Pacientul englez

I Vila

Se ridică în picioare în grădină, unde lucrase, şi priveşte în zare. Simte o schimbare de vreme. Încă un suflu de vânt, un susur de sunete prin aer, şi înalţii chiparoşi se leagănă uşor. Ea se întoarce şi o porneşte în sus spre casă, sărind peste un zid pitic, simţind pe braţele dezgolite primele picături de ploaie. Traversează loggia[1] şi intră repede în casă.

Trece prin bucătărie fără să se oprească, urcă scările pe întuneric şi străbate lungul coridor la capătul căruia se zăreşte pragul de lumină al unei uşi întredeschise.

Intră în camera care, la rândul ei, e o grădină — formată însă din arbori şi boite de verdeaţă pictate pe ziduri şi pe tavan. Bărbatul e întins pe pat, cu trupul dezvelit în adierea vântului, şi, auzind-o, îşi întoarce încet capul spre ea.

O dată la patru zile îi spală trupul înnegrit, pornind de la picioarele mistuite. Înmoaie o cârpă şi, ţinându-i-o deasupra gleznelor, stoarce peste el apa, privindu-l cum murmură, zărindu-i zâmbetul. Peste fluierul piciorului sunt cele mai adânci arsuri. Dincolo de vineţiu. Os curat.

Îl îngrijeşte de luni de zile şi îi cunoaşte bine trupul, penisul dormind ca un căluţ de mare, şoldurile uscate şi înguste. Şoldurile lui Cristos, îşi spune în gând. El este sfântul ei deznădăjduit. Întins pe spate, fără pernă, privind în sus, la frunzişul de pe tavan, un umbrar de ramuri verzi şi, deasupra, cerul albastru.

Îi întinde calamină în fâşii înguste peste piept, unde e ars mai uşor, unde îl poate atinge. Îi iubeşte scobitura de mai jos de ultima coastă, cu ţărmul ei abrupt de piele. Aplecându-se spre umărul lui, îi suflă aer răcoros în lungul gâtului, şi el murmură ceva.

Ce? întreabă ea, pierzându-şi şirul gândurilor.

El îşi întoarce spre ea faţa întunecată, ochii cenuşii. Ea bagă o mână în buzunar. Decojeşte pruna cu dinţii, scoate sâmburele şi îi pune în gură miezul fructului.

El începe din nou să murmure, purtând cu el inima atentă a tinerei infirmiere pe oriunde îi călătoreşte cugetul, în adâncul de aducere aminte în care se cufundă întruna, toate aceste luni de dinainte de moarte.

Sunt poveşti pe care bărbatul le deapănă în şoaptă în liniştea odăii, şi care plutesc din zare în zare ca un şoim. Se trezeşte în îmbrăţişarea copacului pictat în jurul său, cu revărsarea sa de flori, cu braţe de arbori seculari. Îşi aminteşte mese în aer liber, o femeie care i-a sărutat părţi ale trupului azi arse, de culoarea vinetelor coapte.

Am petrecut săptămâni în şir în deşert uitând să mai privesc luna, spune el, precum un soţ poate petrece zile întregi fără a se uita în ochii soţiei sale. Acestea nu sunt păcate ale uitării, ci semne ale unei prea mari preocupări.

Îşi fixează privirea pe faţa tinerei femei. Dacă ea îşi întoarce capul, ochiul lui o însoţeşte până se afundă în zid. Ea se apleacă spre el. Cum ai fost ars?

După-amiaza e târzie. Mâinile lui se joacă cu o fâşie de cearşaf, mângâind-o cu coamele degetelor.

Am căzut arzând în deşert. M-au găsit şi mi-au făcut o targa din crengi şi m-au târât în ea prin pustie. Am traversat Marea de Nisip, trecând din când în când albii de râu secate. Vezi tu, erau nomazi. Beduini. Am căzut din zbor şi până şi nisipul s-a aprins. M-au văzut ridicân-du-mă gol din flăcări. Casca de piele de pe cap — o torţă vie. M-au aşezat într-un cuib, o luntre pentru un hoit, şi paşi au bufnit în nisip alergând cu mine. Rupsesem monotonia deşertului.

Beduinii erau buni cunoscători ai focului. Ştiau despre avioane care, din l939 încoace, tot cădeau din cer. Printre uneltele şi instrumentele lor erau unele făcute din metalul avioanelor prăbuşite şi al tancurilor sfărâmate. Era epoca războiului din ceruri. Puteau să recunoască zumzăitul unui avion lovit, ştiau cum să se folosească de asemenea ruine. Cel mai mărunt şurub dintr-o carlingă devenea un giuvaer. Am fost probabil primul care s-a ridicat în viaţă dintr-o maşinărie arzândă. Un om cu capul încoronat de flăcări. Nu-mi ştiau numele. Nu le ştiam tribul.

Cine eşti?

Nu ştiu. Mereu mă întrebi.

Ai zis că eşti englez.

Noaptea nu poate dormi: nu e niciodată destul de obosit. Fata îi citeşte din orice carte găsită jos, în bibliotecă. Lumânarea pâlpâie pe pagină şi pe faţa vorbitoare a tinerei infirmiere, la această oră abia mai luminând arborii şi peisajul care împodobeşte pereţii. El o ascultă, sorbindu-i cuvintele ca pe apă.

Dacă e frig, ea se strecoară cu grijă în pat şi stă întinsă lângă el. Pentru el orice atingere e dureroasă, chiar şi încheietura mâinii ei subţiri.

Uneori, la două noaptea, încă nu doarme, întins în întuneric cu ochii larg deschişi.

