Rendezvous cu Rama

45. PHOENIX

Pe măsură ce detaliile noii traiectorii se clarificau, era dificil de întrevăzut cum ar mai fi scăpat Rama de dezastru. Doar cîteva comete ajunseseră vreodată atît de aproape de soare; la periheliu avea să se găsească la mai puţin de o jumătate de milion de kilometri deasupra infernului de hidrogen în fuziune. Nici un fel de materie solidă nu rezista la o asemenea temperatură. Aliajul dur cu care era căptuşit Rama avea să înceapă să se topească la o distanţă de zece ori mai mare.

Endeavour depăşise deja propriul periheliu, spre uşurarea tuturor, iar în prezent se îndepărta constant de soare. Rama înainta pe orbita lui tot mai apropiată şi mai rapidă, deja în interiorul franjurilor mai lungi ale coroanei. De pe navă, actul final al dramei era observat în amănunt.

Apoi, la cinci milioane de kilometri de astru şi fără să-şi reducă acceleraţia, Rama începu să-şi ţeasă crisalida. Pînă în clipa aceea, la puterea maximă a telescoapelor lui Endeavour se zărise ca o dunguliţă strălucitoare. Brusc începu să sclipească aidoma unei stele zărite prin ceţurile orizontului. Părea că se dezintegrează; urmărind imaginea, Norton simţi o durere vie pentru pierderea unei astfel de minuni. Apoi înţelese însă că Rama nu dispăruse, ci se înconjurase cu un văl scînteietor.

După care dispăru… În locul lui rămase un obiect strălucitor, asemănător unui astru, fără să prezinte un disc vizibil ― de parcă, deodată, Rama s-ar fi contractat într-o sferă minusculă.

Trecu un timp pînă să priceapă ce se întîmplase cu adevăarat. Rama era înconjurat de o sferă perfect, reflectorizantă, cu diametrul de aproximativ o sută de kilometri. Se observa doar reflexia soarelui pe porţiunea curbată cea mai apropiată de ei. Probabil că acel înveliş protector îl ferea pe Rama de infernul solar.

Pe măsură ce orele se scurgeau, sfera îşi schimba forma. Imaginea soarelui deveni alungită, distorsionată. Sfera se transforma într-un elipsoid cu axa mare îndreptată în sensul mişcării. Abia atunci le parveniră primele rapoarte anormale de la sondele automate care, de aproape două sute de ani, ţineau permanent sub observaţie soarele.

În zona din jurul lui Rama se petrecea ceva ciudat cu cîmpul magnetic solar. Liniile de forţă lungi de un milion de kilometri, înţesînd coroana solară şi împingînd limbile de gaze ionizate cu viteze ce sfidau pînă şi strivitoarea forţă de atracţie a soarelui, se deformau în jurul elipsoidului strălucitor. Cu ochiul liber nu se vedea nimic, dar instrumentele plasate pe orbită raportau fiecare schimbare a fluxului magnetic şi a radiaţiei ultraviolete.

Deodată, modificările coroanei deveniră vizibile cu ochiul liber. Sus, în atmosfera exterioară a astrului, apăruse un tub sau un tunel uşor strălucitor, lung de o sută de mii de kilometri. Se curba uşor de-a lungul orbitei urmate de Rama, iar Rama însuşi, sau crisalida protectoare din jurul său, se zărea ca un vîrf sclipitor, gonind tot mai vijelios prin coroană de-a lungul fantomaticului tunel.

Da, îşi sporea viteza; înainta cu peste două mii de kilometri pe secundă şi nu se mai punea problema să rămînă un satelit al soarelui. Strategia ramană se limpezi, se apropiaseră atît de mult de soare să-i capteze energia şi să accelereze şi mai mult pe drumul către ţinta lor necunoscută…

Se părea însă că nu capta doar energie. Nimeni nu putea confirma presupunerea, deoarece instrumentele de observaţie cele mai apropiate se găseau la treizeci de milioane de kilometri distanţă, dar erau indicii sugerînd că materia trecea din soare în Rama însuşi, înlocuind astfel scurgerile şi pierderile cauzate de zece mii de secole petrecute în spaţiu.

Rama ocolea tot mai iute astrul, deplasîndu-se mai rapid decît oricare alt obiect ce traversase vreodată Sistemul Solar. În mai puţin de două ore, direcţia de mişcare i se schimbase cu peste nouăzeci de grade, oferind dovada finală, într-un mod dispreţuitor aproape, a totalei sale lipse de interes pentru planetele a căror linişte o tulburase în mod brutal.

În prezent ieşea de pe ecliptică, jos pe cerul sudic, nu mult sub planul în care se deplasează planetele. Deşi, cu certitudine, nu aceea reprezenta destinaţia lui finală, se îndrepta exact către Marele Nor al lui Magellan, spre spaţiile singuratice de dincolo de Calea Lactee.