Rendezvous cu Rama

11. BĂRBAŢI, FEMEI ŞI MAIMUŢE

Cu multă vreme în urmă, comandantul Norton hotărîse că anumite femei nu trebuiau admise pe navă. Absenţa gravitaţiei făcea cu bustul lor o serie de chestii care distrăgeau atenţia. Rău era şi cînd stăteau pe loc, dar cînd începeau să se mişte declanşînd vibraţii de rezonanţă, devenea mai mult decît putea suporta un bărbat cu sînge fierbinte. Norton ora absolut convins că cel puţin un accident spaţial serios se datorase neatenţiei echipajului, la trecerea prin cabina de comandă a unei femei-ofiţer bine construită din punct de vedere fizic.

Îşi expusese odată teoria medicului-şef, Laura Ernst, fără să destăinuie cine-i inspirase gîndurile. Nici nu era nevoie; se cunoşteau prea bine unul pe celălalt. Pe Pămînt făcuseră dragoste cîndva, într-un moment comun de deprimare şi singurătate. Probabil că n-aveau să mai repete experienţa (deşi, putea cineva să fie sigur de un asemenea fapt?). O mulţime de lucruri se schimbaseră pentru amîndoi. Şi totuşi, ori de cîte ori doctoriţa cea bine făcută apărea, legănîndu-se, în cabina comandantului, el simţea un fior din vechea pasiune, iar ea ştia aceasta şi amîndoi erau fericiţi.

― Bill, începu Laura, i-am examinat pe alpiniştii noştri şi iată concluziile mele. Karl şi Joe n-au nimic ― rezultatele testelor sînt normale raportate la munca pe care au efectuat-o. Will dă însă semne de epuizare, de pierdere a greutăţi corporale ― nu intru în detalii. Nu cred că execută toate exerciţiile recomandate şi nu e singurul. La centrifugă se trişează. Dacă se repetă, trebuie să cadă nişte capete. Te rog să le transmiţi.

― În regulă. Să ştii totuşi că există circumstanţe atenuante… Oamenii au tras din greu în ultima perioadă.

― Cu degetele şi cu mintea, adevărat. Dar nu cu trupurile, nu muncă adevărată, măsurată în kilogram-metri. Iar dacă-i vom explora pe Rama, avem nevoie de exerciţiu.

― Păi, putem?

― Da, dacă procedăm cu atenţie. Karl şi cu mine am elaborat un profil foarte economic, bazat pe ideea că sub Nivelul Doi ne putem dispensa de aparatura respiratorie. Bineînţeles, un noroc extraordinar ce schimbă complet unghiul de abordare al problemei, deşi n-am reuşit să mă obişnuiesc cu ideea unei lumi lipsite de oxigen… Aşadar ne mai trebuie alimente, apă şi costume termoreglabile şi… ne apucăm de treabă. Coborîrea va fi uşoară; se pare că majoritatea drumului îl putem străbate alunecînd pe balustradă.

― L-am pus pe Chips să construiască o sanie cu frînă-paraşută. Chiar dacă nu vom risca trimiţînd oamenii cu ea, o putem utiliza pentru provizii şi echipament.

― Grozav, înseamnă că drumul va dura zece minute. Altminteri ar lua mai mult de un ceas. Urcuşu-i mai greu de apreciat. Sînt de părere să încercăm, o călătorie de şase ore, incluzînd două pauze de cîte o oră. Mai tîrziu, după ce vom cîştiga experienţă ― şi ceva muşchi ― s-ar putea să reducem considerabil timpul.

― Cum stăm cu factorii psihologici?

― Dificil de considerat într-un mediu nou. Problema cea mai importantă o reprezintă întunericul.

― Vom instala faruri pe Butuc. Pe lîngă lanternele individuale, fiecare echipă va fi urmărită de un proiector.

― Bun… asta ar fi de mare ajutor.

― Încă ceva. Trimitem pentru început o echipă la mijlocul scării şi înapoi, sau coborîm de prima dată pînă jos?

― Dacă timpul ne-ar permite, eu aş fi prudentă. Dar n-a mai rămas prea multă vreme şi nu întrezăresc nici un pericol la coborîre. Vom privi în jur cînd vom ajunge acolo.