Simţise mirosul oazei înainte de-a o vedea. Umezeala din aer. Un freamăt în toate. Palmieri, frâurile animalelor. Zgomotul bidoanelor de tablă izbite, al cărui ton profund spunea că erau pline cu apă.

Turnaseră ulei pe fâşii lungi de pânză moale şi îl înfăşuraseră în ele. Fusese miruit.

Simţea prezenţa unui bărbat tăcut care-i stătea mereu alături, îi mirosea suflarea când se apleca asupra lui să-i desfacă bandajele o dată pe zi, în amurg, să-i cerceteze rănile pe întuneric.

Descoperit, devenea din nou bărbatul gol de lângă văpaia vie a unei maşini zburătoare. Apoi aşterneau iar fâşiile de pânză peste el. Ce naţie măreaţă îl găsise, se minuna. Ce ţară inventase curmale aşa de moi, mestecate de omul care-l veghea şi trecute din acea gură într-a sa. În tot acest timp, alături de aceşti oameni, nu-şi putuse aminti de unde venea. După mintea lui tulbure, ar fi putut să fie chiar duşmanul împotriva căruia luptase acolo sus, în cer.

Mai târziu, la spitalul din Pisa, i se păruse că vedea alături faţa care se aplecase noapte de noapte asupra sa, care mestecase şi înmuiase curmalele şi le trecuse apoi în gura lui.

Acele nopţi nu avuseseră nici o culoare. Nici un sunet, nici o melodie. Beduinii îşi impuneau o tăcere deplină cât timp era el treaz. Aşezat în altarul său de pânză, îşi imagina, în vanitatea lui, că stăteau cu sutele în jurul său, când de fapt ar fi putut să fie numai doi, cei care îl găsiseră, care îi smulseseră de pe cap coroana de flăcări. Aceia doi pe care îi ştia doar după gustul salivei înghiţite o dată cu curmala, sau după sunetul paşilor alergând.

Fata se aşeza şi citea, ţinând cartea deschisă în licărul luminii. Din când în când mai arunca o privire în lungul holului, în vila care fusese spital militar, în care stătuse împreună cu celelalte infirmiere, înainte ca ele să plece, pe rând, spre nord, o dată cu războiul, războiul aproape sfârşit.

În viaţa ei aceasta a fost o vreme în care s-a refugiat în lectură ca unică evadare din celula ei. Cărţile îi ocupau jumătate din existenţă. Aplecată asupra mesei, noaptea, citea despre băiatul din India care învăţase pe de rost diversele bijuterii şi obiecte aşezate pe o tavă, care trecuse de la un profesor la altul — cei care l-au învăţat dialectele, cei care l-au învăţat memorarea, cei care l-au învăţat cum să scape de forţele hipnozei.

Cartea îi rămăsese în poală. Îşi dădu seama că, de mai bine de cinci minute, stătea privind ţesutul poros al hârtiei, cuta din colţul paginii 17, îndoită de cineva ca semn de carte. Îşi trecu palma deschisă peste pielea paginii. În mintea ei o forfoteală ca un şoricel în tavan, ca o molie în noaptea din fereastră. Se uită în lungul coridorului, deşi nu mai locuia nimeni acolo, numai pacientul englez şi ea mai erau în vila San Girolamo. Avea destule legume plantate în grădina bombardată de pe dealul de lângă casă, de ajuns pentru hrana lor de zi cu zi, şi un om care venea din când în când din oraş, căruia îi dădea săpun şi cearşafuri şi ce mai rămăsese în acest spital militar în schimbul altor alimente necesare. Nişte fasole, ceva carne. Omul îi mai lăsase două sticle de vin, şi, în fiecare noapte, după ce se întindea alături de englez, când el era adormit, îşi turna reverentios un păhăruţ pe care îl purta cu ea înapoi la masă, alături de camera lui cu uşa deschisă pe trei sferturi, şi din care lua apoi înghiţituri mărunte pe măsură ce se cufunda în cartea deschisă înaintea ei.

Iar cărţile citite cu glas tare pentru englez, ascultate sau nu cu atenţie, aveau fragmente lipsă în plină povestire, ca nişte porţiuni de drum luate de furtună, întâmplări şterse, ca o tapiserie din care roiuri de lăcuste ar fi ros secţiuni întregi, sau ca tencuiala slăbită de bombardamente, căzută dintr-o frescă în toiul nopţii.

Vila locuită acum de ea şi de englez era cam la fel. În unele camere nici nu se putea intra de atâta moloz. Un crater de obuz lăsa luna şi ploaia să intre jos în bibliotecă — unde, într-un colţ, stătea un fotoliu jilav tot timpul.

Cât despre fragmentele lipsă din cărţi, fetei nu-i păsa ce înţelegea englezul. Nu făcea rezumatul capitolelor absente. Deschidea pur şi simplu cartea şi anunţa: „pagina nouăzeci şi şase” sau „pagina o sută unsprezece”. Acesta era singurul punct de reper. Iar acum îi ridică ambele mâini spre faţa ei şi le adulmecă — mirosul de suferinţă rămas încă în ele.

Ţi s-au asprit mâinile, spuse el.

Buruienile şi scaieţii şi săpatul.

Ai grijă. Ţi-am spus câte primejdii sunt.

Ştiu.

Apoi începu să citească.

Tatăl ei o învăţase despre mâini. Despre labele unui câine. De câte ori era singur cu un câine într-o casă, tatăl ei se apleca să-i miroasă pielea de la baza labei. Acesta, spunea ca un expert în băuturi fine, e cel mai măreţ miros din lume! Ce aromă! Ce ecouri de drumeţie! Ea se prefăcea dezgustată, dar laba câinelui era o minune: mirosul ei nu aducea niciodată a murdărie. E o catedrală! exclamase tatăl ei, grădina lui nu-ştiu-cine, câmpul acela de verdeaţă, o plimbare printre ciclame — o esenţă a tuturor cărărilor pe care animalul a umblat în timpul zilei.

