Rendezvous cu Rama

26. GLASUL LUI RAMA

Jimmy Pak pricepu adevărata măreţie a aventurii sale abia cînd ajunse la ţărmul Oceanului Cilindric. Pînă atunci zburase peste un teritoriu cunoscut; exceptînd o avarie a structurii de bază a Libelulei, putea oricînd să asolizeze în siguranţă şi să revină la tabără după cîteva ore de mers pe jos.

În prezent nu mai avea de ales. Dacă se prăbuşea în ocean, pesemne s-ar fi înecat în apele otrăvitoare. Iar dacă ar fi reuşit să coboare viu pe continentul sudic, probabil n-ar mai fi avut timp să se salveze înainte ca Endeavour să se desprindă de pe orbită.

În acelaşi timp, realiza că dezastrele închipuite de el erau şi cele mai improbabile. Regiunea total necunoscută deasupra căreia trecea, putea da naştere oricîtor surprize. Dacă existau aici fiinţe zburătoare cărora le tulbura traiul? Se îngrozea la gîndul unei lupte aeriene cu o creatură mai mare decît un porumbel. Cîteva ciocănituri bine plasate ar fi distrus structura Libelulei.

Totuşi, fără riscuri n-ar fi fost nici bucurie, nici senzaţia aventurii. Milioane de oameni ar fi fost fericiţi să se afle în locul său. Nu numai că mergea acolo unde nu fusese nimeni înaintea lui, dar şi acolo unde nimeni n-avea să mai ajungă vreodată. Urma să fie singurul om ce vizitase regiunile sudice ale lui Rama. De cîte ori se simţea atins de aripa spaimei îşi reamintea acest lucru.

Se obişnuise să stea suspendat în aer, cu o lume înconjurîndu-l din toate părţile. Coborînd doi kilometri sub axa centrală, căpătase o senzaţie destul de distinctă de „sus” şi „jos”.

Solul se afla la numai şase kilometri sub el, iar arcul cerului se înălţa la zece kilometri deasupra. „Londra” atîrna acolo sus, aproape de zenit; New York-ul, pe de altă parte, se afla dedesubt şi înainte.

― Libelula, îl anunţă Controlul, înregistrezi o uşoară coborîre. Te afli la două mii două sute de metri de axă.

― Mulţumesc. Voi urca înapoi. Anunţaţi-mă cînd ating două mii.

Menţinerea altitudinii constituia una din problemele importante. O tendinţă firească făcea să piardă din înălţime. Nu avea nici un fel de instrument indicator. Dacă se îndepărta de gravitaţia zero a axei, risca să nu mai poată reveni niciodată acolo. Din fericire, exista o marjă largă de siguranţă, iar din Butuc era permanent urmărit prin telescop.

Se găsea în prezent deasupra oceanului, pedalînd constant cu douăzeci de kilometri pe oră. În cinci minute avea să ajungă deasupra New York-ului; insula semăna deja cu o corabie navigînd la nesfîrşit în lungul Oceanului Cilindric.

Cînd ajunse peste New York, descrise un cerc larg, oprindu-se de cîteva ori pentru ca micuţa lui cameră TV să transmită imagini clare, lipsite de vibraţii. Panorama clădirilor, turnurilor, uzinelor, staţiilor de energie, sau a ceea ce erau ele, era fascinantă, dar în esenţă complet lipsită de sens. Indiferent cît de atent ar fi privit imaginea, nu putea înţelege nimic. Camera avea să înregistreze mai multe detalii decît ar fi asimilat el vreodată. Într-o bună zi, poate după ani şi ani, un savant va găsi în ele cheia secretelor lui Rama.

După New York, traversă cealaltă jumătate a oceanului în numai cincisprezece minute. Fără să fie conştient de acest lucru, zbura mai repede deasupra apei. Ajuns pe coasta sudică se relaxă fără să vrea, micşorînd puţin viteza. Se afla deasupra unui teritoriu complet străin, dar cel puţin solid.

De îndată ce depăşi ţărmul înalt la limita de sud a oceanului, roti camera TV pentru o vedere completă în jurul lumii.

― Grozav! se auzi Controlul. Asta îi va face fericiţi pe cartografi. Cum te simţi?

― Perfect… puţin obosit, însă nu mai mult decît m-aş fi aşteptat. Cît aproximaţi că mai am pînă la pol?

― Cincisprezece kilometri şase sute.

― Anunţaţi-mă cînd trec de zece să mă odihnesc. Şi asiguraţi-vă că nu cobor. Voi începe să urc, de la cinci kilometri.

În douăzeci de minute, Rama i se părea mai îngust. Ajunsese la capătul secţiunii cilindrice şi pătrundea în domul sudic.

