Rendezvous cu Rama

10. COBORÎRE ÎN BEZNĂ

Pe Norton îl ispitea la culme să coboare, dar în calitate de comandant, prima lui grijă o constituia nava. Dacă pe parcursul primei tentative se întîmpla ceva, ea era unica salvare.

În acest caz secundul său, locotenentul Mercer, rămînea singura alternativă. Norton recunoştea că, fără doar şi poate, Karl era cel mai indicat pentru misiune.

Principala autoritate în sisteme vitale, Mercer scrisese o serie de cărţi considerate clasice în domeniul respectiv. Încercase personal nenumărate tipuri de echipament, adesea în condiţii riscante, iar controlul său biologic prin feed-back era renumit: în zece minute numai îşi putea încetini pulsul la jumătate, sau îşi reducea respiraţia pînă aproape de zero. Aceste trucuri folositoare îi salvaseră viaţa nu o singură dată.

În ciuda abilităţii şi inteligenţei sale, imaginaţia îi lipsea lui Mercer. Experienţele, misiunile cele mai periculoase reprezentau pentru el simple sarcini de serviciu. Nu risca niciodată în mod inutil, nu se folosea niciodată de ceea ce, de obicei, este numit curaj.

Filozofia lui de viaţă se rezuma la cele două motto-uri de pe birou. Unul întreba „Ce-ai uitat?” Celălalt cerea „Contribuiţi la exterminarea bravurii”. Singurul lucru care reuşea să-l enerveze era eticheta de cel mai curajos om din Flotă.

Prezenţa lui Mercer desemna automat următorul om: inseparabilul lui tovarăş, locotenentul Joe Calvert. Greu de înţeles ce-i unea pe cei doi. Ofiţerul de navigaţie, subţirel însă nu lipsit de forţă, era cu zece ani mai tînăr decît amicul său solid şi imperturbabil, ce cu siguranţă nu-i împărtăşea pasiunea pentru epoca de pionierat a cinematografiei.

Nimeni însă nu-i în stare să prevadă viitorul şi, cu ani în urmă, Mercer şi Calvert stabiliseră o legătură aparent stabilă. Lucrul era destul de obişnuit; mai neobişnuit era faptul că pe Pămînt ei împărţeau şi o soţie, soţie care născuse fiecăruia cîte un copil. Comandantul Norton spera să o întîlnească într-o bună zi; trebuia să fie o femeie remarcabilă. Triunghiul dura de cel puţin cinci ani şi părea că se păstrase echilateral.

Pentru o echipă de explorare nu ajungeau doi oameni. Cu mult înainte se constatase că cifra optimă era trei ― dacă unul suferea un accident, ceilalţi doi ar fi avut mai multe şanse, pe cînd un singur supravieţuitor ar fi fost sortit pieirii. După o matură chibzuinţă, Norton îl alesese pe sergentul-tehnician Willard Myron: un geniu mecanic capabil să repare orice, sau să improvizeze altceva mai bun. Myron reprezenta persoana ideală pentru identificarea unor piese de echipamente necunoscute. După o îndelungată carieră de asistent la Astrotech, sergentul refuzase avansarea, motivînd că nu dorea să împiedice promovarea unor ofiţeri de carieră mai merituoşi. Nimeni nu-i luase în serios declaraţia şi în general, se considera că Will avea nota zero la ambiţie. Poate avea să ajungă sergent spaţial, dar niciodată profesor plin. Aidoma nenumăraţilor NCO dinaintea lui, Myron descoperise compromisul ideal între putere şi responsabilitate.

Parcurgînd ultima ecluză şi plutind de-a lungul axei imponderabile a lui Rama, locotenentul Calvert trăi, ca de atîtea ori, un flash-back cinematografic. Uneori se întreba dacă nu trebuia să scape de acest obicei, deşi nu-i găsea dezavantaje. Reuşea să facă interesantă pînă şi cea mai plictisitoare situaţie; cine ştie, poate că avea să-i salveze şi viaţa odată. N-avea decît să-şi amintească ce făcuse Fairbanks sau Connery sau Hiroshi într-o situaţie asemănătoare…

De această dată să găsea pe unul din cîmpurile de luptă de la începutul secolului douăzeci; Mercer întruchipa sergentul unei patrule de trei oameni într-un raid de noapte în no man's land. Nu era dificil să-şi închipuie că se aflau pe fundul unui crater imens de proiectil, chiar dacă el fusese împărţit în mod regulat într-o serie de terase ascendente. Craterul era scăldat in lumina a trei arce de plasmă, distanţate, ce acopereau aproape fără umbră întregul interior. Dar dincolo de scobitură, dincolo de marginea terasei celei mai îndepărtate, se întindeau bezna şi misterul.

