Rendezvous cu Rama

44. MOTOR COSMIC

Norton socotise că o sută de kilometri constituiau o marjă bună de securitate. Rama devenise un dreptunghi gigantic, negru, întors cu partea mai lată către ei, eclipsînd soarele. Se folosise de această ocazie pentru a-l plasa pe Endeavour la umbră, evitînd astfel solicitarea exagerată a sistemelor de răcire şi a personalului de întreţinere. Conul protector de umbră al lui Rama putea dispare dintr-o clipă în alta şi intenţiona să-l utilizeze cît mai mult cu putinţă.

Rama continua să se rotească; parcursese aproape cincisprezece grade şi era greu de crezut că nu urma o schimbare majoră de orbită. La Uniunea Planetară agitaţia se apropia de isterie, dar numai un slab ecou al ei ajungea pe Endeavour. Fizic şi psihic, echipajul era epuizat; excluzînd carturile, toată lumea dormise douăsprezece ore în şir după decolarea de la Baza Polului Nord. Din ordinul medicului, Norton însuşi fusese supus electro-sedaţiei; dar şi în aceste condiţii visase că urca pe o scară infinită.

În a doua zi petrecută la bordul navei, aproape toţi îşi reveniseră la normal. Explorarea lui Rama părea că avusese loc cu o veşnicie în urmă. Norton începu să se ocupe de problemele ivite între timp, să-şi facă planuri de viitor, refuzînd însă solicitările de interviuri care reuşiseră, nu se ştie cum, să se strecoare pe circuitele radio ale Cercetării şi chiar ale PAZEI SPAŢIALE. De pe Mercur nu le parvenise nici un mesaj; A-dunarea Generală a U. P. îşi încheiase reuniunea, deşi era pregătită să se întrunească oricînd, în termen de o oră.

Norton dormea primul său somn adevărat la treizeci de ore după abandonarea lui Rama, cînd fu scuturat violent şi trezit. Înjură buimăcit, deschise cu greu ochii către Karl Mercer… apoi, ca orice comandant adevărat, se deşteptă instantaneu.

― Şi-a oprit rotaţia?

― Da, e nemişcat ca stînca.

― Să mergem pe Punte.

Nava era în picioare. Pînă şi cîmpii pricepeau că se întîmplă ceva şi se agitau, scîncind, pînă ce sergentul McAndrews; îi potoli cu semne rapide ale mîinilor. Norton se strecură în scaunul său, fixă centurile şi se întrebă dacă nu cumva era tot o alarmă falsă.

Rama se micşorase pînă la dimensiunile unui cilindru scurt; marginea soarelui răsărea de după o muchie. Norton o pilotă pe Endeavour încetişor în umbra eclipsei artificiale şi zări splendoarea perlată a coroanei, reapărînd pe un fundal de stele strălucitoare. Se zărea o proeminenţă uriaşă, de cel puţin o jumătate de kilometru înălţime ridicîndu-se din soare, astfel încît ramificaţiile superioare semănau cu un copac de flăcări purpurii.

Deci trebuie să aşteptăm, îşi spuse el. Principalul e să nu te plictiseşti, să fii gata să reacţionezi în orice clipă, să ţii toate instrumentele şi aparatele sub observaţie, indiferent de durata aşteptării…

Ceva nu era în ordine. Cîmpul stelar tremura, de parcă Norton ar fi declanşat propulsoarele Roll. Nu atinsese însă nici o comandă şi dacă într-adevăr nava s-ar fi mişcat, ar fi simţit imediat.

― Şefule! strigă agitat Calvert de la postul ofiţerului de navigaţie, ne rostogolim… uitaţi-vă la stele! Iar instrumentele nu înregistrează nimic!

― Giroscoapele?

― Perfect normale… pe reperul zero. Totuşi ne rostogolim cu cîteva grade pe secundă!

― E absurd!

