Rendezvous cu Rama

36. SUPRAVEGHETOR-BIOT

Sergentul Peter Rousseau ştia de ce se oferise voluntar în misiunea aceea; în multe privinţe însemna împlinirea unui vis din copilărie.

Pe la şase sau şapte ani fusese fascinat de telescoape şi-şi petrecuse mare parte a timpului colecţionînd lentile de felurite tipuri şi mărimi. Le montase în tuburi de carton, sporind permanent puterea instrumentelor, pînă cînd se familiarizase cu Luna, planetele, cu staţiile spaţiale mai apropiate şi cu întregul peisaj pe o rază de treizeci de kilometri în jurul casei.

În privinţa aşezării sale avusese noroc: munţii Colorado, un peisaj măreţ şi spectaculos în oricare din direcţii. Petrecuse ore întregi explorînd, în deplină siguranţă, piscurile care, an de an, răpuneau alpiniştii neglijenţi. Deşi văzuse multe, îşi imagina încă şi mai mult. Îi plăcea să pretindă că dincolo de fiecare creastă stîncoasă, dincolo de bătaia telescopului, se întindeau tărîmuri fermecate, populate de animale fantastice. De aceea, ani în şir evită să cutreiere locurile studiate prin telescop, căci ştia că realitatea nu se confundă cu visul.

De pe axul central al lui Rama, supraveghea şi urmărea în prezent minuni mai presus de imaginaţia copilăriei. În faţa lui se întindea o lume întreagă, ce-i drept una mică. Totuşi un om îşi putea petrece întreaga viaţă explorînd patru mii de kilometri pătraţi, chiar dacă aceştia aveau un aspect mort şi uniform.

Iată însă că în Rama apăruse viaţa, cu toate posibilităţile ei infinite. Dacă roboţii biologici nu erau fiinţe vii, atunci cu siguranţă constituiau imitaţii foarte bune.

Nimeni nu ştia cine inventase cuvîntul „biot”. Termenul părea să fi apărut instantaneu, dintr-o creaţie spontană. Cu postul lui de pe Butuc, Peter căpătase titlul de Supraveghetor Biot-şef şi începea, după cum credea el, să priceapă cîte ceva din comportamentul lor.

Păianjenii erau senzori mobili, utilizînd vederea şi probabil simţul tactil pentru a examina interiorul lui Rama. La un moment dat fuseseră în număr de cîteva sute, alergînd pretutindeni, dar dispăruseră după numai două zile. În prezent devenise surprinzător să zăreşti măcar unul.

Fuseseră înlocuiţi de o menajerie întreagă de creaturi mult mai impresionante; găsirea unor denumiri nu fusese o sarcină uşoară. Apăruseră mai întîi Spălătorii-de-Geamuri, lustruind cu picioarele cu perniţe cei şase sori interiori pe toată lungimea lor. Umbrele lor enorme aruncate în partea opusă a lumii pricinuiau adeseori eclipse.

Crabul care sfîrtecase Libelula părea să fie un Gunoier. Un şir întreg de fiinţe identice invadase Tabăra Alfa şi căraseră deşeurile îngrămădite de jur împrejur; ar fi luat totul dacă Norton şi Mercer n-ar fi rămas locului, barîndu-le drumul. Confruntarea fusese neliniştitoare, însă scurtă. După aceea, Gunoierii au înţeles ce aveau voie să atingă şi ce nu, sosind la intervale regulate să vadă dacă era nevoie de serviciile lor. Aranjamentul respectiv se dovedea minunat şi indica un grad ridicat de inteligenţă, fie din partea Gunoierilor înşişi, fie din partea unei entităţi care-i controla din altă parte.

În privinţa eliminării resturilor, rezolvarea era simplă: totul se azvîrlea în ocean, unde probabil se descompunea în elemente reutilizabile. Procesul dura puţin; Resolution dispăruse peste noapte, spre marea nemulţumire a lui Ruby Barnes. Norton o consolase, spunîndu-i că-şi îndeplinise în mod strălucit misiunea şi că n-ar mai fi permis nimănui s-o folosească. Probabil Rechinii nu făceau discriminările Gunoierilor.

Nici un astronom în faţa unui corp ceresc necunoscut nu era mai fericit decît Peter, atunci cînd descoperea un nou tip de biot şi-l fotografia prin telescop. Din nefericire, se părea că speciile interesante mişunau la Polul Sud, îndeplinind sarcini misterioase în jurul Coarnelor. Din vreme în vreme, o fiinţă centipedă înzestrată cu ventuze putea fi observată explorînd chiar Cornul Mare, în timp ce în jurul vîrfurilor mai mici, Peter întrezărea o creatură masivă, o încrucişare între un hipopotam şi un buldozer. Mai vedeau chiar şi o girafă cu două gîturi, slujind probabil drept macara mobilă.

Poate că Rama, aidoma oricărui vas, avea nevoie de teste, reparaţii şi verificări după lunga ei călătorie. Echipajul începuse lucrul; cînd aveau să apară pasagerii?

Clasificarea bioţilor nu constituia principala sarcină a lui Peter; avea consemnul să supravegheze cele două sau trei grupuri de explorare, aflate permanent pe cîmpie, şi de a le avertiza la apropierea oricărei creaturi. La fiecare şase ore era înlocuit de oricine disponibil, dar fuseseră ocazii în care rămăsese la postul de observaţie douăsprezece ore în şir. Drept rezultat, cunoştea geografia lui Rama mai bine decît toţi ceilalţi. Îi era la fel de familiară ca munţii Colorado în tinereţea sa.

