Pacientul englez

X August

Caravaggio coborî scările pe întuneric şi intră în bucătărie. Pe masă nişte ţelină, nişte napi cu rădăcinile încă pline de noroi. Lumina venea doar de la un foc pe care Hana îl aprinsese de curând. Ea stătea cu spatele la el şi nu-i auzise paşii în cameră. Lui Caravaggio timpul petrecut în vilă îi relaxase trupul şi-i slăbise încordarea, aşa încât acum părea mai mare, mai larg în gesturi. Numai tăcerea mişcărilor lui rămăsese aceeaşi. Altfel, avea acum o uşoară neîndemânare, o toropeală în gesturi.

Îşi trase cu zgomot un scaun pentru ca fata să se întoarcă, să-şi dea seama că se afla şi el în odaie.

— Salut, David.

El îi făcu un semn cu mâna. Simţea că stătuse prea mult prin deşerturi.

— Cum e?

— Doarme. A spus tot.

— E cine credeai?

— E în regulă. Putem să-l lăsăm în pace.

— Bănuiam eu. Şi Kip şi eu suntem siguri că e englez. Kip e convins că cei mai buni dintre oameni sunt excentrici, şi el a lucrat cu unul.

— Eu cred că excentricul este Kip. În orice caz, unde e Kip?

— Pregăteşte ceva pe terasă, nu vrea să mă lase să văd. Ceva de ziua mea. Hana se ridică din poziţia ei ghemuită înaintea grătarului sobei, ştergându-şi o mână de celălalt braţ.

— De ziua ta am să-ţi spun o mică poveste, zise el.

Ea îl privi fix.

— Nu despre Patrick, bine?

— Un pic despre Patrick, mai mult despre tine.

— Încă nu pot să ascult poveşti din astea, David.

— Taţii mor. Îi iubeşti mai departe cum poţi tu mai bine. Nu-l poţi ţine ascuns în inimă.

— Hai să discutăm când îţi trece efectul morfinei.

Se îndreptă spre el şi îl îmbrăţişa, se ridică pe vârfuri şi îi sărută obrazul. Braţele lui se strânseră în jurul ei, barba lui aspră ca nisipul pe pielea ei. Acum iubea acest lucru la el; în trecut fusese mereu pedant. Cărarea din părul lui, dreaptă ca Yonge Street la miezul nopţii, spusese Patrick. În trecut Caravaggio se mişcase în prezenţa ei ca un zeu. Acum, cu faţa şi trupul mai împlinite, şi cu această încărunţire în el, era o fiinţă mult mai apropiată.

În seara aceasta cina era pregătită de genist. Caravaggio n-o aştepta cu plăcere. O masă în trei — cea pregătită de genist — era, din punctul lui de vedere, irosită. Kip găsea legume şi le punea pe masă aproape crude, doar fierte puţin într-un fel de supă. Avea să fie încă o cină frugală, nu ceea ce şi-ar fi dorit Caravaggio după o asemenea zi, după ce ascultase povestea omului de la etaj. Deschise dulapul de sub chiuvetă. Acolo, înfăşurată în nişte pânză umedă, era nişte carne afumată, pe care Caravaggio o tăie în felii şi şi-o puse în buzunar.

— Ştii, aş putea să te ajut să te laşi de morfină. Sunt o infirmieră bună.

— Eşti înconjurată de nebuni.

— Da, cred că suntem cu toţii nebuni.

Când Kip îi chemă, ieşiră din bucătărie pe terasă, ale cărei muchii cu balustrada lor scundă de piatră erau tivite de lumină.

Lui Caravaggio îi părea ca un şirag de mici luminiţe electrice găsite prin biserici prăfuite, şi se gândi că genistul mersese prea departe când le luase din vreo capelă, chiar dacă era ziua de naştere a Hanei. Hana înainta încet cu mâinile peste faţă. Nu adia nici o suflare de vânt. Picioarele şi coapsele ei se mişcau prin valurile rochiei ca şi cum ar fi fost făcută dintr-o peliculă subţire de apă. Tenişii ei muţi pe piatră.

— Am tot găsit cochilii goale pe oriunde săpam, spuse genistul.

Încă nu înţelegeau. Caravaggio se aplecă peste pâlpâitul luminilor. Erau cochilii de melc umplute cu ulei. Privi în lungul şirului luminos; trebuie să fi fost cam patruzeci.

— Patruzeci şi cinci, spuse Kip, câte una pentru fiecare an al secolului până acum. Acolo de unde vin eu, nu ne sărbătorim numai pe noi înşine, ci şi epoca în care trăim.

Hana păşi pe lângă ele, cu mâinile ascunse în buzunare, aşa cum îi plăcea lui Kip s-o vadă mergând. Aşa de relaxată de parcă şi-ar fi pus mâinile la culcare, rămânând astfel cu o mişcare simplă, lipsită de braţe.

Caravaggio fu distras de prezenţa neaşteptată a trei sticle de vin roşu pe masă. Se apropie şi le citi etichetele şi dădu uluit din cap. Ştia că genistul nu avea să se atingă de ele. Toate trei fuseseră deja desfăcute. Kip trebuie să fi urmat instrucţiunile vreunei cărţi de bune maniere găsite prin bibliotecă. Apoi zări porumbul şi carnea şi cartofii. Hana îşi strecură mâna sub braţul lui Kip şi se apropie cu el de masă.

Mâncară şi băură, consistenţa neaşteptată a vinului asemenea cărnii pe limbile lor. Curând îi închinau toasturi caraghioase genistului — „marele jefuitor” — şi pacientului englez. Îşi închinară paharul unul altuia, Kip alăturându-li-se cu paharul lui de apă. Atunci începu să le povestească despre sine. Caravaggio îndemnându-l mai departe, neascultând întotdeauna, ridicându-se câteodată şi plimbându-se în jurul mesei, păşind încolo şi încoace de plăcere. Îi voia pe aceştia doi căsătoriţi, îşi dorea să-i îndemne verbal spre acest pas, dar ei păreau a-şi avea propriile reguli stranii privitoare la relaţia dintre ei. Ce făcea el, asumându-şi acest rol. Se aşeză din nou. Din când în când observa stingerea unei luminiţe. Cochiliile de melc nu puteau ţine prea mult ulei. Kip se ridica şi le umplea din nou cu parafină roz.

— Trebuie să le ţinem aprinse până la miezul nopţii.

Discutară apoi despre războiul deja aşa de-ndepărtat. „Când se termină războiul cu Japonia, toată lumea are să se întoarcă în sfârşit acasă”, spuse Kip. „Şi unde te vei duce tu?” întrebă Caravaggio. Genistul dădu din cap, pe jumătate încuviinţare, pe jumătate negaţie, cu buze zâmbitoare. Astfel încât Caravaggio începu să povestească, mai mult pentru Kip.

Câinele se apropie de masă şi îşi puse capul în poala lui Caravaggio. Genistul ceru alte povestiri despre Toronto, ca şi cum ar fi fost locul unor miracole deosebite. Zăpadă care îneca oraşul, îngheţa portul, vara feriboturi pe care lumea asculta concerte. Dar ceea ce-l interesa cu adevărat erau detaliile care dezvăluiau firea Hanei, deşi ea era evazivă, abătându-l pe Caravaggio de la poveştile care includeau vreun moment din viaţa ei. Voia s-o ştie doar la timpul prezent, o fiinţă poate mai imperfectă sau mai plină de compasiune sau mai dură sau mai plină de obsesii decât fata sau tânăra femeie care fusese pe atunci. În viaţa ei erau mama ei Alice tatăl ei Patrick mama ei vitregă Clara şi Caravaggio. Îi încredinţase deja lui Kip aceste nume ca şi cum ar fi fost scrisorile ei de recomandare, zestrea ei. Aceştia erau lipsiţi de orice cusur şi nu trebuiau discutaţi. Îi folosea ca pe nişte autorităţi dintr-o carte pecare o putea cita în legătură cu cel mai bun mod de a fierbe un ou sau metoda corectă de a introduce usturoi într-un miel. Nu puteau fi puse la îndoială.

Iar acum — fiindcă era destul de beat — Caravaggio spuse povestea cu Hana cântând „Marseillaise”, pe care i-o povestise şi ei mai înainte. „Da, am auzit cântecul”, zise Kip, şi încercă să-l fredoneze. „Nu, trebuie să-l cânţi din toată inima”, spuse Hana, „trebuie să-l cânţi în poziţie de drepţi!”

Se ridică în picioare, îşi scoase tenişii şi se sui pe masă. Patru luminiţe de melc pâlpâiau muribunde, pe masă, alături de picioarele ei goale.

— Acest cântec e pentru tine. Aşa trebuie să înveţi să-l cânţi, Kip. Îl cânt pentru tine.

Cântă spre întunericul de dincolo de melcii lor luminoşi, dincolo de pătratul de lumină din camera pacientului englez, către cerul înnoptat fremătând plin de umbre de chiparoşi. Mâinile îi ieşiră din buzunare.

