Rendezvous cu Rama

22. NAVIGÎND PE OCEANUL CILINDRIC

La picioarele scării îi aştepta încă o surpriză. La început părea că prin tabără trecuse cineva, răsturnînd echipamentul, ba chiar luînd obiecte mici şi ducîndu-le mai departe. După o examinare rapidă, neliniştea iniţială fu înlocuită de o nemulţumire stînjenitoare.

Vinovat era doar vîntul. Deşi înainte de plecare ancoraseră toate obiectele, unele funii cedaseră, probabil în urma unor rafale extrem de puternice. Abia în cîteva zile aveau să reuşească să adune toate lucrurile împrăştiate.

Altminteri nu se observau schimbări deosebite. Acum, cînd trecuse timpul furtunilor efemere ale primăverii, obişnuita linişte a lui Rama revenise. Iar la marginea Cîmpiei se găsea un ocean calm, aşteptîndu-şi cea dintîi ambarcaţiune după un milion de ani.

― O navă nouă n-ar trebui botezată cu o sticlă de şampanie?

― Chiar dacă am avea aşa ceva la bord, n-aş permite o astfel de risipă criminală. Oricum, este prea tîrziu. E deja lansată.

― Cel puţin pluteşte. Ai cîştigat pariul, Jimmy, plătesc cînd ne întoarcem pe Pămînt.

― Să-i punem şi un nume. Vreo idee?

Subiectul comentariilor puţin măgulitoare sălta în prezent lîngă treptele ce coborau în Oceanul Cilindric. O plută mică, construită din şase butoaie goale, fixate laolaltă de o ramă uşoară de metal. Construcţia, asamblarea în Tabăra Alfa şi transportul pe roţi demontabile cale de peste zece kilometri de cîmpie, concentraseră eforturile întregului echipaj vreme de cîteva zile. Un pariu ce ar fi fost bine să fie cîştigat.

Iar trofeul îşi justifica riscul. Turnurile enigmatice ale New York-ului, sclipind în lumina lipsită de umbre la cinci kilometri depărtare, îi atrăseseră încă de la intrarea în Rama. Nimeni nu punea la îndoială faptul că oraşul acela, sau orice ar fi fost el, constituia adevărata inimă a lumii interioare. Trebuiau să ajungă în New York, chiar dacă după aceea n-aveau să mai reuşească nimic altceva.

― Tot nu i-am pus un nume. Căpitane, ce spui?

Norton rîse, după care deveni brusc serios.

― Am eu un nume. Spuneţi-i Resolution.

― De ce?

― A fost una din corăbiile lui Cook. E un nume bun… să aibă parte de el.

Urmă o tăcere, apoi sergentul Barnes, responsabila principală a vasului, solicită trei voluntari. Toţi cei prezenţi ridicară mîinile.

― Îmi pare rău, avem doar patru veste de salvare. Boris, Jimmy, Pieter, voi aţi mai navigat cîndva. Haideţi s-o încercăm!

Nimeni nu considera cîtuşi de puţin ciudat ca un sergent din executiv să preia conducerea operaţiunilor. Ruby Barnes poseda singurul certificat de marinar de la bord şi argumentul era decisiv. Condusese trimarane de cursă în Pacific şi, aparent, cîţiva kilometri de apă complet liniştită n-aveau să-i solicite mult aptitudinile.

Din clipa în care văzuse oceanul, Ruby hotărîse să execute traversarea. De mii de ani de cînd omul se luptase cu apele planetei sale, nici un matelot nu întîlnise vreodată ceva mai neobişnuit. În ultimele zile, un refren obsedant îi invadase mintea: „Navigînd pe Oceanul Cilindric… ”. Ei bine, exact asta voia să facă.

Pasagerii îşi ocupară locurile pe banchetele improvizate, iar Ruby porni demarorul. Motorul de douăzeci de kilowaţi începu să toarcă, lanţurile de transmisie scrîşniră şi Resolution ţîşni înainte în uralele spectatorilor.

Ruby sperase să atingă opt noduri cu încărcătura aceea, deşi s-ar fi mulţumit cu oricît peste cinci noduri. Cronometră o cursă de o jumătate de kilometru de-a lungul ţărmului, dus şi întors, în cinci minute şi jumătate. Ţinînd seama de viraje, însemna o viteză de şapte noduri; putea fi mulţumită.

