Roboţii de pe Aurora

40

Părea că o dramă pe hiperunde s-a întrerupt cu un instantaneu holografic.

Nici unul dintre roboţi nu se mişca, bineînţeles, dar nu se mişcau nici Baley şi nici dr. Vasilia Aliena. Trecură clipe lungi, anormal de lungi, până ce Vasilia îşi reveni în fire şi, foarte încet, se ridică în picioare.

Chipul îi era crispat de un zâmbet lipsit de umor, iar glasul scăzut:

— Zici, Pământeanule, că am ajutat la distrugerea robotului cu aspect uman?

— La aşa ceva m-am gândit, dr. Vasilia, răspunse Baley.

— Mulţumesc pentru gând. Întrevederea s-a terminat şi dumneata vei pleca.

Arătă spre uşă.

— Mă tem că nu vreau, zise Baley.

— Nu te întreb ce vrei, Pământeanule.

— Trebuie, altfel cum mă vei face să plec împotriva dorinţei mele?

— Am roboţi care, la cererea mea, te vor da afară politicos dar hotărât şi fără să-ţi vatăme ceva, în afară de respectul de sine — dacă ai aşa ceva.

— Ai un singur robot aici. Eu am doi care nu vor permite asta.

— Am douăzeci pe care-i chem imediat.

Baley spuse:

— Dr. Vasilia, te rog să înţelegi! Ai fost surprinsă când l-ai văzut pe Daneel. Cred că, deşi lucrezi la Institutul de Robotică, unde roboţii cu aspect uman sunt la ordinea zilei, de fapt n-ai văzut niciodată unul terminat şi funcţionând. Deci nici roboţii dumitale n-au văzut vreunul. Acum uită-te la Daneel. Pare a fi om: Seamănă cu un om mai mult decât toţi roboţii care au existat vreodată, cu excepţia răposatului.

— Geloasă? Ăsta e un sentiment Pământesc. Dacă nu-l vreau pe Gremionis pentru mine, cum ar putea să-mi pese dacă el se oferă altei femei şi ea îl acceptă sau dacă altă femeie i se oferă şi el o acceptă?

— Mi s-a spus că gelozia sexuală este necunoscută pe Aurora şi sunt gata să admit că e adevărat teoretic, dar asemenea teorii rezistă rar în practică. Trebuie să fie şi unele excepţii. În plus, gelozia este, adesea, o emoţie lipsită de raţiune şi nu poate fi înlăturată doar prin logică. Totuşi, să presupunem o clipă că aşa este. Ca o a treia posibilitate, ai putea fi geloasă pe Gladia şi ai dori să-i faci rău, chiar dacă nu-ţi pasă nici un pic de Gremionis.

— Geloasă pe Gladia? N-am văzut-o decât o dată, pe hiperunde, când a sosit pe Aurora. Faptul că lumea a comentat, din când în când, că seamănă cu mine, nu m-a deranjat.

— Poate că te deranjează că se află sub tutela doctorului Fastolfe, că e preferata lui, aproape fiică, aşa cum ai fost dumneata cândva? Ţi-a luat locul.

— E binevenită s-o facă. Nici că-mi pasă.

— Chiar dacă ar fi amanţi?

Vasilia îl fixă pe Baley cu o furie crescândă, iar pe firele de păr îi apărură picături de sudoare. Spuse:

— N-are rost să discutăm asta. M-ai întrebat dacă resping acuzaţia că am ajutat la ceea ce dumneata numeşti crimă şi am respins-o. Am arătat că nu am capacitatea şi nu am motivul. Eşti liber să-ţi prezinţi cazul pe toată Aurora. Prezintă-ţi încercările prosteşti de a-mi fabrica un motiv. Susţine, dacă vrei, că am capacitatea s-o fac. Nu vei ajunge nicăieri. Absolut nicăieri.

Şi chiar dacă tremura de mânie, lui Baley i se păru că în vocea ei se simte convingerea. Ea nu se temea de acuzaţie.

Fusese de acord să-l primească, deci el era pe urma unui lucru de care ea se temea — poate îi era o teamă nebună. Dar nu de asta se temea.

