Rendezvous cu Rama

14. AMENINŢAREA FURTUNII

― Am solicitat întrunirea Comitetului, începu Excelenţa sa, Ambasadorul lui Marte la Uniunea Planetară, deoarece Dr. Perera are de făcut o comunicare importantă. Dînsul insistă ca, în cel mai scurt timp, să luăm legătura cu comandantul Norton folosind canalul prioritar pe care am reuşit să-l stabilim după, mi-aş permite să spun, destul de multe ale priorităţi. Raportul domnului Perera este oarecum tehnic. Înainte de a-l aborda, consider necesară o rezumare a situaţiei actuale. Dr. Price va face prezentarea. Ah, da… ni s-au transmis scuze pentru absenţe. Sir Lewis Sands nu poate fi alături de noi, deoarece prezidează o conferinţă. Dr. Taylor ne roagă de asemenea să-i iertăm absenţa.

Ultima neparticipare îl mulţumea cel mai mult. Antropologul îşi pierduse rapid interesul pentru Rama, cînd devenise clar că acesta avea să-i ofere puţine date. Ca mulţi alţii, se arătase extrem de dezamăgit aflînd că micuţa lume călătoare era moartă. Ocazia unor cărţi sau clip-uri senzaţionale despre ritualurile şi comportamentul Ramanilor se evaporase. Alţii n-aveau decît să dezgroape schelete şi să clasifice obiectele găsite; asta nu-l încînta pe Conrad Taylor. Singurul lucru care poate l-ar fi adus rapid înapoi ar fi fost vreo operă de artă deosebită, precum celebrele fresce de la Thera şi Pompei.

Thelma Price, arheologul, avea un punct de vedere complet opus. Prefera săpături şi ruine lipsite de băştinaşi, de locuitori care să interfereze cu studiile ştiinţifice. Fundul Mediteranei fusese ideal ― cel puţin pînă apăruseră cei cu sistematizarea oraşelor şi artiştii peisagişti. Rama ar fi fost şi el perfect, exceptînd amănuntul frustrant al celor o sută de milioane de kilometri despărţitori; niciodată n-avea să-l poată vizita în persoană.

― După cum ştim cu toţii, spuse ea, comandantul Norton a încheiat fără nici un fel de probleme parcurgerea unei distanţe de aproape treizeci de kilometri. A explorat canalul ciudat denumit Valea Dreaptă pe hărţile dumneavoastră. Scopul lui rămîne necunoscut, însă evident este important, căci se întinde pe toată lungimea lui Rama ― cu excepţia întreruperii date de Oceanul Cilindric. Alte două canale identice sînt dispuse la 120° în jurul circumferinţei.

Grupul s-a abătut apoi spre stînga, sau spre est dacă adoptăm convenţia Polului Nord, pînă au ajuns în Paris. După cum veţi vedea din imaginea următoare, luată cu teleobiectivul din Butuc, Parisul este alcătuit dintr-un grup de cîteva sute de clădiri, printre care se întind străzi largi.

Fotografiile au fost luate de echipa comandantului Norton cînd a ajuns la obiectiv. Dacă Parisul este un oraş, atunci e unul teribil de bizar. Observaţi că nici una dintre clădiri nu are ferestre, sau măcar uşi! Sînt nişte structuri paralelipipedice simple, toate de treizeci şi cinci de metri înălţime. De asemenea, par să răsară din sol, nu există îmbinări sau linii de demarcaţie. Priviţi acest detaliu de la baza peretelui… pătrunderea în sol este continuă.

Impresia mea e că locul acesta nu reprezintă o zonă rezidenţială, ci un ansamblu de depozite. În sprijinul acestei ipoteze, iată o altă imagine…

Şănţuleţele sau canelurile acestea, late cam de cinci centimetri, se întind de-a lungul tuturor străzilor şi în fiecare clădire intră cîte unul ― direct în zid. Există o asemănare frapantă cu şinele tramvaielor de la începutul secolului douăzeci; în mod limpede fac parte dintr-un sistem de transport.

Noi n-am considerat niciodată necesar să ramificăm transportul public pînă la pragul fiecărei case. Din punct de vedere economic, ar fi absurd; oamenii pot merge pe jos cîteva sute de metri. Dar ar avea sens dacă acele clădiri au fost utilizate pentru stocarea diferitelor materiale şi echipamente.

― Îmi permiteţi să întreb ceva? făcu ambasadorul Pămîntului.