Calvert ştia foarte bine ce se afla acolo. Mai întîi, cîmpia circulară şi netedă, largă de peste un kilometru. Împărţind-o în trei părţi egale, aducînd mult cu nişte şine de cale ferată mult mai distanţate între ele, se găseau cele trei scări ale căror trepte dispăreau lent sub suprafaţă, ca să nu împiedice nimic din ce ar fi putut să alunece peste ele. Deoarece structura era complet simetrică, nu exista motiv de a prefera vreo punte anume; Alfa, cea mai apropiată de Ecluză, fusese aleasă pur şi simplu din motive de comoditate.

Deşi treptele punţilor erau obositor de late şi înalte, faptul acesta nu constituia o problemă. În exteriorul butucului, la o jumătate de kilometru de axă, gravitaţia reprezenta doar a treizecea parte din cea terestră. Deşi purtau cu ei aproape o sută de kilograme de echipament şi rezervoare, se deplasau cu destulă uşurinţă.

Comandantul Norton şi restul echipajului îi însoţiră de-a lungul corzilor de ghidaj, întinse între Ecluza Alfa şi buza craterului. Dincolo de bătaia proiectoarelor se întindea bezna lui Rama. În razele mişcătoare ale farurilor de pe căşti se distingeau doar cîteva sute de metri ale punţii, coborînd pe cîmpia netedă şi lipsită de detalii.

Iar acum, îşi spuse Karl Mercer, trebuie să iau prima mea decizie. Voi urca, ori voi coborî această punte?

Întrebarea nu era absurdă. În esenţă se găseau tot la zero gravitaţional şi creierul putea selecta orice sistem de referinţă. Printr-un simplu efort de voinţă, Mercer se putea convinge că privea de deasupra unei cîmpii orizontale, lîngă faţa unui perete vertical, sau peste marginea unei stînci abrupte. Nu puţini astronauţi avuseseră probleme psihologice grave, alegînd un sistem greşit de coordonate la efectuarea unei misiuni complexe.

Mercer se hotărîse să meargă cu capul înainte, căci alt mod de locomoţie ar fi fost stîngaci. În plus, în acest fel ar fi zărit cu uşurinţă ceea ce se afla înainte. Astfel, pe parcursul celei dintîi sute de metri avea să-şi imagineze că se căţăra în sus. Numai atunci cînd creşterea gravitaţiei îi va alunga iluzia, urma să-şi modifice direcţiile mentale cu o sută optzeci de grade.

Prinse prima treaptă şi se împinse încet în lungul punţii Mişcarea era tot atît de lină ca şi înotul pe fundul mării ― chiar mai uşoară, deoarece aici nu exista frecare cu apa. Atît de plăcută, încît îl încerca tentaţia de-a merge tot mai repede. Mercer era însă prea experimentat ca să se grăbească într-o situaţie complet inedită.

Auzea în căşti respiraţia regulată a celor doi însoţitori. Nu-i trebuia altă dovadă să ştie că amîndoi îl urmau şi nu-şi irosi timpul în conversaţii inutile. Deşi era tentat să privească înapoi, se hotărî să nu rişte pînă ce nu ajungea la platforma de la capătul punţii.

Treptele măsurau între ele o jumătate de metru. Pe prima porţiune a urcuşului, Mercer le sui din două în două. Le numără însă atent, iar pe la două sute remarcă cea dintîi senzaţie distinctă de greutate. Rotaţia lui Rama începe să se facă simţită.

După patru sute de trepte, îşi estimă greutatea aparentă la cinci kilograme. Nu punea nici o problemă, însă îi venea din ce în ce mai greu să pretindă că urca dată fiind atracţia în sus.

