Pacientul englez

III Uneori o flamă

Ultimul război medieval a avut loc în Italia în 1943–1944, Oraşe-cetate pe înalte promontorii, pentru cucerirea cărora s-au dus lupte încă din secolul al VIII-lea, care au văzut oştirile noilor stăpânitori azvârlite cu nepăsare împotriva lor. Prin jurul aflorimentelor de rocă treceau tărgile cu răniţi, acolo se aflau viile măcelărite în care, daca săpai adânc pe sub brazdele trase de tancuri, găseai securi de luptă şi lănci medievale. Monterchi, Cortona, Urbino, Arezzo, Sansepolcro, Anghiari. Şi apoi, ţărmul mării.

Pisici dormeau în foişoarele pentru tunuri îndreptate spre sud. Englezi şi americani şi indieni şi australieni şi canadieni înaintau spre nord, şi trasoarele de artilerie explodau şi se dizolvau în aer. Când armatele s-au grupat sâ atace Sansepolcro, un oraş al cărui simbol este arbaleta, unii soldaţi şi-au făcut rost de arbalete şi-au tras cu ele pe tăcute, noaptea, peste zidurile oraşului neocupat. Mareşalul Kesselring al armatei germane în retragere s-a gândit serios să toarne ulei fierbinte peste parapete.

Experţi medievalişti au fost luaţi din colegiile de la Oxford şi aduşi în Umbria. Vârsta lor medie era şaizeci de ani. Au fost încartiruiţi împreună cu soldaţii, şi, în întrunirile lor cu comandamentul strategic, uitau întruna de faptul că fusese inventat avionul. Descriau oraşele prin operele de artă din ele. La Monterchi se afla Madonna del Parto a lui Piero della Francesca, situată în capela de lângă cimitirul oraşului. Când castelul din secolul al XIII-lea a fost în sfârşit ocupat în timpul ploilor de primăvară, trupele au fost încartiruite sub înalta cupolă a bisericii şi au dormit alături de amvonul de piatră în care Hercule ucide Hidra. Apa era peste tot infectată. Mulţi au murit de febră tifoidă şi alte boli. Privind în sus prin binocluri militare, în biserica gotică din Arezzo, soldaţii întâlneau feţe familiare în frescele lui Piero della Francesca. Regina din Saba de vorbă cu regele Solomon. Alături, o ramură din Arborele Binelui şi Răului vârâtă în gura lui Adam, care zăcea mort. După ani de zile, această regină îşi va da seama că podul de peste Siloam era făcut din lemnul acestui arbore sfânt.

Ploua mereu şi era frig, şi în lume nu exista nici o ordine, cu excepţia marilor hărţi ale artei, care dădeau dovadă de judecată, credinţă şi sacrificiu. Armata a opta atingea râu după râu, toate cu podurile distruse, şi unităţile lor de genişti coborau malurile pe scări de funie sub focul inamicului şi înotau sau înaintau în picioare prin apă până la malul celălalt. Hrană şi corturi erau pierdute în apă. Soldaţi dispăreau, legaţi de echipamentul pe care-l cărau. O dată ajunşi la celălalt mal, geniştii încercau să iasă din apă, îşi înfigeau mâinile până la încheieturi în zidul de noroi al malului vertical şi stăteau atârnaţi acolo. Îşi doreau ca mâlul să se întărească şi să-i ţină.

Tânărul genist sikh îşi lipi obrazul de malul de noroi şi se gândi la chipul reginei din Saba, la urzeala pielii ei. Nu găsea nici o alinare în acest râu, numai dorul lui de ea, care uitr-un fel îl încălzea. Îi ridica voalul din păr. Îşi aşternea mâna dreaptă între gâtul şi bluza ei măslinie. Şi el era obosit şi trist, ca şi regele înţelept, ca şi regina vinovată, pe care îi zărise la Arezzo cu două săptămâni înainte.

Atârna suspendat deasupra apei, cu mâinile încleştate în malul de noroi. Caracterul, acea artă subtilă, dispăruse dintre ei în acele zile si nopţi, mai exista doar prin vreo carte sau pe vreun perete pictat. Cine purta mai multă tristeşe în fresca acelei cupole? Se înclină puţin, să se odihnească pe pielea gingaşului ei gât. Se îndrăgosti de ochiul ei plecat. Această femeie care într-o bună zi avea să cunoască sanctitatea tuturor podurilor.

Noaptea, în patul de campanie, cu braţele înălţate, drepte, pierzându-se în zare ca două armate. Nu exista nici o promisiune a vreunei soluţii sau victorii cu excepţia pactului temporar dintre el şi capetele încoronate din fresca pictată, care aveau să-l uite, nu aveau să-i recunoască ni-l ciodată existenţa sau să-i observe vreodată prezenţa, el, un I sikh, suit până la jumătatea unei scări de genist în ploaie, construind un pod Bailey pentru oştirea din urma sa. Dai el îşi amintea pictura poveştii lor. Şi când, o lună mai târziu, batalioanele ajunseră până la mare după ce trecuseră prin toate încercările, şi apoi intrară în orăşelul de coasta Cattolica, iar geniştii curăţară plaja de mine pe o porţiune lată de douăzeci de metri pentru ca soldaţii să poată intra goi în mare, el se apropie de unul dintre medievalişti, cu care se împrietenise — care pur şi simplu vorbise o dată cu el şi cu care împărţise o conservă de carne — şi se oferi să-i arate ceva în schimbul amabilităţii sale.

Genistul luă o motocicletă Triumf, îşi legă de braţ o lanternă purpurie de semnalizare şi o porniră înapoi pe acelaşi drum — înapoi, spre şi prin oraşe acum inofensive, precum Urbino şi Anghiari, de-a lungul culmilor vălurite ale lanţului muntos care forma coloana vertebrală a Italiei, cu bătrânul ghemuit în spatele lui, ţinându-se strâns de el, şi apoi o luară în jos pe latura vestică spre Arezzo. Noaptea piaţa era pustie, lipsită de soldaţi, şi genistul opri în faţa bisericii. Îl ajută pe medievalist să coboare, îşi adună echipamentul şi intră în biserică. Înăuntru, un întuneric mai răcoros. Un gol mai înalt, umplut de sunetul ghetelor lui. Din nou mirosi piatra şi lemnul străvechi. Aprinse trei semnale luminoase. Aruncă sistemul de scripeţi peste coloanele de deasupra naosului, apoi lansă un piron deja legat cu sfoară spre o grindă înaltă de lemn. Profesorul se uita uluit la el, aruncând din când în când câte-o privire în sus, în vastul întuneric. Tânărul genist se învârti în jurul lui şi îi înnodă un laţ peste talie şi umeri, şi îi prinse o mică lumină semnalizatoare pe piept.

Îl lăsă acolo, lângă balustrada de unde se împărţeau cuminecăturile, şi sui cu zgomot scările până la nivelul superior, unde era celălalt capăt al funiei. Apucându-l, păşi de pe balcon în golul înnoptat, iar bătrânul fu săltat simultan, ridicat rapid până ce, când genistul atinse pământul, rămase legănându-se uşor prin aer la un metru de zidurile acoperite cu picturi, lumina aprinzând în jurul său o aureolă de raze. Ţinând încă funia, genistul înainta până ce omul se legănă spre dreapta şi se opri plutind înaintea Fugii împăratului Maxenţiu.

După cinci minute îl lăsă jos. Aprinse un semnal luminos pentru sine şi se caţără în cupolă până în miezul albăstruiul profund al cerului artificial. Îşi aminti stelele sale de aur din ziua în care le privise prin binoclu. Uitându-se în jos, îl zări pe medievalist aşezat pe o bancă, istovit. Avea acum senzaţia adâncimii acestei biserici, nu a înălţimii ei. Esenţa ei fluidă. Golul şi întunecimea ei de fântână. Lumina îi ţâşnea din mână ca o baghetă magică. Se îndreptă spre faţa ei, Regina sa a Tristeţii, şi mâna lui cafenie se întinse spre gâtul ei gigantic.

Soldatul sikh îşi pune cortul într-un colţ îndepărtat al grădinii, unde Hana bănuieşte că, în trecut, crescuse levănţică. Găsise frunze uscate în locul acela, pe care le frecase între degete şi le recunoscuse după miros. Câteodată, după ploaie, încă le mai simte aroma.

La început soldatul nu intră deloc în casă. Trece pe lângă clădire cu vreo treabă sau alta, toate legate de dezamorsarea minelor. Mereu respectuos. Cu un mic semn din cap. Hana îl vede spălându-se într-un lighean cu apă de ploaie aşezat cu grijă pe un cadran solar. Robinetul din grădină, folosit mai demult pentru a uda straturile de seminţe, este acum secat. Îi zăreşte pieptul dezgolit, cafeniu, când se stropeşte cu apă ca o pasăre cu aripa. În timpul zilei îi observă mai ales braţele în cămaşa militară cu mâneci scurte, şi puşca pe care o poartă întotdeauna cu el, chiar dacă acum, pentru ei, războiul pare a se fi sfârşit.

Are diferite posturi cu puşca — sprijinită parţial, sau trecută pe sub coatele pe jumătate îndoite, când e purtată pe umeri. Uneori se întoarce brusc, dându-şi seama că e privit. Este un supravieţuitor al propriilor temeri, ocoleşte orice i se pare suspect, acceptând privirea ei în această panoramă, ca şi cum ar susţine că se poate descurca în orice situaţie.

Traiul lui independent este o uşurare pentru ea, pentru toţi cei din casă, deşi Caravaggio bombăne pe seama faptului că genistul fredonează întruna cântece occidentale pe care le-a învăţat singur în trei ani de război. Celălalt genist care sosise o dată cu el pe furtună, pe nume Hardy, e încartiruit în altă parte, mai aproape de oraş, deşi fata i-a văzut lucrând împreună, intrând într-o grădină cu instrumentele lor magice, să îndepărteze minele.

Câinele s-a ataşat de Caravaggio. Tânărul soldat, care aleargă şi ţopăie cu câinele pe cărare, refuză să-i dea mâncare de orice fel, considerând că acesta trebuie să se descurce singur. Dacă soldatul găseşte ceva de mâncare, o mănâncă el. Bunăvoinţa lui se opreşte aici. În unele nopţi doarme pe parapetul care veghează peste vale, strecurân-du-se în cort doar dacă plouă.

Şi el, la rândul lui, observă peregrinările nocturne ale lui Caravaggio. În două rânduri genistul îl urmăreşte de la distanţă. Dar, după două zile, Caravaggio îl opreşte şi îi spune: Nu te mai ţine după mine. El începe să tăgăduiască, dar bărbatul mai vârstnic îşi pune mâna peste faţa lui care minte şi îl amuţeşte. Astfel, soldatul ştie: Caravaggio l-a simţit în nopţile dinainte. În orice caz, urmărirea era doar o rămăşiţă a unei deprinderi învăţate în timpul războiului. Aşa cum, până în ziua de azi, are dorinţa să ţintească cu puşca şi să apese pe trăgaci şi să lovească ţinta cu precizie. Ocheşte iar şi iar nasul unei statui sau unul dintre şoimii cafenii rotindu-se pe cer deasupra văii.

E încă foarte tânăr. Îşi înfulecă mâncarea, sare în picioare să-şi cureţe farfuria, rezervându-şi o jumătate de oră pentru masa de prânz.

Fata îl priveşte la lucru, atent şi nemişcat, neatins de trecerea timpului, ca o pisică, în livadă şi în grădina pără-ginită care se întinde în spatele casei. Îi observă pielea mai întunecată de la încheietura mâinii, alunecând uşor sub brăţara de oţel care zăngăne uneori, când bea o ceaşcă de ceai în faţa ei.

Nu vorbeşte niciodată despre pericolul care însoţeşte acest tip de cercetare. Din când în când câte o explozie îi scoate pe ea şi pe Caravaggio în goană din casă, inima fetei strângându-se la bubuitul înăbuşit. Aleargă afară sau la o fereastră, văzându-l şi pe Caravaggio cu coada ochiului, şi îl zăresc pe genist făcând cu mâna alene către casă de pe terasa cu verdeţuri, fără măcar să se întoarcă cu faţa.

O dată, Caravaggio intră în bibliotecă şi îl găsi pe genist sus, sub tavan, lipit de frescă — numai Caravaggio intra într-o cameră şi privea imediat în sus, prin colţuri, să vadă dacă era singur — iar soldatul, fără să-şi mişte privirea de pe ţinta sa, îşi întinse palma şi pocni din degete, oprindu-l pe Caravaggio în loc, avertizându-l să părăsească odaia pentru propria sa siguranţă, în timp ce el descâlcea Şi tăia un fir detonator pe care îl urmărise până în acel ^colţ, ascuns deasupra draperiei.

Fluieră sau fredonează întruna. „Cine fluieră?” întreabă Pacientul englez într-o seară, înainte de a-l întâlni sau măcar întrezări pe noul venit. Mereu cântând doar pentru sine, mtins pe parapet, privind în sus la o mişcare de nori.

Când intră în vila aparent nelocuită, face zgomot. Este singurul dintre ei care a rămas în uniformă. Impecabil, cu cataramele lustruite, genistul apare din cortul său, cu turbanul aşezat în cute simetrice, cu ghetele curăţite, bocănind pe podelele de lemn sau de piatră ale casei. Într-o clipită se desprinde de o problemă la care lucrase şi izbucneşte în râs. Pare a fi îndrăgostit în mod inconştient de trupul său, de propria-i corporalitate, aplecându-se să ridice o felie de pâine, mângâind cu încheieturile degetelor iarba, chiar şi numai răsucind nepăsător puşca prin aer ca pe un buzdugan imens în timp ce merge de-a lungul aleii de chiparoşi să se întâlnească cu ceilalţi genişti în sat.

Pare a fi mulţumit, în felul său lejer de a fi, de acest grup mărunt din vilă, un fel de stea liberă la marginea constelaţiei lor. Aceasta este ca o vacanţă pentru el, după războiul plin de noroaie şi râuri şi poduri. Intră în casă numai când e invitat, un musafir de probă doar, aşa cum fusese în acea primă noapte, când urmărise sunetul şovăitor al pianului Hanei şi o luase pe aleea tivită de chiparoşi şi păşise în bibliotecă.

Se îndreptase spre vilă în seara aceea furtunoasă nu din curiozitate faţă de muzică, ci din cauza pericolului în care se afla pianistul. Armata germană în retragere adesea lăsa mine-creion în instrumente muzicale. Proprietarii întorşi acasă deschideau pianele şi îşi pierdeau braţele. Unii redeşteptau balansul pendulei de pe vremea bunicului, şi o bombă de sticlă, nedetectabilă, exploda înăuntru, distrugând jumătate din perete şi pe oricine se afla prin apropiere.