Kip auzise cântecul prin cazărmi, cântat de grupuri de soldaţi, adesea în momente ciudate, ca de exemplu înaintea unui meci spontan de fotbal. Iar lui Caravaggio, de câte ori îl auzise în ultimii câţiva ani de război, nu-i plăcuse niciodată cu adevărat, nu-i făcuse niciodată plăcere să-l asculte. Purta în inimă versiunea Hanei de mulţi ani înainte. Acum ascultă cu plăcere, fiindcă din nou îl cânta ea, dar senzaţia i se schimbă rapid când auzi cum cânta. Nu cu patima ei de la şaisprezece ani, ci ca un ecou al plăpândului inel luminos ce pâlpâia în jurul ei în noapte. Îl cânta ca şi cum ar fi fost un imn rănit, ca şi cum nimeni n-ar mai putea vreodată aduna la un loc toată speranţa din cântec. Fusese schimbat de cei cinci ani până la această noapte a celei de-a douăzeci şi una zi de naştere a ei, în al patruzeci şi cincilea an al secolului douăzeci. Cântând cu vocea unui călător istovit, singur împotriva tuturor. Un nou testament. Cântecul nu mai purta nici o certitudine. Vocea singuratică era unicul lucru neprihănit. Un cântec luminând dintr-o cochilie de melc. Caravaggio văzu cum cântecul era un ecou al inimii genistului, care cânta şi ea.

În cortul lor au fost nopţi fără un cuvânt şi nopţi pline de cuvinte. Nu ştia niciodată sigur ce urma să se întâmple, a cui fărâmă de trecut urma să se ivească, sau dacă atingerea avea să fie anonimă şi tăcută în întunericul lor. Apropierea cărnii ei sau carnea cuvintelor ei în urechea lui — cum stau întinşi pe salteaua cu aer pe care el insistă s-o umfle şi s-o folosească în fiecare noapte. A fost vrăjit de această invenţie occidentală. Dă drumul conştiincios la aer şi o împătureşte în trei în fiecare dimineaţă, aşa cum a făcut tot drumul, străbătând Italia de la un capăt la altul.

În cortul lor, Kip se cuibăreşte lipit de gâtul ei. Se topeşte sub atingerea unghiilor ei, care îi scarpină pielea. Sau stă cu gura pe gura ei, cu pântecul pe încheietura mâinii ei.

Ea cântă şi fredonează. Şi-l închipuie, în bezna acestui cort, a fi pe jumătate pasăre — o însuşire de pană în el, oţelul îngheţat la încheietura mâinii lui. Se mişcă somnoros de câte ori se află alături de ea într-un asemenea întuneric, nu chiar în pas cu lumea din jur, pe când, în lumina zilei, alunecă ager peste tot ce e întâmplător în jurul său, aşa cum culoarea alunecă peste culoare.

Dar noaptea se lasă în voia toropelii. Fata nu poate distinge rânduiala şi disciplina din el dacă nu-i vede ochii. Nu există cheie care să-l dezvăluie. Pretutindeni se loveşte de porţi înscrise în Braille. Ca şi cum organele, inima, şirurile de coaste, ar putea fi zărite prin piele, saliva de pe mâna ei devenită acum culoare. El a trasat harta tristeţii ei mai bine decât oricare altul. Aşa cum şi ea, la rândul ei, cunoaşte ciudata cale a iubirii lui faţă de periculosul ei frate. „A cutreiera e în sângele nostru. De aceea traiul in închisoare îi este, prin fire, cel mai greu de suportat, şi îiva pune viaţa în pericol ca să se elibereze.”

În nopţile cuvântătoare, călătoresc prin ţara lui străbătută de cinci râuri. Sutlej, Jhelum, Ravi, Chenab, Beas.

O conduce până la măreţul gurdwara[49], scoţându-i pantofii, privind-o cum îşi spală picioarele, cum îşi acoperă capul. Lăcaşul în care intră a fost înălţat în 1601, profanat în 1757 şi construit din nou imediat după aceea. În 1830 au fost adăugate aurul şi marmura. „Dacă te-aş duce acolo înainte de ivirea zorilor, ai vedea la început doar ceaţa aşezată pe apă. Apoi ceaţa se ridică dezvăluind templul în lumină. Deja ai putea auzi imnurile dedicate sfinţilor — Ramananda, Nanak şi Kabir. Cântarea se află în inima credinţei. Auzi cântecul, miroşi fructele din grădinile templului — rodii, portocale. Templul este un liman în fluxul vieţii, deschis tuturor. Este corabia care a străbătut oceanul ignoranţei.

Trec prin noapte, intră pe uşa de argint a altarului, unde Cartea Sfântă e aşezată sub un baldachin de brocart. Ragi-i[50] cântă versurile din Carte acompaniaţi de muzicieni. Cântă de la patru dimineaţa până la unsprezece noaptea. Granth Sahib-ul[51] este deschis la întâmplare, este ales un fragment şi, timp de trei ore, înainte ca ceaţa să se ridice de pe lac pentru a dezvălui Templul de Aur, versurile se înlănţuie şi se unduiesc într-o citire neîntreruptă.

Kip o conduce pe malul unui iaz spre arborele-altar, unde Baba Gujhaji, primul preot al templului, e îngropat. Un copac plin de superstiţii, bătrân de patru sute cincizeci de ani. „Mama mea a venit aici să lege o sfoară de o creangă, şi să implore arborele să-i dăruiască un fiu, iar când s-a născut fratele meu s-a întors şi s-a rugat să fie binecuvântată cu un altul. Există arbori sacri şi apă vrăjită Peste tot în Punjab.”

Hana e tăcută. El cunoaşte adâncul întunericului din ea, lipsa copilului şi lipsa credinţei. Mereu o cheamă spre el de pe marginea câmpiilor ei de tristeţe. Un copil pierdut. Un tată pierdut.

— Şi eu am pierdut pe cineva care mi-a fost ca un tată, spune el. Dar ea ştie că acest bărbat de lângă ea este unul dintre cei fermecaţi, care a crescut detaşat de toate, şi deci îşi poate muta credinţa dintr-un loc într-altul, poate înlocui o pierdere. Există oameni pe care nedreptatea îi distruge şi alţii pe care nu. Dacă îl întreabă, el îi va spune că duce o viaţă bună — fratele lui în închisoare, prietenii aruncaţi în aer, iar el riscându-şi zilnic viaţa în acest război.

În ciuda bunătăţii lor, aceşti oameni erau teribil de nedrepţi. El putea sta toată ziua într-o groapă de lut demontând o bombă care-l putea ucide în orice moment, se putea întoarce acasă de la înmormântarea unui coleg genist, cu spiritul întristat; însă oricare ar fi fost încercările prin care trecea, întotdeauna găsea o soluţie şi un drum spre lumină, în schimb ea nu zărea nici o lumină. Pentru el existau diversele căi ale destinului, iar la templul din Amritsar[52] toate credinţele şi clasele sociale erau binevenite şi aşezate împreună la masă. Ei însăşi i s-ar îngădui să aştearnă bani sau o floare pe pânza întinsă pe podea, şi apoi să se alăture la măreaţa, continua cântare.

Îşi dorea acest lucru. Închiderea ei era o tristeţe a firii. El însuşi îi îngăduia să intre pe oricare dintre cele treisprezece porţi ale firii lui, dar ea ştia că dacă el s-ar afla în pericol, nu s-ar întoarce niciodată spre ea. Ar crea în jurul său un spaţiu şi s-ar concentra. Aceasta era arta lui. Sikh-ii, spusese, erau străluciţi în chestii tehnice. „Avem o apropiere mistică… cum se cheamă?” „Afinitate.” „Da, o afinitate cu maşinăriile de orice fel.”

Rămânea pierdut, departe de ei ore în şir, cu ritmul muzicii din radioul cu căşti bătându-i întruna în frunte şi intrându-i prin păr. Ea nu credea că i s-ar fi putut dărui cu totul, că i-ar fi putut fi iubită. El călătorea cu o viteză care-i permitea să înlocuiască orice pierdere. Aşa era firea lui. Fata nu voia să-i judece acest fel de-a fi. Ce drept avea. Kip ieşind din cort în fiecare dimineaţă, cu geanta atârnată de umărul stâng şi urmând cărarea ce se îndepărta de vila San Girolamo. În fiecare dimineaţă îl urmărea cu privirea, zărindu-i prospeţimea cu care se deschidea spre lume, poate pentru ultima oară. După câteva minute el îşi ridica ochii spre chiparoşii sfâşiaţi de schije, ale căror ramuri mijlocii fuseseră rupte în bombardamente. Pliniu trebuie să fi umblat pe o cărare ca aceasta, sau Stendhal, fiindcă episoade din Mănăstirea din Parma s-au petrecut şi în acest colţ de lume.