A cinci suta treaptă i se păru un loc bun de popas. Îşi simţea muşchii din braţe protestînd la exerciţiul neobişnuit, deşi în prezent Rama făcea totul, el trebuind doar să imprime direcţia.

― Totu-i O. K… raportă el. Am trecut de jumătate. Joe, Will… vreo problemă?

― Mă simt perfect… se auzi Joe Calvert.

― Şi eu la fel, adăugă sergentul Myron. Atenţie însă la forţa Coriolis. Începe să crească.

Deci Myron remarcase deja. Cînd lăsa treapta din mîini, avea tendinţa să se deplaseze spre dreapta. Ştia cu certitudine că era un efect al rotaţiei lui Rama, dar impresia făcea să pară că o forţă misterioasă îl îndepărta de scară.

Poate că sosise timpul să meargă cu picioarele înainte, acum cînd „jos” începea să capete un înţeles fizic. Avea să încerce riscul unei dezorientări temporare.

― Atenţie… Mă întorc.

Ţinându-se zdravăn de treaptă, se folosi de braţe pentru a se roti cu o sută optzeci de grade şi brusc fu orbit de luminile tovarăşilor săi. Departe deasupra lor ― iar în prezent într-adevăr deasupra ― zărea o strălucire slabă pe muchia peretelui abrupt. Acolo se profilau comandantul Norton şi alţi membri ai echipajului, privindu-i concentraţi. Arătau extrem de mici şi îndepărtaţi, şi le flutură liniştitor din mînă.

Desfăcu strînsoarea şi se lăsă în voia pseudo-gravitaţiei încă slabe a lui Rama. Trecerea de pe o treaptă pe următoarea dura mai mult de două secunde; pe Pămînt, în acelaşi interval de timp, un om ar fi căzut treizeci de metri.

Viteza de cădere era atît de lentă încît grăbi puţin lucrurile ajutîndu-se cu mîinile şi lăsîndu-se să lunece cîte zece trepte o dată, frînînd totuşi cu picioarele atunci cînd i se părea că înainta prea repede.

La treapta şapte sute se opri iarăşi şi îndreptă raza proiectorului în jos; aşa cum calculase, începutul scării se găsea la numai cincizeci de metri dedesubt.

Peste cîteva minute şedeau pe primele trepte. După atîtea luni petrecute în spaţiu, încercau o senzaţie ciudată să stea din nou drepţi pe o suprafaţă solidă, s-o simtă apăsîndu-le tălpile. Greutatea lor era ceva mai mică de zece kilograme, dar suficientă ca să le asigure stabilitatea. Închizînd ochii, Mercer se putea închipui pe solul unei planete.

Muchia, sau platforma de unde descindea scara, era lată cam de zece metri şi se curba în sus în fiecare parte pînă ce dispărea în beznă. Mercer ştia că forma un cerc complet; dacă ar fi mers cinci kilometri în lungul ei, ar fi revenit la punctul de plecare.

La gravitaţia existentă, mersul normal era totuşi imposibil. Reuşeai doar să salţi în paşi uriaşi, iar aici se ascundea o altă primejdie.

Scara scufundată mai departe în întuneric se cobora cu o amăgitoare simplitate. Esenţial era să ţii bine balustrada înaltă din ambele părţi; un pas prea avîntat l-ar fi propulsat departe în spaţiu pe călătorul imprudent. Ar fi atins iarăşi suprafaţa cam la o sută de metri mai jos. Şocul n-ar fi fost vătămător, însă consecinţele lui poate că da… întrucît mişcarea de rotaţie a lui Rama ar fi deplasat scara către stînga. În felul acesta, un corp în cădere s-ar fi izbit de curba netedă, întinsă într-un arc neîntrerupt pînă la cîmpia aflată la aproape şapte kilometri dedesubt.

Iar aşa ceva, gîndi Mercer, ar constitui un tobogan îngrozitor; viteza finală, chiar cu gravitaţia aceea, putea să ajungă la cîteva sute de kilometri pe oră. Poate că aplicînd o frecare corespunzătoare, coborîrea ar fi fost controlată. Dacă da, ar fi reprezentat modul cel mai convenabil de a atinge suprafaţa internă a lui Rama. Totuşi, pentru început erau necesare cîteva experimentări precaute.