Îl studiase prin telescop ore întregi şi-i învăţase geografia pe dinafară. Cu toate acestea nu era pe de-a-ntregul pregătit pentru spectacolul din jur.

Capătul sudic al lui Rama se deosebea de cel nordic din toate punctele de vedere. Nu mai adăpostea triada de punţi, platformele înguste şi concentrice, curbele coborînd în spirală pe cîmpie. În locul lor se ridica un soi de pilon central, imens, lung de peste cinci kilometri, orientat în direcţia axei. La intervale egale în jur erau dispuşi alţi şase, mai mici, cam la jumătate din înălţimea lui. Întreg ansamblul semăna perfect cu un grup de stalactite, perfect simetrice, atîrnînd de tavanul unei peşteri. Sau inversînd sistemul de coordonate, cu spirele unui templu cambodgian, construit pe fundul unui crater.

Conectate cu turnurile subţiri şi ascuţite, curbîndu-se în jos pînă se contopeau cu cîmpia, se găseau nişte contraforturi capabile să suporte greutatea unei lumi întregi. Poate că acela le şi era rolul, dacă constituiau într-adevăr subansamblele unor sisteme motoare, după cum sugerase cineva.

Locotenentul Pak se apropie cu prudenţă de arborele central, se opri din pedalat cînd mai avea o sută de metri de parcurs, şi lăsă Libelula să străbată planînd restul distanţei. Verifică nivelul radioactivităţii şi înregistră doar valoarea obişnuită din Rama. Poate că aici acţionau forţe nedetectabile de instrumentele umane, clar era un risc inevitabil.

― Ce observi? întrebă nerăbdător Controlul.

― Doar Cornul Mare… absolut neted… fără nici un semn… şi ascuţit ca un ac. Mai că mi-e frică să mă apropii de el.

Glumea doar pe jumătate. Părea aproape incredibil ca un obiect atît de masiv să se termine printr-un punct geometrie perfect. Jimmy văzuse insectare cu gîzele străpunse de bolduri şi n-avea deloc intenţia ca Libelula lui să împărtăşească o soartă asemănătoare.

Pedală încetişor pînă cînd pilonul măsură lîngă el cîţiva metri în diametru, apoi se opri din nou. Deschise un container mic şi extrase cu delicateţe o sferă de mărimea unei mingi de baseball pe care o aruncă spre stîlp. Plutind, ea desfăşură înapoia ei un fir abia vizibil.

Ventuza cu adeziv se lipi de suprafaţa curbă şi netedă şi nu se mai desprinse. Jimmy încercă struna uşor, apoi o smuci mai puternic. Precum un pescar care aduce prada la mal, apropie Libelula de vîrful proaspătului botezat „Corn Mare”, pînă ce întinzînd mîna reuşi să-l atingă.

― Cred că aţi putea spune că am executat contactul, transmise el Controlului. La pipăit aduce cu sticla… e aproape complet lipsit de rugozitate şi puţin călduţ. Ventuza adezivă a funcţionat perfect. Acum încerc receptorul… să vedem dacă şi ventuza ţine tot atît de bine… L-am conectat la sursa, recepţionaţi ceva?

Urmă o pauză lungă, după care Controlul răspunse dezamăgit:

― Absolut nimic, doar obişnuitul zgomot termic. Ce-ar fi să-l ciocăneşti cu o bucată de metal? Aflăm cel puţin dacă-i gol pe dinăuntru…

― Bine. Şi după aceea?

― Am vrea să zbori în lungul Cornului, făcînd înregistrări complete la fiecare jumătate de kilometru, şi căutînd vreun detaliu mai deosebit. Dacă apreciezi că eşti în siguranţă, poţi apoi să traversezi pînă la unul din Coarnele Mici. Dar numai şi numai dacă tu crezi că eşti în stare să revii fără probleme la 0 g.

― Trei kilometri faţă de axă… asta înseamnă cu puţin peste gravitaţia lunară. Libelula a fost proiectată pentru aşa ceva. Va trebui să trag mai tare.

― Jimmy, aici comandantul. M-am răzgîndit. Judecînd după imaginile primite, pilonii mai mici sînt identici cu primul. Filmează-i cît poţi mai bine cu transfocatorul. Nu vreau să părăseşti zona de gravitaţie redusă… decît dacă vezi ceva cu adevărat important. Atunci mai discutăm…

― Bine, şefule, făcu Jimmy şi în glas i se ghici o undă de uşurare. Am să rămîn alături de Stîlpul Mare. I-am dat drumul.