Kip privea în sus, arcul înalţilor arbori răniţi deasupra sa, cărarea medievală stându-i înainte, iar el, un tânăr având cea mai stranie profesie inventată de acest secol, un genist, un inginer militar care detectează şi dezamorsează mine. În fiecare dimineaţă ieşea din cort, se îmbăia şi se îmbrăca în grădină, şi se îndepărta de vilă şi împrejurimile ei, fără măcar să intre înăuntru — poate doar cu o fluturare a mâinii dacă o zărea — ca şi cum cuvintele, umanitatea, l-ar zăpăci, ar intra, ca sângele, în maşinăria pe care trebuia s-o înţeleagă. Îl vedea la patruzeci de metri de casă, printr-o deschizătură a cărării.

Acesta era momentul când îi lăsa pe toţi în urmă. Clipa în care podul mişcător se închidea în urma cavalerului, iar el rămânea singur, numai cu pacea propriului său talent riguros. La Siena fata văzuse o pictură murală. O frescă a oraşului. La câţiva metri în afara zidurilor oraşului, Vopseaua artistului se stinsese, aşa încât nici măcar trăinicia artei nu-i putea oferi o livadă îndepărtată călătorului care părăsea cetatea. Acolo, către o astfel de depărtare, se ducea Kip în timpul zilei. În fiecare dimineaţă păşea afară din tabloul pictat, îndreptându-se spre umbrele întunecate ale haosului. Cavalerul. Sfântul războinic. Ea vedea uniforma kaki licărind printre chiparoşi. Englezul îl numise fato profugus — fugar al soartei. Ea ghicise că aceste zile începeau pentru el cu plăcerea de a-şi înălţa privirea către arbori.

ÎI aduseseră pe genişti la Neapole la începutul lui octombrie 1943, alegându-i pe cei mai buni din unităţile de ingineri militari aflate deja în sudul Italiei, Kip printre cei treizeci de soldaţi aduşi în oraşul minat.

În campania italiană, germanii au plănuit una dintre cele mai strălucite şi teribile retrageri din istorie. Înaintarea trupelor aliate, care ar fi trebuit să se încheie într-o lună, a durat un an. În drumul lor au fost întâmpinaţi de flăcări. Geniştii călătoreau pe apărătoarele de la roţile camioanelor în timpul mişcărilor de trupe, ochii lor atenţi căutând urme de săpături proaspete, care ar fi semnalat prezenţa unor mine de teren, sau mine de sticlă sau mine-pantof. Înaintarea imposibil de înceată. Mai spre nord, sus în munţi, trupe de partizani ale grupurilor comuniste Garibaldi, purtând banderole roşii ca semn de recunoaştere, aşezau la rândul lor mine pe drumuri; acestea explodau când camioanele germane treceau pe deasupra lor.

Amploarea plasării de mine în Italia şi Africa de Nord nu poate fi imaginată. La răscrucea de drumuri Kismaayo-Afmadu au fost găsite două sute şaizeci de mine. Trei sute în zona podului de peste râul Omo. Pe 30 iunie 1941, geniştii sud-africani au aşezat două mii şapte sute de mine de tip Mark II la Mersa Matruh într-o singură zi. Patru luni mai târziu, englezii au curăţat şapte mii opt sute şase mine din Mersa Matruh şi le-au plasat în altă parte.

Au fost fabricate mine din orice. Ţevi galvanizate de patruzeci de centimetri erau umplute cu materii explozive şi aşezate de-a lungul rutelor militare. Mine în cutii de lemn erau lăsate prin case. Mine tubulare erau umplute cu fulmicoton, fărâme de metal şi cuie. Geniştii sud-africani băgau fier şi fulmicoton în canistre de douăzeci de litri care puteau apoi distruge chiar şi vehicule blindate.

Cel mai rău era în oraşe. Unităţi de dezamorsare, instruite superficial, erau trimise de la Cairo sau Alexandria. Divizia a optsprezecea a devenit celebră. In trei săptămâni în octombrie 1941 au dezamorsat o mie patru sute trei de bombe foarte periculoase.

În Italia a fost mai rău decât în Africa, detonatoarele cu mecanisme de ceasornic cumplit de sofisticate, dispozitivele activate cu arc diferite de tehnologia germană în care unităţile fuseseră instruite. Geniştii care intrau în oraşe străbăteau bulevarde de-a lungul cărora cadavre atârnau de copaci sau de balcoanele clădirilor. Germanii răspundeau adesea prin a omorî zece italieni pentru fiecare german ucis. Unele dintre cadavrele atârnate erau minate şi trebuiau detonate în aer.

Germanii au evacuat oraşul Neapole pe 1 octombrie 1943. In timpul unui raid al trupelor aliate din luna anterioară, sute de locuitori părăsiseră oraşul şi se adăpostiseră în peşterile din afara sa. La retragerea lor, germanii au bombardat intrările peşterilor, închizându-i pe acei oameni în subterană. O epidemie de tifos s-a declanşat. În Port, vasele scufundate au fost minate din nou sub apă.

Cei treizeci de genişti au intrat într-un oraş plin de capcane. Erau bombe cu acţiune întârziată, tencuite în zidurile clădirilor publice. Aproape fiecare vehicul era minat. Geniştii deveniră permanent suspicioşi faţă de orice obiect aşezat la întâmplare într-o încăpere. Nu aveau încredere în nimic din ce vedeau pe o masă dacă nu era îndreptat „spre ora patru”. Ani de zile după terminarea războiului, un genist tot mai punea pe masă un stilou aşezându-l cu vârful mai gros îndreptat spre ora patru.

Neapole a continuat să fie zonă de război timp de şase săptămâni, iar Kip s-a aflat acolo cu unitatea sa pe întreaga perioadă. După două săptămâni i-au descoperit pe cetăţenii închişi în peşteri. Cu pielea înnegrită de excremente şi tifos. Procesiunea lor de întoarcere în oraş, către spitalele sale, a fost un alai de fantome.

După patru zile poşta centrală a sărit în aer, şi şaptezeci şi două de persoane au fost ucise sau rănite. Cea mai bogată colecţie de cronici medievale din Europa arsese deja, în arhivele oraşului.

Pe douăzeci octombrie, cu trei zile înainte de reco-nectarea curentului electric în oraş, s-a predat un german. A spus autorităţilor că mii de bombe, ascunse în zona portului, fuseseră ataşate la circuitul electric amorţit. In momentul redeschiderii curentului, oraşul urma să fie mistuit de flăcări. A fost interogat de mai mult de şapte ori, folosindu-se diverse trepte de tact şi forţă — la capătul cărora autorităţile încă nu erau sigure despre confesiunea lui. De data aceasta o întreagă zonă a oraşului a fost evacuată. Copii şi bătrâni, oameni aproape morţi, femei însărcinate, cei scoşi din peşteri, animale, vehicule valoroase, soldaţi răniţi de prin spitale, pacienţi cu boli psihice, preoţi şi călugări şi măicuţe de prin mănăstiri. În amurgul zilei de 22 octombrie 1943, mai rămăseseră în oraş doar doisprezece genişti.

Curentul electric avea să fie deschis la ora trei în după-amiaza zilei următoare. Nici unul dintre genişti nu mai fusese într-un oraş părăsit înainte, iar acestea aveau să fie cele mai stranii şi mai tulburătoare ore din viaţa lor.

Furtuni se prăvălesc seara asupra Toscanei. Fulgerul biciuie orice metal sau turlă înălţată deasupra priveliştii. Kip se întoarce întotdeauna la vilă, pe cărarea gălbuie dintre chiparoşi, pe la şapte seara, de obicei ora la care se porneşte tunetul, dacă se apropie într-adevăr vreo furtună. O experienţă medievală.

Se pare că lui îi plac asemenea deprinderi meteorologice. Ea sau Caravaggio îi zăresc silueta în depărtare, oprindu-se în drumul spre casă să privească înapoi peste vale, să vadă cât de departe în urma lui e ploaia. Hana şi Caravaggio intră în casă. Kip îşi continuă marşul de aproape un kilometru, la deal, pe cărarea care se unduieşte uşor spre dreapta şi apoi uşor spre stânga. Doar sunetul bocancilor lui pe pietriş. Vântul îl ajunge în rafale, suflând printre chiparoşi dintr-o parte, făcându-i să se aplece, iar lui intrându-i în mânecile de la cămaşă.

În următoarele zece minute mărşăluieşte fără a şti niciodată sigur dacă ploaia îl va ajunge sau nu din urmă. De obicei o aude înainte de a o simţi, un răpăit pe iarba uscată, pe frunzele de măslin. Dar deocamdată păşeşte prin largul vânt răcoros al dealului, în prima linie a furtunii.

Dacă ploaia îl prinde înainte de a ajunge la vilă, continuă să meargă în acelaşi pas, îşi aruncă pelerina de cauciuc peste raniţă şi mărşăluieşte acoperit de ea.