O forfoteală în tavan, ca un şoricel, şi fata îşi ridică din nou privirea din carte.

I-au desfăcut masca de ierburi de pe faţă. Ziua eclipsei. O aşteptau. Unde se afla? Ce civilizaţie era aceasta, care înţelegea prezicerile vremii şi luminii? El Ahmar sau El Abyadd, căci trebuie să fi fost unul dintre triburile din nord-vestul deşertului. Aceia care reuşiseră să prindă un om căzut din ceruri, care îi acoperiseră faţa cu o mască din ierburi de oază împletite. Îşi avea acum povara sa de iarbă. Din întreaga lume, grădina lui preferată fusese grădina de iarbă din Kew, cu nuanţele ei diverse şi delicate, ca treptele de culoare ale frasinilor pe un deal.

Privi peisajul întins sub eclipsă. Îl învăţaseră deja să-şi înalţe braţele şi să soarbă în trupul său forţă din univers, aşa cum şi deşertul trage spre sine avioane. Îl purtau într-un palanchin de pânză şi ramuri. Vedea nervurile mişcătoare ale păsărilor flamingo trecându-i prin faţa ochilor în lumina crepusculară a soarelui ascuns.

Pielea îi era mereu acoperită de alifii sau de întuneric, într-o noapte auzise un sunet ca nişte clopote suflate de vânt undeva, sus în aer; după o vreme încetaseră, iar el adormise tânjind după ele, acea melodie ca un strigăt ieşit agale din gâtul unei păsări, poate un flamingo, sau o vulpe a deşertului pe care unul dintre oameni o ţinea într-un buzunar al veşmântului său, cusut pe jumătate.

În ziua următoare auzise din nou fărâme din sunetul sticlos, pe când, din nou, zăcea înfăşurat în pânze. O melodie ivită din întuneric. La apusul soarelui, pânzele îi fuseseră desfăcute şi zărise un cap de om deasupra unei mese apropiindu-se de el, apoi îşi dăduse seama că omul purta un jug masiv de care atârnau sute de sticluţe legate cu sfoară sau sârmă de diferite lungimi. Mişcându-se ca miezul unei perdele de sticlă, cu trupul învăluit în acea sferă.

Apariţia semăna cel mai bine cu unul dintre acei arhangheli desenaţi pe care încercase să-i copieze pe vremea când era şcolar, fără a putea pricepe vreodată cum într-un trup putea fi loc pentru muşchii necesari unor asemenea aripi. Omul se apropia cu paşi mari, agale, aşa de lin încât printre sticluţe nu era nici o mişcare. O undă de sticlă, un arhanghel, toate alifiile din şipuri încinse de soare, aşa încât, unse pe piele, păreau a fi fost special încălzite pentru a fi aşternute pe o rană. În spatele lui era lumina răstălmăcită — nuanţe de albastru şi alte culori fremătând prin ceaţă şi nisip. Un slab clinchet sticlos şi diversele culori şi mersul regal şi faţa omului ca ochiul zvelt, întunecat, al unui pistol.

De aproape sticla era aspră şi roasă de nisipuri, sticlă care-şi pierduse originile. Fiecare şip avea câte un dop mărunt pe care omul îl scotea cu dinţii şi îl ţinea în gură in timp ce amesteca conţinutul unei sticle cu al alteia, al doilea dop şi el strâns între dinţi. Se aplecase cu aripile sale desfăşurate deasupra trupului ars, întins pe jos, apoi înfipsese două beţe adânc în pământ şi se eliberase de povara jugului de doi metri care se legăna acum sprijinit în cele două proptele. Omul se strecurase de sub dugheana sa. Căzuse în genunchi şi se apropiase de pilotul ars şi îi aşternuse mâinile reci pe gât şi le ţinuse acolo.

Era ştiut de toţi pe drumul cămilelor, din Sudan până în nord, la Giza[2], Calea celor Patruzeci de Zile. Întâmpina caravanele, făcea negoţ cu mirodenii şi băuturi, călătorea prin oaze şi popasuri de apă. Străbătea furtuni de nisip cu mantia lui de sticlă, cu urechile astupate de alte două dopuri mărunţele, aşa încât părea el însuşi un vas închis, acest vraci-negustor, acest rege al uleiurilor şi aromelor şi leacurilor universale, acest botezător. Poposea prin tabere şi-şi aşternea perdeaua de sticlă înaintea oricărui suferind.

Se ghemuise alături de bărbatul ars. Din tălpile picioarelor făcuse o cupă de piele şi se lăsase pe spate să culeagă, fără să arunce măcar o privire, anumite şipuri. Pe măsură ce destupa fiecare sticluţă, miresmele se revărsau. O aromă de mare. Un iz de rugină. Indigo. Cerneală. Nă-mol-de-râu, lemn-de-săgeată, formaldehidă, parafină, eter. Un val delirant de miresme. Se auzeau în depărtare strigătele cămilelor adulmecând aceste adieri. Începu să-i întindă o pastă neagră-verzuie peste coaste. Era os măcinat de păun, obţinut la schimb într-o piaţă din apus sau din miazăzi — cel mai bun leac pentru piele.