― Şefule, nici o dificultate la coborîrea scării, raportă Mercer. Dacă eşti de acord, pornesc spre următoarea platformă. Aş dori să ne cronometraţi.

Norton răspunse fără ezitare.

― Dă-i drumul!

Nu mai trebui să adauge: „Fiţi cît se poate de prudenţi.”

Lui Mercer nu-i luă mult să facă o descoperire crucială. Era imposibil, cel puţin într-o gravitaţie de douăzeci de ori mai mică decît cea terestră, să cobori scara în mod obişnuit. Orice încercare de acest fel conducea la o, mişcare en ralenti, teribil de plictisitoare; singura modalitate practică de coborîre o constituia ignorarea treptelor, deplasarea făcîndu-se prin tracţiune pe balustrade în jos.

Calvert ajunsese la aceeaşi concluzie.

― Scara asta a fost construită ca să urci, nu să cobori. Poţi folosi treptele atunci cînd te mişti împotriva forţei gravitaţionale, însă în direcţie opusă îţi dau doar bătaie de cap. Sînt convins că nu-i prea demn, dar cred că soluţia cea mai bună e să ne lăsăm să lunecăm pe balustradă.

― Ridicol, protestă sergentul Myron. Nu-mi vine să cred că Ramanii făceau aşa ceva.

― Eu unul cred că nu foloseau deloc scara ― este clar că a fost construită pentru cazuri de urgenţă. Bănuiesc că dispuneau de un sistem mecanic de ascensiune, un funicular poate. Ceea ce ar explica şanţurile adînci care vin dinspre butuc.

― Aş fi zis că sînt rigole, însă pot într-adevăr să servească şi la aşa ceva. Oare aici a plouat vreodată?

― Probabil, răspunse Mercer. Cred totuşi că Joe are dreptate. La naiba cu demnitatea! I-am dat drumul.

Balustrada, probabil concepută pentru ceva asemănător mîinilor era o bară dreaptă din metal şlefuit, susţinută de stîlpi distanţaţi, lungi de un metru. Mercer o încălecă, încercă precaut forţa de frînare în stare s-o dezvolte cu ambele mîini, şi se lăsă să alunece.

Foarte lent, mărindu-şi treptat viteza, coborî în beznă. mişcînd pata de lumină a proiectorului de pe cască. După vreo cincizeci de metri, le strigă şi celorlalţi să-l urmeze.

Nimeni n-ar fi recunoscut-o, dar cu toţii se simţeau din nou copii. În mai puţin de două minute coborîseră un kilometru în siguranţă şi confort. Cînd înaintau prea repede, ajungea să strîngă mîinile pe balustradă, să frîneze atît cît o nevoie.

― Sper că vă distraţi, făcu Norton cînd îi văzu ajunşi pe platforma următoare. Urcuşul n-o să mai fie la fel de simplu.

― Exact asta vreau să verific, răspunse Mercer, plimbîndu-se înainte şi înapoi ea să aproximeze forţa gravitaţională. Aici este deja o zecime de g. Diferenţa se simte binişor.

Păşi, sau mai exact lunecă pînă la marginea platformei şi îndreptă farul căştii spre următoarea secţiune a scărilor. Pe cît se putea zări, era identică cu segmentul precedent ― deşi examinarea atentă a fotografiilor dovedise faptul că înălţimea treptelor scădea progresiv cu creşterea gravitaţiei. Se pare că scara fusese proiectată pentru a necesita efort constant la urcare, indiferent de raza curburii.

Mercer privi sus butucul lui Rama, aflat acum la aproape doi kilometri deasupra. Luminiţa şi siluetele minuscule conturate pe fundalul ei păreau teribil de îndepărtate. Pentru prima dată se bucura că nu vedea în toată lungimea acea scară enormă. În ciuda sîngelui rece şi a lipsei sale de imaginaţie, nu ştia cum ar fi reacţionat dacă s-ar fi zărit tîrîndu-se aidoma unei insecte într-o farfurie verticală, înaltă de şaisprezece kilometri, cu jumătate din ea atîrnîndu-i deasupra capului. Pînă atunci considerase întunericul ca pe un lucru neplăcut; în prezent era fericit de prezenţa lui.