Din cortul lui aude glasul pur al tunetului. Pocnete ascuţite deasupra, un huruit de trăsură când tunetul se pierde în munţi. Raza subită a unui fulger prin peretele cortului, întotdeauna, i se pare, mai strălucitoare decât lumina soarelui, o scânteiere de fosfor tăcut, ceva ca un mecanism, ceva având de-a face cu noul cuvânt pe care l-a auzit în sălile de instrucţie şi la radio, cuvântul „nuclear”. În cort îşi desface turbanul ud, îşi usucă părul şi îşi înfăşoară un alt turban în jurul capului.

Furtuna se prăvăleşte dinspre Piemont spre sud şi spre est. Fulgerele cad peste turlele micuţelor capele din munte ale căror picturi reproduc Calea Crucii sau Misterele Rozariilor. În orăşelele Varese şi Varallo fulgerul luminează siluete de teracotă mai înalte decât statura unui om, sculptate în secolul al şaptesprezecelea, reproducând scene biblice. Braţele legate ale osânditului Cristos întinse către spate, biciul căzând, câinele urlând, trei soldaţi în următorul tablou al capelei, înălţând crucea către norii pictaţi.

Vila San Girolamo, situată unde e, simte şi ea biciul luminos al fulgerului — holurile întunecate, încăperea unde zace englezul, bucătăria în care Hana face focul, capela bombardată — toate se aprind dintr-o dată, lipsite de orice umbră. În timpul unor asemenea furtuni, Kip păşeşte fără frică pe sub arbori, prin colţul lui de grădină, pericolul de a fi ucis de fulger fiind patetic de mărunt în comparaţie cu riscul traiului său de zi cu zi.

Naivele imagini catolice din acele altare montane pe care le-a văzut îl însoţesc în semiântuneric, în timp ce numără secundele dintre fulger şi tunet. Poate că această vilă formează un tablou asemănător, ei patru în mişcarea lor separată, luminaţi pentru o clipă, aruncaţi cu ironie în fresca acestui război.

Cei doisprezece genişti rămaşi la Neapole s-au răspândit prin oraş. Toată noaptea s-au strecurat prin tuneluri închise, au coborât în ţevile de canalizare, căutând fire detonatoare care ar fi putut fi legate de generatoarele centrale. Vor fi evacuaţi la două după-amiaza, cu o oră înainte de deschiderea curentului electric.

Un oraş de doisprezece inşi. Fiecare într-o zonă diferită. Unul la generator, unul la rezervor, continuând scufundările — autorităţile sunt convinse că cea mai mare distrugere ar fi provocată de inundaţie. Cum se minează un oraş. E cumplit mai ales din cauza tăcerii. Singurul lucru ţinând de lumea oamenilor pe care îl aud e lătratul câinilor şi cântecul păsărilor, venind dinspre ferestrele apartamentelor de deasupra străzilor. Când soseşte clipa, se va duce într-una dintre odăile în care e o pasăre. O fărâmă umană în acest vid. Trece pe lângă Muzeul Arheologic Naţional, unde se află rămăşiţe de la Pompei şi Herculanum. A văzut câinele antic împietrit în cenuşă albă.

Lanterna purpurie de genist legată de braţul lui stâng e aprinsă în timp ce el merge, singura sursă de lumină de pe Strada Carbonara. E istovit după o noapte de căutări, iar acum nu prea mai e nimic de făcut. Fiecare dintre ei are un aparat de transmisie, dar acesta nu poate fi folosit decât în cazul vreunei descoperiri urgente. Cumplita tăcere din curţile goale şi din jurul fântânilor secate îl oboseşte cel mai mult.

La unu după-amiaza îşi croieşte drum spre biserica bombardată San Giovanni a Carbonara, unde ştie că se află o capelă a Sfintelor Rozarii. Trecea prin biserică cu câteva seri în urmă când, dintr-o dată, fulgerul umpluse bezna, iar el zărise înaltele siluete umane din tabloul sculptat. Un înger şi o femeie într-un dormitor. Întunericul ascunsese scurta scenă, iar el rămăsese într-o strană aşteptând, dar nu mai urmase nici o dezvăluire.

Ajunge acum în acel colţ al bisericii în care se află statuile de teracotă a căror piele e pictată în culoarea oamenilor albi. Scena înfăţişează un dormitor în care o femeie stă de vorbă cu un înger. Părul ei brun şi ondulat se iveşte de sub pelerina largă, albastră, degetele de la mâna ei stângă ating osul pieptului. Când înaintează în încăpere îşi dă seama că toate depăşesc statura unui om. Capul lui nu ajunge decât până Ia umărul femeii. Braţul înălţat al îngerului atinge o înălţime de patru metri. Totuşi, lui Kip îi ţin de urât. E o încăpere locuită, iar el păşeşte în cercul discuţiei acestor fiinţe care înfăţişează vreo poveste despre omenire şi paradis.

Îşi lasă sacul de pe umăr şi priveşte către pat. Vrea să se întindă pe el, ezitând numai datorită prezenţei îngerului. Deja a dat un ocol trupului eteric şi a observat becurile prăfuite ataşate de spatele său, dedesubtul aripilor mtunecate, şi ştie că, împotriva voinţei sale, n-ar putea dormi liniştit în prezenţa unei asemenea creaturi. Trei perechi de conduri, printr-o subtilitate a creatorului scenei, se ivesc de sub pat. Ceasul e în jur de unu şi patruzeci.

El îşi întinde pelerina pe podea, îşi netezeşte sacul ca pe o pernă şi se întinde pe piatră. Aproape toată copilăria lui, în Lahore, a dormit pe o rogojină întinsă pe podeaua dormitorului său. Şi de fapt nu s-a putut niciodată obişnui cu paturile din Occident. O rogojină de paie şi o pernă cu aer e tot ce foloseşte în cortul său, în timp ce în Anglia, pe când stătea la lordul Suffolk, se afunda chinuit de claustrofobie în coca moale a unei saltele şi stătea acolo întins, captiv şi treaz până ce se furişa să doarmă pe covor.

Se întinde lângă pat. Şi pantofii, observă, sunt mai mari decât în realitate. Picioarele amazoanelor se strecoară în ei. Deasupra capului său, braţul drept al femeii înălţat într-un gest şovăitor. Dincolo de picioarele lui, îngerul. Curând, unul dintre genişti va deschide curentul electric al oraşului, iar dacă va sări în aer o va face în compania acestor două fiinţe. Vor muri sau vor fi în siguranţă. Nu mai e nimic de făcut, oricum. A stat treaz toată noaptea într-o ultimă căutare a unor depozite secrete de dinamită sau a detonatoarelor cu ceas. Zidurile se vor fărâmiţa în jurul lui, sau va păşi printr-un oraş al luminii. Cel puţin şi-a găsit aceste figuri părinteşti. Se poate relaxa în mijlocul acestei conversaţii mimate.

Îşi ţine mâinile sub cap, citind pe faţa îngerului o nouă asprime, pe care n-o observase mai înainte. Floarea albă pe care o ţine în mână l-a păcălit. Şi îngerul este un luptător, în mijlocul acestui şir de gânduri ochii i se închid şi se lasă cucerit de propria sa osteneală.

E întins cu un zâmbet pe faţă, ca şi cum ar fi uşurat că în sfârşit poate să doarmă, că îşi permite un asemenea lux. Palma de la mâna stângă în jos, lipită de beton. Culoarea turbanului său oglindeşte nuanţa gulerului de dantelă de la gâtul Mariei.

La picioarele ei măruntul genist indian în uniformă, alături de şase conduri. Timpul pare a nu exista aici. Toţi şi-au ales poziţia cea mai comodă, pentru a uita de trecerea timpului. Astfel vom fi pomeniţi de ceilalţi. Într-un asemenea confort surâzător, având deplină încredere în cele din jur. Acum, cu Kip la picioarele celor două statui, scena sugerează o dezbatere cu privire la soarta lui. Braţul de teracotă ridicat — o amânare a execuţiei, promisiunea unui viitor măreţ pentru acest adormit, copilăros, născut prin străini. Cei trei aproape de clipa unei decizii, al unui acord.

Sub stratul subţire de praf faţa îngerului radiază o puternică bucurie. Ataşate de spatele său sunt cele şase becuri, din care două sunt arse. Dar, în ciuda acestui fapt, miracolul electricităţii îi luminează brusc aripile de dedesubt, aşa încât roşul lor sângeriu şi albastrul şi auriul amintind de culoarea câmpurilor de muştar strălucesc înviate în după-amiaza târzie.

Oriunde ar fi acum, în viitor, hana cunoaşte traiectoria pe care trupul lui Kip a urmat-o ieşind din viaţa ei. Mintea ei o reface. Cărarea pe care şi-a tăiat-o printre ei. Când s-a transformat într-o stâncă de tăcere în mijlocul lor. Îşi aminteşte fiecare clipă din acea zi de august — cum era cerul, lucrurile de pe masă, dinaintea ei, întunecân-du-se sub tunet.