Atunci, unde greşise el?

41

Baley spuse (tulburat, căutând o cale de ieşire):

— Să presupunem că îţi accept declaraţia, dr. Vasilia. Să presupunem că m-am înşelat când am bănuit că ai fi putut fi de ajutor în acest… roboticid. Chiar şi aşa, nu înseamnă că nu mă poţi ajuta.

— De ce te-aş ajuta?

— Din amabilitate omenească, răspunse Baley. Dr. Fastolfe ne asigură că n-a făcut-o el, că nu este un ucigaş de roboţi, că nu l-a scos din funcţiune pe acest robot special, Jander. Îl cunoşti pe dr. Fastolfe mai bine decât oricine, îmi închipui. Ai petrecut nişte ani într-o relaţie intimă cu el, ca fiică iubită şi în creştere. L-ai văzut în ocazii şi împrejurări în care nu l-a văzut nimeni. Oricare ar fi sentimentele dumitale actuale faţă de el, acestea nu schimbă trecutul. Cunoscându-l aşa cum îl cunoşti, poţi depune mărturie că firea lui nu-i permite să facă rău unui robot, cu siguranţă nu unui robot care reprezintă una dintre cele mai valoroase realizări ale lui. Ai fi de acord să depui în public o asemenea mărturie? Pentru toate Lumile? Ar ajuta foarte mult.

Chipul Vasiliei se înăspri:

— Fii atent la mine, zise ea răspicat, nu vreau să fiu implicată.

— Trebuie să fii implicată.

— De ce?

— Nu-i datorezi nimic tatălui dumitale? Este tatăl dumitale. Fie că acest cuvânt înseamnă sau nu ceva pentru dumneata, există o legătură biologică. Şi în afară de asta — tată sau nu — a avut grijă de dumneata, te-a crescut şi te-a educat mulţi ani. Pentru asta îi datorezi ceva.

Vasilia tremura. Era un tremur vizibil, iar dinţii îi clănţăneau. Încercă să vorbească, nu reuşi, inspiră adânc, încă o dată, apoi încercă din nou. Zise:

— Giskard, auzi tot ce se întâmplă?

Giskard înclină din cap:

— Da, Mică Domnişoară.

— Si tu, cel cu aspect uman.

— Daneel?

— Da, dr. Vasilia.

— Auzi şi tu toate astea?

— Da, dr. Vasilia.

— Întelegeţi amândoi că Pământeanul insistă ca eu să depun mărturie despre caracterul dr. Fastolfe?

Amândoi încuviinţară din cap.

— Atunci voi vorbi — împotriva voinţei mele şi la mânie. Asta pentru că simt că îi datorez acestui tată al meu un minim de consideraţie în calitate de purtător de gene şi, într-un anumit sens, în calitate de educator al meu, pentru care nu depun mărturie. Dar acum voi vorbi. Pământeanule, ascultă-mă. Dr. Han Fastolfe, cu care împart unele gene, n-a avut grijă de mine — de mine, de mine, ca fiinţă umană aparte. Pentru el n-am fost mai mult decât un experiment, un fenomen bun de observat. Baley dădu din cap:

— Nu asta am întrebat. Ea se răsti furioasă la el:

— Ai insistat să vorbesc şi voi vorbi — şi-ţi voi răspunde. Un lucru îl interesează pe dr. Fastolfe. Un lucru. Un singur lucru. Şi acesta este funcţionarea creierului. uman. El vrea să-l reducă la ecuaţii, la un labirint descurcat, la o diagramă, şi astfel să întemeieze o ştiinţă matematică a comportamentului uman care-i va permite să prevadă viitorul omului. El numeşte această ştiinţă „psihoistorie”. Nu cred că ai stat de vorbă cu el mai mult de o oră fără să-ţi pomenească de ea. E stăpânit de monomanie.