ÎNtre bucătărie şi capela distrusă era o uşă care dădea spre o bibliotecă ovală. Camera părea a fi neatinsă, cu excepţia unei găuri căscate larg la nivelul portretelor de pe pereţi, în zidul dinspre exterior, în urma unui bombardament asupra vilei care avusese loc cu două luni înainte. Restul camerei se adaptase la această rană, acceptând capriciile vremii, stelele înserării, cântecul păsărilor. Înăuntru era o canapea, un pian acoperit cu un cearşaf cenuşiu, capul împăiat al unui urs şi rafturi înalte pline de cărţi. Poliţele din jurul zidului spart erau îndoite de ploaie, care dublase în greutate cărţile. Fulgerul intra la rândul său în odaie, iar şi iar, căzând pe pianul învelit şi pe covor.

La capătul îndepărtat al camerei erau nişte uşi de sticlă acoperite cu scânduri bătute în cuie. Dacă n-ar fi fost blocate, fata ar fi putut să treacă din bibliotecă în loggia, apoi să coboare cele treizeci şi şase de trepte penitente, pe lângă capelă, spre o veche pajişte ce purta cicatricile lăsate de bombe incendiare şi explozii. Armata germană minase multe dintre casele din care se retrăsese, şi de aceea camerele nefolosite, precum aceasta, fuseseră închise ca măsură de siguranţă, cu uşile bătute în cuie în tocurile lor.

Fata cunoştea toate aceste pericole când se strecură în cameră, păşind în umbra pe care după-amiaza o lăsa înăuntru. Se opri, dintr-o dată conştientă de propria sa greutate apăsând podeaua de lemn, gândindu-se că probabil era de ajuns pentru a declanşa orice mecanism ar fi fost aşezat acolo. Picioarele afundându-i-se în praf. Lumina scurgându-se înăuntru doar prin gaura zdrenţuită de obuz care se deschidea spre cer.

Cu un trosnet la desprindere, ca şi cum ar fi fost dislocată dintr-un întreg compact, fata scoase Ultimul Mohican, Şi, chiar şi în penumbra odăii, se înveseli la vederea cerului şi a lacului albastru-verzui de pe copertă, a indianului din prim plan. Apoi, ca şi cum ar fi fost cineva în odaie care nu trebuia deranjat, fata păşi de-a-ndăratelea, călcându-şi pe propriile urme, pentru a se şti în siguranţă, dar şi ca parte a unui joc secret, pentru ca, după urme, să pară că intrase în cameră şi că forma ei fizică dispăruse apoi cu desăvârşire, închise uşa şi puse înapoi sigiliul de avertisment.

Se aşeză în firida de la fereastră, în camera pacientului englez, având într-o parte pereţii pictaţi, iar în cealaltă, valea. Deschise cartea. Paginile erau lipite într-o undă împietrită. Se simţi precum Robinson Crusoe găsind o cartel înecată, aruncată pe ţărm şi uscată în nisip. O povestim din anul 1757. Ilustrată de N. C. Wyeth. Ca toate cărţile bune, avea acea pagină cu lista ilustraţiilor, câte un rând de text pentru fiecare dintre ele.

Se cufundă în povestire cu certitudinea că se va desprinde de ea simţind că pătrunsese în vieţile altora, în istorii care se arcuiau peste douăzeci de ani, cu trupul plin de cuvinte şi imagini, ca o trezire din somn sub povara unor vise pierdute în memorie.

Orăşelul lor italian dintre dealuri, santinelă a drumului spre nord-vest, fusese asediat timp de mai mult de o lună, barajul de foc îndreptându-se asupra celor două vile şi a mănăstirii înconjurate de livezi de meri şi pruni. Mai întâi era vila Medici, unde stătuseră generalii. Puţin mai sus, vila San Girolamo, fostă mănăstire de măicuţe, care, datorită parapetelor sale de castel medieval, rămăsese ultima fortăreaţă a armatei germane. În ea fuseseră încartiruiţi o sută de soldaţi. Când orăşelul de pe colină începuse să fie sfâşiat de bombe incendiare, ca un cuirasat pe mare, militarii se mutaseră din corturile ridicate în livadă în dormitoarele deja aglomerate ale fostei mănăstiri de măicuţe. Părţi ale capelei fuseseră distruse de obuze. Bucăţi din ultimul etaj al vilei se năruiseră sub explozii. Când în sfârşit forţele aliate ocupaseră clădirea şi o transformaseră într-un spital, scările care duceau spre al treilea etaj fuseseră închise, deşi o porţiune din coş şi acoperiş rămăsese în picioare.

Ea şi englezul insistaseră să rămână în vilă când celelalte infirmiere şi restul pacienţilor se mutaseră într-un loc mai sigur, în sud. În acea vreme era foarte frig, nu aveau curent electric. Unele camere priveau spre vale, pereţii lipsindu-le în întregime. Fata deschidea câte o uşă şi zărea doar câte un pat îmbibat de apă, îngrămădit într-un colţ, acoperit cu frunze. Unele uşi se deschideau direct spre natură. Unele camere deveniseră colivii deschise tuturor păsărilor. Din scară lipseau treptele de jos, distruse de focul aprins de soldaţi înainte de a părăsi vila. Fata se dusese în bibliotecă, luase douăzeci de cărţi şi le aşezase, bătându-le în cuie pe podea şi apoi una peste alta, refăcând astfel cele două trepte de jos. Aproape toate scaunele fuseseră folosite ca lemn de foc. Fotoliul din bibliotecă fusese cruţat fiindcă era în permanenţă umed, îmbibat de furtunile de la apusul soarelui, care intrau în casă prin gaura de obuz din zid. Numai ce era ud scăpase de foc în acel aprilie al anului 1945. Rămăseseră doar câteva paturi. Fata prefera să ducă un trai nomadic în acea casă, cu aşternutul sau hamacul după ea, dormind uneori în camera pacientului englez, uneori pe hol, în funcţie de temperatură, de vânt, de lumină. Dimineaţa îşi rula salteaua într-un sul şi o lega cu sârmă. Era mai cald de-acum, şi fata deschidea şi alte încăperi sigilate, aerisind colţurile cele mai îndepărtate, lăsând lumina soarelui să usuce toată umezeala. În unele nopţi deschidea uşi şi dormea în camere cu pereţi lipsă. Se întindea pe rogojina ei aşternută chiar pe muchia odăii, urmărind priveliştea mişcătoare a stelelor, norii călători, trezită de mugetul tunetelor şi fulgerelor. Avea douăzeci de ani, era nebunatică pe vremea aceea, nu avea nici o teamă, nu-i păsa de primejdiile din biblioteca posibil minată, sau de tunetul care o făcea să tresară noaptea. Nu-şi găsea liniştea după lunile de iarnă, în care fusese îngrădită în spaţii închise, întunecoase. Intra în camere care fuseseră pângărite de soldaţi, camere a căror mobilă fusese arsă chiar acolo, pe podea. Le curăţa de frunze şi excremente şi urină şi mese carbonizate. Ducea un trai nomadic, cutreierând întruna, în timp ce, mai încolo, pacientul englez se odihnea în patul său, ca un rege.