Fără motor, numai cu trei oameni energici în ajutorul vîslei ei mai pricepute, Ruby ar fi atins un sfert din viteza respectivă. Deci chiar în eventualitatea unei defecţiuni, puteau reveni pe ţărm în cîteva ore. Acumulatorii de mare capacitate asigurau suficientă energie să ocolească întreg Rama. Pentru siguranţă, încărcaseră alte două rezerve, iar acum, cu ceaţa complet ridicată, pînă şi un marinar prudent precum Ruby ar fi pornit la drum fără busolă.

Păşi pe mal şi salută, amuzîndu-se:

― Cursa-test a lui Resolution s-a încheiat cu succes, domnule. Aşteptăm instrucţiuni.

― Perfect… amirale. Cînd puteţi s-o luaţi din loc?

― Imediat după ce încărcăm proviziile şi căpitănia portului ne dă plecarea.

― Atunci, mîine în zori.

― Am înţeles, să trăiţi!

Pe o hartă, cinci kilometri de ocean nu pare o distanţă mare; dar pe apă, lucrurile se schimbă. Călătoreau de numai zece minute şi ţărmul de cincizeci de metri al continentului nordic arăta deja surprinzător de îndepărtat. Totuşi New York-ul nu părea cîtuşi de puţin mai aproape…

Cu toate acestea, navigatorii nu erau atenţi la maluri; continuau să fie fascinaţi de minunile oceanului. Nu mai schimbau nici glumele nervoase ce punctaseră începutul călătoriei; experienţa inedită îi copleşea.

Norton medita că de fiecare dată cînd simţea că s-a obişnuit cu Rama, acesta scotea la iveală noi surprize. În timp ce Resolution înainta bîzîind monoton, avea impresia că ea este prinsă la piciorul unui val uriaş, un val curbîndu-se de ambele părţi pînă devenea vertical, se înălţa iar cele două flancuri se uneau într-un arc lichid la şaisprezece kilometri deasupra capetelor lor. În ciuda raţiunii şi logicii, nici unul dintre exploratori nu reuşea să uite ideea că, în orice clipă, acele milioane de tone de apă se puteau prăbuşi din cer.

Totuşi, se simţeau mai degrabă aţîţaţi; era numai iluzia unui pericol, fără să fie real. Desigur, doar dacă oceanul însuşi n-avea să surprindă.

Ceea ce părea o posibilitate distinctă, căci aşa cum bănuise Mercer, apa prinsese acum viaţă. Fiecare strop conţinea mii de microorganisme sferice, unicelulare, similare cu primele forme de plancton existente în mările şi oceanele Pămîntului.

Prezentau însă unele diferenţe bizare. Nu aveau nuclee, nici multe alte componente minime pentru formele de viaţă, terestre cele mai primitive. Deşi Laura Ernst, în prezent cercetător ştiinţific şi medic al navei, dovedise în mod clar că oxigenul era produs de microorganisme, acestea erau totuşi insuficiente pentru a justifica modificarea atmosferei. Ar fi trebuit să se numere nu în mii, ci în miliarde.

După un timp, Laura descoperi că numărul lor scădea rapid şi că probabil fusese mult mai mare în cursul primelor ore ale zorilor lui Rama. Părea că avusese loc o explozie de viaţă, recapitulînd istoria timpurie a Pămîntului la o scară temporală redusă de un trilion de ori. Iar acum se epuiza singură; micro-organismele plutitoare se dezintegrau, eliberînd compuşii chimici înapoi în ocean.

― Dacă veţi fi nevoiţi să înotaţi, îi prevenise Dr. Ernst pe marinari, ţineţi gurile închise. Cîteva picături nu înseamnă mare lucru… dacă le scuipaţi imediat. Dar toate sărurile acelea organo-metalice, împreună, dau o concentraţie destul de otrăvitoare şi n-am chef să caut antidotul.

Din fericire, primejdia menţionată nu se arăta a fi posibilă. Resolution putea pluti chiar dacă două dintre butoaie erau găurite (aflînd aceasta, Joe Calvert murmurase sumbru: „Amintiţi-vă de Titanic!”) Şi chiar dacă avea să se scufunde, vestele de salvare, grosolane dar eficiente, urmau să le ţină capetele deasupra apei. În plus, deşi îi avertizase în mod sever, Laura nu credea că o imersiune de cîteva clipe în ocean putea fi fatală. Fireşte, nici nu o recomanda.