Vasilia îl privi pe Baley în faţă şi ţipă cu o bucurie răutăcioasă:

— Îmi dau seama! Ţi-a vorbit de ea. Apoi trebuie să-ţi fi spus că este interesat de roboţi doar în măsura în care aceştia îl pot apropia de creierul uman. Este interesat de roboţii cu aspect uman doar în măsura în care aceştia îl pot aduce şi mai aproape de creierul uman. Da, şi pe asta ţi-a spus-o. Teoria fundamentală care a făcut posibilă crearea roboţilor cu aspect uman a izvorât, sunt sigură, din încercarea lui de a înţelege creierul uman şi el se tine cu dinţii de această teorie şi nu vă lăsa pe nimeni s-o înţeleagă, pentru că vrea să rezolve singur problema creierului uman în totalitate, în cele două secole şi ceva care i-au mai rămas. Totul se subordonează acestui fapt. Şi asta mă includea şi pe mine, mai mult ca sigur.

Baley, încercând să-şi stăpânească furia, zise cu glas scăzut:

— În ce fel te includea pe dumneata, dr. Vasilia?

— Când m-am născut, ar fi trebuit să fiu încredinţată, cu alţii asemenea mie, unor profesionişti, care ştiu cum să aibă grijă de copii. N-ar fi trebuit să fiu lăsată singură în grija unui amator — tată sau nu, savant sau nu. Doctorului Fastolfe n-ar fi trebuit să i se îngăduie să supună un copil unui asemenea mediu şi nu i s-ar fi permis, dacă n-ar fi fost dr. Fastolfe. Şi-a folosit tot prestigiul pentru a realiza asta, şi-a achitat toate datoriile pe care le avea, a convins toate persoanele importante până ce m-a luat în stăpânire.

— Te iubea, murmură Baley.

— Mă iubea? Orice alt copil i-ar fi fost totuna, dar nu era disponibil nici un alt copil. Ceea ce dorea el era un copil în creştere în prezenţa lui, un creier în dezvoltare. Voia să facă un studiu aprofundat al metodei de dezvoltare, al modului de creştere. Voia un creier uman simplu, care devine complex, ca să-l poată studia în amănunt. În acest scop, m-a supus pe mine unui mediu anormal şi unei experimentări subtile, fără nici un fel de respect faţă de mine ca fiinţă umană.

— Nu pot crede. Chiar dacă l-ai fi interesat ca obiect de experiment, totuşi putea să ţină la dumneata ca la o fiinţă umană.

— Nu. Vorbeşti ca un Pământean. Poate pe Pământ există o oarecare consideraţie faţă de legăturile biologice. Aici nu există. Pentru el am fost un obiect de experiment. Punct.

— Chiar dacă ar fi fost aşa la început, dr. Fastolfe nu putea să nu te iubească — un obiect neajutorat încredinţat lui. Chiar dacă n-ar fi existat nici o legătură biologică, chiar dacă ai fi fost animal, să zicem, ar fi învăţat să te iubească.

— Nu mai spune! zise ea cu amărăciune. Nu cunoşti puterea indiferenţei la un om ca dr. Fastolfe. Dacă distrugerea vieţii mele l-ar fi ajutat să avanseze în cunoştinţele lui, n-ar mai fi stat pe gânduri.

— E ridicol, dr. Vasilia. Purtarea lui faţă de dumneata a fost atât de blândă şi de respectuoasă încât ţi-a trezit dragostea. Ştiu asta. Te-ai… te-ai oferit lui.

— Ţi-a spus şi asta, nu-i aşa? Da, ţi-a spus-o. Nici o clipă, nici până astăzi, nu s-ar întreba dacă o astfel de dezvăluire nu m-ar deranja. Da, m-am oferit lui şi de ce nu? Era singura fiinţă umană pe care o cunoşteam, de fapt. Faţă de mine avea o blândeţe prefăcută şi nu i-am înţeles adevăratele scopuri. Pentru mine a fost firesc. Apoi, a avut grijă să fiu stimulată sexual în anumite condiţii — condiţii puse de el. Era inevitabil să mă îndrept spre el. A trebuit s-o fac, pentru că altcineva nu mai era — şi a refuzat.

— Şi pentru asta l-ai urât?