De afară, locul părea a fi distrus în întregime. O scara exterioară se evapora în plin aer, cu balustrada atârnându-i în gol. Traiul lor era alcătuit din căutarea hranei şi un sentiment şovăitor de siguranţă. Noaptea foloseau doar strictul necesar de lumânări din pricina tâlharilor care distrugeau tot ce le ieşea în cale. Erau protejaţi de simplul fapt că vila părea o ruină. Dar ea se simţea în siguranţă aici, jumătate adultă, jumătate copil. Pornind de la ce i se întâmplase în timpul războiului îşi făcu propriile reguli. Nu va mai primi nici un ordin şi nu va mai îndeplini nici o obligaţie în numele vreunui bine suprem. Se va îngriji doar de pacientul englez. Îi va citi şi îl va îmbăia şi îi va da dozele lui de morfină — singurul ei fir de comunicare va fi cu el.

Lucra în grădină şi în livadă. Luase crucifixul înalt de doi metri din capela bombardată şi îl folosise pentru a înălţa o sperietoare deasupra straturilor de seminţe, agăţând de el cutii goale de la conserve de sardele, care zăngăneau şi zdrăngăneau la fiecare suflare de vânt. În vilă, ea păşea din mijlocul ruinelor într-o firidă luminată de-o lumânare — acolo se afla valiza ei împachetată cu grijă, în care nu avea prea multe, câteva scrisori, câteva haine făcute sul, o cutie de metal cu rezerve medicale. Curăţase doar câteva secţiuni mărunte din vilă, şi, dacă voia, putea să pună pe foc toată mizeria adunată din ele.

Aprinde un chibrit pe holul întunecat şi îl duce spre mucul lumânării. Lumina i se suie pe umeri. Stă în genunchi, îşi pune mâinile pe coapse şi trage în piept mirosul de sulf. Îşi imaginează că astfel respiră lumina însăşi.

Se retrage câţiva paşi şi, cu o bucată de cretă albă, desenează un dreptunghi pe podeaua de lemn. Continuă să se retragă, desenând alte dreptunghiuri, până face din ele o piramidă, simplă apoi dublă apoi simplă, cu mâna stângă sprijinită de podea, cu capul aplecat, serioasă. Se îndepărtează din ce în ce mai mult de lumină. În sfârşit, se lasă pe călcâie şi stă ghemuită.

Dă drumul cretei în buzunarul de la rochie. Se ridică şi îşi trage în sus poala fustei şi şi-o leagă în jurul taliei. Din celălalt buzunar scoate o bucată de metal şi o aruncă înaintea sa aşa încât să cadă puţin mai încolo de ultimul dreptunghi.

Se avântă în salturi, picioarele izbind podeaua, umbra lăsată în urmă unduindu-se spre adâncul holului. E foarte sprintenă, tenişii alunecându-i pe numerele desenate în fiecare dreptunghi, aterizând pe un picior, apoi pe amândouă, apoi din nou pe unul, până ce ajunge la ultimul spaţiu desenat.

Se apleacă şi culege bucata de metal, se opreşte în acea poziţie, nemişcată, cu fusta încă legată deasupra coapselor, cu braţele atârnându-i inerte, respirând din greu. Ia o gură de aer şi stinge lumânarea.

Acum e-n întuneric. În jur, doar o dâră de fum.

Face un salt şi se întoarce prin aer aşa încât aterizează cu faţa în cealaltă direcţie, apoi sare în continuare, şi mai dezlănţuită, de-a lungul holului întunecos, încă aterizând în dreptunghiuri pe care le ştie acolo, tenişii bufnind şi izbind podeaua întunecată — încât ecoul paşilor răsună până în cele mai îndepărtate colţuri ale acelei vile italiene părăsite şi în afară, către lună şi către rana unei râpe ce înconjoară pe jumătate clădirea.

Câteodată, noaptea, bărbatul ars simte un tremur slab în casă. Îşi dă mai tare aparatul auditiv şi înregistrează sunetul unor izbituri pe care tot nu le poate interpreta sau localiza.

Fata ridică volumul aşezat pe măsuţa de lângă patul lui. E cartea pe care o adusese cu el prin foc — un exemplar din Istoriile lui Herodot pe care îl îmbogăţise decupând şi hpind pagini din alte cărţi sau scriindu-şi propriile observaţii — toate acestea cuibărite în textul lui Herodot.