Îl vede pe câmp, cu mâinile încleştate peste cap, apoi îşi dă seama că nu e un gest de durere, ci din nevoia de a-şi ţine căştile strâns lângă creier. E la treizeci de metri de ea, pe câmpul de mai jos, când aude un urlet ieşind din trupul lui, dinspre el care niciodată nu-şi înălţase vocea printre ei. Apoi cade în genunchi, ca şi cum ar fi fost desfăcut în bucăţi. Stă aşa şi apoi se ridică încet şi se îndreaptă în diagonală spre cort, intră şi închide după el foaia de la intrare. Un trosnet uscat de tunet, şi ea îşi vede braţele întunecându-se.

Kip se iveşte din cort cu puşca. Intră în vila San Girolamo şi trece pe lângă ea, mişcându-se ca o bilă de oţel într-un joc mecanic dintr-un parc de distracţii, peste prag şi în sus pe scări, trei trepte deodată, respirând ca un metronom, buşind cu botul ghetelor în faţa verticală a scărilor. Îi aude paşii de-a lungul coridorului în timp ce ea rămâne mai departe aşezată la masa din bucătărie, în faţa ei cartea, creionul, aceste obiecte încremenite şi întunecate de umbra dinainte de furtună.

El intră în dormitor. Se opreşte la piciorul patului în care zace pacientul englez.

Salut, genistule.

Patul puştii îi e lipit de piept, cureaua întinsă peste braţul îndoit, formând un triunghi.

Ce s-a întâmplat afară?

Kip arată ca un condamnat, desprins de lume, faţa lui brună plângând. Trupul se răsuceşte şi el trage un foc înspre vechea fântână şi tencuiala se sfărâmă scuipând praf pe pat. Se întoarce din nou, aşa încât puşca e îndreptată spre englez. Începe să tremure, şi apoi încearcă din toate puterile să se stăpânească.

Lasă puşca jos, Kip.

Se izbeşte cu spatele de zid şi se opreşte din tremurat. Pulbere de mortar prin aer în jurul lor.

Am stat aici la piciorul patului tău şi te-am ascultat, Unchiule. Toate lunile astea. Şi am făcut asta şi când am fost copil, acelaşi lucru. Am crezut că mă pot împlini cu ceea ce mŞ. Învăţau cei mai în vârstă decât mine. Am crezut că pot duce mai departe acea înţelepciune, schimbând-o încet-încet, dar în orice caz purtând-o dincolo de mine şi dând-o mai departe altuia.

Am crescut printre tradiţiile din patria mea, dar mai târziu, mult mai ades, cu cele din patria ta. Din plăpânda ta insulă albă care, cu obiceiurile ei şi manierele şi cărţile şi prefecţii şi logica ei a convertit cumva întreaga lume. Aţi ajuns să simbolizaţi precizia în comportament. Ştiam că dacă ridicam cana de ceai cu degetul care nu trebuia aveam să fiu proscris. Dacă greşeam nodul de la cravată, eram afară. Oare numai flota pe care aţi avut-o v-a dat o asemenea putere? Oare, aşa cum spunea fratele meu, s-a întâmplat fiindcă aveaţi cronici şi teascuri de tipărit?

Voi şi pe urmă americanii ne-aţi convertit. Cu regulile voastre misionare. Şi soldaţii indieni şi-au dat vieţile ca nişte eroi pentru a fi pukkah[53]. Purtaţi războaie ca şi cum ar fi jocuri de crichet. Cum aţi reuşit să ne prostiţi până acum? Uite… ascultă ce au făcut ai voştri.

Îşi aruncă puşca pe pat şi se apropie de englez. Radioul e la el, atârnat de centură. Îl desprinde şi pune căştile peste capul înnegrit al pacientului, care tresare de durerea pielii capului. Dar genistul lasă căştile acolo. Apoi se retrage şi îşi ia puşca. O vede pe Hana la uşă.

O bombă. Apoi alta. Hiroshima. Nagasaki.

Îşi îndreaptă puşca spre firidă. Şoimul de pe cerul văii pare a pluti intenţionat în V-ul catarii. Dacă îşi închide ochii, vede străzile Asiei pline de flăcări. Văpaia se rostogoleşte peste oraşe ca o hartă spulberată, uraganul de căldură ofilind trupurile care-i ies în cale, umbre de oameni umplând deodată aerul. Acest cutremur al înţelepciunii occidentale.

Se uită la pacientul englez, cu căştile pe cap, cu privirea îndreptată înăuntru, ascultând. Cătarea puştii alunecă în jos peste nasul subţire până la mărul lui Adam, deasupra claviculei. Kip îşi opreşte respiraţia. Postat corect, în unghiuri drepte faţă de puşca Enfield. Fără un fior.

Apoi privirea englezului se înalţă din nou spre el.

Genistule.

Caravaggio intră în cameră şi se întinde spre el, iar Kip îl împunge cu patul puştii în coaste. O lovitură a labei unei sălbăticiuni. Apoi, ca şi cum ar fi făcut parte din aceeaşi mişcare, e înapoi în poziţia sa nemişcată, în unghiuri drepte, poziţia soldaţilor din plutoanele de execuţie, învăţată la instrucţie prin diverse cazărmi din India şi Anglia. Gâtul ars în cătare.

Kip, spune ceva.

Acum faţa îi este un cuţit. Plânsul din şoc şi groază acum e reţinut, văzând tot, pe toţi din jurul său, într-o lumină diferită. Noaptea poate să cadă între ei, ceaţa poate să se lase, şi ochii negri ai tânărului bărbat tot ar străbate până la noul duşman care i se dezvăluise.

Mi-a spus fratele meu. Nu-ţi întoarce niciodată spatele Europei. Cei care încheie acorduri. Cei care semnează contracte. Cei care întocmesc hărţi. Niciodată să n-ai încredere în europeni, mi-a spus. Niciodată să nu dai mâna cu ei. Dar noi, ooh, noi ne lăsam uşor impresionaţi — de discursurile şi medaliile şi ceremoniile voastre. Ce am făcut în ultimii ani? Tăind, amorţind tentacule ale răului. Pentru ce? Ca să se întâmple asta?

Ce să se întâmple? Dumnezeule, spune-ne şi nouă!

Vă las radioul să vă înghiţiţi lecţia de istorie. Nu te mai mişca, Caravaggio. Toate acele discursuri despre civilizaţie făcute de regi şi regine şi preşedinţi… vocile unei ordini atât de abstracte. Mirosiţi-o. Ascultaţi la radio şi mirosiţi tonul de sărbătoare din el. În patria mea, când un tată încalcă ce e drept, îl ucizi.

Voi nici nu ştiţi cine este omul ăsta.

Cătarea puştii îndreptată fără şovăială spre gâtul ars. Apoi genistul o înălţă către ochii omului.

Trage, spune Almasy.

Ochii genistului şi ai pacientului se întâlnesc în încăperea aceasta întunecoasă în care se îmbulzeşte acum întreaga lume.

El face un semn de încuviinţare spre genist.

Fă-o, spune liniştit.

Kip scoate încărcătorul puştii şi-l prinde în cădere. Aruncă arma pe pat, un şarpe cu veninul scos. O vede pe Hana pe margine.

Omul ars îşi scoate căştile de pe cap şi le aşează încet înaintea sa. Apoi mâna lui stângă se întinde şi smulge aparatul auditiv şi îl lasă să cadă pe podea.

Fă-o, Kip. Nu mai vreau să aud nimic.

Îşi închide ochii. Alunecă în întuneric, departe de încăperea în care se află.

Genistul se sprijină de perete, cu braţele încrucişate, cu capul în jos. Caravaggio aude aerul sorbit şi suflat pe nări, rapid şi dur, ca un piston.

El nu e englez.

American, francez, nu-mi pasă. Când începi să distrugi rasele brune ale pământului, eşti englez. Mai înainte Regele Leopold[54] al Belgiei, iar acum blestematul de Harry Truman din Statele Unite. Cu toţii aţi învăţat de la englezi.

Nu. Nu el. Greşeşti. Dintre toţi, el e probabil de partea ta.

El ar spune că nu contează, zice Hana.

Caravaggio se aşează pe scaun. Întotdeauna, gândeşte el, stă pe scaunul ăsta. În odaie se aude cârâitul subţirel din căşti, radioul încă vorbind cu vocea sa subacvatică. Nu poate suporta să se întoarcă şi să se uite la genist, sau spre negura care e rochia Hanei. Ştie că tânărul soldat are dreptate. Nu s-ar fi aruncat niciodată o asemenea bombă asupra unei naţii albe.