— Nu. Nu la început. Nu, timp de mulţi ani. Chiar dacă dezvoltarea mea sexuală era slabă şi deformată, cu efecte pe care le simt până în ziua de azi, nu l-am condamnat. Nu ştiam tot. Găseam scuze pentru el. Era ocupat. Îi avea pe ceilalţi. Îi trebuiau femei mai în vârstă. Ai fi mirat de naivitatea cu care găseam motive pentru refuzul lui. Doar câţiva ani mai târziu mi-am dat seama că era ceva ce nu mergea şi am reuşit să aduc vorba despre asta pe faţă. „De ce m-ai refuzat?” am întrebat. „Dacă mi-ai fi făcut plăcerea, m-ai fi pus pe calea cea bună şi aş fi rezolvat totul.”

Se opri, înăbuşindu-se, şi îşi acoperi ochii o clipă. Baley aşteptă, încremenit de jenă. Roboţii nu păreau deloc impresionaţi (incapabili să simtă, după câte ştia Baley, orice echilibru sau dezechilibru al conexiunilor pozitronice care ar fi putut produce o senzaţie asemănătoare întrucâtva cu jena omenească).

Ea vorbi, mai calmă:

— A evitat întrebarea cât de mult a putut, dar i-am pus-o întruna, iar şi iar: „De ce m-ai refuzat?” „De ce m-ai refuzat?” Nu ezita deloc dacă era vorba de sex. Ştiu că de câteva ori m-am întrebat dacă nu cumva prefera bărbaţii. Când nu e vorba de copii, preferinţele personale în acest domeniu nu contează prea mult şi unii bărbaţi pot considera femeile dezgustătoare sau invers. Oricum, nu aşa stăteau lucrurile cu acest bărbat căruia dumneata îi spui tatăl meu. Îl plăceau femeile — uneori femei tinere — la fel de tinere cum eram eu când m-am oferit prima oară. „De ce m-ai refuzat? În cele din urmă mi-a răspuns — şi te poftesc să ghiceşti care a fost răspunsul lui.

Se opri şi aşteptă, batjocoritoare. Baley se agită stingherit şi mormăi:

— Nu voia să facă dragoste cu fiica lui?

— O, nu fi prost. Ce importanţă are? Dacă ţinem seama de faptul că abia dacă există vreun bărbat pe Aurora care să ştie cine e fiica lui, orice bărbat făcând dragoste cu orice femeie mai tânără decât el cu câteva decenii ar putea fi… Dar nu contează, e clar ca bună ziua. Ceea ce a răspuns el — ah, cum îmi amintesc cuvintele! — a fost: „Tu, proasto! Dacă m-aş încurca astfel cu tine, cum mi-aş mai menţine obiectivitatea — şi la ce mi-ar folosi să te studiez în continuare?” Vezi, pe atunci ştiam de interesul lui pentru creierul uman. Ba chiar îi călcam pe urme şi eram pe cale să devin robotician pe cont propriu. Am lucrat cu Giskard în acest sens şi am făcut experienţe cu programarea lui. Şi m-am descurcat foarte bine, nu-i aşa, Giskard?

Giskard spuse:

— Într-adevăr, Mică Domnişoară.

— Dar înţelegeam că acest bărbat, căruia îi spui tatăl meu, nu mă considera fiinţă umană. Dorea să mă vadă distrusă pe viaţă, mai degrabă decât să-şi rişte obiectivitatea. Observaţiile lui însemnau mai mult pentru el decât normalitatea mea. De atunci, am ştiut ce eram eu şi ce era el — şi l-am părăsit.

Liniştea plutea greu în aer.

Lui Baley îi vâjâia uşor capul. Voia să întrebe: „Nu puteai să nu ţii seama de egocentrismul unui mare savant? De importanţa unei probleme mari? Nu puteai să fii îngăduitoare cu ceva spus, poate, la supărare de cineva forţat să discute despre un lucru pe care nu voia să-l discute? Oare mânia de acum a Vasiliei nu era cam acelaşi lucru?” Oare preocuparea pentru propria ei „normalitate” (orice ar fi vrut să spună cu asta), excluzând, poate, două dintre cele mai importante probleme cu care se confrunta omenirea — natura creierului uman şi colonizarea Galaxiei — nu reprezenta un egocentrism asemănător, mai puţin scuzabil?