Urmărise sunetul pianului urcând în goană dealul împreună cu Hardy, sărise zidul de piatră şi intrase în vilă. Atâta timp cât nu era nici o întrerupere, însemna că pianistul nu se aplecase să tragă banda subţire de metal care punea în funcţiune metronomul. Majoritatea bombe-lor-creion erau ascunse în acestea — în ele era cel mai uşor de lipit firele subţiri de sârmă în poziţie verticală. Bombe erau ataşate de robinete, de cotoarele cărţilor, erau înfipte în pomi aşa încât un măr, lovind în cădere creanga de mai jos, putea detona explozia, şi la fel şi o mână, apucând aceeaşi creangă. Nu era în stare să privească o cameră sau o câmpie fără a vedea posibilele arme din ele.

Se oprise în faţa uşilor de sticlă, îşi rezemase capul de ramele lor şi apoi se strecurase în odaie şi, în afara clipelor luminate de fulger, rămăsese ascuns în întuneric. Era o fată în picioare, ca şi cum l-ar fi aşteptat, uitându-se în jos la clapele pe care le apăsa. Ochii lui cercetaseră întâi încăperea înainte de-a se opri asupra ei, alunecaseră prin jur ca raza unui radar. Metronomul ticăia deja, legănându-se inocent încoace şi încolo. Nu ascundea nici un pericol, nici un fir minuscul. Rămăsese nemişcat în uniforma lui udă, tânăra femeie nebănuind la început prezenţa lui.

Lângă cortul lui, antena unui radio este fixată sus, în copaci. Fata poate zări verdele fosforescent de pe cadranul aparatului dacă se uită încolo noaptea prin binoclul lui Caravaggio, trupul genistului acoperindu-l subit când trece prin raza ei vizuală. El poartă aparatul mobil în timpul zilei, cu numai o cască ataşată de-o ureche, cealaltă lăsată să-i atârne sub bărbie, ca să poată auzi sunetele din jur care pot avea vreo importanţă pentru el. Vine în casă ^sâ le dea vreo informaţie auzită, care crede că i-ar putea interesa. Într-o după-amiază îi anunţă că Glenn Miller, comandantul de trupe, murise, avionul său se prăbuşise undeva între Anglia şi Franţa.

Şi uite aşa trăieşte printre ei. Ea îl vede în zarea unei grădini moarte, cu detectorul său sau, dacă a găsit ceva, descâlcind nodul de sârme şi fire pe care cineva i-l lăsase ca pe o teribilă scrisoare.

Se spală mereu pe mâini. La început, Caravaggio consideră că e prea meticulos.

— Cum ai trecut printr-un război? râde el.

— Am crescut în India, Unchiule. Acolo te speli pe mâini tot timpul. Înainte de toate mesele. Un obicei al locului. M-am născut în Punjab.

— Eu sunt din America de Nord, spune ea.

Doarme pe jumătate înăuntru şi pe jumătate afară din cort. Îi vede mâinile scoţând căştile de pe urechi şi dându-le drumul în poală.

Apoi Hana pune binoclul jos şi se întoarce cu spatele.

Se aflau sub imensa cupolă. Sergentul aprinse un semnal luminos, iar genistul se întinse pe podea şi privi prin luneta puştii, scrută feţele în ocru ca şi cum şi-ar fi căutat un frate într-o mulţime. Liniile fine ale crucii desenate pe lentila lunetei tremurau trecând peste figurile biblice, lumina inundându-le veşmintele colorate şi carnea umbrită de sute de ani petrecuţi în untdelemn şi fum de lumânare. Iar acum se aflau în acest fum gazos, galben, care, ştiau, era un sacrilegiu în acest sanctuar, astfel încât soldaţii aveau să fie izgoniţi, aveau să fie pomeniţi pentru că abuzaseră de permisiunea primită de a vedea Marea Sală, la care ajunseseră înaintând cu greu prin apă în punctele de debarcare şi trecând prin cele o mie de încleştări ale măruntelor bătălii şi prin bombardamentul de la Monte Cassino şi apoi păşind cu tăcută politeţe prin încăperile lui Rafael, până ce, în sfârşit, se aflau aici, şaptesprezece soldaţi care debarcaseră în Sicilia şi înaintaseră luptând de-a lungul înaltei glezne a ţării pentru a ajunge aici — unde li se oferise o sală cufundată într-un întuneric aproape total. Ca şi cum era destul că se aflau în interiorul acestui spaţiu.

Şi unul dintre ei spuse: „La naiba. Mai multă lumină nu se poate, domnule sergent Shand?” Şi sergentul aprinse racheta de semnalizare şi o ridică în mâna întinsă, cascada de scântei ţâşnindu-i din pumn şi rămase aşa, nemişcat, pe durata întregii sale arderi. Toţi ceilalţi se uitară în sus la siluetele şi feţele îngrămădite pe cupolă, care se iviseră în lumină. Dar tânărul genist era deja întins pe spate, cu puşca aţintită, ochiul său aproape atingând bărbile lui Noe şi Avraam şi o diversitate de demoni, până când ajunse la măreaţa faţă şi încremeni înaintea ei, acea faţă ca o lance, înţeleaptă, neiertătoare.

Paznicii strigau la intrare şi auzea paşi alergând, doar treizeci de secunde rămase din semnalul luminos. Se rostogoli şi îi pasă puşca preotului. „Acela. Cine e? În dreptul orei trei spre nord-vest, cine e? Repede, lumina e pe sfârşite.”

Părintele luă puşca în braţe şi o îndreptă spre colţ, şi lumina se stinse.

Îi dădu înapoi puşca tânărului sikh.

— Ştiţi că vom intra cu toţii într-o mare belea în legătură cu folosirea de armament în Capela Sixtină. N-ar fi trebuit să vă însoţesc aici. Dar ţin de asemenea să-i mulţumesc sergentului Shand, i-a trebuit ceva curaj ca să facă ce a făcut. Nu s-a produs nici o stricăciune, îmi închipui.

— Aţi văzut-o? Faţa. Cine era?

— A, da, este într-adevăr o figură măreaţă.

— Aţi văzut-o.

— Da. Isaia.

Când Armata a opta ajunse la Gabicce pe coasta de est, genistul era comandantul patrulei de noapte. A doua noapte primi un mesaj prin radio că se semnalaseră mişcăiri inamice prin apă. Patrula lansă o bombă şi apa erupse, un foc violent de avertisment. Nu loviră nimic, dar în jetul alb al exploziei desluşi o umbră întunecată de mişcare. Îşi înălţă puşca şi o aţinti spre silueta mişcătoare vreme de un minut, hotărând în final să nu tragă pentru a vedea dacă nu aveau să fie şi alte mişcări prin apropiere. Duşmanul încă mai era încartiruit în nord, la Rimini, la marginea oraşului. Avea umbra în cătarea puştii când nimbul se aprinse deodată în jurul capului Fecioarei Măria. Fecioara ieşea din mare.

Stătea dreaptă într-o barcă. Doi bărbaţi vâsleau. Alţi doi o sprijineau, iar când ajunseră pe plajă locuitorii oraşului începură să aplaude de la ferestrele lor întunecate şi deschise.

Genistul îi vedea faţa de culoarea smântânii şi aureola micilor becuri cu baterie. Era întins pe cazemata de beton, între oraş şi mare, privind-o, pe când cei patru bărbaţi se dădură jos din barcă şi ridicară pe braţe statuia de ghips înaltă de un metru şi jumătate. O porniră pe plajă, fără să se oprească, fără să ezite în faţa posibilelor mine. Poate văzuseră când fuseseră îngropate şi le marcaseră poziţia pe vremea când erau acolo germanii. Picioarele li se afundau în nisip. Acesta era Gabicce Mare pe data de 29 mai 1944. Festivalul marin al Fecioarei Maria.

Adulţi şi copii ieşiseră pe străzi. Bărbaţi în uniforme de fanfară se iviseră şi ei. Fanfara nu avea să cânte, ar fi încălcat ordinul de stare excepţională, dar instrumentele făceau totuşi parte din ceremonie, lustruite impecabil.

El se ivi din întuneric cu aruncătorul de grenade atârnat pe spate, purtându-şi puşca în mâini. Cu turbanul şi armele sale îi surprinse pe toţi. Nu se aşteptau să apară şi el din acel tărâm al nimănui care era plaja.

Îşi înălţă puşca şi prinse faţa Fecioarei în cătare — lipsită de vârstă, lipsită de senzualitate, primplanul mâinilor întunecate ale bărbaţilor pătrunzând în nimbul ei de lumină, în încuviinţarea graţioasă a celor douăzeci de beculeţe. Statuia purta o mantie palid-albăstruie, cu genunchiul stâng uşor ridicat pentru a crea valuri în veşmânt.

Nu erau un popor romantic. Supravieţuiseră în faţa fasciştilor, englezilor, galilor, goţilor şi germanilor. Fuseseră ocupaţi de atâtea ori încât nu mai însemna nimic. Dar această siluetă alb-albăstruie ieşise din mare, fusese aşezată într-o camionetă care de obicei căra struguri, acum plină de flori, în timp ce fanfara mărşăluia înaintea ei în tăcere. Protecţia care se presupunea că trebuia s-o asigure acestui oraş era lipsită de orice sens. Nu putea păşi cu aceste arme printre copiii lor în veşminte albe.

O luă pe o stradă paralelă, spre sud de ei, şi merse cu viteza cu care era purtată statuia, aşa încât ajunseră la intersecţia dintre străzi în acelaşi timp. Îşi ridică puşca să-i prindă din nou faţa în cătare. Totul se sfârşi pe o culme deasupra mării, unde o lăsară şi se întoarseră la casele lor. Nici unul dintre ei nu-i simţi prezenţa continuă la periferia procesiunii lor.

Faţa ei era încă luminată. Cei patru bărbaţi care o aduseseră în barcă şedeau într-un pătrat în jurul ei, ca nişte santinele. Bateria ataşată de spatele ei începu să se stingă; muri de tot pe la patru jumătate dimineaţa. Atunci el se uită la ceas. Îi privi pe oameni prin cătarea puştii. Doi dintre ei dormeau. Îşi ridică luneta spre faţa ei şi o privi din nou. O imagine diferită în lumina care pălea în jurul ei. O faţă care, pe întuneric, îi amintea de cineva cunoscut. O soră. Într-o bună zi o fiică. Dacă ar fi avut vreun lucru de care să se poată despărţi, genistul i l-ar fi lăsat în dar. Insă, la urma urmei, el îşi avea propria lui credinţă.

Caravaggio intră în bibliotecă. Îşi petrece aproape toate după-amiezile acolo. Ca întotdeauna, cărţile sunt pentru el nişte creaturi mistice. Scoate una şi o deschide la pagina de titlu. E în cameră de vreo cinci minute când aude un geamăt slab.

Se întoarce şi o vede pe Hana adormită pe canapea, închide cartea şi se sprijină de poliţa de sub rafturi, care-i ajunge până la coapse. Ea doarme încolăcită, cu obrazul stâng pe postavul prăfuit şi cu braţul drept ridicat spre faţă, cu pumnul rezemat în falcă. Sprâncenele i se mişcă, faţa concentrându-se în somn.

Când o văzuse prima oară după atâta timp, arăta încordată, mistuită până ce-i rămăsese din trup doar atât cât să treacă prin toate în mod eficient. Trupul ei trecuse printr-un război şi, ca şi în iubire, se folosise pentru acest lucru de fiecare părticică a sa.

Strănută cu zgomot şi, când priveşte în sus din scuturarea capului, ea e trează, cu ochii deschişi, fixaţi asupra lui.

— Ghici cât e ceasul.

— În jur de patru şi cinci. Nu, patru şi şapte, spune ea.

E un vechi joc dintre un bărbat şi un copil. El se strecoară afară din odaie să caute un ceas, şi, după felul în care se mişcă şi siguranţa lui, ea ghiceşte că luase de curând morfină, era înviorat şi agil, cu siguranţa lui binecunoscută din trecut. Se ridică şi zâmbeşte când el se întoarce dând din cap cu uimire faţă de precizia cu care ghicise ora.

— M-am născut cu un cadran solar în cap, nu-i aşa?

— Şi noaptea?

— Oare există cadrane lunare? A inventat cineva vreunul? Poate că fiecare arhitect care construieşte o vilă ascunde câte un cadran lunar pentru hoţi, un amănunt necesar, ca plata unei zeciuieli.

— O excelentă grijă în plus pentru cei bogaţi.

— Hai să ne întâlnim la cadranul lunar, David. Un loc în care cei slabi îi pot pătrunde pe cei puternici.

— Ca pacientul englez şi cu tine?

— Aproape că am avut un copil acum un an.

Acum, când mintea îi este uşoară şi sigură pe sine după medicament, fata poate să-şi lase gândurile să colinde, iar el o va însoţi, gândind alături de ea. Iar ea se deschide înaintea lui, fără să-şi dea bine seama că e trează şi că face conversaţie, ca şi cum ar vorbi încă într-un vis, ca şi cum strănutul lui fusese un strănut dintr-un vis.

Caravaggio cunoaşte bine această stare. I-a întâlnit adesea, pe mulţi, la cadranul lunar. Deranjându-i la două noaptea, când întreg dulapul din dormitor se prăbuşea din greşeală. Asemenea şocuri, descoperise el, îi protejau de teamă şi violenţă. Întrerupt de proprietari ai caselor pe care le jefuia, el bătea din palme şi conversa cu aprindere, aruncând în sus un ceas scump şi prinzându-l apoi în mână, întrebându-i grăbit pe unde-şi ţineau lucrurile.

— Am pierdut copilul, adică a trebuit să-l pierd. Tatăl era deja mort. Era război.

— Erai în Italia?

— În Sicilia, la vremea când s-a întâmplat. M-am gândit la asta tot timpul, înaintând în lungul Mării Adriatice în urma trupelor. Purtam întruna conversaţii cu copilul. Lucram din greu prin spitale şi fugeam de toată lumea din jur. Toţi în afară de copil, cu care împărţeam totul. În capul meu. Vorbeam cu el în vreme ce spălam şi îngrijeam pacienţii. Eram puţin nebună.

— Şi apoi a murit tatăl tău.

— Da. Apoi a murit Patrick. Eram la Pisa când am aflat. Era trează. Ridicată în şezut.

— Ştiai, nu?

— Am primit o scrisoare de acasă.

— De-aia ai venit aici, fiindcă ştiai?

— Nu.

— Bine. Nu-mi închipui că el credea în priveghiuri şi alte chestii din astea. Patrick spunea că voia un duet, două femei cu instrumente muzicale, când avea să moară. Acordeon şi vioară. Atâta tot. Era al naibii de sentimental.

— Da. Făceai ce voiai din el. Îi găseai o damă îndurerată şi era pierdut.