Începu să citească scrisul lui mărunt şi chinuit.

Există un vârtej de vânt în sudul Marocului, numit aajej, împotriva căruia felahii se apără cu cuţitele. Mai este africo, care uneori ajunge până în cetatea Romei. Alm-ul, un vânt tomnatic dinspre Iugoslavia. Arifi, care mai e numit aref sau rifi, şi care pârjoleşte cu numeroase limbi. Acestea sunt vânturi permanente, ce se găsesc mereu la timpul prezent.

Mai sunt şi alte vânturi, mai puţin constante, care îşi schimbă direcţia, pot dărâma şi cal şi călăreţ şi-apoi se pot realinia, suflând în sensul opus acelor de ceasornic. Bist roz-ul năvăleşte în Afganistan timp de o sută şaptezeci de zile — îngropând sate. Mai e fierbintele, uscatul ghibli din Tunisia, care se roteşte şi se rostogoleşte şi te îmbolnăveşte de nervi. Haboob-ul — o furtună de nisip din Sudan care îmbracă în galben-aprins ziduri înalte de o mie de metri şi I e urmată de ploaie. Harmattan-ul, care suflă ce suflă şi în cele din urmă se îneacă în Atlantic. Imbat-ul, o briză marină în Africa de Nord. Unele vânturi ce-abia suspină către cer. Furtuni nocturne de nisip care sosesc o dată cu frigul. Khamsin-ul, un colb ce se aşterne în Egipt din martie până în mai, numit după cuvântul arab pentru „cincizeci”, înflorind timp de cincizeci de zile — a noua plagă a Egiptului. Datoo-ul dinspre Gibraltar, purtătorul de miresme.

Mai este vântul secret al deşertului, al cărui nume a fost alungat din memoria oamenilor de către un rege după ce fiul său i-a căzut victimă. Şi nafhat-ul, o rafală dinspre Arabia. Mezzar-ifoullousen-ul — un vânt aspru şi rece dinspre sud-vest, numit de berberi „acela care jumuleşte păsările”. Beshabar-ul, un vânt uscat şi întunecat de nord-est, suflând dinspre Caucaz, vântul negru. Samiel-ul din Turcia, vântul-venin, adesea folosit ca armă în bătălii. Asemeni lui, şi alte vânturi otrăvite, simoom-ul din nordul Africii şi solano, a cărui pulbere poartă petale rare, provocând ameţeli.

Altele, vânturi intime.

Străbătând lumea ca un potop. Decojind vopseaua, do-borând stâlpii de telefon, luând cu ele pietre şi capete de statui. Harmattan-ul suflă peste Sahara învăluit într-un colb roşiatic, o pulbere ca focul, ca făina, care intră şi se încheagă în piedicile puştilor. Marinarii au numit acest vânt roşiatic „marea întunericului”. Neguri de nisip roşu din Sahara au fost purtate spre nord până în Cornwall şi Devon, căzând în rafale de noroi atât de puternice, încât au fost luate drept sânge. „Ploi de sânge au fost semnalate pe scară largă în Portugalia şi Spania în l90l.”

În fiecare clipă există milioane de tone de praf în aer, aşa cum sunt milioane de bule de aer în pământ, şi e mai multă viaţă dedesubt (viermi, gândaci, creaturi subterane) decât hrănindu-se şi vieţuind deasupra. Herodot consemnează dispariţia unor oştiri, înghiţite de simoom pentru a nu mai fi zărite niciodată. Un popor fusese „atât de înfuriat de acest vânt malefic, încât i-a declarat război şi-a avansat împotriva lui în formaţie completă de luptă, fiind imediat îngropat de el în întregime”.

Furtuni de nisip în trei forme. Vârtejul. Coloana. Zidul de nisip. În primul, orizontul se pierde. În al doilea, eşti înconjurat de „djini[3] care valsează.” Al treilea, zidul de nisip, e „de culoarea aramei. Natura pare a fi în flăcări”.

Fata îşi ridică privirea din carte şi îi zăreşte ochii fixaţi asupra ei. Omul începe să povestească pe întuneric.

Beduinii mă ţineau în viaţă pentru un motiv anume. Vezi tu, le puteam fi de folos. Careva dintre ei se gândise că aveam vreo deprindere utilă când avionul meu s-a prăbuşit în deşert. Sunt unul dintre acei oameni care pot recunoaşte un oraş fără nume după forma sa scheletică pe o hartă. Întotdeauna am purtat în mine o mare de cunoştinţe. Sunt unul dintre aceia care, lăsaţi singuri într-o casă, se duc direct în bibliotecă, iau un volum şi îl sorb. Astfel istoria pătrunde în noi. Ştiam pe de rost hărţi ale solului marin, hărţi care arată punctele slabe ale scutului terestru, hărţi pictate pe piele conţinând diversele rute ale cruciadelor.

Aşa se face că le cunoşteam ţinutul dinainte de a mă prăbuşi în mijlocul lor, ştiam când fusese traversat de Alexandru într-o epocă mai timpurie, în vreo misiune sau pentru vreo poftă anume. Ştiam obiceiurile nomazilor, fermecaţi de mătăsuri şi fântâni. Un trib vopsise în negru o vale întreagă pentru a-i spori gradul de convecţie, mărind astfel probabilitatea ploii, şi construise structuri înalte care să străpungă burta unui nor. Erau triburi care îşi ridicau palma deschisă împotriva primelor suflări de vânt. Care credeau că, dacă făceau aceasta la momentul potrivit, puteau devia o furtună către o zonă alăturată a deşertului, către un alt trib, mai puţin iubit. Înecuri se petreceau întruna, triburi intrate într-o clipă în istorie, nisipul pecetluindu-le suflarea.