Cînd Jerry Kirchoff ieşi din Ecluza Alfa, Peter pricepu imediat că se petrecea ceva neobişnuit. În timpul perioadei de somn nu aveau loc transferuri de personal, iar acum, conform Timpului Misiunii, trecuse de miezul nopţii. Peter îşi aminti însă ce probleme aveau din cauza numărului restrîns de oameni, dar fu şocat de o încălcare mult mai gravă a regulamentului.

― Jerry… cine-i de cart pe navă?

― Eu, rosti calm locotenentul, desfăcîndu-şi casca. Doar nu mă crezi în stare să părăsesc puntea cînd sînt de serviciu, nu?

Introduse mîna sub costum şi scoase o cutie de conserve cu eticheta „Suc Concentrat de Portocale 5 litri”.

― Tu eşti potrivit la asta, Peter. Şeful o aşteaptă.

Peter luă cutia, apoi observă:

― Sper că are suficientă greutate. Uneori rămîn agăţate pe prima terasă.

― Mă rog, tu eşti expertul…

Ceea ce era adevărat. Observatorii din Butuc dobîndiseră suficientă experienţă în expedierea pe cîmpie a micilor obiecte uitate, sau a celor de care era stringentă nevoie. Dificultatea o reprezenta depăşirea zonei de gravitaţie redusă, fără a fi puternic influenţate de efectul Coriolis ce ar fi îndepărtat obiectul de tabără în cursul lungii rostogoliri de opt kilometri.

Peter se propti zdravăn, strînse cutia şi o azvîrli în josul feţei verticale. Nu o aruncă direct către Tabăra Alfa, ci pe o direcţie înclinată cu aproximativ treizeci de grade.

Aproape imediat, frecarea reduse viteza iniţială a proiectilului. După puţin, interveni pseudo-gravitaţia lui Rama, forţînd-o în jos cu viteză aproape constantă. Se izbi o dată la baza punţii, descrise un arc lent în aer şi trecu de prima terasă.

― Acum e-n regulă, făcu Peter. Faci pariu?

― Nu, sosi prompt răspunsul. Ştii mai multe decît mine.

― N-ai sînge de sportiv. Să-ţi mai spun ceva… se va opri la cel mult trei sute de metri de tabără.

― Asta nu-mi pare teribil de aproape.

― Cînd ai chef, încearcă. Pe Joe l-am văzut greşind cu doi kilometri.

Cutia nu mai sălta; gravitaţia devenise îndeajuns de puternică pentru a o ţine lipită de faţa curbă a Domului Nordic. Cînd ajunse la cea de a doua terasă, se rostogolea cu douăzeci ― treizeci de kilometri pe oră, viteza maximă permisă de frecare.

― Acum trebuie să aşteptăm, zise Peter aşezîndu-se înaintea telescopului, ca să poată urmări mesagerul. Va sosi în zece minute. Aha, uite-l pe şef… m-am obişnuit să-i recunosc pe oameni din unghiul ăsta… Se uită în sus, spre noi.

― Cred că telescopul îţi dă un sentiment de putere…

― Cam aşa ceva. Sînt singurul care ştie tot ceea ce se întîmplă în Rama. Cel puţin am crezut că ştiu, adăugă el semnificativ, privindu-i reprobator pe Kirchoff.

― Dacă eşti atît de curios, află că şeful şi-a terminat pasta de dinţi.

Conversaţia lîncezi, iar în cele din urmă Peter reluă:

― Regret că n-ai pariat… şeful nu are de făcut decît cincizeci de metri… Gata, a văzut-o… Misiune încheiată.

― Mulţumesc, Peter… o treabă pe cinste. Poţi merge înapoi la culcare.

― La culcare?! Sînt de veghe pînă la orele 4!

― Iartă-mă, cred totuşi că ai dormit. Altminteri, cum ai fi putut visa toate acestea?!

Norton citi mesajul de şase ori, să memoreze data. În interiorul lui Rama scurgerea timpului se ţinea greu minte; fu silit să-şi privească ceasul-calendar să constate că era ziua 315. Deci aveau la dispoziţie numai o săptămînă…

Mesajul înspăimînta nu doar prin conţinut, ci mai ales prin implicaţii. Mercurienii executaseră o lansare clandestină, lucru care în sine constituia o încălcare a Legii Spaţiului. Concluzia era evidentă; „obiectul” nu putea fi decît o rachetă.

Dar de ce? Era de necrezut, sau aproape de necrezut, că aveau să rişte primejduirea lui Endeavour. Probabil urmau să fie avertizaţi chiar de către mercurieni. În caz de pericol puteau executa desprinderea în cîteva ore, deşi ar fi făcut-o numai în caz excepţional şi la ordinul personal al Comandantului General.

Încet şi gînditor se îndreptă către Complexul de Supravieţuire improvizat şi aruncă mesajul într-un electrosan. Strălucirea orbitoare a luminii laserului sclipi prin interstiţiul de sub capac, anunţîndu-l că cerinţele de securitate fuseseră respectate. Păcat, gîndi, că nu toate problemele se rezolvau atît de rapid şi de igienic.