Avea senzaţia prăbuşirii într-o vale îngustă, printre munţi incredibil de înalţi şi ascuţiţi. Cornul Mare se ridica acum cu un kilometru deasupra lui, iar în jur se înălţau cele şase vîrfuri secundare. Se apropia cu rapiditate de complexul de contraforturi şi arcade zburătoare înconjurînd baza acelor piscuri. Îşi puse întrebarea dacă ar fi reuşit să aterizeze fără riscuri undeva în mijlocul ciclopicei arhitecturi. În prezent nu mai putea coborî pe Corn; gravitaţia de pe pantele tot mai largi ale acestuia crescuse prea mult pentru a fi echilibrată de forţa slabă a ventuzei.

Apropiindu-se do Polul Sud, se simţea aidoma unei rîndunici zburînd pe sub tavanul boltit al unei catedrale gigantice; deşi nici o catedrală construită vreodată nu atinsese a suta parte din dimensiunile a ceea ce se vedea înaintea lui. Se întrebă dacă într-adevăr era vorba de un altar religios, sau de ceva similar, însă abandonă repede ideea. Nicăieri în Rama nu remarcaseră urme de expresie artistică. Totul era pur funcţional. Poate că Ramanii considerau deja cunoscute secretele absolute ale Universului, nemaifiind motivaţi de dorurile şi aspiraţiile omenirii.

Gîndul era destul de înfricoşător, străin filozofiei de obicei nu prea profunde a lui Jimmy. Simţea nevoia copleşitoare de a relua contactul cu oamenii şi raportă situaţia prietenilor săi îndepărtaţi.

― Libelula, repetă, se auzi Controlul. Nu te înţeleg… transmisia-i slabă.

― Repet… mă aflu lîngă baza Cornului Mic numărul şase şi folosesc ventuza.

― Te-am înţeles doar parţial. Tu ne auzi?

― Da, perfect. Repet, perfect!

― Te rugăm începe să numeri.

― Unu, doi, trei, patru…

― Nu auzim totul. Porneşte bip-ul cincisprezece secunde, apoi revino la voce.

― Am înţeles.

Jimmy declanşă bip-ul care-l localiza oriunde în interiorul Iui Rama şi numără secundele. După aceea, întrebă nesigur:

― Ce se întîmplă? Acum mă auziţi?

Probabil că nu puteau, deoarece Controlul îi ceru cincisprezece secunde de TV. Jimmy căpătă răspuns abia după ce repetă de două ori întrebarea.

― Mă bucur că ne auzi bine, Jimmy. Emisia ta însă este ciudată. Ascultă!

Auzi prin radio fluieratul familiar al bip-ului, reprodus de pe benzile Controlului. La început normal, apoi distorsionat ciudat. Fluieratul de o mie de cicli devenise modulat de un bas, pulsînd ritmic, atît de profund încît uneori dispărea din plaja auditivă; semăna cu un flaut basso-profundo în care se auzea fiecare vibraţie individuală. La rîndul ei, modulaţia era încă o dată procesată; se ridica şi cobora, cu o perioadă de vreo cinci secunde.

Jimmy nu se gîndi nici o clipă că i se întîmplase ceva emiţătorului. Cauza era exterioară, deşi nu-şi putea închipui ce anume era, ori ce semnifica.

Controlul nu înţelegea mai multe, însă cel puţin avea o ipoteză.

― Credem că te găseşti într-un fel de cîmp foarte puternic, probabil magnetic, cu o frecvenţă de vreo zece cicli. Posibil să fie suficient de puternic ca să devină periculos. Îţi sugerăm să te îndepărtezi imediat… s-ar putea să fie prezent doar pe plan local. Conectează din nou bip-ul şi ţi-l vom retransmite. Astfel îţi vei da seama cînd scapi de interferenţă.

Jimmy desprinse grăbit ventuza şi renunţă la tentativa de coborîre. Descrise cu Libelula un cerc larg, ascultînd în tot acest timp sunetul pulsator în căşti. După numai cîţiva metri, îşi dădu seama că intensitatea scădea rapid; după cum bănuise Controlul, era extrem de localizat.

Se opri vreme de o clipă în ultimul punct unde încă îl mai auzea ca un ritm slab în adîncul creierului. Poate că tot aşa ar fi ascultat şi un sălbatic primitiv, cu o ignoranţă uluită, zumzetul grav al unui transformator energetic. Chiar şi sălbaticul ar fi ghicit că zgomotul reprezenta doar scurgerea neînsemnată a unor energii colosale, perfect controlate, aşteptînd momentul trezirii…

Indiferent ce ar fi însemnat sunetul, Jimmy fu bucuros să se îndepărteze de el. Sub arhitectura copleşitoare a Polului Sud, acesta nu era un loc de unde, singur, să asculţi glasul lui Rama.