În deşert e uşor să-ţi pierzi simţul orientării. Când am căzut din cer şi m-am prăbuşit în deşert, în acele albii pline de galben, singurul gând îmi era: Trebuie să-mi fac o plută… trebuie să-mi fac o plută.

Şi în acel loc, deşi eram afundat în nisipuri uscate, ştiam că mă aflu printre fiinţele apelor.

În Tassili am văzut gravuri în stâncă datând dintr-o vreme când locuitorii Saharei vânau căluţi de mare din bărci de trestie. În Wadi Sura am văzut peşteri ale căror pereţi erau acoperiţi cu desene de înotători. Iar aici fusese un lac. Puteam să-i trasez conturul pe un zid, pentru ei. Puteam să-i conduc spre ţărmurile sale de acum şase mii de ani.

Întreabă un marinar care este cea mai veche velă cunoscută, şi-ţi va descrie o pânză în formă de trapez atârnată de catargul unei bărci de trestie — pe care o poţi vedea în desenele pe stâncă din Nubia. Pre-dinastică. În deşert încă se mai găsesc harpoane. Aceştia erau locuitori ai apelor. Chiar şi azi caravanele au forma unui râu. Totuşi, azi apa este aici străină. Apa este în exil, adusă înapoi în sticle şi bidoane, fantasma dintre mâini şi gură.

Când eram pierdut printre ei, fără a şti sigur unde mă aflam, nu aveam nevoie decât de numele unei coline, de un obicei al locului, o celulă a acestei vietăţi istorice, pentru ca harta întregii lumi să alunece înapoi în matca sa.

Ce ştiau cei mai mulţi dintre noi despre asemenea colţuri ale Africii? Armatele Nilului mărşăluiau încolo şi încoace — un câmp de luptă pătrunzând o mie cinci sute de kilometri spre inima deşertului. Tancuri-ogar, tunuri Blenheim cu rază medie de acţiune. Avioane Gladiator de vânătoare, biplanoare de luptă. Opt mii de soldaţi. Dar cine era duşmanul? Cine erau aici aliaţii — pe câmpiile fertile din Cirenaica, în mlaştinile sărate din El Agheila? întreaga Europă îşi purta războaiele în Africa de Nord, la Sidi Rezegh, la Baguoh.

Călătorise pe o targa dusă de Beduini timp de cinci zile, pe întuneric, cu trupul acoperit. Stătea învelit în pânza îmbibată în untdelemn. Apoi, brusc, temperatura scăzu. Ajunseseră în valea dintre zidurile roşii ale înaltului canion, alăturându-se celorlalţi din acel trib acvatic al deşertului, acel popor care se revărsa şi plutea peste nisipuri şi pietre, cu veşmintele sale albastre unduindu-se ca o ploaie de lapte sau ca o aripă. Ridicară pânzele moi de peste el, din sugerea trupului său. Se afla în pântecul încăpător al canionului. Şoimii din văzduh deasupra lor coborând de o mie de ani spre acea fisură din stâncă în care îşi făceau cuibul.

În zori îl duseră în colţul cel mai îndepărtat din siq[4]. Acum vorbeau cu glas tare în jurul său. Dialectul lor luminând totul. Se afla aici din cauza armelor îngropate.

Fu purtat înspre ceva, cu ochii legaţi, aţintiţi drept îna inte, cu braţul îndrumat să se întindă cam la un metru distanţă. După zile în şir de călătorie, să-şi ridice braţul pestei acest metru. Să se aplece şi să atingă ceva cu un scopl anume, cu braţul încă dirijat, cu palma deschisă în jos. Atinse ţeava Sten, iar mâna călăuzitoare se retrase. Printre voci, o pauză. Se afla aici pentru a le tălmăci armele.

„Mitralieră Breda, doisprezece milimetri. Din Italia.”

Desfăcu percutorul, băgă înăuntru un deget, nu găsi nici un glonţ, îl închise din nou şi apăsă pe trăgaci. Pac. „O puşcă celebră”, murmură. Fu purtat din nou mai încolo.

„Franţa, Châttelerault, şapte virgulă cinci milimetri. Mitralieră uşoară. O mie nouă sute douăzeci şi patru.”

„Germania, şapte virgulă nouă milimetri, MG-Cincisprezece, din forţele aeriene.”

Fu purtat prin faţa fiecărei arme. Puştile datau din perioade diferite şi proveneau din mai multe ţări, un muzeu în deşert. Urmărea cu degetul conturul patului şi magaziei puştii sau îi pipăia cătarea. Rostea numele armei, apoi era purtat către alta. Opt arme aşezate solemn înaintea lui. Le pronunţa numele, întâi în franceză, apoi în limba tribului. Dar ce importanţă avea pentru ei? Poate că nu le trebuiau numele puştilor, ci doar să se convingă că el le cunoştea.

Fu apucat din nou de încheietură, iar mâna îi fu vârâtă într-o cutie cu cartuşe. Într-o altă cutie, în dreapta, erau alte gloanţe, acestea însă de şapte milimetri. Mai încolo, altele.