După douăzeci de minute de înaintare, New York-ul nu mai constituia o insulă îndepărtată. Căpătase dimensiunile unui loc real şi detaliile întrezărite doar prin telescop sau pe fotografii mărite, apăreau în prezent ca structuri masive şi solide. Se ştia deja că „oraşul”, ca atîtea altele din interiorul lui Rama, era triplat: format din trei complexe, ori suprastructuri, identice şi circulare, înălţîndu-se pe o fundaţie prelungă şi ovală. Fotografiile făcute din Butuc indicaseră că fiece complex se diviza la rîndul său în trei sectoare egale, aidoma unul tort tăiat în felii de 120°. Amănuntul respectiv urma să simplifice mult sarcina exploratorilor: cercetarea celei de-a noua părţi din New York ar fi fost suficientă pentru a-l cunoaşte complet. Dar şi în acele condiţii, munca urma să fie extenuantă. Însemna cercetarea a cel puţin un kilometru pătrat de clădiri şi maşinării, dintre care unele se ridicau la sute de metri înălţime.

Se părea că Ramanii duseseră arta multiplicării cu trei la un înalt grad de perfecţiune. Faptul îl demonstrau sistemul de ecluze, scările Butucului, sorii artificiali… Iar acolo unde fusese într-adevăr nevoie, făcuseră chiar şi pasul următor. New York-ul constituia un exemplu de ridicare la putere a lui trei.

Ruby îndreptă ambarcaţiunea către complexul central; de aici, un şir de trepte urca din ocean pînă în vîrful peretelui, ori zidului ce înconjura insula. Exista chiar şi o dană, convenabil plasată, unde se putea ancora pluta. Zărind-o, Ruby deveni şi mai agitată. N-avea să se oprească pînă cînd nu găsea una dintre navele utilizate de Ramani la navigaţia pe acel ocean extraordinar.

Norton hotărîse să debarce primul; îşi privi tovarăşii şi le spuse:

― Aşteptaţi aici, pe plută, pînă ajung în vîrful zidului. Cînd o să flutur din mînă, să mă urmeze Pieter şi Boris. Tu, Ruby, rămîi la cîrmă, ca la nevoie să putem pleca imediat. Dacă mi se întîmplă ceva, îi raportaţi lui Karl şi executaţi instrucţiunile sale. Acţionaţi după cum credeţi de cuviinţă… dar fără acte de eroism. Limpede?

―Da, şefule. Baftă!

Comandantul Norton nu credea de fapt în noroc. Nu se avînta niciodată într-o situaţie pînă nu analiza toţi factorii implicaţi şi nu asigura o cale de retragere. Din nou însă, Rama îl forţa să-şi încalce regulile atît de bine stabilite. Aici, aproape fiecare factor era necunoscut ― aşa cum, cu trei secole şi jumătate în urmă, Pacificul şi Marea Barieră de Corali fuseseră necunoscute eroului său… Da, va avea nevoie de toată bafta posibilă ce-ar zace neutilizată prin apropiere.

Scara era pur şi simplu un duplicat al celei de pe celălalt ţărm al oceanului; cu certitudine cei rămaşi acolo îi priveau acum prin teleobiective. Şi-i priveau în „linie dreaptă”, deoarece în acea singură direcţie paralelă cu axa lui Rama, oceanul era într-adevăr orizontal. Curiozitatea făcea să fie singura masă lichidă din Univers despre care se putea spune aceasta; pe toate celelalte lumi, orice mare, ocean ori lac trebuia să urmeze suprafaţa sferică cu o curbură egală în orice direcţie.

― Sînt aproape de vîrf, rosti el pentru urechea electronică de înregistrare şi pentru secundul ce-l asculta atent, la cinci kilometri. Continuă să fie linişte… radiaţie normală. Ţin contorul deasupra capului, în caz că peretele acţionează ca un scut protector. Iar dacă de partea cealaltă există ceva ostil, va trage întîi în aparat.

Glumea, desigur. Şi totuşi de ce să rişte cînd era atît de uşor să se arate prudent?

Cînd sui ultima treaptă, constată că parapetul avea o lăţime de vreo zece metri. În partea interioară, o serie alternativă de rampe şi scări cobora pînă la nivelul principal al oraşului, aflat cu douăzeci de metri mai jos. De fapt, Norton se găsea pe un zid înalt, înconjurînd complet New York-ul şi oferindu-i o imagine panoramică.

Complexitatea peisajului era de-a dreptul uluitoare, iar primul său gest fu să facă un tur complet şi lent cu aparatul de filmat. După aceea, flutură din mînă către spectatori şi transmise dincolo de ocean:

― Nici un semn de activitate, totu-i liniştit. Urcaţi. Începem explorarea.