Vântul se porni din vale spre dealul lor, iar chiparoşii care încadrau cele treizeci şi şase de trepte din faţa capelei se luptară cu el. Picături ale unei ploi mai vechi se desprinseră de pe ramuri, căzând cu un sunet mărunt peste amândoi, cum stăteau pe balustradă, lângă trepte. Era cu mult trecut de miezul nopţii. Ea se întinsese pe bordura de beton, iar el se plimba de colo până colo sau se apleca uitându-se în jos spre vale. Numai sunetul ploii.

— Când ai încetat să mai vorbeşti cu copilul?

— Toate s-au precipitat brusc. Trupele intrau în luptă la Podul Moro şi apoi la Urbino. Poate că la Urbino m-am oprit. Acolo aveai senzaţia că puteai fi ucis în orice moment, nu numai dacă erai soldat, ci şi preot sau infirmieră. Era ca într-o crescătorie de iepuri, cu străzile acelea înguste şi înclinate. Soldaţii soseau numai cu rămăşiţe de trupuri; se îndrăgosteau de mine pentru o jumătate de oră şi apoi mureau. Era important să-ţi aminteşti cum îi chema. Dar eu îl vedeam pe copil ori de câte ori mureau. Luat de apă. Dus. Unii se ridicau şi-şi sfâşiau toate bandajele încercând să respire mai uşor. Unii se îngrijorau de zgârieturi mărunte la vreo mână în timp ce se stingeau. Apoi bula de la gură. Acel mărunt „pac”. M-am aplecat să închid ochii unui soldat mort şi el i-a deschis şi mi-a zis în bătaie de joc: „Abia aştepţi să mă vezi mort? Căţea!” S-a ridicat şi-a azvârlit pe podea tot ce aveam pe tavă. Aşa de furios. Cine şi-ar dori să moară aşa? Să moară cu acea furie. Căţea! După aia am aşteptat întotdeauna bula de la gură. Cunosc moartea acum, David. Ii cunosc toate mirosurile, ştiu cum să-i abat pe soldaţi de la agonie. Când să strecor şocul rapid de morfină într-o venă principală. Soluţia salină. Să-i fac să-şi golească măruntaiele înainte să moară. Fiecare general blestemat ar fi trebuit să aibă serviciul meu. Fiecare general blestemat. Ar fi trebuit să se pună o condiţie înainte de trecerea fiecărui râu. Ce naiba eram noi de ni se dădea această răspundere, de se aşteptau de la noi să fim înţelepţi ca nişte preoţi bătrâni, să ştim să-i călăuzim peceilalţi către ceva nedorit de nimeni şi, cumva, să-i facem să se simtă mulţumiţi. N-am putut niciodată să cred întoate predicile alea pe care le-au rostit pentru cei morţi. Retorica lor vulgară. Cum îndrăznesc? Cum îndrăznesc să vorbească aşa despre o fiinţă care moare?

Nu mai era deloc lumină, toate lămpile stinse, cerul ascuns aproape în întregime după nori. Era mai sigur să nu se atragă atenţia asupra traiului din clădirile care mai stăteau încă în picioare. Erau obişnuiţi să se plimbe prin jurul casei pe întuneric.

— Ştii de ce armata n-a vrut să rămâi aici cu pacientul englez? Ştii?

— O căsătorie jenantă? Complexul care mă leagă de tata? Zâmbea către el.

— Ce face moşul?

— Încă nu s-a calmat în privinţa câinelui.

— Spune-i că a sosit împreună cu mine.

— Nu e prea sigur nici de intenţiile tale. Crede că s-ar putea să dispari cu porţelanurile casei.

— Crezi că i-ar plăcea nişte vin? Am reuşit să şparlesc azi o sticlă.

— De unde?

— O vrei sau nu?

— Hai s-o bem noi acum. Lasă-l pe el în pace.

— Aha, un progres.

— Nici un progres. Am mare nevoie de o băutură serioasă.

— Douăzeci de ani. Pe vremea când aveam douăzeci…

— Da, bun, de ce nu şparleşti un gramofon într-o zi. Apropo, cred că asta se cheamă jaf.

— Ţara mea m-a învăţat tot ce ştiu. Asta am făcut Pentru ea cât a durat războiul.

Intră în casă, trecând prin capela bombardată.

Hana se ridică, uşor ameţită, pierzându-şi echilibrul. „Şi uite ce ţi-au făcut”, îşi spuse ea.

Vorbise foarte puţin în timpul războiului, chiar şi cu cei cu care lucrase îndeaproape. Avea nevoie de un unchi, de un membru al familiei. Avea nevoie de tatăl copilului acum, când aştepta, în acest orăşel de munte, să se îmbete pentru prima dată după ani de zile, în timp ce un bărbat ars, sus la etaj, se cufundase în cele patru ore de somn ale sale şi un vechi prieten al tatălui ei dădea iama prin dulăpiorul ei cu medicamente, spărgând fiola de sticlă, legându-şi un şiret de la bocanc în jurul braţului şi injectându-şi repede morfina, toate în timpul care i-ar fi trebuit ca să facă o piruetă.

Noaptea, în munţii din jurul lor, chiar şi la ora zece, numai pământul este negru. Cer limpede, cenuşiu, şi culmi înverzite.

— Mă săturasem de atâta foame. De a fi dorită de toţi. Atunci m-am lăsat de întâlniri, plimbări cu maşina, avansuri amoroase. Ultimele dansuri înainte de moarte — am fost luată drept snoabă. Lucram mai mult decât alţii. Ture duble în plin bombardament, făceam de toate, goleam fiecare ploscă. Am devenit o snoabă pentru că nu voiam să ies cu ei în oraş şi să le cheltuiesc banii. Voiam să merg acasă, şi acasă nu era nimeni. Şi eram sătulă de Europa. Mă săturasem să fiu tratată ca un giuvaer doar pentru că eram de sex feminin. M-am iubit cu un bărbat şi el a murit şi copilul a murit. Adică de fapt copilul n-a murit pur şi simplu, eu am fost aceea care l-a ucis. După aceea m-arfl închis atât de mult, încât nimeni nu m-a mai putut atinge cu nimic. Cu vorbe de snobi. Cu moartea cuiva. Apoi l-am întâlnit pe el, bărbatul ars, carbonizat. Care s-a dovedit a fi, de aproape, un englez.

E multă vreme, David, de când n-am mai avut vreun gând legat de vreun bărbat.

După o săptămână cu genistul sikh prin jurul vilei, se obişnuiră cu ritualul meselor lui. Oriunde s-ar fi aflat — pe deal sau în sat — se întorcea pe la doisprezece şi jumătate să li se alăture Hanei şi lui Caravaggio, scotea din geanta de pe umăr o legăturică făcută dintr-o batistă albastră, pe care o întindea pe masă lângă mâncarea lor. Cepele şi mirodeniile lui — pe care Caravaggio bănuia că le lua din grădina călugărilor franciscani în timpul petrecut acolo căutând mine. Curăţa cepele cu acelaşi cuţit folosit ca să cojească cauciucul de pe un fitil. Acestea erau urmate de fructe. Caravaggio bănuia că genistul trecuse printr-o întreagă campanie militară fără a mânca la o popotă.

În realitate se aşezase întotdeauna conştiincios la coadă dis-de-dimineaţă, întinzându-şi cana să primească ceaiul englezesc care-i plăcea atât, turnând peste el din propriile rezerve de lapte condensat. Îl bea încet, stând în picioare în lumina soarelui ca să privească mişcările domoale ale soldaţilor care, dacă n-aveau nici o misiune în ziua respectivă, jucau deja canasta la nouă dimineaţa.

Acum, în zori, sub arborii răniţi din grădinile pe jumătate distruse ale vilei San Girolamo, ia o gură de apă din gamelă. Pune pastă de dinţi pe periuţă şi începe o şedinţă de zece minute de periat meticulos în timp ce cutreieră prin jur privind în jos peste valea încă înecată în ceaţă, cu mintea mai mult curioasă decât copleşită de priveliştea deasupra căreia se află din întâmplare. Încă din copilărie se spală pe dinţi numai în aer liber.

Priveliştea din jur este doar ceva temporar, nu are nici o permanenţă. El înregistrează doar posibilitatea unei ploi, un miros anume într-un tufiş. Ca şi cum mintea lui, chiar când nu e folosită, este un radar, ochii consemnându-şi coregrafia obiectelor inanimate din jur pe o rază de patru sute de metri, care este raza de ucidere a armelor mici de foc. Studiază cele două cepe pe care le-a smuls cu grijă din pământ, ştiind că şi grădinile fuseseră minate de armatele în retragere.

La prânz, privirea de unchi a lui Caravaggio e aţintită spre obiectele de pe batista albastră. Există probabil vreun animal rar, gândeşte Caravaggio, care mănâncă exact ceea ce mănâncă acest tânăr soldat cu mâna dreaptă, tot ce duc spre gură degetele lui. Foloseşte cuţitul numai ca sâ decojească ceapa, să taie fructele.

Cei doi bărbaţi fac un drum cu căruţa jos în vale, sj aducă un sac de făină. Totodată, soldatul trebuie să predea nişte hărţi ale zonelor curăţate de mine la comandamentul de la San Domenico. Fiindu-le greu să-şi pună întrebări despre ei înşişi, vorbesc despre Hana. După multe întrebări, bărbatul mai în vârstă recunoaşte că a cunoscut-o înainte de război.

— În Canada?

— Da, o ştiu de acolo.

Trec pe lângă numeroase focuri de tabără aprinse pe marginea drumului, şi Caravaggio îi abate atenţia tânărului soldat spre ele. Porecla genistului este Kip. „Cheamă-l pe Kip.” „Uite-l pe Kip.” Numele se lipise de el într-un mod curios. În primul său raport despre dezamorsarea bombelor, în Anglia, nişte unt îi pătase hârtia, şi ofiţerul exclamase: „Ce-i asta? Untură de scrumbii[14]?” şi hohote de râs îl împresuraseră. Habar n-avea ce însemna „kipper”, dar tânărul sikh fusese de atunci răstălmăcit după un peşte afumat din Anglia. Într-o săptămână, numele lui adevărat, Kirpal Singh, fusese uitat. Nu se supărase. Lordul Suffolk şi echipa sa de eliminare a bombelor începură să-l strige după poreclă, iar el prefera aceasta în locul obiceiului englezesc de a te adresa tuturor pe numele de familie.

În vara aceea pacientul englez purtă aparatul auditiv, luând parte prin urmare la tot ce se petrecea în casă. Cochilia de chihlimbar era cuibărită în urechea lui cu tălmăcirile sale pentru toate sunetele întâmplătoare — scaunul de pe hol hârşâind pe podea, lipăitul labelor câinelui pe lângă camera lui, făcându-l să dea volumul mai tare şi să-i audă până şi respiraţia păcătoasă, sau strigătul genistului pe terasă. Pacientul englez, în numai câteva zile de la sosirea tânărului soldat, devenise astfel conştient de prezenţa lui prin jurul casei, deşi Hana îl ţinea la distanţă, gândindu-se că probabil nu s-ar fi plăcut unul pe altul.

Dar într-o zi intră în camera englezului şi îl găsi pe genist acolo. Stătea în picioare la capul patului, cu braţele ridicate şi atârnate peste arma care-i era aşezată de-a curmezişul peste umeri. Fetei nu-i plăcu cum mânuia nepăsător puşca, cum se întoarse leneş la intrarea ei ca şi cum trupul i-ar fi fost axa unei roţi, ca şi cum arma i-ar fi fost cusută de-a lungul umerilor şi braţelor până în pumnii mici şi cafenii.

Englezul se întoarse spre ea şi spuse „Ne înţelegem nemaipomenit de bine”.

O supără faptul să genistul intrase nepăsător în acest domeniu, că părea în stare să o înconjoare, să fie peste tot. Kip, aflând de la Caravaggio că pacientul ştia multe despre arme, începuse o discuţie cu el despre detectarea de bombe. Intrase în cameră şi găsise o fântână de informaţii despre armamentul aliaţilor şi duşmanului. Englezul nu numai că ştia despre detonatoarele absurde ale italienilor, dar cunoştea şi topografia acestei regiuni toscane. În scurt timp îşi desenau unul altuia schiţe de bombe şi discutau teoria fiecărui sistem în parte.

— Se pare că detonatoarele italiene sunt plasate vertical. Şi nu întotdeauna la coadă.

— Mă rog, depinde. Aşa sunt cele fabricate la Neapole, dar fabricile de la Roma urmează modelul german. Desigur, Neapole, întorcându-mă în secolul al cincisprezecelea…

Însemna că trebuia să-l asculte pe pacient vorbind în felul său ocolit, iar tânărul soldat nu era deprins să stea nemişcat şi în linişte. Devenea agitat şi întrerupea întruna Pauzele şi tăcerile pe care englezul le făcea adesea, încercând să învioreze lanţul de idei. Soldatul îşi dădu capul pe spate şi privi spre tavan.

— Ar trebui să facem o targa, spuse gânditor genistul întorcându-se spre Hana când ea intră în cameră, şi să-l purtăm prin casă în ea. Ea se uită la amândoi, ridică din urmeri şi părăsi odaia.

Când Caravaggio trecu pe lângă ea pe hol, fata zâmbea. Statură amândoi acolo şi ascultară conversaţia din cameră.

Kip, ţi-am spus care este teoria mea asupra conceptului virgilian despre om? Dă-mi voie…

Ai aparatul auditiv deschis?

Ce?

Deschide —

— Cred că şi-a găsit un prieten, îi spuse ea lui Caravaggio.

Fata iese afară, în curte şi în lumina soarelui. La amiază robinetele încep să funcţioneze în fântâna vilei şi, timp de douăzeci de minute, apa ţâşneşte din ele. Fata îşi scoate pantofii, se suie în cupa secată a fântânii şi aşteaptă.

La această oră mirosul de fân pluteşte pretutindeni. Muştele verzui se împleticesc prin aer şi se izbesc de. oameni ca şi cum s-ar lovi de-un zid, apoi se retrag nepăsătoare. Ea observă unde s-au adăpostit păianjenii de apă sub cupa superioară a fântânii, fiindcă stă cu faţa în umbra acesteia. Îi place să se aşeze în acest cuib de piatră, un miros de aer tăinuit, întunecat şi răcoros venind dinspre jgheabul încă gol de lângă ea, ca aerul dintr-o pivniţă deschisă pentru prima oară într-o primăvară târzie, aşa încât căldura de afară atârnă în contrast. Îşi şterge de praf braţele, îşi desprinde degetele de la picioare din strânsoarea pantofilor şi se întinde.

Prea mulţi bărbaţi în casă. Gura ei se lipeşte de pielea dezgolită a umărului. Îşi adulmecă pielea, aerul ei intim. Gustul şi aroma ei proprie. Îşi aminteşte prima dată când devenise conştientă de ele, undeva prin adolescenţă — părea a fi un loc mai degrabă decât un moment anume — sărutându-şi braţul pentru a-şi exersa sărutul, mirosindu-şi încheietura mâinii sau aplecându-se spre coapse. Respirând în propriile ei mâini făcute cupă, aşa încât respiraţia să ricoşeze înapoi spre nas. Acum îşi freacă picioarele goale şi albe de cenuşiul umbrit al fântânii. Genistul îi povestise despre statui pe care le întâlnise în timpul luptelor, cum dormise lângă una din ele, un înger întristat, jumătate bărbat, jumătate femeie, a cărui frumuseţe îl fermecase. Se întinsese pe spate privindu-i trupul şi, pentru prima dată de la începutul războiului, se simţise împăcat.