Dar nu putea întreba nimic din toate astea. Nu ştia cum s-o facă astfel încât femeia să înţeleagă ceva, şi nici nu era sigur că ar fi înţeles-o, dacă ea ar fi răspuns. Ce căuta el în Lumea asta? Nu le înţelegea metodele, oricât i-ar fi explicat. Nici ei nu puteau să înţeleagă asta.

Zise, obosit:

— Îmi pare rău, dr. Vasilia. Îmi dau seama că eşti supărată, dar dacă ai lăsa o clipă supărarea şi te-ai gândi, în schimb, la problema doctorului Fastolfe şi la robotul ucis, ai vedea că ne ocupăm de două lucruri diferite. E posibil ca dr. Fastolfe să fi dorit să te observe într-un mod detaşat şi obiectiv, chiar şi cu preţul nefericirii dumitale, şi totuşi să se afle la o distanţă de ani-lumină de dorinţa de a distruge un robot cu aspect uman.

Vasilia se înroşi. Ţipă:

— Nu înţelegi ce-ţi spun, Pământeanule? Crezi că ţi-am povestit toate astea pentru că îmi închipui că dumneata — sau oricine altcineva — ai fi interesat de trista poveste a vieţii mele? În plus, crezi că-mi place să-mi deschid inima în felul ăsta? Îţi povestesc totul doar ca să-ţi arăt că dr. Han Fastolfe — tatăl meu biologic, cum scoţi mereu în evidenţă — l-a distrus, într-adevăr, pe Jander. Sigur că a făcut-o. M-am abţinut s-o spun pentru că nimeni — până la dumneata — n-a fost atât de nebun să mă întrebe şi din cauza unor rămăşiţe prosteşti de respect pe care le am faţă de acel om. Dar acum, că m-ai întrebat, o spun şi, pe Aurora, voi continua s-o spun oricui. Dacă trebuie, în public. Dr. Han Fastolfe l-a distrus, într-adevăr, pe Jander Panell. Sunt sigură de asta. Eşti mulţumit?

42

Baley o privi îngrozit pe femeia isterizată.

Se bâlbâi şi începu din nou:

— Nu înţeleg deloc, dr. Vasilia. Te rog să te linişteşti şi să te gândeşti. De ce l-ar distruge dr. Fastolfe pe robot? Ce are asta a face cu purtarea lui faţă de dumneata? Crezi că e vorba de nişte represalii împotriva dumitale?

Vasilia respira iute (Baley observă fără intenţie că, deşi Vasilia era la fel de fragilă ca şi Gladia, avea sânii mai mari) şi păru că se sileşte să-şi stăpânească vocea. Spuse:

— Nu ţi-am spus, Pământeanule, că pe Han Fastolfe îl interesa observarea creierului uman? N-a ezitat să-l pună în condiţii de stres ca să observe rezultatele. Şi prefera creierele neobişnuite — cel al unui copil, de exemplu — ca să le poată urmări dezvoltarea. Orice creier, numai să nu fie unul obişnuit.

— Dar ce legătură are asta cu…

— Întreabă-te, atunci, de unde interesul ăsta faţă de femeia cea străină?

— Gladia? L-am întrebat şi el mi-a spus. I-a amintit de dumneata, iar asemănarea este, într-adevăr, remarcabilă.

— Si când mi-ai vorbit mai devreme despre asta, m-am amuzat şi te-am întrebat dacă îl crezi. Te întreb din nou. Îl crezi?

— De ce nu l-aş crede?

— Pentru că nu e adevărat. Poate că asemănarea i-a atras atenţia, dar principala cauză a interesului lui este că femeia cea străină e… diferită de cele de pe Aurora. A fost crescută pe Solaria. Deci ar putea studia un creier modelat altfel decât ale noastre şi ar putea obţine o perspectivă interesantă. Nu înţelegi? Atunci, de ce este interesat de dumneata, Pământeanule? E atât de prost să creadă că poţi rezolva o problemă Auroriană când nu ştii nimic despre Aurora?