― Mulţumesc, Laura, asta voiam să aflu. Îi voi pune pe cei din Executiv să stabilească detaliile. În centrifugă îi oblig pe toţi de-acum să petreacă douăzeci de minute pe zi, la jumătate g. Te mulţumeşte?

― Nu. Acolo jos, în Rama, gravitaţia e 0, 6 g., iar eu vreau o limită de siguranţă. Să zicem trei sferturi…

― Ce?!

― Timp de zece minute…

― Aşa mai merge.

―… de două ori pe zi.

― Laura, eşti o femeie crudă şi aspră. Fie! O să le comunic vestea înainte de cină. Asta va mai reteza din pofta de mîncare.

Comandantul Norton îl vedea pentru prima dată pe Karl Mercer oarecum nesigur pe el. Vreme de cincisprezece minute discutase problema în obişnuita lui manieră competentă, însă în mod evident exista ceva ce îl rodea. Norton, deşi bănuia motivul, aşteptă răbdător ca Mercer să deschidă singur discuţia.

― Şefule, făcu Karl în sfîrşit, eşti sigur că trebuie să conduci tu expediţia? Dacă se întîmplă o chestia neplăcută, eu unul nu sînt chiar de neînlocuit. În plus, am avansat cel mai mult în Rama ― chiar dacă numai cu cincizeci de metri în plus faţă ele ceilalţi.

― Aşa este. Totuşi a sosit momentul ca trupele să fie conduse de comandantul lor. Împreună am fost de acord că expediţia asta nu-i mai riscantă decît cea dinaintea ei. La primul semn de pericol, voi urca atît de repede încît să mă pot califica pentru Olimpicele Selenare.

Aşteptă şi alte obiecţiuni, dar Karl rămase tăcut şi vizibil nemulţumit. I se făcu milă de el şi adăugă cu blîndeţe:

― Şi fac prinsoare că Joe o să ajungă înaintea mea.

Bărbatul cel voinic se destinse şi zîmbi.

― Totuşi, doream să fi ales pe altcineva, Bill.

― Am vrut un om care a mai fost acolo, iar noi doi nu putem merge simultan. Cît despre Herr Profesor Doktor Sergent Myron, Laura spune că s-a îngrăşat cu două kilograme. Nici dacă-şi rade mustaţa nu-l ajută cu nimic.

― Al treilea cine e?

― Încă nu m-am hotărît. Depinde de Laura.

― Şi ea vrea să coboare…

― Cine nu vrea? Oricum, voi fi foarte sceptic dacă va apare prima pe lista ei de aptitudini fizice.

După ce Mercer îşi strînse hîrtiile şi ieşi din cabină, Norton simţi o undă de invidie. Aproape întreg echipajul ― cel puţin optzeci la sută, după aprecierea lui ― se adaptase perfect spaţiului din punct de vedere emoţional. Cunoştea nave ale căror comandanţi reuşiseră acelaşi lucru, dar felul lor nu-l caracteriza şi pe el. Deşi la bordul lui Endeavour disciplina se baza în mare parte pe respectul reciproc dintre femeile şi bărbaţii inteligenţi şi instruiţi, comandantului îi trebuia ceva în plus pentru a-şi sublinia poziţia. Responsabilitatea lui era unică şi necesita un anumit grad de izolare faţă şi de prietenii cei mai apropiaţi. O relaţie putea să ducă la deteriorarea atmosferei, căci ar fi fost imposibil să nu fie acuzat de favoritism. Din această cauză nu se încurajau legături între indivizi despărţiţi de mai mult de două grade. Totuşi, referitor la relaţiile sexuale singura regulă pe navă suna: „Atîta vreme cît nu se petrece pe coridoare şi nu-i sperie pe cimpi…”

La bordul lui Endeavour se aflau patru super-cimpanzei. Strict vorbind, denumirea nu era corectă. Echipajul non-uman al navei nu îl formau cimpanzeii. În gravitaţie zero, o coadă mlădioasă reprezenta un avantaj enorm şi toate încercările de a-i dota cu un asemenea apendice pe oameni se soldaseră cu un eşec penibil. După rezultate la fel de nesatisfăcătoare cu primatele mari, Corporaţia Super-cimpanzeilor îşi îndreptase atenţia spre regatul maimuţelor.