Genistul iese din cameră, lăsându-i pe Caravaggio şi pe Hana lângă pat. I-a părăsit pe cei trei în lumea lor, nu le mai e santinelă. În viitor, dacă şi când pacientul englez va muri, Caravaggio şi fata îl vor îngropa. Morţii să-i îngroape pe morţi. N-a ştiut niciodată sigur ce însemna această expresie. Aceste câteva cuvinte aspre din Biblie.

Vor îngropa totul, lăsând afară doar cartea. Trupul, aşternuturile, hainele, puşca. În curând va fi singur cu Hana. Iar motivul pentru toate acestea, în aparatul de radio. Un eveniment cumplit, anunţat pe unde scurte. Un nou război. Moartea unei civilizaţii.

Noapte nemişcată. Aude şoimii nocturni, ţipetele lor slabe, bufnetul surd al aripilor când se rotesc prin aer. Chiparoşii se înalţă peste cortul lui, încremeniţi în noaptea aceasta fără o adiere de vânt. El stă întins şi priveşte în gol spre colţul întunecat al cortului. Când îşi închide ochii vede văpaia, oameni sărind în râuri sau rezervoare ca să scape de flacăra sau pala de căldură care într-o clipă mistuie totul, tot ce au pe ei, pielea şi părul, chiar şi apa în care se aruncă. Geniala bombă purtată peste ocean de un avion, lăsând în urma ei luna înspre est, dusă către verdele arhipelag. Şi aruncată.

Nu a mâncat nimic, nu a băut apă, nu poate să înghită nimic. Înainte de căderea serii a curăţat cortul de toate obiectele militare, tot echipamentul de dezamorsare a bombelor, şi-a scos toate tresele şi decoraţiile de pe uniformă, înainte de-a se culca şi-a desfăcut turbanul şi şi-apieptănat părul şi apoi l-a strâns într-un coc în vârful capului şi s-a întins pe spate, a privit lumina de pe pielea cortului risipindu-se încet, păstrând cât mai mult ultima scânteiere albăstruie a zilei, auzind căderea vântului în nemişcare şi apoi urmărind ocolurile şoimilor după bătaia aripilor lor. Şi toate sunetele plăpânde din aer.

Simte că toate vânturile din lume au fost supte spre Asia. Se îndepărtează de numeroasele bombe mărunte din cariera sa, îndreptându-se către o bombă, se pare, de mărimea unui oraş, atât de vastă încât cei vii pot privi moartea lumii dimprejurul lor. Nu ştie nimic despre această armă. Dacă a fost un subit asalt de metal şi explozie, sau dacă aerul în fierbere s-a năpustit peste şi prin tot ce era viu şi uman. Ştie numai un lucru, simte că nu mai poate să se lase atins de nimic, nu poate să mănânce mâncarea şi nici măcar să bea dintr-o băltoacă, aşezat pe o bancă de piatră, pe terasă. Simte că nu poate să scoată un chibrit din geantă şi să aprindă lampa, căci simte că lampa va aprinde totul înjur. În cort, înainte ca lumina să dispară, a scos fotografia familiei sale şi s-a uitat la ea. Numele lui este Kirpal Singh şi nu ştie ce caută pe aici.

Acum stă sub copaci în arşiţa lui august, fără turban, purtând numai o kurta[55]. Nu are nimic în mâini, se plimbă doar pe lângă şirul de arbuşti, cu picioarele goale în iarbă, sau pe piatra terasei, sau prin cenuşa unui vechi foc de tabără. Trupul viu în lipsa lui de somn, înălţat pe marginea unei văi întinse a Europei.

Dimineaţa devreme îl vede în picioare, lângă cort. În timpul nopţii se uitase dacă se vedea vreo luminiţă printre copaci. Fiecare dintre cei trei rămaşi în vilă mâncase singur în seara aceea, englezul nu se atinsese de nimic. Acum vede braţul genistului izbind, şi pereţii de pânză se prăbuşesc ca o velă de corabie. El se răsuceşte şi se îndreaptă către casă, suie treptele spre terasă şi dispare.

În capelă trece pe lângă stranele arse spre absidă unde, sub o prelată fixată de pământ cu crengi, se află motocicleta. Începe să tragă învelişul de pe vehicul. Se ghemuieşte lângă motocicletă şi începe să picure ulei peste rotiţe şi zimţi.

Când Hana intră în capela fără acoperiş, îl găseşte aşezat acolo, rezemându-şi spatele şi capul de volan.

Kip.

Nu spune nimic, uitându-se prin ea.

Kip, sunt eu. Ce-am avut noi de-a face cu ceea ce s-a întâmplat?

El e o stâncă înaintea ei.

Ea îngenunchează ca să ajungă la nivelul lui şi se apleacă spre el, cu o parte a capului lipită de pieptul lui, rămânând aşa.

O inimă bătând.

Când nemişcarea lui nu se schimbă, ea se trage înapoi în genunchi.

Englezul mi-a citit odată ceva, dintr-o carte: „Iubirea e atât de mică încât poate să se strecoare prin ochiul unui ac.”

El se lasă pe o parte, îndepărtându-se de ea, faţa oprindu-i-se la numai câţiva centimetri de o băltoacă cu apă de ploaie.

Un băiat şi o fată.

În timp ce genistul îşi scotea motocicleta de sub prelată, Caravaggio se aplecă, rezemat de parapet, cu bărbia sprijinită în braţ. Apoi simţi că nu mai putea suporta atmosfera casei şi se îndepărtă. Nu era acolo când genistul porni motocicleta şi se aşeză pe ea, în vreme ce motorul tuşea şi se îneca, viu dedesubtul lui, iar Hana stătea pe aproape.

Singh îi atinse braţul şi lăsă motocicleta să ruleze la vale, şi abia după aceea o porni de-a binelea.

La jumătatea cărării ce ducea spre poartă, Caravaggio îl aştepta, cărându-i puşca. Nici măcar n-o ridică într-un salut de formă către motocicletă când băiatul încetini, Caravaggio stând în mijlocul drumului. Caravaggio se apropie şi îl prinse în braţe. O largă îmbrăţişare. Genistul îi simţi pentru prima dată pe piele ţepii din barbă. Se simţi supt, strâns în muşchii omului. „Va trebui să învăţ cum să-ţi duc dorul”, spuse Caravaggio. Apoi băiatul porni mai departe, iar Caravaggio se îndreptă spre casă.

Motorul izbucni la viaţă în jurul său. Fumul scuipat de motocicleta Triumf şi praful şi pietrişul mărunt se desprinseră plutind printre copaci. Motocicleta sări peste grătarul de la poartă şi apoi şerpui afară din sat, trecând prin mirosul grădinilor de pe ambele părţi ale drumului, lipite de pante într-un unghi înşelător.

Trupul lui alunecă în poziţia cu care se obişnuise, cu pieptul paralel cu rezervorul de benzină, aproape atingându-l, cu braţele pe orizontală, în unghiul care oferea cea mai mică rezistenţă. O porni spre sud, evitând în întregime Florenţa. Prin Greve, spre Montevarchi şi Ambra, orăşele ocolite de război şi invazie. Apoi, când înaintea lui se ivi un alt şir de dealuri, începu să urce pe crestele lor, către Cortona.

Călătorea în direcţia opusă invaziei, ca şi cum ar fi deşirat ghemul războiului, drumul acum lipsit de încordarea armatelor. O luă numai pe căi cunoscute, zărind din depărtare orăşelele-cetate care-i erau familiare. Stătea nemişcat călare pe Triumf, care ardea sub el în goana sa pe drumuri de ţară. Nu avea multe la el, toate armele lăsate în urmă. Motocicleta se năpustea prin fiecare sat, fără a încetini pentru un loc anume sau pentru vreo amintire din război. Pământul se va clătina încolo şi încoace ca un beţiv, şi va fi năruit ca o casă.

Fata îi deschise rucsacul. Găsi un pistol învelit într-o pânză îmbibată în ulei, aşa încât mirosul i se răspândi când ea îl desfăcu. Periuţă şi pastă de dinţi, desene în creion pe un caiet de notiţe, inclusiv un portret al ei — o dată, când ea stătea pe terasă iar el privea în jos din camera englezului. Două turbane, o sticlă de amidon. O lanternă de genist, cu curelele ei de piele, de purtat pe braţ în cazuri de urgenţă. Apăsă pe buton şi rucsacul se umplu de lumină purpurie.

În buzunarele de pe laturi găsi piese speciale de echipament pentru dezamorsarea bombelor, de care nu voi să se atingă. Înfăşurat în altă bucăţică de pânză era ţăruşul de metal pe care i-l dăduse ea, folosit în ţara ei pentru a scurge siropul din scoarţa arţarilor.

Din cortul prăbuşit scoase la iveală un portret care trebuie să fi fost familia lui. Ţinu fotografia în palmă. Un sikh şi familia sa.

Un frate mai mare care avea numai unsprezece ani în această fotografie. Kip lângă el, la opt ani. Când a venit războiul, fratele meu s-a dus de partea oricui era împotriva englezilor.