Daneel interveni brusc, din nou, iar Baley tresări când îi auzi vocea. Daneel zise:

— Dr. Vasilia, partenerul Elijah a rezolvat o problemă pe Solaria, deşi nu ştia nimic despre Solaria.

— Da, spuse Vasilia iritată, aşa au văzut toate Lumile în programul de pe hiperunde. Şi fulgerul poate să lovească, dar nu cred că Han Fastolfe îşi închipuie că va lovi de două ori în acelaşi loc, una după alta. Nu, Pământeanule, a fost atras de dumneata, în primul rând, pentru că eşti Pământean. Ai un alt creier străin, pe care îl poate studia şi manipula.

— Cu siguranţă nu crezi, dr. Vasilia, că el ar risca probleme vitale pentru Aurora şi ar chema pe cineva pe care-l ştia că nu-i e de folos doar ca să studieze un creier neobişnuit.

— Bineînţeles că ar face-o. Tocmai asta vreau să-ţi spun. Nu există criză cu care s-ar putea confrunta Aurora pe care el s-o creadă, măcar o clipă, la fel de importantă ca problema creierului. Îţi pot spune exact ce ţi-ar răspunde, dacă l-ai întreba. Aurora poate să se înalţe sau să se prăbuşească, să înflorească sau să decadă, şi asta ar fi o preocupare neînsemnată pe lângă problema creierului, pentru că dacă fiinţele umane ar înţelege cu adevărat creierul, tot ce s-ar pierde într-un mileniu de nepăsare sau decizii greşite s-ar recâştiga într-un deceniu de dezvoltare umană dirijată cu înţelepciune de visul lui de „psihoistorie”. Ar folosi acelaşi argument pentru a justifica orice — minciuni, cruzime, orice — spunând că totul este menit să servească avansării în cunoaşterea creierului.

— Nu pot să cred că dr. Fastolfe ar fi crud. Este cel mai bun om.

— Zău? De când stai cu el?

Baley zise:

— Câteva ore pe Pământ acum trei ani. De o zi, acum, aici, pe Aurora.

— O zi întreagă. O zi întreagă. Eu am stat cu el treizeci de ani aproape continuu şi de atunci îi urmăresc cariera de la distanţă, cu oarecare atenţie. Si dumneata ai stat cu el o zi întreagă, Pământeanule? Ei bine, în această singură zi, n-a făcut nimic să te înspăimânte sau să te umilească?

Baley tăcu. Se gândi la atacul brusc, cu recipientul pentru mirodenii, când îl salvase Daneel; la Personala atât de dificilă din cauza camuflajului ei; la plimbarea prelungită în Exterior, care trebuia să-i testeze capacitatea de a se adapta în aer liber.

Vasilia zise:

— Văd că a făcut-o. Chipul dumitale, Pământeanule, nu e aşa de impenetrabil cum îţi închipui. Te-a ameninţat cu Sondajul Psihic?

— A fost pomenit, răspunse Baley.

— O zi — şi a fost deja pomenit. Presupun că te-a făcut să nu te simţi bine?

— Da.

— Şi că n-avea nici un rost să fie pomenit?

— O, ba a fost, zise Baley repede. Îi spusesem că, o clipă, m-am gândit la ceva ce apoi mi-a scăpat şi a fost firesc să sugereze că un Sondaj Psihic m-ar putea ajuta să regăsesc acel gând.

— Nu, n-a fost, spuse Vasilia. Sondajul Psihic nu poate fi folosit cu destulă fineţe pentru asta şi, dacă s-ar încerca, sunt şanse considerabile să se producă o vătămare permanentă a creierului.

— Cu siguranţă că nu dacă este condus de un expert… de dr. Fastolfe, de exemplu.

— De el? Nu cunoaşte Sondajul de la început până la sfârşit. Este teoretician, nu tehnician.

— De altcineva, atunci. De fapt, el nu s-a numit.

— Nu, Pământeanule. De nimeni. Gândeşte-te! Gândeşte-te! Dacă Sondajul Psihic ar putea fi folosit în siguranţă asupra fiinţelor umane, de către oricine, şi dacă Han Fastolfe ar fi atât de preocupat de scoaterea robotului din funcţiune, atunci de ce n-a sugerat ca Sondajul Psihic să se efectueze asupra lui?