― Nici o schimbare de temperatură, îi raportă lui Norton. Cu puţin sub punctul de îngheţ. Presiunea aerului este ridicată, aşa cum ne aşteptam ― în jur de trei sute de milibari. Chiar cu procentul scăzut de oxigen, atmosfera-i însă aproape respirabilă; mai jos nu vor fi deloc probleme, ceea ce va simplifica enorm explorarea. Aşa descoperire mai zic şi eu, pe care să putem umbla fără scafandru. Dealtfel, am să încerc un experiment.

Pe Butuc, comandantul Norton se foi un pic neliniştit. Dar dintre toţi membrii echipajului, Mercer ştia cel mai bine ce trebuia să facă. Prelevase suficiente mostre ca să fie mulţumit.

Mercer egaliza presiunile, desfăcu clama de siguranţă a căştii şi o întredeschise puţintel. Respiră prudent, apoi adînc.

Aerul de pe Rama era mort şi searbăd, ca într-o criptă într-atît de antică încît ultima urmă a distrugerii fizice dispăruse de eoni. Nările ultra-sensibile ale lui Mercer, antrenate în anii de testare a sistemelor vitale pînă la, şi dincolo de dezastru, nu reuşiră să detecteze nici un miros cunoscut. Exista un vag iz metalic, şi-şi aminti că primii cosmonauţi aselenizaţi raportaseră, la respresurizarea modulului lunar, un miros asemănător prafului de puşcă ars. Mercer îşi imagină cabina de pe Eagle contaminată de pulbere lunară. Ar fi trebuit să miroase precum Rama.

Etanşă casca la loc şi expiră din plămîni aerul străin. Nu-i dăduse nici un pic de forţă; pînă şi un alpinist aclimatizat cu vîrful Everestului ar fi murit rapid aici. Însă lucrurile urmau să se prezinte altfel la cîţiva kilometri mai jos.

Ce mai era de făcut? Nu se putea concentra, se abandonase plăcerii oferite de gravitaţia redusă. Totuşi era inutil să se obişnuiască cu ea, deoarece aveau să revină imediat în imponderabilitatea axei centrale.

― Ne întoarcem, şefule, raportă el. N-are rost să continuăm… atîta timp cît nu sîntem pregătiţi să mergem pînă la capăt.

― De acord. Vă vom cronometra, însă luaţi-o domol.

Urcînd cîte trei-patru trepte dintr-o săritură, Mercer gîndi că afirmaţia lui Calvert fusese absolut corectă; scările fuseseră construite pentru a fi urcate şi nu invers. Dacă nu priveai înapoi şi ignorai panta abruptă a curbei ascendente, urcuşul se dovedea o experienţă încîntătoare. Cu toate acestea, după vreo două sute de trepte începu să simtă furnicături în muşchii coapselor şi hotărî să încetinească. Îndrăznind să arunce o privire scurtă peste umăr, constată că ceilalţi luaseră mai devreme aceeaşi decizie şi se aflau mult mai jos pe pantă.

Urcuşul fu complet lipsit de evenimente ― aparent o succesiune nesfîrşită de trepte. Ajunşi pe platforma superioară, aflată imediat sub punte, gîfîiau deja, deşi se scurseseră numai zece minute. Făcură o pauză tot de zece minute, după care atacară ultimul kilometru vertical.

Salt… prinde treapta… salt… prinde… salt… prinde… era uşor, dar atît de monoton şi plictisitor încît exista pericolul să devină imprudenţi. La jumătatea drumului se odihniră cinci minute; crampele le strîngeau nu numai picioarele, ci şi braţele. Din nou, Mercer se consideră fericit că zărea prea puţin, din faţada verticală pe care atîrnau. Nu era dificil să-ţi închipui că puntea continua doar cîţiva metri dincolo de cercul lor de lumină, ca apoi să se sfîrşească brusc.

Salt… prinde treapta… salt… Aproape pe neaşteptate, puntea se termină cu adevărat. Se aflau înapoi în lumea lipsită de greutate a axei, printre prietenii lor nerăbdători. Expediţia durase mai puţin de o oră, şi încercau senzaţiile unei modeste glorii.

Era însă mult prea devreme ca să fie mulţumiţi de ei înşişi. În ciuda efortului, nu străbătuseră nici o optime din acea scară ciclopică…