― Desigur, Sir Robert.

― Comandantul Norton n-a pătruns în nici una din clădiri?

― Nu. Ascultîndu-i raportul, veţi înţelege că s-a simţit destul de frustrat. La un moment dat, apreciase că în clădiri se intra doar prin subteran, apoi a descoperit canelurile sistemului de transport şi a abandonat prima ipoteză.

― A încercat să intre?

― N-ar fi reuşit decît utilizînd explozivi, sau aparatură de forţă. Nu doreşte să recurgă la aşa ceva, pînă nu încearcă toate posibilităţile.

― Asta-i! strigă brusc Dennis Solomons. Scutecele!

― Pardon?

― O tehnică iniţiată acum două sute de ani, continuă istoricul de ştiinţe. I se mai spunea gogoaşa de mătase. Cînd vrei să păstrezi un obiect, îl sigilezi într-un ambalaj de plastic, apoi pompezi înăuntru un gaz inert. La început se folosea pentru protejarea echipamentului militar între războaie; cîndva s-a aplicat chiar unor vase de luptă. Este încă utilizat pe scară largă în muzeele cu spaţii de depozitare reduse; nimeni nu ştie ce se află în interiorul unor scutece vechi de o sută de ani din subsolul Smithsonian-ului.

Răbdarea nu se număra printre virtuţile lui Carlisle Perera; ardea să-şi lanseze „bomba” şi nu se mai stăpîni.

― Vă rog, domnule ambasador! Toate astea sînt foarte interesante, dar cred că informaţia mea e mai urgentă!

― Dacă nu sînt şi alte opinii… foarte bine, Dr. Perera.

Spre deosebire de Conrad Taylor, pe exobiolog Rama nu îl dezamăgise. Adevărat, nu mai nutrea speranţa să găsească viaţă, însă era absolut sigur că, mai devreme sau mai tîrziu, trebuiau să descopere unele rămăşiţe ale fiinţelor ce construiseră fantastica lume. Explorarea abia începuse, chiar dacă rămăsese atît de puţin timp pînă cînd Endeavour urma să fugă de pe orbita ei prea apropiată de Soare.

Dar în prezent, dacă toate calculele lui erau corecte, contactul cu Rama avea să fie mai scurt decît crezuse. Aceasta întrucît scăpaseră din vedere un amănunt… atît de evident, încît pînă atunci nimeni nu-l observase.

― După ultimele noastre informaţii, începu Perera, unul din grupuri a pornit deja către Oceanul Cilindric, în vreme ce comandantul Norton stabileşte o bază de aprovizionare la piciorul Scării Alfa. Intenţionează apoi să opereze în mod permanent cu cel puţin două echipe de explorare. În acest fel, el speră să utilizeze un număr limitat de oameni cu eficienţă maximă.

Planu-i bun, dar e posibil ca timpul să nu ajungă. De fapt, eu aş propune o alarmă imediată şi pregătirea pentru retragere totală în interval de douăsprezece ore. Să vă explic…

Te surprinde cît de puţini au comentat o anomalie destul de evidentă. În momentul de faţă, Rama se află în interiorul orbitei lui Venus… totuşi continuă să fie îngheţat. Dar temperatura unui obiect din zona respectivă, sub bătaia directă a razelor Soarelui, ajunge la circa cinci sute de grade!

Desigur, Rama nu a avut timp să se încălzească. În spaţiul interstelar se răcise pînă aproape de zero absolut ― minus două sute şaptezeci de grade. Acum, apropiindu-se de soare, învelişul exterior are deja temperatura plumbului topit. Cu toate acestea, interiorul se va menţine rece pînă ce căldura va străbate grosimea de un kilometru a blindajului.

Cunosc un desert extravagant cu coaja fierbinte, iar în mijloc umplut cu îngheţată… nu-mi mai amintesc cum se numeşte…

― Alaskă Fierbinte. Un fel favorit la banchetele UP, din nefericire…

― Vă mulţumesc, Sir Robert. În prezent, asta e situaţia în Rama, însă ea nu va dura. În ultimele săptămîni, căldura solară şi-a croit drum spre interior şi mă aştept ca peste cîteva ceasuri să se declanşeze o creştere bruscă a temperaturii. Totuşi, alta e problema. Pînă vom pleca noi, temperatura n-o va depăşi pe cea tropicală.

― Atunci care-i pericolul?

― Vă răspund cu un singur cuvînt, domnule ambasador. Uraganele.