Fata adulmecă piatra, mirosul ei răcoros de molie.

Oare tatăl ei se chinuise în încleştarea lui cu moartea sau murise liniştit? Oare stătuse şi el întins aşa cum se odihneşte maiestuos pacientul englez în patul său? Oare fusese îngrijit de vreun străin? Un om care nu e din neamul tău îţi poate răscoli emoţiile mai profund decât cineva din propria familie. Ca şi cum, nimerind în braţele unui străin, descoperi chiar oglinda pe care ţi-ai alege-o singur. Spre deosebire de genist, tatăl ei nu se simţise niciodată complet împăcat în lume. Remarcile lui îşi pierdeau unele silabe, din timiditate. Din orice propoziţie a lui Patrick, se plângea mama ei, pierdeai două-trei cuvinte importante. Dar Hanei îi plăcea acest lucru la el, în jurul lui nu părea a exista nici un spirit feudal. Avea un aer vag, o incertitudine care îi dădea un farmec şovăitor. Era deosebit de majoritatea bărbaţilor. Chiar şi rănitul pacient englez avea fermitatea cunoscută a feudalului. Dar tatăl ei fusese un spirit flămând, plăcându-i ca cei din jurul lui să fie siguri pe ei, chiar severi.

Oare s-a apropiat de propria-i moarte cu acelaşi aer indiferent ca şi cum ar fi nimerit acolo din întâmplare? Sau cu mânie? Era omul cel mai puţin capabil de mânie din câţi cunoştea, detestând cearta, ieşind pur şi simplu din cameră dacă cineva îl vorbea de rău pe Roosevelt sau pe Tim Buck sau îi lăuda pe unii primari ai oraşului Toronto. Nu încercase în viaţa lui să convertească pe nimeni, oblojind numai, sau sărbătorind evenimente care se întâmplau în jurul său. Atâta tot. Un roman este o oglindă plimbându-se de-a lungul unei străzi. Fata citise acest lucru într-una dintre cărţile recomandate de pacientul englez, şi aşa şi-l amintea pe tatăl ei — de câte ori aduna imagini de-ale lui din trecut — oprind maşina sub un anumit pod din Toronto, spre nord de Pottery Road, la miezul nopţii, şi spunându-i că acesta era locul unde graurii şi porumbeii îşi împărţeau incomod şi nu prea armonios grinzile podului pe timpul nopţii. Şi chiar aşa se opriseră acolo într-o noapte de vară şi îşi aplecaseră capetele spre zarva de sunete şi ciripeli somnoroase.

Mi s-a spus că Patrick a murit într-un porumbar, zise Caravaggio.

Tatăl ei îndrăgise un oraş inventat de el însuşi, ale cărui străzi şi ziduri şi frontiere fuseseră create de el şi de prietenii lui. Nu părăsise niciodată cu adevărat acea lume imaginară. Fata îşi dă seama că tot ce ştia despre realitate învăţase singură sau de la Caravaggio sau, în timpul în care locuiseră împreună, de la mama ei vitregă, Clara. Clara, care odată fusese actriţă, Clara cea clară, care îşi rostise limpede mânia atunci când plecaseră cu toţii la război. Tot anul care trecuse, în Italia, purtase cu ea scrisori de la Clara. Misive care ştie că fuseseră scrise pe o stâncă trandafirie de pe o insulă din golful Georgian, scrise cu vântul suflând peste apă şi îndoind hârtia din caiet înainte ca ea să rupă într-un sfârşit paginile şi să le pună într-un plic adresat Hanei. Le ţinea în valiză, fiecare conţinând câte un fulg de stâncă trandafirie, şi acea adiere. Dar ea nu răspunsese niciodată. Îi fusese un dor cumplit de Clara, dar nu putuse să-i scrie, după toate câte i se întâmplaseră. Nu poate suporta să discute sau măcar să accepte moartea lui Patrick.

Iar acum, pe acest continent, războiul cutreierând pe altundeva, mănăstirile şi bisericile care fuseseră transformate temporar în spitale au rămas solitare, cioplite în dealurile Toscanei şi Umbriei. Poartă în ele rămăşiţele acestei civilizaţii a războiului, mărunte morene lăsate în urmă de un enorm gheţar. Pretutindeni în jurul lor se întinde acum pădurea sfântă.

Îşi vâră picioarele sub rochia subţire şi îşi reazemă braţele de coapse. Totul e nemişcat. Aude cunoscutul gâlgâit sec fremătând în ţeava îngropată în coloana centrală a fântânii. Apoi tăcere. Apoi deodată un vuiet când apa soseşte, năvălind în jurul ei.

Povestirile pe care hana i le citise pacientului englez, călătoria alături de bătrânul pelegrin în Kim sau alături de Fabrizio în Mănăstirea din Parma, îi ameţiseră pe amândoi, prinzându-i într-o învolburare de armate şi cai şi trăsuri — toate fugind de sau către un război. Stivuite într-un colţ al dormitorului lui erau alte cărţi pe care i le citise, ale căror meleaguri le cutreieraseră deja.

Multe cărţi începeau cu un enunţ al autorului despre structura povestirii. Te afundai în apele lor cu o vâslire tăcută.

Aşa şi-a început Tacitus Analele.

Însă romanele începeau cu multă şovăială sau haos. Cititorii nu aveau niciodată un control total. O uşă un lacăt un zăgaz se deschidea şi ei se îmbulzeau, ţinându-se cu o mână de balustradă, ţinând în cealaltă o pălărie.

Când fata începe o carte, intră pe porţile împodobite în ogrăzi spaţioase. Parma şi Paris şi India îşi răsfira covoarele.

— Citeşte mai rar, fată dragă, pe Kipling trebuie să-l citeşti rar. Uită-te cu atenţie unde sunt virgulele, ca să afli pauzele fireşti. Este un scriitor care s-a folosit de condei şi cerneală. Îşi ridica adesea privirea de pe pagină, îmi închipui, se uita pe fereastră şi asculta păsările, aşa cum fac mulţi scriitori solitari. Unii nu ştiu numele păsărilor, însă el le ştia. Ochiul tău e prea iute şi nord-american. Gândeşte-te la viteza condeiului lui. Dacă nu, ce-teribil, ce noduros şi chinuit ar fi primul paragraf.

Aceasta fusese prima lecţie despre lectură a pacientului englez. De atunci n-o mai întrerupsese niciodată. Dacă se întâmpla să adoarmă, ea continua fără să-şi ridice privirea decât când ea însăşi era obosită. Dacă el pierduse ultima jumătate de oră din povestire, o singură încăpere era întunecată într-o istorie pe care probabil că o ştia deja. Cunoştea harta trasată de povestire. Benare[16] la est şi Chilianwallah la nord de Punjab. (Toate astea avuseseră loc înainte ca genistul să se ivească în mijlocul lor ca ieşit din această poveste. Ca şi cum paginile lui Kipling fuseseră frecate noaptea, ca o lampă magică. Un leac făcător de minuni.)

Ajungând la final, lăsase din mână povestea lui Kim, cu frazele sale delicate şi desăvârşite — şi citită acum cu o dicţie clară — şi luase caietul pacientului, volumul pe care reuşise cumva să-l aducă cu el prin flăcări. Cartea se răsfiră deschisă, ajunsă aproape la dublul grosimii ei iniţiale.

Avea o pagină subţire dintr-o Biblie, ruptă şi lipită în text.

Tribul —, care îl salvase pe pilotul ars, l-a adus la baza militară britanică din Siwa în 1944. A fost transportat cu trenul sanitar de la miezul nopţii din vestul deşertului până în Tunisia şi de acolo trimis în Italia. În acea perioadă a războiului erau sute de soldaţi cu minţile rătăcite, cel mai probabil nevinovaţi, nu prefăcuţi. Cei ce susţineau a fi nesiguri de naţionalităţile lor erau plasaţi în complexul din Tirrenia, unde se afla spitalul de la ţărmul mării. Pilotul ars era o enigmă în plus, lipsit de orice mijloc de identificare, de nerecunoscut. În tabăra pentru Prizonieri din apropiere era ţinut într-o cuşcă poetul american Ezra Pound, care îşi ascundea pe trup şi prin buzunare, mutând-o zilnic pentru propriul său sentiment de siguranţă, elicea de eucalipt pe care se aplecase şi o cu-lesese din grădina celui care-l trădase, când fusese arestat, Eucaliptul care ajută la memorie.

— Ar trebui să încercaţi să mă păcăliţi, le spusese pilotul ars anchetatorilor săi, faceţi-mă să vorbesc în germană, ceea ce pot, dacă tot veni vorba, întrebaţi-mă despre Don Bradman[18]. Întrebaţi-mă despre Marmite[19] despre marea Gertrude Jekyll[20]. Ştia unde se afla fiecare pictură de Giotto prin Europa, şi majoritatea locurilor unde se puteau găsi imitaţii convingătoare.

Spitalul de pe ţărm fusese improvizat în cabinele de baie de pe plajă, pe care turiştii le puteau închiria la răscrucea dintre secole. În timpul căldurilor, vechile umbrele Campari erau din nou aşezate în rozetele de pe mese, iar pansaţii şi răniţii şi muribunzii stăteau la umbra lor în briza mării şi discutau molcom sau priveau în gol sau sporovăiau întruna. Bărbatul ars o observă pe tânăra infirmieră, oarecum diferită de celelalte. Cunoştea bine asemenea priviri împietrite şi îşi dădu seama că era mai mult pacientă decât infirmieră. O chemă numai pe ea când avea nevoie de ceva.

Fu interogat din nou. Totul la el era foarte englezesc, cu excepţia faptului că pielea îi era arsă şi neagră, una dintre acele fiinţe preistorice fosilizate în mlaştini, păstrată prin istorie, aşezată înaintea ofiţerilor anchetatori.

Îl întrebară unde se aflau aliaţii în Italia şi le spuse că bănuia că ocupaseră Florenţa, dar că erau ţinuţi pe loc în orăşelele de munte dinspre nord. Linia Gotică. „Unităţile voastre sunt blocate în Florenţa şi nu pot trece de puncte strategice precum Prato şi Fiesole fiindcă germanii s-au baricadat în vile şi mănăstiri şi sunt excelent apăraţi. E o poveste veche — cruciaţii au făcut aceeaşi greşeală împotriva sarazinilor. Şi, asemeni lor, aveţi acum nevoie de oraşele fortificate. Acestea n-au fost părăsite decât în vremurile holerei.”

A bătut câmpii mai departe, exasperându-i, trădător sau aliat, nelăsându-i să ghicească niciodată cu prea mare certitudine cine era.

Acum, după luni de zile, în vila San Girolamo, în orăşelul de munte de la nord de Florenţa, în încăperea-umbrar care îi este dormitor, se odihneşte ca sculptura cavalerului mort din Ravenna. Deapănă frânturi de poveste despre oraşe-oază, urmaşii familiei Medici, stilul literar al lui Kipling, femeia care şi-a înfipt dinţii în carnea lui. Iar în caietul său de însemnări, ediţia din 1890 a Istoriilor lui Herodot, sunt alte frânturi de poveste — hărţi, fragmente de jurnal, scrieri în numeroase limbi, paragrafe tăiate din alte cărţi. Singurul lucru care lipseşte e numele lui. Nu există încă nici un indiciu care să dezvăluie cine este cu adevărat, e lipsit de nume, de grad sau batalion sau escadron. Însemnările din caietul lui sunt toate de dinainte de război, despre deserturile din Egipt şi Libia în anii ’30, presărate cu notiţe despre picturile din peşteri sau galerii de artă sau crâmpeie de jurnal în scrisul lui mărunt. „Nu e nici o brunetă”, îi spune pacientul englez Hanei când se apleacă asupra lui, „printre Madonele florentine”.

Cartea i-a rămas în mâini. Ea o desprinde de trupul lui adormit şi o pune pe noptieră. Lăsând-o deschisă, stă în picioare, privind în jos, şi citeşte. Îşi promite că nu va întoarce pagina.

Este aproape întuneric în încăperea verde. Hana se întoarce şi îşi dă seama că are gâtul înţepenit de încordare. A fost concentrată şi cufundată în scrisul chircit din jurnalul lui de călătorie, gros, plin de hărţi şi texte. Are chiar şi o ferigă măruntă lipită în el. Istoriile. Nu închide caietul, nu l-a atins deloc de când l-a aşezat pe noptieră. Se îndepărtează de el.

Kip se afla pe un câmp la nord de vilă când găsi mina enormă, piciorul lui — aproape călcând peste firul verde pe când traversa livada — răsucindu-se ca să-l evite, astfel încât îşi pierdu echilibrul şi căzu în genunchi. Ridică firul până ce-l simţi întins, apoi îl urmări, mergând în zigzag printre copaci.

Se aşeză la capătul lui cu geanta de pânză în poală. Mina îl şoca. O acoperiseră cu beton. Aşezaseră acolo explozivul şi apoi aşternuseră beton umed deasupra pentru a-i deghiza mecanismul şi forţa. La vreo trei metri depărtare era un copac desfrunzit. Alt copac cam la nouă metri. Iarbă de două luni crescuse peste bila de beton.

Îşi desfăcu geanta şi tăie iarba cu o foarfecă. Aşeză o mică plasă de sfoară în jurul ei şi, după ce legă o frânghie şi un scripete de o creangă a copacului, ridică încet betonul în aer. Două fire ieşeau din el şi duceau spre pământ. Se aşeză, se rezemă de copac şi se uită la ea. Viteza nu mai conta acum. Îşi scoase radioul din geantă şi îşi puse căştile pe cap. În scurt timp acestea îi pompau în urechi muzică americană de pe postul AIF. În medie două minute jumătate pentru fiecare cântec sau număr de dans. Putea să socotească în urmă, trecând prin Un şirag de perle, Baladă improvizată în do major şi alte melodii, ca să descopere câtă vreme stătuse aşa, recepţionând muzica de fond în mod inconştient.

Zgomotul nu conta. Nu se auzea nici un ticăit sau păunit slab care să semnaleze vreun pericol în acest tip de bombă. Melodia care îl distrăgea îl ajuta să gândească limpede, să pătrundă posibilele structuri ale minei, să înţeleagă caracterul celui care crease citadela de fire şi apoi turnase beton umed peste ea.