— Asupra lui?

— Să nu-mi spui că nu te-ai gândit la asta. Orice persoană cu judecată ar ajunge la concluzia că Fastolfe e vinovat. Singurul aspect in favoarea nevinovăţiei lui este că el însuşi insistă că e nevinovat. Păi, atunci, de ce nu se oferă să-şi dovedească nevinovăţia cu ajutorul probei psihice, ca să arate că nu poate fi găsită nici o urmă de vină în scobiturile creierului lui? A sugerat el aşa ceva, Pământeanule?

— Nu, n-a sugerat. Cel puţin, nu mie.

— Pentru că ştie foarte bine că este un pericol mortal. Totuşi, nu ezită să sugereze asta în cazul dumitale, doar ca să observe cum îţi funcţionează creierul la stres, cum reacţionezi la spaimă. Sau, poate, îi trece prin cap că, oricât de periculos ar fi Sondajul pentru dumneata, ar putea rezulta nişte date interesante pentru el, în privinţa creierului dumitale modelat ca pe Pământ. Spune-mi, atunci, asta nu-i cruzime?

Baley făcu un gest cu mâna dreaptă, ca şi cum ar fi dat toate astea deoparte:

— În ce fel se potrivesc lucrurile astea cu cazul de faţă, cu roboticidul?

— Femeia de pe Solaria, Gladia, a fost remarcată de tatăl meu cel de odinioară. Ea avea un creier interesant — din punctul lui de vedere. Aşa că i-a dat robotul, pe Jander, ca să vadă ce se întâmplă când o femeie care n-a fost crescută pe Aurora este pusă faţă în faţă cu un robot asemănător cu omul în cele mai mici amănunte. El ştia că o femeie de pe Aurora l-ar folosi imediat pe robot pentru relaţii sexuale şi nu s-ar jena s-o facă. Eu aş fi avut unele probleme, recunosc, pentru că n-am fost crescută normal, dar nici o Auroriană obişnuită n-ar fi avut. Pe de altă parte, femeia de pe Solaria ar fi avut o grămadă de probleme, pentru că a fost crescută într-o Lume plină la maximum de roboţi şi are concepţii neobişnuit de rigide în legătură cu roboţii. Înţelegi, diferenţa ar fi fost foarte interesantă pentru tatăl meu, care încerca, din aceste variaţii, să-si construiască teoria funcţionării creierului. Han Fastolfe a aşteptat o jumătate de an ca femeia de pe Solaria să fie pe punctul de a face primele abordări experimentale…

Baley o întrerupse:

— Tatăl dumitale nu ştia absolut nimic despre relaţia dintre Gladia şi Jander.

— Cine ţi-a spus asta, Pământeanule? Tatăl meu? Gladia? Dacă a fost primul, mintea, bineînţeles; dacă a fost cea de-a doua, pur şi simplu nu ştia. Poţi fi sigur că Fastolfe ştia ce se petrece; trebuia să ştie, pentru că făcea parte din studiul lui referitor la adaptarea unui creier în condiţiile de pe Solaria. Şi pe urmă el s-a gândit — şi sunt sigură că aşa a fost, de parcă i-aş citi gândurile — ce s-ar întâmpla acum, când femeia a început să se bizuie pe Jander, dacă dintr-o dată, fără motiv, l-ar pierde. Ştia ce-ar face o femeie de pe Aurora. Ar fi puţin dezamăgită şi apoi ar căuta un înlocuitor, dar ce-ar face o femeie de pe Solaria? Aşa că a aranjat să-l scoată pe Jander din funcţiune…

— Să distrugă un robot de o valoare inestimabilă numai pentru a-si satisface o curiozitate deşănţată?

— E monstruos, nu-i aşa? Dar aşa ar face Han Fastolfe. Aşa că întoarce-te la el, Pământeanule, şi spune-i că jocul lui s-a terminat. Dacă planeta, în general, nu-l crede vinovat acum, cu siguranţă că-l va crede după ce voi spune ce am spus.