Mai era un mic manual care conţinea o hartă a diverselor tipuri de bombă. Şi un desen al unui sfânt însoţit de un muzician.

Ea puse totul înapoi, cu excepţia fotografiei pe care o ţinu în mâna ei liberă. Duse rucsacul printre arbori, străbătu loggia şi îl aşeză în casă.

Cam o dată la o oră încetinea şi se oprea, scuipa în ochelari şi îi ştergea de praf cu mâneca de la cămaşă. Se uita din nou pe hartă. Avea să se îndrepte spre Marea Adriatică, apoi spre sud. Majoritatea trupelor erau la graniţele nordice.

Sui până la Cortona, învăluit în zumzăitul asurzitor al motorului. Conduse Triumful în sus pe treptele de la poarta unei biserici şi apoi intră. O statuie se afla acolo, bandajată în schele. Voia să-i vadă mai de aproape faţa, dar nu avea la el telescopul de la puşcă, iar trupul şi-l simţea prea înţepenit pentru a sui pe barele de metal ale schelelor. Cutreieră pe sub statuie, ca un om care nu poate pătrunde în aerul intim al unei case. Coborî treptele bisericii cu motocicleta lângă el, şi apoi o porni mai departe prin viile spulberate şi se îndreptă spre Arezzo.

La Sansepolcro o luă pe un drum şerpuit dintre munţi, intrând în negura lor, încât trebui să încetinească şi să meargă cu viteza minimă. Bocea Trabaria. Îi era frig, dar nu-şi permise să se gândească la asta. Intr-un sfârşit, drumul se înălţă deasupra albului de ceaţă, rămas în urmă ca un pat. Ocoli Urbino, unde germanii arseseră toţi caii folosiţi de trupele inamice. Luptaseră în regiunea aceasta timp de o lună; acum se strecură pe aici în câteva minute, recunoscând numai altarele Madonei Negre. Războiul făcuse toate oraşele şi târgurile să pară asemănătoare.

Coborî spre coastă. Până la Gabicce Mare, unde o văzuse pe Fecioară ivindu-se din valuri. Dormi pe deal, deasupra falezei şi mării, aproape de locul unde fusese dusă statuia. Acela fu sfârşitul primei zile.

La cinci dimineaţa porni Triumful, iar roata din spate scuipă o trenă de pietriş. Era încă întuneric, încă nu putea să distingă marea în priveliştea de dincolo de faleză. Pentru drumul de aici către sud nu mai avea nici o hartă, dar putea să recunoască rutele militare şi să urmeze conturul coastei. Când răsări soarele, putu să-şi dubleze viteza, încă mai avea până să ajungă la râuri.

Pe la două după-amiaza trecu prin Ortona, unde geniştii aşternuseră podurile Bailey, aproape înecându-se în mijlocul râului, pe furtună. Începu să plouă, şi el se opri să-şi pună o pelerină de cauciuc. Dădu un ocol motocicletei pe ploaie. Acum, în mişcare, sunetul din urechi i se schimbă. Un hşşş-hşşş înlocuind vuietul şi urletul, apa azvârlită peste ghete de roata din faţă. Tot ce vedea prin ochelari era cenuşiu. Nu voia să se gândească la Hana. În ciuda tăcerii din miezul zgomotului motocicletei, nu se gândi la ea.

Când faţa ei apărea şi-o ştergea din minte, trăgea de ghidon ca s-o ia într-o parte şi să trebuiască să se concentreze. Dacă trebuia să aibă în minte cuvinte, n-aveau să fie ale ei; aveau să fie nume de pe harta Italiei, pe care o străbătea.

Simte că poartă trupul englezului cu el în această evadare. E aşezat pe rezervorul de benzină cu faţa la el, trupul negru încleştat de al lui, privind spre trecut peste umărul lui, privind ţinutul din care evadează, acel palat al străinilor care se pierde în depărtare pe dealul italian, şi care nu va mai fi niciodată reconstruit. Iar vorbele mele ce le-am aşezat în gura ta nu se vor mai desprinde de gura ta. Nici de gura urmaşilor tăi. Nici de gura urmaşilor urmaşilor tăi.

Vocea pacientului englez cântă Isaia în urechea lui, ca în acea după-amiază când băiatul i-a povestit despre faţa pictată pe tavanul capelei din Roma. „Sunt, desigur, o sută de chipuri ale lui Isaia. Într-o zi vei dori să-l vezi ca pe un bătrân — în sudul Franţei, abaţiile îl comemorează sub înfăţişarea unui bătrân cu barbă, dar acea forţă este încă acolo, în ochii lui.” Englezul intonase în odaia pictată. Iată, Domnul te va purta într-o puternică strânsoare, şi se va îngriji de tine. Cu siguranţă te va învârti şi te va azvârli cu putere ca pe o minge într-un ţinut întins.

Călătorea prin ploaia din ce în ce mai deasă. Fiindcă iubise faţa de pe tavan, iubise şi cuvintele. La fel cum se încrezuse în bărbatul ars şi în păşunile de civilizaţie pe care le îngrijise. Isaia şi Ieremia şi Solomon se aflau în cartea de lângă patul omului ars, cartea lui sfântă, tot ceea ce iubise adunat şi lipit în propria lui carte. I-o arătase genistului, şi genistul spusese Şi noi avem o Carte Sfântă.

Garnitura de cauciuc a ochelarilor se crăpase în ultimele luni, şi ploaia începu acum să-i umple fiecare bulă de aer dinaintea ochilor. Ar merge mai departe fără ei, cu un hşşş-hşşş ca o mare permanentă în urechi, şi cu trupul ghemuit, înţepenit, îngheţat, încât nu mai rămânea decât o idee de căldură venind dinspre acest motor pe care îl încăleca atât de strâns, cu trena sa albă de stropi în timp ce străbătea satele ca o stea căzătoare, o viziune de o jumătate de secundă, timp în care îţi puteai pune o dorinţă. Căci raiul se va risipi ca un fum, iar pământul va îmbătrâni şi se va destrăma ca un veşmânt. Iar cei ce-l locuiesc vor pieri aşijderea. Căci molia îi va roade cape un veşmânt, şi viermii îi vor înghiţi ca pe lână. O taină a deserturilor, de la Uweinat la Hiroshima.

îşi scotea ochelarii la ieşirea din curbă, intrând pe podul de peste râul Ofanto. Şi, cu mâna stângă în sus ţinând ochelarii, începu să derapeze. Ii scăpă pe jos şi domoli motocicleta, dar nu era pregătit pentru saltul peste buza de fier a podului, motocicleta aplecată spre dreapta sub el. Se trezi dintr-o dată alunecând cu ea pe pelicula de apă de ploaie din centrul podului, scântei albastre de metal scrijelit zburându-i prin jurul braţelor şi feţei. Bucăţi greoaie de tablă se desprinseră şi trecură pe lângă el. Apoi şi el şi motocicleta o luară spre stânga, podul nu avea balustrade, şi se năpustiră mai departe, paraleli cu apa, el şi motocicleta de-a curmezişul, braţele lui înălţate deasupra capului. Pelerina se desprinse de el, de tot ce era maşină şi muritor, parte din elementul aer.

Motocicleta şi soldatul încremeniră o clipă în văzduh, apoi plonjară în apă, trupul de metal între picioarele lui când se izbiră de suprafaţa ei, croindu-şi o cărare albă prin ea, dispărând, ploaia pătrunzând şi ea în râu. Te va azvârli cu putere ca pe o minge într-un ţinut întins.

Capul dezgolit al genistului se iveşte din apă, iar el soarbe lacom tot aerul de deasupra râului.

Caravaggio a făcut un pod dintr-o singură sfoară de cânepă până la acoperişul vilei vecine. La capătul ăsta e legată în jurul brâului statuii lui Demetrios şi fixată de fântână. Sfoara e numai cu o idee mai înaltă decât vârfurile celor doi măslini din traiectoria ei. Dacă îşi pierde echilibrul are să se prăbuşească în braţele aspre şi prăfuite ale măslinului.

Păşeşte pe frânghie, picioarele lui în ciorapi încleştând cânepa. Cât e de valoroasă statuia aia? a întrebat-o pe Hana o dată, într-o doară, iar ea i-a răspuns că îi spusese ei pacientul englez că toate statuile lui Demetrios sunt lipsite de valoare.

Ea lipeşte plicul şi se ridică, traversează camera să închidă fereastra, şi în aceeaşi clipă fulgerul străbate valea, îl vede pe Caravaggio în plin aer, la mijlocul frânghiei care trece peste valea aşternută ca o adâncă cicatrice alături de vilă. Rămâne nemişcată ca într-un vis de-al ei, apoi se suie în firida de la geam şi se aşează acolo, privind.

De câte ori cade fulgerul, ploaia încremeneşte în noaptea luminată subit. Fata zăreşte ulii şorecari azvârliţi prin aer, şi se uită după Caravaggio.