Suspendarea bilei de beton în aer, legată cu încă o sfoară, însemna că cele două fire nu puteau fi smulse oricât de dur ar fi atacat-o. Se ridică şi începu să cureţe uşurel cu dalta mina deghizată, înlăturând fărâmele de beton cu pămătuful ţinut în gură, cioplind mai departe. Se oprj din treabă doar când muzica se rătăci de pe lungimea de unde, iar el fu nevoit să prindă din nou postul, dând o nouă claritate melodiilor de dans. Foarte încet dezgropa circuitele de fire. Erau şase fire încurcate, legate într-un mănunchi, vopsite toate în negru.

Şterse de praf panoul pe care erau aşezate.

Şase fire negre. Când era copil tatăl său îşi strângea degetele şi, ascunzându-le, lăsând afară doar vârfurile, îl punea să ghicească degetul cel mai lung. Degetul lui mărunţel îl atingea pe cel ales, şi mâna tatălui se desfăcea, înflorind, pentru a dezvălui greşeala băiatului. Puteai, desigur, să schimbi un fir roşu într-un conductor negativ. Dar acest adversar nu numai că îşi betonase creaţia, ci vopsise şi toate personajele în negru. Kip era atras într-un vârtej psihologic. Începu să răzuiască vopseaua cu cuţitul, dezvăluind un roşu, un albastru, un verde. Oare adversarul său le şi schimbase între ele? Va trebui să creeze un circuit periferic dintr-un fir negru de-al lui, ca o meandră secată a unui râu, şi apoi să testeze dacă această buclă avea energie pozitivă sau negativă. Apoi va verifica pierderile de energie şi va şti unde se află pericolul.

Hana căra o oglindă înaltă în faţa ei de-a lungul holului. Se oprea din cauza greutăţii şi o pornea apoi mai departe, oglinda reflectând trandafiriul vechi şi întunecat al culoarului.

Englezul dorise să se privească în oglindă. Înainte de a intra în cameră, fata întoarse grijulie oglinda către sine, ca lumina să nu ricoşeze, reflectată de la fereastră, pe faţa lui-

El stătea întins acolo, în carapacea lui întunecată, singura paloare fiindu-i aparatul auditiv din ureche şi aparenta văpaie de lumină a pernei. Îşi înlătură cu mâna aşternuturile de pe el. Uite, ajută-mă, împingând cât de departe putea, şi Hana smuci cearşaful până la capul patului.

Se sui pe un scaun lângă pat şi aplecă încet oglinda spre el. Se afla în această poziţie, cu braţele încordate înaintea ei, când auzi strigătele slabe.

La început nu le băgă în seamă. În casă se auzeau adesea zgomote din vale. Megafoanele folosite de soldaţii care deminau zona o iritaseră întruna pe vremea când locuia singură cu pacientul englez.

— Ţine oglinda nemişcată, dragă, spuse el.

— Cred că strigă cineva. Auzi?

Cu mâna stângă el dădu aparatul auditiv mai tare.

— E băiatul. Ar trebui să te duci să vezi ce e.

Sprijini oglinda de perete şi se năpusti pe coridor. Afară se opri, aşteptând strigătul următor. Când acesta sosi, ea ţâşni prin grădină spre câmpurile de deasupra casei.

El stătea în picioare cu mâinile ridicate deasupra capului, ca şi cum ar fi ţinut o enormă pânză de păianjen. Îşi scutura capul, să scape de căşti. Cum alerga spre el, îi strigă să-l ocolească prin stânga, fire de la mină erau risipite peste tot. Ea încremeni. Acesta era un loc prin care trecuse de nenumărate ori fără vreun sentiment de primejdie, îşi suflecă fusta şi înainta privindu-şi picioarele cum se cufundă în iarba înaltă.

Braţele genistului erau încă încremenite în aer când ajunse lângă el. Fusese păcălit, sfârşind prin a ţine două fire sub tensiune pe care nu le putea lăsa jos fără a se asigura printr-un conductor suplimentar. Avea nevoie de încă o mână pentru a neutraliza unul din fire şi trebuia să se întoarcă din nou la panoul detonator. Îi dădu cu atenţie firele şi îşi lăsă braţele în jos, simţindu-şi sângele circulând din nou prin ele.

— Le iau înapoi într-o clipă.

— E-n regulă.

— Stai nemişcată.

Îşi desfăcu geanta şi scoase contorul Geiger şi magnetul. Plimbă cadranul în susul şi de-a lungul firelor pe care le ţinea fata. Nici o oscilaţie spre negativ. Nici un indiciu. Nimic. Făcu un pas înapoi, întrebându-se unde putea fi şmecheria.

— Dă-mi voie să leg alea de un copac, şi tu pleacă de aici.

— Nu. Le ţin eu. Nu vor ajunge până la copac.

— Nu.

— Kip, pot eu să le ţin.

— Suntem într-un impas. E pe undeva o şmecherie. Nu ştiu încotro s-o iau de aici. Nu ştiu cât de completă e păcăleala.

Lăsând-o acolo, fugi înapoi spre locul unde zărise prima dată firul. Îl ridică şi îl urmări tot drumul, de data aceasta cu contorul Geiger lipit de el. Apoi rămase ghemuit la vreo zece metri de ea, gândindu-se, ridicându-şi din când în când privirea, uitându-se prin ea fără s-o vadă, atent doar la cele două fire auxiliare pe care ea le ţinea în mâini. Nu ştiu, rosti rar, cu glas tare, nu ştiu. Cred că trebuie să tai firul din mâna ta stângă, acum chiar că trebuie să pleci. Îşi trase din nou căştile peste urechi, şi sunetul se revărsă iarăşi cu putere în el, umplându-l de claritate. Trebălui din nou de-a lungul diverselor cărărui de fire şi plonja prin răsucirile nodurilor lor, colţurile subite, contactele ascunse care le transformau din pozitiv în negativ. Butoiul cu praf de puşcă. Îşi aduse aminte de câine, cu ochii lui imenşi. Goni însoţit de muzică de-a lungul conductoarelor şi, în tot acest timp, îşi ţinu privirea aţintită asupra mâinilor fetei, care stăteau foarte nemişcate ţinându-le.

— Ar trebui să pleci.

— Ai nevoie de o mână în plus ca să le tai, nu-i aşa?

— Pot să le leg de copac.

— Le ţin eu.

Luă firul ca o viperă subţire din mâna ei stângă. Apoipe celălalt. Ea nu se îndepărtă. El nu mai zise nimic, trebuia acum să gândească cat mai clar, ca şi cum ar fi fost singur. Ea se apropie şi luă înapoi unul dintre fire. Nu era deloc conştient de toate acestea, prezenţa ei fiindu-i ştearsă din minte. Străbătu rutele detonatorului bombei încă o dată, împreună cu mintea care îi crease coregrafia, atingând toate punctele-cheie, privindu-i radiografia, muzica orchestrei acoperind tot restul.

Păşind spre ea tăie firul de sub pumnul ei stâng înainte ca teoria să i se stingă din minte, cu un sunet ca al unui obiect străpuns de un dinte. Îi urmări imprimeul întunecat al rochiei de-a lungul umărului, peste gât. Bomba era moartă. Scăpă cleştii şi îşi aşeză mâna pe umărul ei, simţind nevoia de a atinge ceva uman. Ea spunea ceva nedesluşit, şi se întinse şi îi trase căştile de pe cap şi tăcerea se lăsă. O adiere şi un freamăt. Îşi dădu seama că trosnetul firului retezat nu fusese auzit, ci doar simţit, o muşcătură, frângerea unui os mărunt de iepure. Fără să-i dea drumul, mâna lui lunecă de-a lungul braţului ei şi smulse cei douăzeci de centimetri de sârmă din pumnul ei încă strâns.

Ea se uita la el întrebătoare, aşteptându-i răspunsul la ceea ce-i spusese, însă el n-o auzise. Fata clătină din cap şi se aşeză jos. El începu să culeagă diverse obiecte din jurul său, punându-le în geantă. Ea se uită în sus către copac şi apoi, din întâmplare numai, îşi coborî din nou privirea şi îi zări mâinile tremurânde, încordate şi înţepenite ca ale unui epileptic, respiraţia adâncă şi rapidă, toate dispărând într-o clipită. Stătea ghemuit.

— Ai auzit ce-am spus?

— Nu. Ce-ai spus?

— Am crezut că aveam să mor. Voiam să mor. Şi m-am gândit că dacă mor am să mor cu tine. Cineva ca tine, tânăr, cum sunt şi eu. I-am văzut pe atâţia murindu-mi alături în anul acesta. Nu mi-a fost frică. Desigur, n-a fost bravură. M-am gândit, avem vila asta, iarba asta, ar fi trebuit să ne întindem amândoi, tu în braţele mele, înainte de a muri. Am vrut să-ţi ating osul acela de la gât clavicula, e ca o aripă măruntă împietrită sub pielea ta. Am vrut s-o învelesc cu degetele. Mi-a plăcut întotdeauna carnea de culoarea râurilor şi pietrelor, sau ca ochiul căprui al unei părăluţe, ştii floarea asta? Ai văzut vreuna? Sunt aşa de obosită, Kip, vreau să dorm. Vreau să dorm sub copacul ăsta, să-mi lipesc ochiul de clavicula ta, vreau doar să-mi închid ochii şi să nu mă mai gândesc la nimeni, vreau să găsesc un cuib între crengile unui copac şi să mă sui acolo şi să dorm. Ce minte atentă! Să ştii ce fir să tai. Cum ai ştiut? Ziceai întruna nu ştiu, nu ştiu, dar ai ştiut. Nu-i aşa? Nu tremura, trebuie să-mi fii un pat liniştit, lasă-mă să mă încolăcesc ca şi cum mi-ai fi un bunic plin de bunătate pe care să-l pot îmbrăţişa, iubesc cuvântul „a te încolăci”, aşa o vorbă domoală, n-o poţi zori…

Gura ei era lipită de cămaşa lui. Stătea întins cu ea pe jos, nemişcat cum îi spusese, cu ochii limpezi, privind în sus spre o creangă. Îi auzea răsuflarea adâncă. Când îşi încolăcise braţul în jurul umărului ei era deja adormită, dar se strânsese lângă el. Aruncând o privire în jos observă că ea încă mai ţinea firul, probabil că-l ridicase din nou.

Din toate, răsuflarea îi era cea mai vie. Apăsarea îi era atât de uşoară, probabil îşi aşezase aproape toată greutatea alături, nu peste el. Câtă vreme putea sta aşa, fără să se desprindă, să se întoarcă la mulţimea de treburi ale zilei. Era esenţial să rămână nemişcat, ca statuile de care şi el se sprijinise în toate acele luni în care avansaseră spre nord de-a lungul coastei, luptându-se pentru calea spre şi dincolo de fiecare oraş-fortăreaţă, până ce nu mai era nici o diferenţă între ele, aceleaşi străzi înguste peste tot, care deveneau râuri de sânge, aşa încât începuse să viseze că, dacă şi-ar fi pierdut echilibrul, ar fi alunecat de-a lungul acelor torente de lichid roşu şi ar fi fost azvârlit de pe creastă în vale. În fiecare seară intrase în răcoarea câte unei biserici capturate şi îşi găsise câte o statuie să-i fie santinelă pe timpul nopţii. Îşi aşezase încrederea numai în această rasă de pietre, apropiindu-se cât mai mult de ele în întuneric, un înger întristat a cărui coapsă era coapsa desăvârşită a unei femei, al cărui contur şi a cărui umbră păreau a fi aşa catifelate. Îşi punea capul în poala acestor fiinţe şi se lăsa în voia somnului.

Ea lăsă dintr-o dată mai multă greutate asupra lui. Şi acum răsuflarea ei era mai adâncă, ca vocea unui violoncel, îi privi faţa adormită. Era încă înfuriat că fata stătuse cu el când dezamorsase bomba, ca şi cum prin aceasta îl făcuse să-i rămână dator cu ceva. Făcându-l să se simtă în retrospectivă responsabil pentru ea, deşi nici nu se gândise la aşa ceva în acele clipe. Ca şi cum un astfel de gând ar fi putut influenţa în vreun mod folositor ce hotăra el să facă cu o mină.

Dar simţea că acum se afla în ceva, poate într-o pictură văzută undeva anul trecut. Un cuplu ferit de pericole pe o câmpie. Ce multe cupluri văzuse, în lenea somnului lor, lipsite de orice gând despre muncă sau primejdiile din lume. Alături de el era forfoteala de şoricel din respiraţia Hanei; sprâncenele ei se încruntau a ceartă, o măruntă înverşunare în visarea ei. Îşi întoarse privirea în sus spre copac şi spre cerul de nori albi. Mâna ei îl ţinea strâns, aşa cum se încleştase de el mâlul de pe ţărmul râului Moro, pumnul lui înfigându-se în lutul umed, să nu alunece înapoi în torentul deja traversat.

Dacă ar fi fost el eroul dintr-o pictură, ar fi putut să-şi revendice odihna cuvenită. Dar, cum spusese şi ea, el era cafeniul unei stânci, cafeniul unui râu noroios, hrănit de furtuni. Şi ceva în el îl făcea să se dea înapoi chiar şi din faţa naivei inocente a unei asemenea remarce. Dezamorsarea reuşită a unei bombe era un final de roman. Bărbaţi albi, înţelepţi ca nişte taţi, îşi dădeau mâna, erau felicitaţi şi se îndepărtau şchiopătând, după ce fuseseră convinşi să iasă din solitudinea lor pentru această misiune speciala. Dar el era un profesionist. Şi rămânea un străin, un sikh. Singurul lui contact uman şi personal era cu acest inamic care crease bomba şi plecase ştergându-şi urmele cu o creangă târâtă în urma sa.

De ce nu putea dormi? De ce nu putea să se întoarcă spre fată, să nu se mai gândească că în jur totul încă mai era o văpaie suspendată, pe jumătate aprinsă? într-o pictură din imaginaţia sa, câmpia care înconjura această îmbrăţişare a lor era în flăcări. O dată urmărise prin binoclu un genist intrând într-o casă minată. Îl văzuse dărâmând o cutie de chibrituri de pe un colţ de masă şi fiind învăluit în lumină în acea jumătate de secundă înainte ca sunetul şters al bombei să-l ajungă. Astfel era fulgerul în 1944. Cum putea să se încreadă chiar şi în acest cerc de elastic de pe mâneca rochiei fetei, care îi strângea braţul? Sau în hârâitul din răsuflarea ei apropiată, adâncă asemeni pietrelor dintr-un râu.

Fata se trezi când omida îi trecu de pe gulerul rochiei pe obraz, şi îşi deschise ochii, îl zări aplecat asupra ei. El îi culese omida de pe faţă fără să-i atingă pielea şi o aşeză pe iarbă. Ea observă că îşi împachetase deja echipamentul. El se dădu înapoi şi se aşeză sprijinit de copac, privind-o cum se rostogoleşte agale pe spate şi cum se întinde apoi, lungind acea clipă cât mai mult cu putinţă. Trebuie să fi trecut de amiază, cu soarele acolo unde era. Îşi dădu capul pe spate şi se uită la el.