În copilărie fusese crescut de o mătuşă; pe iarba din grădină, ea risipise un pachet de cărţi de joc cu faţa în jos şi îl învăţase un joc numit Pelmanism. Fiecare jucător avea voie să întoarcă câte două cărţi, şi în cele din urmă, din memorie, trebuia să alcătuiască perechi. Toate acestea fuseseră într-o altă lume, cu pârâuri pline de păstrăvi, cu cântece de păsări pe care le putea recunoaşte după câte un crâmpei şovăielnic. O lume în care toate lucrurile aveau nume. Acum, cu faţa acoperită de masca sa de ierburi verzi, culegea câte un cartuş, îl ducea, purtat de cărăuşii săi, dirijându-i spre o armă anume, o încărca, lăsa piedica şi, ţintind în sus, trăgea. Sunetul plesnind dezlănţuit în pereţii canionului. Căci ecoul este sufletul vocii înălţându-se în spaţii goale. Un om luat drept ursuz şi nebun scrisese acea frază într-un spital englez. Dar el, aici, în acest deşert, era sănătos la cap, îşi avea mintea clară, ridicând cărţile de joc, împerechindu-le cu uşurinţă, zâmbindu-i larg mătuşii şi trăgând un foc în aer la fiecare combinaţie reuşită, şi, treptat, bărbaţii nevăzuţi din jurul său începură să salute fiecare salvă cu o ovaţie. Se întorcea într-o direcţie, apoi revenea, de data asta la mitraliera Breda, întins pe ciudatul său palanchin uman, urmat de un bărbat cu un cuţit, care cioplea coduri paralele pe cutia de cartuşe şi pe patul puştii. Îi creştea inima la toate acestea — mişcarea şi uralele de la capătul singurătăţii sale. Asta era răsplata, propriile sale cunoştinţe, pentru oamenii care îl salvaseră în acest scop anume.

Călătorind cu ei, poposeşte în unele sate în care nu există femei. Cunoştinţele lui sunt trecute mai departe, de la un trib la altul, ca un obiect folositor. Triburi de opt mii de oameni. Se cufundă în obiceiuri locale, muzică specifică. Legat la ochi aproape tot timpul, aude în tribul Mzina cântece invocând apa, bucuria din ele, dansuri dahhiya, flaute folosite pentru a purta mesaje la vreme de pericol, un fluier dublu numit makruna (cu una dintre ţevi suflând doar un zumzăit monoton). Apoi intră în ţinutul lirelor cu cinci coarde. Un sat sau o oază de preludii şi interludii. Dans antifonic.

I se dăruieşte vederea doar după lăsarea întunericului, când îi poate zări pe temnicerii şi salvatorii săi. Acum ştie unde se află. Unora le desenează hărţi mai întinse decât propriul lor ţinut, iar altora le explică cum funcţionează armele de foc. Muzicanţii sunt aşezaţi înaintea lui de cea-l laltă parte a focului. Notele lirei simsimiya, risipite de ol suflare de vânt. Astfel, sunetele plutesc spre el pe deasupra flăcărilor. Un băiat dansează şi, în acea lumină, e cel mai ispititor lucru pe care l-a văzut vreodată. Umerii lui palizi ca foaia de papirus, lumina focului sclipind în sudoarea de pe pântecul lui, goliciunea întrezărită prin deschiderile pânzei albastre care îl învăluie ca o ademenire din cap până-n picioare, prin care poate fi întrezărit ca flacăra unui fulger întunecat.

Deşertul înnoptat îi înconjoară, străbătut de un şir nedesluşit de furtuni şi caravane. Întotdeauna sunt secrete şi pericole în preajma lui, ca atunci când, orb, şi-a mişcat mâna şi s-a tăiat într-o lamă dublă căzută în nisip. Uneori nu ştie dacă toate acestea nu sunt vise, tăietura atât de fină încât nu lasă în urma sa nici o durere, iar el e nevoit să-şi şteargă sângele frecându-şi mâna de cap (faţa fiindu-i încă de neatins) pentru a le atrage atenţia paznicilor săi asupra rănii. Acest sat lipsit de femei în care a fost adus într-o tăcere deplină, sau acea lună de zile în care n-a zărit luna, Fuseseră toate acestea imaginate? Visate de el în învelişul său de untdelemn şi pânză şi întuneric?

Trecuseră pe lângă fântâni a căror apă era blestemată. În unele spaţii deschise se aflau oraşe ascunse, iar el aştepta în timp ce ei îşi săpau calea prin nisip spre încăperile îngropate, sau până ce descopereau cuiburile de apă. Şi mai fusese frumuseţea pură a unui tânăr neîntinat, asemeni glasului curat al unui copil cântând într-un cor, rămas în memorie drept cel mai desăvârşit dintre sunete, cea mai clară undă a râului, cel mai limpede adânc de mare. Aici, în deşert, care la rândul său era o mare străveche unde nimic nu era fix, totul plutea — ca unduirea pânzei pe trupul băiatului, ca şi cum, în dansul lui, s-ar fi cufundat sau s-ar fi desprins de un ocean sau de propria sa placentă azurie. Un băiat înfierbântându-se, membrul său înălţat în lumina focului.

Apoi focul e astupat cu nisip, fumul lui destrămându-se în jurul lor. Tăcerea instrumentelor muzicale, ca un puls ca o ploaie. Băiatul îşi întinde braţele peste focul înăbuşit, amuţind flautele. Şi nu mai e nici un băiat, nici o urmă de paşi când el porneşte mai departe la drum. Doar zdrenţele împrumutate. Unul dintre bărbaţi se strecoară de-a buşilea şi culege sperma risipită în nisip. O aduce albului traducător de arme şi i-o pune în palmă. În deşert e venerată numai apa.

Fata stă în picioare deasupra chiuvetei, apucând-o strâns, privind peretele de ghips. A luat toate oglinzile şi le-a aşezat într-o cameră goală. Se ţine de chiuvetă şi îşi leagănă capul dintr-o parte într-alta, şi umbra îi unduieşte, îşi înmoaie mâinile şi şi le trece prin păr până ce e ud în întregime. Asta o răcoreşte şi îi place când iese afara şi adierile o întâmpină, alungând furtuna.