El se află la jumătatea drumului când miroase ploaia, care începe apoi să-i picure peste tot trupul, agăţându-se de el, şi într-o clipă hainele îi sunt mai grele.

Ea îşi întinde mâinile făcute căuş afară, pe fereastră, şi îşi piaptănă ploaia prin păr.

Vila se cufundă în întuneric. Pe culoar, lângă dormitorul pacientului englez, arde ultima lumânare, încă vie în noapte.

De câte ori îşi deschide ochii din somn, vede vechea lumină galbenă pâlpâind.

Acum lumea e pentru el lipsită de orice sunet, şi chiar lumina îi pare a fi ceva inutil. Dimineaţa îi va spune fetei că nu mai vrea ca lumânarea să-i vegheze somnul.

Pe la trei noaptea simte o prezenţă în cameră. Vede, în pulsul unei clipe, o siluetă la piciorul patului, lipită de perete sau poate pictată pe el, nu prea uşor de distins în umbra frunzişului de dincolo de lumânare. El murmură ceva, un lucru pe care dorise să-l spună, dar îi răspunde doar tăcerea, iar silueta scundă, cafenie, care poate e numai o umbră a nopţii, rămâne nemişcată. Un plop. Un bărbat cu pene. O siluetă înotătoare. Şi nu va mai avea norocul, gândeşte el, să mai vorbească cu tânărul genist.

În orice caz, rămâne treaz în noaptea aceasta, să vadă dacă silueta se va apropia de el. Ignorând tableta care îi ia durerea, va sta treaz până ce luminiţa se va stinge şi mirosul fumului de lumânare se va răsfira prin odaia lui, spre camera fetei puţin mai încolo pe culoar. Dacă silueta se va întoarce, va avea vopsea pe spate, unde s-a rezemat, în jalea sa, de arborii pictaţi. Când se va stinge lumina, va putea vedea toate acestea.

Mâna lui se întinde încet şi atinge cartea şi se întoarce înapoi pe pieptul întunecat. Nimic nu mai mişcă în odaie.

Unde se află el acum, gândindu-se la ea? După atâţia ani. O piatră a istoriei azvârlită peste apă, săltând astfel încât şi ea şi el îmbătrânesc înainte să atingă din nou suprafaţa apei şi apoi să se scufunde.

Unde stă aşezat în grădina lui, gândindu-se din nou că ar trebui să intre în casă şi să scrie o scrisoare, sau să se ducă într-o zi la poştă, să completeze un formular şi să încerce să-i telefoneze în ţara ei. E tocmai grădina asta, acest petic pătrat de iarbă tăiată şi uscată, aceasta îl împinge înapoi către lunile petrecute cu Hana şi Caravaggio şi pacientul englez la nord de Florenţa, în vila San Girolamo. E doctor, are doi copii şi o nevastă surâzătoare. E în permanenţă ocupat în acest oraş. La şase după-amiaza îşi scoate halatul alb de laborator. Dedesubt poartă pantaloni închişi la culoare şi o cămaşă cu mâneci scurte. Închide clinica unde toate hârtiile stau sub greutăţi de diverse tipuri — pietre, călimări, un camion de jucărie cu care fiul lui nu se mai joacă — pentru a nu fi risipite de suflul ventilatorului. Se suie pe bicicletă şi pedalează cei şase kilometri până acasă, prin bazar. De câte ori e posibil, îşi îndreaptă bicicleta spre partea umbrită a străzii. A atins o vârstă la care, îşi dă dintr-o dată seama, soarele Indiei îl istoveşte.

Alunecă pe sub sălciile de pe malul canalului şi apoi opreşte lângă un mic mănunchi de case, îşi scoate clamele cu care-şi prinde pantalonii când merge pe bicicletă ca să nu-i murdărească şi îşi cară bicicleta pe scări în jos, până la mărunta grădină pe care a plantat-o soţia lui.

Şi ceva în această seară a scos piatra din apă şi a lăsat-o să se întoarcă prin aer către micul orăşel de munte din Italia. Poate a fost arsura făcută de o substanţă chimică pe braţul fetei pe care a tratat-o azi. Sau scara de piatră pe treptele căreia buruieni brune creşteau înfocate, îşi ducea sus bicicleta şi ajunsese pe la jumătatea scării când şi-a adus aminte. Asta fusese în drum spre clinică, aşa încât şirul amintirii a fost amânat când a ajuns la lucru şi s-a lansat în şapte ore neîntrerupte, pline de pacienţi şi treburi administrative. Sau s-ar fi putut să fie arsura de pe braţul tinerei fete.

Stă aşezat în grădină. Se uită la Hana, cu părul mai lung, în ţara ei. Şi ea ce face? O vede mereu, faţa ei şi trupul, dar nu-i ştie profesia sau situaţia, deşi îi vede reacţiile faţă de cei din jur, cum se apleacă spre copii, o uşă albă de frigider în spatele ei, iar pe fundal vagoane tăcute de tramvai. Este un dar limitat care i-a fost dat cumva, ca şi cum ochiul unui aparat de filmat ar dezvălui-o, dar numai pe ea şi numai în tăcere. Nu poate desluşi grupul prin care se mişcă, sau judecata ei; nu distinge decât felul ei de-a fi, lungimea părului întunecat, care îi cade iar şi iar în ochi.

Întotdeauna, îşi dă acum seama, ea va avea o faţă serioasă. A trecut de la o tânără femeie la înfăţişarea angulară a unei regine, o fiinţă care şi-a alcătuit singură imaginea din dorinţa de a fi un anumit tip de persoană, încă îi mai place acest lucru la ea. Inteligenţa ei, faptul că nu a moştenit această înfăţişare sau acea frumuseţe, ci ele au fost ceva căutat, ceva care îi va oglindi întotdeauna stadiul actual al caracterului. Se pare că, o dată la o lună sau două, o vede în acest fel, ca şi cum aceste clipe de revelaţie ar fi o continuare a scrisorilor pe care ea i le-a scris timp de un an, neprimind nici un răspuns, până ce a încetat să le mai trimită, respinsă de tăcerea lui. Ăsta e felul lui de-a fi, bănuia el.

Acum mai sunt aceste impulsuri de-a vorbi cu ea în timpul unei mese şi de a se întoarce la acele clipe în care erau cel mai apropiaţi, în cort sau în odaia pacientului englez, ambele locuri domolind învolburatul râu al depărtării dintre ei. Retrăind acele vremuri, e la fel de fascinat de el însuşi pe cât e de fascinat de ea — copilăros şi aprins, braţul lui ager arcuindu-se peste distanţa până la fata de care s-a îndrăgostit. Ghetele lui ude sunt lăsate lângă uşa italiană, cu şireturile înnodate unul de celălalt, braţul lui se întinde spre umărul ei, mai e silueta întinsă pe pat.

În timpul zilei îşi priveşte fiica luptându-se cu tacâmurile, încercând să ţină marile arme în mânuţele ei. La această masă, toate mâinile sunt brune. Se mişcă cu uşurinţă prin deprinderile şi obiceiurile lor. Iar soţia lui i-a învăţat pe toţi un simţ nebun al umorului, care a fost moştenit de fiul lor. Îi place să privească isteţimea copilului prin casă, cum aceasta îl ia mereu prin surprindere, trecând chiar dincolo de cunoştinţele şi umorul său şi-al soţiei sale — felul cum se poartă cu câinii de pe stradă, imitându-le mersul, privirea. Îi place faptul că acest băiat poate aproape să ghicească dorinţele unui câine după varietatea de expresii aflate la dispoziţia câinilor.

Iar Hana se mişcă probabil într-un grup pe care nu şi l-a ales ea. Ea, până la această vârstă, treizeci şi patru de ani, nu şi-a găsit însoţitorii ideali, cei doriţi de ea. Este o femeie plină de demnitate şi inteligenţă, a cărei iubire furtunoasă lasă norocul deoparte, riscând mereu, iar acum pe fruntea ei este înscris ceva ce numai ea poate citi într-o oglindă. Ceva ideal şi idealist în părul acela de-un brun strălucitor! Oamenii se îndrăgostesc de ea. Eaîncă-şi aminteşte versurile poemelor pe care englezul i le-a citit din caietul său de însemnări. E o femeie pe care n-o cunosc suficient de bine ca s-o cuprind sub aripa mea, dacă scriitorii au aripi, s-o păstrez acolo pentru tot restul vieţii mele.

Şi astfel Hana trece mai departe şi faţa ei se înclină şi, cu un fior de regret, îşi lasă părul pe spate. Umărul ei atinge colţul unui dulap şi un pahar se desprinde. Mâna stângă a lui Kirpal zboară în jos şi prinde furculiţa scăpată, la trei centimetri de podea, şi o pune cu blândeţe în mâna fiicei sale, cu o cută în colţul ochilor, după ochelari.