— Parcă trebuia să mă ţii în braţe!

— Te-am ţinut. Până te-ai dat mai încolo.

— Cât timp m-ai ţinut?

— Până te-ai desprins. Până ai simţit nevoia să te mişti-

— Nu s-a abuzat de mine, sper? Adăugând: Glumesc numai, când îl văzu cum începe să se îmbujoreze.

— Vrei să te întorci în casă?

— Da, mi-e foame.

Abia se putu ridica, cu soarele orbitor, cu picioarele _ei ostenite. Câtă vreme fuseseră acolo, încă nu ştia. Nu putea să uite adâncimea somnului, uşurinţa cu care se cufundase în vis.

O petrecere se porni în camera pacientului englez când Caravaggio apăru cu un gramofon găsit pe undeva.

— Mă voi folosi de el ca să te învăţ să dansezi, Hana. Nu ceea ce ştie tânărul tău prieten. Am văzut şi mi-am întors spatele la unele dansuri. Dar melodia asta De când se petrece acest lucru e o piesă excelentă pentru că muzica din introducere e mai pură decât cântecul pe care-l introduce. Şi numai marii artişti de jazz au pus preţ pe-un asemenea lucru. Deci, putem să ţinem petrecerea pe terasă, ceea ce ne-ar permite să-l invităm pe câine, sau putem să-l invadăm pe englez şi s-o ţinem sus în dormitor. Tânărul tău prieten care nu bea alcool a reuşit să găsească nişte sticle cu vin ieri în San Domenico. Nu avem numai muzică. Dă-mi braţul. Nu. Întâi trebuie să facem semne cu creta pe podea şi să exersăm. Trei paşi principali — unu-doi-trei-acum dă-mi braţul. Ce s-a întâmplat cu tine astăzi?

— A dezamorsat o bombă enormă, una dificilă. Lasă să-ţi spună el.

Genistul ridică din umeri, nu cu modestie, ci ca şi cum ar fi fost prea complicat de explicat. Noaptea se lăsă fulgerător, întunericul umplu valea şi învălui apoi munţii şi toseră lăsaţi din nou cu felinarele.

Târşâiau cu toţii pe coridoare spre camera pacientului englez, Caravaggio cărând gramofonul, ţinând într-o mână braţul aparatului şi acul.

— Acum, înainte să începi cu istoriile tale, spuse spre silueta nemişcată din pat, îţi prezint Povestea mea de-amor.

— Compusă în 1935 de domnul Lorenz Hart, îmi închipui, murmură englezul. Kip stătea la fereastră şi ea spuse că voia să danseze cu el.

— Nu până nu te învăţ, gâză dragă.

Îi aruncă o privire ciudată lui Caravaggio; acesta era numele afectuos pe care i-l dădea tatăl ei. O trase în îmbrăţişarea lui adâncă şi căruntă şi spuse „gâză dragă” din nou şi îşi începu lecţia de dans.

Îşi pusese o rochie curată, dar necălcată. De câte ori făceau o piruetă îl zărea pe genist fredonând doar pentru sine, urmând versurile cântecului. Dacă ar fi avut curent electric, ar fi putut avea un radio, ar fi putut asculta ştiri despre război de pe undeva. Nu aveau decât radioul cu cu-arţ al lui Kip, dar acesta îl lăsase, din politeţe, în cort. Pacientul englez discuta despre viaţa nefericită a lui Lorenz Hart. Unele dintre versurile lui cele mai reuşite, cele de la cântecul Manhattan, susţinea el, fuseseră schimbate, şi imediat se lansă în acele versuri:

La Brighton amândoi ne vom scălda

Toţi peştii împreună-i vom speria

Când vom intra.

Costumul tău subţire de-l zăreşte

Tot racul va surâde ştrengăreşte

Din cleşte-n cleşte.

— Nişte versuri splendide şi senzuale, dar Richard Rodgers, se bănuieşte, voia mai multă seriozitate.

— Vezi, trebuie să-mi ghiceşti mişcările.

— De ce nu mi le ghiceşti tu pe-ale mele?

— Ţi le voi ghici, dar numai când le ştii. În momentul de faţă sunt singurul care se pricepe.

— Pun pariu că se pricepe şi Kip.

— Poate, dar nu vrea să danseze.

— Aş vrea să beau nişte vin, spuse pacientul englez, iar genistul luă un pahar cu apă, îi azvârli conţinutul pe fereastră şi turnă în el vin pentru englez.

— E prima dată când beau ceva tare de un an de zile.

Se auzi un zgomot înăbuşit, şi genistul se întoarse iute şi privi pe fereastră, în noapte. Ceilalţi încremeniră. Putea să fi fost o mină. Se întoarse din nou spre grup şi spuse.

— E-n regulă, n-a fost o mină. Părea să fi venit dintr-o zonă curăţată.

— Întoarce placa, Kip. Acum am să vă prezint De când se petrece acest lucru, melodie compusă de —. Lăsă o pauză pentru pacientul englez, care era amuţit, dând din cap, zâmbind cu vinul în gură.

— Alcoolul ăsta probabil o să mă ucidă.

— Nimic nu te poate ucide, prietene. Eşti cărbune curat.

— Caravaggio!

— George şi Ira Gershwin. Ascultaţi.

El şi cu Hana pluteau în întristarea saxofonului. Avea dreptate. Frazarea aşa de lentă, de tărăgănată, încât se simţea că muzicianul nu voia să părăsească antecamera îngustă a preludiului şi să intre în cântec, dorea să mai rămână acolo, unde povestea încă nu începuse, ca şi cum ar fi fost înnamorat de o fetişcană din prolog. Englezul murmură că introducerile unor asemenea cântece erau denumite „teme”.

Obrazul ei se odihnea pe muşchii umărului lui Caravaggio. Îi simţea acele labe teribile pe spate, pe rochia curată, şi se mişcau în spaţiul îngust dintre pat şi perete, dintre pat şi uşă, dintre pat şi firida de la fereastră în care stătea Kip. Din când în când, rotindu-se, îi zărea faţa. Stătea cu genunchii ridicaţi şi cu braţele odihnindu-se Peste ei. Sau se uita afară, pe geam, în noapte.

— Ştie careva un dans denumit Îmbrăţişarea Bosforului? întrebă englezul.

— Nu există aşa ceva.

Kip privi umbrele înalte alunecând pe tavanul pictat, Se ridică cu greu şi se îndreptă spre pacientul englez să-i umple paharul gol, şi îi atinse buza paharului ca şi cum ar fi dat noroc. O adiere dinspre apus intrând în odaie. Şi se întoarse brusc, înfuriat. Un miros de cordită ajungându-l, o frântură a sa prin aer, şi apoi genistul se strecură afară din cameră, cu un gest de sfârşeală, lăsând-o pe Hana în braţele lui Caravaggio.

Nici o rază de bucurie în fiinţa sa, alergând de-a lungul holului întunecat. Îşi înhaţă geanta, fu într-o clipită afară din casă, coborând în goană cele treizeci şi şase de trepte ale capelei până în drum, alergând întruna, alun-gându-şi senzaţia de sfârşeală din trup.

Fusese un genist sau fusese un civil? Mirosul de flori şi ierburi de-a lungul zidului de lângă drum, colţul unui junghi într-o coastă. Un accident sau o decizie greşită. Majoritatea geniştilor erau rezervaţi, nu se amestecau prea mult cu ceilalţi. Formau un grup aparte în ceea ce privea caracterul, într-un fel asemeni celor care lucrau cu giuvaeruri şi pietre preţioase, aveau în ei o duritate şi o claritate, deciziile lor înspăimântându-i chiar şi pe cei din aceeaşi breaslă. Kip recunoscuse acea calitate printre făurarii de nestemate, dar niciodată în sine însuşi, deşi ştia că ceilalţi o vedeau în el. Geniştii nu deveneau niciodată foarte apropiaţi între ei. Când discutau îşi transmiteau doar informaţii, noi mecanisme, deprinderi de-ale inamicului. Intra în primărie, unde fuseseră încartiruiţi, şi ochii lui zăreau trei feţe şi înregistrau absenţa celei de-a patra. Sau erau patru feţe şi undeva, pe-o câmpie, trupul fără suflare al unui bătrân sau al unei fete.

Învăţase scheme structurale când intrase în armată, scheme care deveneau din ce în ce mai complicate, ca nişte noduri enorme sau ca nişte partituri muzicale. Descoperi că avea darul unei priviri tridimensionale, un ochi aparte care se putea aţinti asupra unui obiect sau a unei pagini cu informaţii şi le putea realinia, putea pătrunde toate notele false. Era din fire conservator, dar în acelaşi timp capabil să-şi imagineze cele mai teribile mecanisme, posibilitatea unui accident într-o încăpere — o prună pe masă, un copil apropiindu-se şi mâncând sâmburele de otravă, un bărbat intrând într-o odaie întunecată şi, înainte de-a se sui în pat lângă soţia lui, dărâmând o lampă cu parafină din suportul ei. Fiecare cameră era plină de un asemenea balet. Ochiul solitar putea vedea firul îngropat sub o suprafaţă, şi cum se putea răsuci un fir într-un nod acolo unde nu era văzut. Arunca romanele poliţiste cu iritare, capabil să-i depisteze pe răufăcători cu prea mare uşurinţă. Se simţea cel mai bine alături de oameni care aveau nebunia abstractă a autodidacţilor, ca mentorul său, lordul Suffolk, ca pacientul englez, încă nu se încredea în cărţi. În ultimele zile, Hana îl privise lângă pacientul englez şi i se păruse ca o inversare a lui Kim. Tânărul student era acum indian, profesorul bătrân şi înţelept era englez. Dar Hana era aceea care stătea noaptea cu bătrânul, care îl călăuzea peste munţi către râul sfânt. Chiar citiseră acea carte împreună, vocea Hanei domoală în timp ce vântul netezea flacăra lumânării de lângă ea, pagina umbrindu-se o clipă.

Se ghemui în colţul holului plin de clinchete, fermecat, fără nici un alt gând; cu mâinile încrucişate în poală şi pupilele contractate ca nişte vârfuri de ac. Simţi că într-o clipă — într-o jumătate de secundă — va avea soluţia formidabilei enigme…

Şi, într-un fel, în acele lungi nopţi de lectură şi ascultare, bănuia fata, se pregătiseră pentru tânărul soldat, băiatul devenit adult, care urma să li se alăture. Însă Hana era tânărul băiat din poveste. Şi dacă Kip trebuia să fie şi el un personaj, atunci era ofiţerul Creighton.

O carte, o schemă de noduri, un panou detonator, o încăpere cu patru oameni într-o vilă părăsită, luminată doar de lumânări şi, uneori, de văpaia vreunei furtuni, iar alteori de posibila flamă a vreunei explozii. Munţii şi dealurile şi Florenţa, oarbe, lipsite de curent electric. Lumina de lumânare ajunge până la mai puţin de cincizeci de metri. De la o distanţă mai mare nu mai e nimic în acest loc, privind dinspre lumea exterioară. Sărbătoriseră în această seară, în scurta petrecere din camera pacientului englez, aventuri simple — Hana, somnul din grădină, Caravaggio, „găsirea” gramofonului, iar Kip o dezamorsare dificilă, deşi aproape că uitase acel moment. De felul său, se simţea stânjenit în festivităţi, în momente de victorie.

La numai cincizeci de metri de ei nu mai era nici o reprezentare a prezenţei lor în lume, nici un sunet sau imagine a lor în ochiul văii, pe când umbrele Hanei şi a lui Caravaggio pluteau pe pereţi, iar Kip stătea învăluit confortabil în ghiocul firidei sale şi pacientul englez îşi sorbea vinul şi îi simţea tăria filtrându-se prin trupul său nefolosit, aşa încât fu în scurt timp ameţit, vocea lui amintind de şuieratul unei vulpi a deşertului, amintind de fâlfâitul sturzului de pădure din Anglia care, susţinea el, putea fi găsit numai în Essex, dat fiind că îi mergea bine doar într-o zonă unde creşteau levănţica şi pelinul. Toată ardoarea bărbatului ars se afla în creierul său, gândise genistul pentru sine, aşezat în firida de piatră. Apoi ÎŞ^l întoarse brusc capul, ştiind ce se întâmplase când auzi sunetul, sigur pe el. Se uitase din nou către ei şi, pentru prima dată în viaţă, minţise — „E-n regulă, n-a fost o mina. Părea să fi venit dintr-o zonă curăţată” — pregătit să aştepte până ce-l ajungea mirosul de cordită.

Acum, după mai multe ore, Kip e din nou aşezat in firida de la fereastră. Dacă ar putea să traverseze cei şasemetri ai camerei englezului şi s-o atingă, ar fi din nou teafăr la minte. Era aşa de puţină lumină în odaie, doar lumânarea de la masa la care stătea ea, în seara aceasta fără să citească; se gândi că probabil că era puţin ameţită de băutură.

Se întorsese de la locul exploziei şi îl găsise pe Caravaggio dormind pe canapeaua din bibliotecă, cu câinele în braţe. Ogarul îl privise când se oprise în uşa deschisă, mişcându-se cât de puţin posibil, pentru a semnala că era treaz şi că păzea locul. Mârâitul lui tăcut înălţându-se peste sforăitul lui Caravaggio.

Îşi scoase ghetele, legă şireturile unul de altul şi le aruncă peste umăr în timp ce urca scările. Începuse să plouă şi avea nevoie de o prelată pentru cort. De pe hol zări lumina încă aprinsă în camera pacientului englez.

Ea stătea pe scaun cu un cot pe masa unde lumânarea scundă îşi răsfira razele, cu capul dat pe spate. El îşi lăsă ghetele pe podea şi păşi tăcut în cameră, unde avusese loc petrecerea. Simţea un iz de alcool în aer. Ea îşi puse degetele peste buze când el intră şi apoi arătă spre pacient. Nu putea să audă mersul tăcut al lui Kip. Genistul se aşeză din nou în firida ferestrei. Dacă ar putea să traverseze camera şi să o atingă ar fi din nou teafăr la minte. Dar între ei era o cale complicată şi înşelătoare. Îi despărţea o lume foarte întinsă. Iar englezul se trezea la orice sunet, aparatul auditiv dat la maxim când dormea, ca să se poată simţi in siguranţă, bazându-se pe propria sa vigilenţă. Privirea fetei fulgeră prin jur şi apoi rămase încremenită asupra lui Kip în dreptunghiul ferestrei.

Găsise locul morţii şi ce mai rămăsese acolo şi îl îngropase pe secundul său, Hardy. Şi după aceea continuase să se gândească la fată în acea după-amiază, dintr-o dată înspăimântat pentru ea, înfuriat pe ea pentru că se implice, încercase să-şi distrugă propria viaţă cu atâta nepăsare. Ea îl privi fix. Ultimul ei mesaj fusese degetul la buze. El se aplecă şi îşi şterse obrazul pe tresa de la umăr.