― Da… dar priviţi singur…

Cînd toate dau greş, omul trebuie să se bazeze pe simţurile sale. Norton nu se îndoia că stelele se roteau într-adevăr încet: Sirius tocmai dispărea dincolo de marginea ecranului. Fie universul, într-o rescriere a cosmologiei pre-coperniciene se hotărîse brusc să se învîrtă în jurul lui Endeavour, fie stelele erau nemişcate şi se învîrtea nava.

A doua explicaţie părea mai probabilă, deşi implica o serie de paradoxuri aparent insolvabile. Dacă nava se răsucea cu adevărat, el ar fi trebuit s-o simtă ― cu fundul pantalonilor, cum afirma proverbul. Pe deasupra, giroscoapele nu se puteam defecta toate simultan.

Mai rămînea o explicaţie. Fiecare atom al lui Endeavour se găsea sub influenţa unei forţe… şi doar un cîmp gravitaţional intens ar fi produs efectul respectiv. Cel puţin, nici un alt cîmp cunoscut…

Brusc, stelele dispărură. Discul strălucitor al soarelui apăruse din spatele paravanului lui Rama şi lumina sa le alungase de pe cer.

― Ai datele radar? Care-i dopplerul?

Norton se pregătise să audă că nici radarul nu funcţiona, dar de astă-dată fu surprins.

Rama pornise în sfîrşit să accelereze cu modesta cifră de 0, 015 g. Dr. Perera, gîndi comandantul, ar fi fost încîntat; prevăzuse maxim 0, 02. Iar Endeavour fusese cumva prins în mişcarea lui, aidoma unei crenguţe în siajul unei nave rapide…

Oră după oră, acceleraţia rămase constantă; Rama se îndepărta de Endeavour cu o viteză tot mai mare. Pe măsură ce distanţa creştea, comportamentul bizar încetă; legile normale ale inerţiei începură să acţioneze iarăşi. Puteau doar să emită ipoteze asupra energiilor ale căror efecte secundare le suportaseră un răstimp. Norton se felicita că dusese vasul la o distanţă sigură înainte ca Rama să pornească.

În ceea ce privea natura mişcării cilindrului, un singur lucru era cert; restul rămînea învăluit în mister. Nici jeturi de gaze, nici fluxuri de ioni sau plasmă nu-l transferaseră pe Rama pe noua lui orbită.

Nimeni nu sintetiză mai bine situaţia decît sergentul-profesor Myron, rostind şocat şi uluit: „S-a zis cu Legea a Treia a lui Newton”.

Cu toate astea, tot de Legea a Treia avea să depindă Endeavour în ziua următoare, folosind ultimele rezerve de combustibil pentru a-şi modifica depărtarea de soare. Deşi minoră, manevra urma să-i crească distanţa la periheliu cu zece milioane de kilometri. Era diferenţa între funcţionarea sistemelor de răcire ale navei cu nouăzeci şi cinci la sută capacitate… şi moartea prin carbonizare.

Cînd terminară de efectuat corecţia, Rama se găsea la două sute de mii de kilometri depărtare şi de-abia se mai zărea pe fundalul orbitor al soarelui. Cu ajutorul radarului continuau totuşi să-i determine cu precizie orbita; şi cu cît primeau mai multe date, cu atît erau mai uluiţi.

Verificară cifrele de cîteva ori, pînă ce nu mai reuşiră să respingă incredibila concluzie. Se părea că temerile mercurienilor, faptele de eroism ale lui Rodrigo, retorica Adunării Generale, fuseseră toate complet inutile.

Ce ironie cosmică, gîndi Norton privindu-şi socotelile, ca după un milion de ani de pilotaj perfect, calculatoarele din Rama să facă o singură şi neînsemnată greşeală ― poate schimbarea semnului unei ecuaţii din plus în minus.

Toţi fuseseră absolut convinşi că Rama va frîna treptat, astfel încît, capturat de forţa gravitaţională a soarelui, să devină o nouă planetă a Sistemului Solar. Iar acum, proceda exact pe dos.

Accelera… în cea mai proastă direcţie posibilă.

Rama se prăbuşea din ce în ce mai repede în soare.