Negrul, Blondul, Auriul şi Roşcatul aveau arbori genealogici cu ramuri incluzînd cele mai inteligente maimuţe din Vechea şi Noua Lume, plus gene sintetice care nu existaseră niciodată în natură. Selecţionarea şi instruirea costaseră probabil tot atît cît un astronaut, dar meritau fiece bănuţ. Nici unul nu cîntărea peste treizeci de kilograme, consumau doar jumătate din hrana şi oxigenul unui om, iar fiecare înlocuia 2,75 oameni în curăţenie, bucătărie, transport de materiale, precum şi în alte zeci de munci rutiniere.

Cifra de 2,75 o avansase Corporaţia pe baza a nenumărate studii de timp şi mişcare. Valoarea, deşi surprinzătoare şi contestată de mulţi, părea exactă. Cimpanzeii erau bucuroşi să muncească cincisprezece ore pe zi, executînd fără să se plictisească cele mai monotone sarcini. În felul acesta îi uşurau pe oameni de munci ingrate, iar pe o navă lucrul era de o importanţă capitală.

Spre deosebire de maimuţe, rudele lor cele mai apropiate, cimpii de pe Endeavour erau docili, ascultători şi lipsiţi de pretenţii. Fiind clonaţi, sexul le lipsea, ceea ce ducea la dispariţia unor probleme stingheritoare de comportament. Educaţi şi crescuţi ca vegetarieni, erau foarte curaţi şi nu miroseau. Ar fi constituit minunate animale domestice de casă, numai că, fireşte, nimeni nu şi le putea permite.

În pofida avantajelor, prezenţa cimpilor la bordul vasului ridica unele probleme. Trebuiau să aibă o secţiune separată, cu încăperile ei, inevitabil poreclită „Menajeria”. Micuţa lor cameră de joacă era impecabil întreţinută, echipată cu monitor TV şi aparatură electronică pentru jocuri şi învăţătură. Pentru a evita accidentele, li se interzicea cu desăvîrşire accesul în zonele tehnice ale navei; intrările acestor zone erau colorate în roşu, iar cîmpii fuseseră condiţionaţi la o inhibiţie psihologică în faţa culorii de avertizare.

Mai exista problema comunicării. Deşi posedau un coeficient de inteligenţă echivalent cu şaizeci şi erau capabili să înţeleagă cîteva sute de cuvinte în limba engleză, nu puteau să vorbească. Grefa de corzi vocale la primate sau maimuţe se dovedise imposibilă şi de aceea se exprimau doar prin gesturi.

Semnele de bază erau clare şi lesne de învăţat, astfel ca orice membru al echipajului să înţeleagă un mesaj simplu. Dar singurul care le vorbea fluent limba era cel ce îi avea în grijă ― Stewardul şef McAndrews.

Gluma uzuală afirma că sergentul Ravi Mc. Andrews semăna cu un cimp. Nu prea constituia o insultă, căci cu blănile lor scurte şi spicate, cu mişcările graţioase, cimpii erau animale foarte frumoase. Erau şi afectuoşi, iar fiecare membru al echipajului îşi avea favoritul său. Preferatul lui Norton se numea Auriul.

Legătura afectivă cu cimpii cauza o altă problemă menţionată adesea ca argument forte împotriva prezenţei lor în spaţiu. Fiind instruiţi numai pentru sarcini de rutină, cu un grad scăzut de dificultate, în cazul unor situaţii de alertă erau mai mult decît inutili: reprezentau un pericol atît pentru ei cît şi pentru colegii lor umani. Încercarea de a-i învăţa să folosească costumele spaţiale dăduse greş, conceptele implicate depăşind puterea lor de înţelegere.

Nimănui nu-i plăcea să abordeze acest subiect, dar cu toţii ştiau ce aveau de făcut în eventualitatea unei spargeri în blindaj, sau a ordinului de abandonare a navei. Aşa ceva se întîmplase o singură dată; îngrijitorul cimpilor îşi îndeplinise misiunea mai mult decît bine. Fusese găsit, laolaltă cu cîmpii, mort de aceeaşi otravă. După aceea sarcina respectivă a fost transferată medicului-şef, despre care se presupunea că e mai puţin implicat emoţional.

Norton se simţea uşurat că măcar această responsabilitate nu cădea pe umerii comandantului. Cunoscuse oameni pe care i-ar fi omorît cu mai puţine remuşcări decît ar fi avut pentru Auriul.