Se întorsese prin sat, ploaia căzând peste copacii cu coroanele retezate din piaţa centrală a orăşelului, neîngrijiţi de la începutul războiului, trecând pe lângă strania statuie înfăţişând doi bărbaţi care îşi dădeau mâna încălecaţi pe cai. Şi acum era aici, lumina lumânării legănându-se, preschimbând imaginea fetei, încât nu putea ghici ce gândea, înţelepciune sau tristeţe sau curiozitate.

Dacă ea ar fi citit sau dacă s-ar fi aplecat asupra englezului, el ar fi salutat-o din cap şi probabil ar fi plecat, dar acum o vede pe Hana ca pe o fiinţă tânără şi singură. În această noapte, privind locul exploziei, începuse să se teamă pentru ea în timpul dezamorsării din acea după-amiază. Trebuia să înlăture această teamă, dacă nu, fata avea să-l însoţească de câte ori se apropia de un detonator. Avea să o poarte cu el, ca pe un prunc nenăscut în pântecul său. Când lucra, claritatea şi muzica îl învăluiau, universul uman stingându-se din jur. Acum ea îi era înăuntru sau pe un umăr, aşa cum văzuse o dată o capră vie cărată de un ofiţer afară dintr-un tunel pe care încercau să-l inunde.

Nu.

Nu era adevărat. Dorea umărul Hanei, voia să-şi aşeze palma peste el, aşa cum făcuse în lumina soarelui pe când ea dormea, iar el stătuse acolo întins, nemişcat, ca prins în cătarea unei puşti, neîndemânatic cu ea. În peisajul imaginat de-un pictor. Nu dorea să primească vreo alinare, ci dorea să o învăluie în alinarea lui pe fată, să o ducă din această odaie. Refuza să accepte propriile sale slăbiciuni, iar în ea nu găsise vreo slăbiciune de care să se lipească. Nici unul dintre ei nu dorea să dezvăluie celuilalt o asemenea posibilitate. Hana stătea aşa de nemişcată, fl privea, şi lumânarea pâlpâia şi îi preschimba imaginea. El nu-şi dădea seama că pentru ea nu era decât o siluetă, trupul lui zvelt şi pielea lui — o fărâmă de noapte.

Mai devreme, când văzuse că el plecase din firida de la fereastră, fusese furioasă. Ştiind că îi apăra de mine ca pe nişte copii. Îl apucase strâns pe Caravaggio. Fusese o insultă. Şi, azi, euforia crescândă a serii n-o lăsase să citească după ce Caravaggio se dusese la culcare, oprindu-se mai înainte să scotocească prin cutia ei cu medicamente, şi după ce pacientul englez ciugulise aerul cu degetul lui osos şi, când ea se aplecase, o sărutase pe obraz.

Ea stinsese celelalte lumini, aprinsese doar ciotul de lumânare de pe noptieră şi se aşezase acolo, trupul englezului întins înaintea ei în tăcere, după frenezia discursurilor lui ameţite de băutură. Uneori un cal voi fi, uneori un ogar. Un mistreţ, un urs fără de cap, uneori o flamă. Auzea picăturile de ceară căzând pe tava de metal de lângă ea. Genistul străbătuse oraşul până la o întindere de deal unde avusese loc explozia, şi tăcerea lui fără rost încă o înfuria.

Nu putea să citească. Stătea în cameră cu eternul ei muribund, simţind încă vânătaia de pe şale, de când se izbise întâmplător de perete în timpul dansului cu Caravaggio.

Dacă s-ar apropia acum de ea, l-ar respinge din privire, i-ar răspunde printr-o tăcere asemănătoare cu a sa. Lasă-l să ghicească, să facă o mişcare. A mai fost acostată de soldaţi înainte.

Dar el face următoarele. E deja în mijlocul camerei, cu mâna afundată până la încheietură în geanta deschisă care încă îi atârnă pe umăr. Mersul lui, tăcut. Se întoarce Si se opreşte lângă pat. Când pacientul englez îşi încheie una din lungile lui respiraţii, taie firul aparatului auditiv cu cleştele şi îi dă drumul înapoi în geantă. Se întoarce şi surâde spre fată.

— Îl cuplez la loc mâine dimineaţă.

Îşi aşează mâna stângă pe umărul ei.

— David caravaggio — un nume absurd pentru tine, desigur…

— Cel puţin am un nume.

— Da.

Caravaggio stă pe scaunul Hanei. Razele după-amiezij umplu odaia, luminând firele plutitoare de praf. Faţa în-gustă şi întunecată a englezului, cu nasul său unghiular, are aerul unui şoim împietrit, înfăşat în cearşafuri. Sicriul unui şoim, gândeşte Caravaggio.

Englezul se întoarce spre el.

— Există un tablou de Caravaggio, pictat spre sfârşitul vieţii sale. David, cu capul lui Goliat. În el, tânărul luptător ţine în mâna întinsă capul lui Goliat, pustiu şi îmbătrânit. Dar nu este aici adevărata tristeţe a tabloului. Se presupune că faţa lui David este un portret al lui Caravaggio în tinereţe, iar capul lui Goliat un autoportret încărunţit, aşa cum arăta el când a pictat tabloul. Tinereţea judecând bătrâneţea purtată în mâna întinsă. Judecarea propriei firi muritoare. Când îl văd la capul patului, mi-l închipui pe Kip ca fiindu-mi acel David.

Caravaggio stă acolo în tăcere, cu gândurile pierdute printre fulgii de praf. Războiul l-a dezechilibrat şi nu se poate întoarce în nici o altă lume aşa cum e, rezemându-se de aceste cârje pe care i le oferă morfina. E un bărbat aflat la mijlocul vieţii, care nu s-a obişnuit niciodată cu vreo familie. Toată viaţa a evitat o intimitate permanentă. Până în acest război, a fost mai bun ca amant decât ca soţ. A fost un bărbat care se strecoară şi fuge, aşa cum amanţii lasă haos în urma lor, aşa cum hoţii lasă case pustiite.

Îl priveşte pe bărbatul din pat. Trebuie să afle cine este acest englez sosit din deşert, să-l scoată la lumină, dedragul Hanei. Sau poate să-i născocească un alt înveliş, aşa cum acidul tanic camuflează rana unui om ars.

Lucrând la Cairo la începutul războiului, fusese instruit să inventeze agenţi dubli sau fantome cărora să ledea substanţă. Fusese responsabil pentru un agent imaginar denumit „Brânză”, şi petrecuse săptămâni întregi învelindu-l în amănunte reale, dându-i calităţile unei persoane adevărate — cum ar fi lăcomia şi o înclinare spre beţie — prilej cu care răspândea zvonuri false printre duşmani. La fel cum unii pentru care lucrase la Cairo inventaseră plutoane întregi în inima deşertului. Trăise într-o vreme de război, în care tot ce se oferea celor din jur era o minciună. Se simţise ca un om în bezna unei odăi, imitând chemarea unei păsări.

Dar aici îşi lepădau din piei. Nu puteau imita decât ceea ce erau. Singura apărare era căutarea adevărului din ceilalţi.

Fata trage jos de pe raftul bibliotecii romanul Kim şi, în picioare, sprijinindu-se de pian, începe să scrie pe pagina albă de la sfârşit.

Închide cartea, se suie pe un scaun şi o cuibăreşte înapoi pe raftul înalt, invizibil.

Intră în dormitorul pictat cu o nouă carte şi îi anunţă titlul.

— Nici o carte pentru moment, Hana.

Ea se uită la el. Are, chiar şi acum, gândeşte ea, ochi frumoşi. Toate se petrec acolo, în acea privire cenuşie sosită din noaptea sa. Are o senzaţie de priviri nenumărate care licăresc asupra ei o clipă, apoi trec mai departe, ca un far.

— Nici o altă carte. Dă-mi-l doar pe Herodot.

Ea îi aşează volumul masiv, pătat, în mâini.

— Am văzut ediţii ale Istoriilor cu un chip sculptat al autorului pe copertă. O statuie găsită într-un muzeu din Franţa. Dar nu mi-l imaginez deloc pe Herodot aşa. Îl văd mai mult ca pe unul dintre acei bărbaţi ascetici ai deşertului care călătoresc din oază în oază, făcând negoţ cu legende ca şi cum ar fi un schimb de seminţe, absorbind totul fără suspiciune, construind un miraj. „Această istorie a mea”, spune Herodot, „a căutat de la început aspectele suplimentare argumentului central”. Ce găseşti în cartea lui sunt fundături din mersul istoriei — cum se trădează oamenii unii pe alţii în numele ideii de naţie, cum se îndrăgostesc oamenii… Câţi ani ziceai că ai?

— Douăzeci.

— Eram mult mai în vârstă când m-am îndrăgostit.

Hana face o pauză.

— De cine?

Dar ochii lui sunt deja departe.

— Păsările preferă copaci cu crengi moarte, spuse Caravaggio. Aşa pot avea o vedere completă din locul unde se aşează. Pot zbura în orice direcţie.

— Dacă te referi la mine, spuse Hana, eu nu sunt o pasăre. Adevărata pasăre e tipul de sus.

Kip încearcă să şi-o închipuie ca pasăre.

— Spune-mi, e posibil să iubeşti pe cineva care nu e la fel de deştept ca tine? Caravaggio, într-un iureş de morfină, căuta nod în papură. Ăsta e un lucru care m-a preocupat aproape toată viaţa mea sexuală — care a început târziu, ţin să informez acest select auditoriu. De asemenea, plăcerea senzuală a conversaţiei mi-a apărut abia după ce m-am însurat. Niciodată nu considerasem cuvintele ca fiind erotice. Câteodată chiar îmi place mai mult să vorbesc decât să regulez. Fraze. O droaie despre una, o droaie despre alta şi pe urmă iar de la capăt. Cu cuvintele necazul e că, flecărind, te poţi împotmoli într-un colţ, în timp ce, regulând, nu te împotmoleşti niciodată.

— Iată filosofia unui bărbat, murmură Hana.

— Ei bine, mie nu mi s-a întâmplat, continuă Caravaggio, poate ţi s-a întâmplat ţie, Kip, când ai venit la Bombay din munţi, sau când ai sosit în Anglia pentru pregătirea militară. Mă întreb, s-o fi împotmolit careva regulând? Câţi ani ai, Kip?

— Douăzeci şi şase.

— Mai în vârstă decât mine, spuse fata.

— Mai în vârstă decât Hana. Ai putea să te îndrăgosteşti de ea dacă n-ar fi mai deşteaptă decât tine? Adică, poate că nu e mai deşteaptă decât tine. Dar nu e important pentru tine să crezi că e mai deşteaptă ca să te îndrăgosteşti de ea? Ia gândeşte-te. Ea e obsedată de englez pentru că ştie atât de multe. Ne aflăm pe o câmpie nemărginită când vorbim cu tipul ăla. Nici măcar nu ştim dacă e englez. Probabil că nu e. Vezi tu, cred că lumii îi e mai uşor sâ se îndrăgostească de el decât de tine. De ce? Pentru că dorim să cunoaştem, să aflăm cum se potrivesc toate piesele. Povestitorii seduc, cuvintele ne ţintuiesc în colţuri. Vrem mai mult decât orice să creştem şi să ne schimbăm. Eroica lume nouă.

— Nu cred, spuse Hana.

— Nici eu. Hai să-ţi spun despre cei de vârsta mea. Cel rnai rău e că lumea presupune că ţi-ai dezvoltat deja caracterul până acum. Necazul cu vârsta mijlocie e că toţi cred că te-ai format în întregime. Iată.

Aici Caravaggio îşi ridică mâinile înaintea Hanei şi a lui Kip. Ea se sculă şi se duse în spatele lui şi îi aşeză un braţ în jurul gâtului.

— Nu face asta, David, bine?

Îşi înfăşură uşurel mâinile în jurul mâinilor lui.

— Deja avem un palavragiu nebun sus.

— Uită-te la noi — stăm aici aşa cum stau cei putrezi de bogaţi în vilele lor putrede sus pe dealurile putrede, când se face prea cald în oraş. E nouă dimineaţa — tipul de sus doarme. Hana e obsedată de el. Eu sunt obsedat de echilibrul mental al Hanei, sunt obsedat de propriul meu „echilibru”, iar Kip probabil o să sară în aer într-o bună zi. De ce? Pentru cine? Are douăzeci şi şase de ani. Armata britanică îl învaţă nişte deprinderi şi americanii îl instruiesc mai departe şi echipa de genişti e pregătită, e decorată şi trimisă printre îmbelşugatele coline. Se folosesc de tine, băietane, după cum spun galii. Eu nu mai stau mult pe-aici. Vreau să te duc acasă. Cară-te naibii din Cetatea-Capcană.

— Potoleşte-te, David. El va trăi.

— Genistul care a sărit în aer noaptea trecută — cum îl chema?

Tăcere din partea lui Kip.

— Cum îl chema?

— Sam Hardy. Kip se duse la fereastră şi se uită afară, ieşind din conversaţie.

— Problema noastră a tuturor este că suntem unde n-ar trebui să fim. Ce căutăm în Africa, în Italia? Ce caută Kip dezamorsând bombe prin livezi, pentru numele lui Dumnezeu? Ce treabă are el să lupte în războaie englezeşti? Un ţăran de pe frontul de vest nu poate reteza o creangă dintr-un copac fără să-şi distrugă ferăstrăul. De ce? Din cauza mulţimii de schije înfipte în el în ultimul război. Până şi arborii sunt îmbibaţi de bolile aduse de noi. Armatele te îndoctrinează şi te lasă aici şi se cară în altă parte să stârnească necazuri, aşa, fără nici un rost, inky-dinky parlez-vous[21]. Ar trebui să plecăm de aici cu toţii, împreună.

— Nu-l putem lăsa pe englez.

— Englezul ne-a lăsat pe noi cu luni în urmă, Hana, e cu beduinii sau pe undeva printr-o grădină englezească plină de brumărele şi alte rahaturi. Probabil că nici nu şi-o aminteşte pe femeia în jurul căreia se învârte, despre care încearcă să povestească. Habar nu are unde naibii se află. Crezi că sunt furios pe tine, nu-i aşa? Fiindcă te-ai îndrăgostit. Aşa crezi? Un unchi gelos. Mi-e teamă pentru tine. Vreau să-l ucid pe englez, pentru că e singurul lucru care te poate salva, care te poate scoate de aici. Şi începe să-mi placă de el. Părăseşte-ţi postul. Cum poate Kip să te iubească dacă nu eşti destul de deşteaptă cât să-l convingi să nu-şi mai rişte viaţa?

— De-aia. Pentru că el crede într-o lume civilizată. El e o persoană civilizată.

