâna cu noi.

Era anul 1936, începutul poveştii noastre…

Au sărit de pe aripa avionului de tip Molie. Clifton s-a îndreptat spre noi oferindu-ne termosul, şi am sorbit cu toţii din alcoolul încălzit. Lui îi plăceau ceremoniile. Îşi numise avionul Ursuleţul Rupert[27]. Nu cred că iubea deşertul, dar avea pentru el o afecţiune crescută din admiraţia faţă de disciplina noastră rigidă, în care îşi dorea să fie inclus — ca un student vesel care totuşi respectă tăcerea într-o bibliotecă. Nu ne aşteptasem ca el să-şi aducă şi soţia, dar am avut, îmi închipui, o reacţie politicoasă. Ea stătea în picioare acolo, şi nisipul i se aduna în coamă.

Oare ce însemnam noi pentru această tânără pereche? Unii dintre noi scriseseră cărţi despre formarea dunelor, dispariţia şi reapariţia oazelor, civilizaţiile pierdute ale deşertului. Păream a fi preocupaţi numai de lucruri care nu puteau fi cumpărate sau vândute, lipsite de interes pentru lumea din afară. Ne certam în legătură cu latitudinea sau cu vreun eveniment care avusese loc cu şapte sute de ani în urmă. Teorii ale explorării. Că Abd el Melik Ibrahim el Zwaya, care locuia în oaza Zuck, unde creştea cămile, a fost prima persoană din acele triburi care a înţeles principiul fotografiilor.

Soţii Clifton erau în ultimele zile ale lunii lor de miere. I-am lăsat în compania celorlalţi şi m-am dus să mă întâlnesc cu cineva în Kufra şi am petrecut mai multe zile cu el, verificând teorii pe care le ţinusem secrete faţă de restul membrilor expediţiei. M-am întors la tabăra de pornire din El Jof după trei zile.

Focul aprins în deşert ardea între noi. Soţii Clifton, Madox, Bell şi eu. Dacă te lăsai pe spate câţiva centimetri, erai înghiţit de întuneric. Katharine Clifton începu să recite ceva, şi capul îmi dispăru din nimbul de lumină al focului de tabără, care mistuia crenguţe.

Avea o faţă cu trăsături clasice. Părinţii ei erau celebri, se pare, în domeniul istoriei dreptului. Eram unul dintre acei oameni care nu gustă poezia, până când am auzit o femeie recitând-o. Şi acolo, în inima deşertului, ea şi-a adus printre noi anii de studiu la universitate, pentru a ne descrie stelele — aşa cum Adam a învăţat-o tandru pe o femeie, în metafore graţioase.

În noaptea aceea m-am îndrăgostit de o voce. Doar de-o voce. N-am vrut să aud nimic altceva. M-am ridicat şi-am plecat de lângă foc.

Ea era o salcie. Oare cum avea să fie în iarna anilor ei, la vârsta mea? O mai văd încă, şi am s-o văd mereu, cu ochiul lui Adam. Acele membre neîndemânatice coborând dintr-un avion, ea aplecându-se printre noi să înteţească un foc, cotul ei ridicat şi îndreptat spre mine când bea dintr-o gamelă.

Câteva luni mai târziu a valsat cu mine, când ieşisem cu toţii la dans, în grup, la Cairo. Deşi puţin ameţită de băutură, avea o privire de netrecut. Până şi azi cred că imaginea care o descrie în întregime este aceea de atunci, când ttam amândoi pe jumătate beţi, când încă nu eram amanţi.

Toţi aceşti ani am încercat să aflu ce-mi arăta cu acea privire. Părea a fi dispreţ. Aşa mi s-a părut. Acum bănuise că mă studia. Era o inocentă, surprinsă de ceva în mine. Eu mă purtam aşa cum mă purtam de obicei în baruri, dar de această dată într-o companie greşită. Sunt unul dintre aceia care-şi ţin deoparte codurile de comportament. Uitam că era mai tânără decât mine.

Mă studia. Ce simplu. Iar eu pândeam o mişcare greşită în privirea ei de statuie, ceva care s-o dea de gol.

Dă-mi o hartă şi-ţi voi clădi o cetate. Dă-mi un creion şi-ţi voi desena o încăpere, în sudul oraşului Cairo, cu hărţi ale deşertului pe pereţi. Mereu deşertul printre noi. Mă trezeam şi-mi ridicam privirea spre harta vechilor aşezări de pe coasta mediterană — Gazala, Tobruk, Mersa Matruh — şi, spre sud, uedurile desenate de mână, şi în jurul lor toate nuanţele de galben pe care le invadasem, în care încercasem să ne cufundăm. Misiunea mea este să descriu pe scurt cele câteva expediţii care s-au îndreptat spre Gilf Kebir. Puţin mai târziu, doctorul Bermann ne va călăuzi înapoi spre deşert, spre existenţa sa cu mii de ani în urmă…

Aşa li s-a adresat Madox celorlalţi geografi la Kensington Gore. Însă adulter n-ai să găseşti în procesele verbale ale Societăţii Geografice. Camera noastră nu apare niciodată în rapoartele detaliate care au înregistrat fiecare colină şi fiecare moment al istoriei.

În Cairo, pe aleea papagalilor de import, eşti bătut la cap de păsări aproape vorbitoare. Păsările strigă şi fluieră aşezate în şiruri lungi ca un bulevard cu pene. Ştiam ce trib a călătorit pe care drum al mătăsii sau al cămilelor, aducându-le în micuţele lor palanchine peste întreg deşertul. Călătorii de patruzeci de zile, după ce păsările fuseseră prinse de sclavi sau culese ca nişte flori din grădini ecuatoriale şi puse în cuşti de bambus pentru a pluti pe acel râu care este comerţul. Păreau nişte mirese într-un ritual de curtare medieval.

Stăteam printre ele. Îi arătam un oraş care era nou pentru ea.

Palma ei mi-a atins încheietura mâinii.

— Dacă ţi-aş încredinţa viaţa mea, ai scăpa-o pe jos. Nu-i aşa?

Nu am zis nimic.