— Prima greşeală. Mişcarea corectă e să vă suiţi într-un tren, să mergeţi şi să faceţi copii împreună. Nu vreţi să ne ducem şi să-l întrebăm pe englez, pe omul-pasăre, ce crede? De ce nu eşti mai deştept? Numai cei bogaţi nu-şi pot permite să fie deştepţi. Sunt compromişi. Au fost închişi cu ani de zile în urmă în privilegiile lor. Trebuie să-şi apere averile. Nimeni nu-i mai zgârcit decât cei bogaţi. Crede-mă. Dar ei trebuie să urmeze regulile lumii lor împuţite şi civilizate. Declară războaie, îşi au onoarea lor, şi nu pot evada nicăieri. Dar voi doi. Noi trei. Suntem liberi. Câţi genişti mor? Cum de nu eşti deja mort? Fii iresponsabil. Norocul e pe sfârşite.

Hana îşi turna lapte în cană. Când o umplu mută buza ^vasului deasupra mâinii lui Kip şi turnă mai departe laptele pe mâna lui brună şi de-a lungul braţului până la cot Şi acolo se opri. El nu făcu nici o mişcare.

Există două nivele de grădină lungă, îngustă, în partea de vest a casei. O terasă sobră şi formală şi, deasupra, o grădină mai întunecată, în care treptele de piatră şi statuile de beton aproape că dispar sub mucegaiul verzui al ploilor. Genistul îşi are cortul aşezat aici. Ploaia cade şi ceaţa se înalţă din vale, şi cealaltă ploaie de pe crengile chiparoşilor şi brazilor picură peste această poiană pe jumătate domesticită de pe coasta dealului.

Numai focul poate usca grădina de sus, în permanenţă umedă şi umbrită. Rămăşiţele de scânduri, grinzi din bombardamente anterioare, crengi târâte, buruieni smulse de Hana în fiecare după-amiază, iarbă cosită şi urzici — toate sunt aduse aici şi arse de ei când amurgul târziu se roteşte spre înserare. Focurile umede fumegă şi ard, iar fumul cu aromă de plante se înclină spre tufişuri, se suie prin copaci, apoi se mistuie pe terasa din faţa casei. Ajunge până la fereastra pacientului englez, care aude un ecou de voci şi, din când în când, un hohot de râs din grădina fumegândă. Tălmăceşte miresmele, desfăşurându-le în sens invers, spre ceea ce fusese ars. Rozmarin, gândeşte, lăptucă, pelin, mai e ceva acolo, ceva nemirositor, poate sângerel sau o falsă floarea-soarelui, căreia îi place solul uşor acid al dealului.

Pacientul englez o sfătuieşte pe Hana ce să planteze. „Pune-l pe prietenul tău italian să-ţi facă rost de seminţe, pare a fi talentat în acest domeniu. Ce-ţi trebuie sunt frunze de prun. În plus, garoafe roşii şi garoafe indiene -dacă le vrei numele latin pentru prietenul tău latin, acesta este Silene virginica. Cimbrul roşu este bun. Dacă vrei cintezoi, fă rost de alune şi verigele.”

Fata îşi notează tot. Apoi pune stiloul în sertarul măsuţei unde ţine cartea pe care i-o citeşte, împreună cu două lumânări şi chibrituri de tip Vesta. Nu păstrează rezerve medicale în această cameră. Le ascunde prin alte încăperi. Dacă tot are să le dea de urmă Caravaggio, fata vrea măcar să nu-l deranjeze pe englez. Îşi pune bucata de hârtie cu numele plantelor în buzunarul rochiei, să i-o dea lui Caravaggio. Acum, când atracţia fizică a ieşit la iveală, fata a început să se simtă stânjenită în compania a trei bărbaţi.

Dacă e într-adevăr atracţie fizică. Dacă toate acestea au vreo legătură cu iubirea pentru Kip. Îi place să-şi lipească faţa de braţul lui, sus, lângă umăr, acel râu cafeniu-închis, şi să se trezească cufundată în el, lângă pulsul acelei vene pe care ar trebui s-o găsească şi în care ar introduce o soluţie salină dacă el ar fi pe moarte.

La două sau trei dimineaţa, după ce îl părăseşte pe englez, trece prin grădină către felinarul de furtună al genistului, care atârnă de braţul Sfântului Cristofor. Întuneric deplin între ea şi felinar, dar ştie pe de rost fiecare arbust şi tufă din calea ei, vatra focului pe lângă care păşeşte, scundă şi trandafirie în mocnirea ei. Câteodată îşi face mâna căuş în jurul pâlniei de sticlă a felinarului şi stinge flacăra, iar alteori o lasă aprinsă şi trece aplecându-se pe sub ea şi intră printre foile deschise ale cortului, să se strecoare alături de trupul lui, de braţul pe care-l doreşte, limba ei în loc de tampon de vată, dintele ei în loc de ac, gura ei în loc de mască cu picături de codeină care să-l adoarmă, să-i încetinească spre somn creierul ce ticăie nemuritor. Îşi împătureşte rochia de lână şi o aşează peste tenişi. Ştie că pentru el lumea arde în jurul lor urmând numai câteva legi fundamentale. Înlocuieşti TNT[22]-ul cu abur, îl drenezi, îl — toate acestea, ştie, trec prin capul lui când ea adoarme alături, neprihănită ca o soră.

Cortul şi codrul întunecat îi înconjoară.

Se află la numai un pas de alinarea pe care ea însăşi a împărţit-o altora prin spitalele provizorii din Ortona şi Monterchi. Trupul ei pentru un ultim val de căldură, şoapta ei pentru mângâiere, acul ei pentru somn. Dar trupul genistului nu îngăduie să-l pătrundă nimic venind dintr-o altă lume. Un băiat îndrăgostit care nu mănâncă hrana pe care ea o adună, care nu are nevoie sau nu vrea drogul închis într-un ac pe care ea l-ar putea strecura în braţul lui, aşa cum face Caravaggio, sau acele alifii născocite în deşert după care tânjeşte englezul, pomezi şi polen ca să se reîntruchipeze aşa cum îi arătaseră beduinii. Doar întru alinarea pe care o aduce somnul.

Sunt ornamente pe care şi le aşează în jur. Anumite frunze pe care i le-a dat ea, un ciot de lumânare, iar în cort aparatul de radio şi geanta de umăr plină de unelte ale profesiei. A ieşit din război cu un calm care, chiar când e fals, înseamnă pentru el ordine. Îşi păstrează precizia, urmărind şoimul în plutirea lui peste vale, prins în V-ul de la cătarea puştii, deschizând o bombă şi neluându-şi ochii de la ceea ce caută în timp ce trage spre el un termos, deşurubează capacul şi bea, fără măcar să se uite la cana de metal.

Noi ceilalţi suntem doar la periferie, gândeşte ea, ochiul lui e aţintit doar asupra primejdiei, urechea ciulită doar la ce se întâmplă la Helsinki sau Berlin, venind pe unde scurte. Chiar şi atunci când îi este amant, plin de tandreţe, iar mâna ei stângă îl apucă mai sus de kara[23] unde muşchii antebraţului se strâng, se simte invizibilă înaintea acelei priviri pierdute până la geamătul lui, când capul i se prăvăleşte peste gâtul ei. Totul, în afară de pericolul însuşi, este periferie. L-a învăţat să scoată un sunet, a dorit asta de la el, şi dacă este vreodată relaxat de când cu războiul, este numai în acest geamăt, ca şi cum ar fi în sfârşit dispus să-şi dezvăluie poziţia în întuneric, să-şi exprime plăcerea printr-un sunet uman.

Cât de mult îl iubeşte şi cât de mult o iubeşte, nu ştim. Sau în ce măsură este un joc al tainelor. Cu cât devin mai apropiaţi, distanţa dintre ei în timpul zilei creşte. Ei îi placespaţiul pe care i-l lasă, spaţiul la care el presupune că au amândoi dreptul. Acesta le dă o energie tainică, există un cod în aerul dintre ei când el trece pe sub fereastră fără o vorbă, mergând pe jos un kilometru să se întâlnească cu ceilalţi genişti în oraş. El îi aşează o farfurie sau nişte mâncare în mâini. Ea îi pune o frunză pe încheietura brună a braţului. Sau lucrează cu Caravaggio între ei, tencuind un zid năruit. Genistul îşi fredonează melodiile occidentale, ceea ce îl distrează pe Caravaggio, deşi pretinde că nu.

„Pennsylvania, şase-cinci-o-o-o”, gâfâie tânărul soldat.

Fata învaţă toate nuanţele întunecimii lui. Culoarea antebraţului suprapusă pe culoarea gâtului. Culoarea palmelor, obrajilor, a pielii de sub turban. Întunericul degetelor despletind fire roşii şi negre, sau pe pâinea pe care o ridică din gamela de metal pe care încă o mai foloseşte la masă. Apoi se scoală în picioare. Autosuficienţa lui le pare insolentă, deşi, fără îndoială, el o consideră o excesivă politeţe.

Cel mai mult iubeşte culorile umede de pe gâtul lui când se spală. Şi pieptul cu sudoarea sa, pe care îl apucă degetele ei când îi este deasupra, şi braţele puternice, întunecate în bezna din cortul lui, sau, o dată, în camera ei, când lumina dinspre oraşul din vale, în sfârşit ieşit din starea de asediu, se înălţase printre ei ca un amurg şi îi dezvăluise trupul.

Mai târziu ea îşi va da seama că el nu-şi permisese niciodată să îi rămână îndatorat, sau ea, lui. Va privi fix acest cuvânt într-un roman, îl va ridica din carte şi îl va purta spre un dicţionar. Îndatorat. A avea o obligaţie. Iar el va şti, n-a lăsat să se întâmple vreodată aşa ceva. Dacă ea traversează cei două sute de metri de grădină înnoptată până la el, este voia ei, şi e posibil să-l găsească dormind, nu din lipsă de iubire, ci de nevoie, pentru a avea mintea clară în faţa obiectelor înşelătoare pe care i le va pune înalte ziua care vine.

O consideră o fiinţă deosebită. Se trezeşte şi o zăreşte în razele felinarului. Cel mai mult îi iubeşte conturul elegant al feţei. Sau, seara, îi place vocea ei, când ea încearcă să-l convingă pe Caravaggio să renunţe la vreo nerozie de-a lui. Şi felul cum se strecoară lângă trupul lui ca o sfântă.

Discută, uşoara melodie a vocii lui învăluită în mirosul de pânză al cortului pe care l-a purtat cu el întreaga campanie italiană, spre care se întinde, să-l atingă cu degetele lui subţiri ca şi cum i-ar fi făcut şi el parte din trup, o aripă kaki cu care se înveleşte în timpul nopţii. Este lumea lui. În aceste nopţi ea se simte exilată, departe de Canada. O întreabă de ce nu poate să doarmă. Ea stă întinsă acolo, iritată de autosuficienţa lui, de abilitatea lui de a se desprinde aşa de uşor de lume. Tânjeşte după un acoperiş de tablă pe care să răpăie ploaia, doi plopi care să-i tremure înaintea ferestrei, un sunet în care să poată dormi, copacii adormiţi şi acoperişurile adormite cu care crescuse în cartierul de est al oraşului Toronto, şi apoi vreo doi ani cu Patrick şi Clara pe cursul râului Skootamatta şi, mai târziu, în Golful Georgian. N-a găsit un copac adormit nici măcar în desişul acestei grădini.

— Sărută-mă. Către gura ta se îndreaptă iubirea mea cea mai pură. Către dinţii tăi. Şi, mai târziu, când capul său s-a prăvălit într-o parte, spre curentul de aer de la intrarea cortului, ea şopti clar, auzită numai de sine: Poate că ar trebui să-l întrebăm pe Caravaggio. Tata mi-a spus cândva — Caravaggio e un bărbat mereu îndrăgostit. Nu numai îndrăgostit, ci mereu înecat în iubire. Mereu confuz. Mereu fericit. Kip? Mă auzi? Sunt aşa de fericită cu tine. Stând aşa cu tine.

Cel mai mult îşi dorea un râu în care să poată înota. Înotul avea o cadenţă care, presupunea ea, era ca şi cum ai fi într-o sală de dans. Dar el vedea altfel râurile, intrase în râul Moro în tăcere şi trăsese hamul de cabluri ataşat de podul Bailey pe care-l asamblau, panourile sale de oţel fixate în şuruburi afundându-se în apă în urma lui ca o fiinţă, iar cerul se aprinsese apoi de focul bombelor şi cineva se ducea la fund lângă el, în mijlocul râului. Iar şi iar, geniştii plonjaseră după scripeţii pierduţi prin apă, cu cârligele de asamblare între ei, noroi şi valuri şi feţe de oameni, toate luminate de rachetele de semnalizare aprinse pe cer în jurul lor.

Noaptea întreagă plângând şi urlând, au trebuit să se ajute unul pe altul să nu înnebunească. Hainele îmbibate în apa râului, podul aşezat încet ca un drum deasupra capetelor lor. Şi, după două zile, alt râu. Fiecare râu la care ajungeau era lipsit de poduri, ca şi cum numele însuşi i-ar fi fost şters, ca şi cum cerul ar fi fost lipsit de stele, casele lipsite de uşi. Unităţile de geniu se strecurau în apă cu frânghiile lor, cărau cabluri pe umeri, fixau şuruburi, amuţeau metale înecându-le în ulei şi apoi armata mărşăluia peste pod. Rula cu maşinile ei peste podul prefabricat, cu geniştii încă dedesubt în apă.

Adesea erau prinşi în mijlocul râului când începeau să cadă bombele spulberând malurile de noroi, sfărâmând oţelul şi fierul în colţuri de piatră. Nimic nu-i apăra atunci, râul cafeniu subţire ca mătasea în faţa metalelor care-l sfâşiau.

Alungă acest gând. Ştia un şiretlic al somnului subit şi-l folosea înaintea acestei fete care-şi avea propriile ei râuri şi se rătăcise de ele.

Da, Caravaggio îi va explica cum să se cufunde în iubire. Chiar şi cum să se cufunde într-o iubire precaută. „Vreau să te duc la râul Skootamatta, Kip”, spune ea. „Vreau să-ţi arăt Lacul de Fum. Femeia pe care a iubit-o tatăl meu locuieşte acolo, printre lacuri, se strecoară într-o canoe mai uşor decât într-o maşină. Mi-e dor de fulgere care fac să clipească lumina electrică. Vreau s-o cunoşti pe Clara a canoelor, ultima rămasă din familia mea. Acum nu mai e nimeni altcineva. Tata a părăsit-o pentru un război.”

Merge spre cortul lui înnoptat fără vreun pas greşi fără nici o ezitare. Arborii trec ochiul luminos al lunii printr-o sită, ca şi cum l-ar strecura prin globul de oglinzi al unei săli de dans. Intră în cort şi îşi pune urechea pe pieptul lui adormit şi îi ascultă inima palpitândă, aşa cum el ar asculta ceasul unei mine. Ora două noaptea. Toată lumea doarme în afară de ea.