43

Baley rămase ameţit multă vreme, în timp ce Vasilia îl privea cu un fel de încântare nemiloasă, cu chipul aspru, total diferit de al Gladiei. Părea că nu mai e nimic de făcut…

Baley se ridică, simţindu-se bătrân — mult mai bătrân decât cei patruzeci şi cinci de ani standard ai lui (vârsta unui copil pentru aceşti Aurorieni). Până acum, tot ce făcuse nu dusese la nimic. La mai rău decât nimic, pentru că, la fiecare mişcare de-a lui, frânghiile păreau că se strâng în jurul lui Fastolfe.

Privi în sus spre tavanul transparent. Soarele era pe cer, dar probabil că se îndrepta spre apus, pentru că era mai întunecat. Şiruri de nori subţiri îl acopereau din când în când. Vasilia păru să-şi dea seama şi ea de asta. Îşi mişcă un braţ pe masa lungă lângă care stătea şi transparenţa tavanului dispăru. În acelaşi timp camera fu inundată de o lumina strălucitoare, de aceeaşi nuanţă portocalie cu a soarelui. Spuse:

— Cred că întrevederea s-a terminat. Nu mai am de ce să te văd, Pământeanule — nici dumneata pe mine. Poate ar fi mai bine să pleci de pe Aurora. I-ai făcut — zâmbi cu tristeţe şi pronunţă următoarele cuvinte aproape cu sălbăticie — tatălui meu destul rău, cu toate că nici pe departe atâta cât merită.

Baley făcu un pas înspre uşă, iar cei doi roboţi se apropiară de el. Giskard întrebă încet:

— Vă simţiţi bine, domnule?

Baley dădu din umeri. Ce să răspundă?

Vasilia strigă:

— Giskard! Când dr. Fastolfe va considera că nu-i mai eşti de trebuinţă, vii în echipa mea?

Giskard o privi liniştit:

— Dacă dr. Fastolfe îmi va permite, aşa voi face, Mică Domnişoară.

Zâmbetul ei se încălzi:

— Te rog, Giskard. Mi-a fost întruna dor de tine.

— Eu mă gândesc adesea la dumneata, Mică Domnişoară.

Baley se întoarse de la uşă:

— Dr. Vasilia, aveti o Personală pe care aş putea-o folosi?

Ochii Vasiliei se măriră:

— Bineînţeles că nu, Pământeanule. Ici şi colo, la Institut, există Personale Comune. Roboţii dumitale vor şti să te conducă.

El o privi şi dădu din cap. Nu era de mirare că nu voia ca un Pământean să-i infecteze încăperile, şi totuşi asta îl enerva.

Spuse, mai mult cu mânie, decât cu judecată:

— Dr. Vasilia, în locul dumitale n-aş vorbi despre vina doctorului Fastolfe.

— Ce mă poate opri?

— Pericolul că pot descoperi afacerile dumitale cu Gremionis. Dumneata ai fi în pericol.

— Nu fi ridicol. Ai recunoscut că n-a existat nici o conspiraţie între mine şi Gremionis.

— Nu tocmai. Am admis că există motive pentru a trage concluzia că n-a existat o conspiraţie directă între dumneata şi Gremionis ca să-l distrugeţi pe Jander. Rămâne posibilitatea unei conspiraţii indirecte.

— Eşti nebun. Ce este o conspiraţie indirectă?

— Nu sunt pregătit să discut asta în faţa roboţilor doctorului Fastolfe — doar dacă insişti. Si de ce ai face-o? Ştii foarte bine ce vreau să spun.

Nu exista nici un motiv ca Baley să-şi închipuie că ea ar accepta această cacealma. Putea, doar, să înrăutăţească şi mai mult situaţia. Dar n-a înrăutăţit-o! Vasilia păru că vrea să se închidă în ea, încruntându-se.

Baley se gândi: „Deci există o conspiraţie indirectă, oricare ar fi ea, şi asta ar putea s-o reţină până ce-mi descoperă cacealmaua.

Baley zise puţin mai înviorat:

— Repet, nu spune nimic despre dr. Fastolfe.

Dar, desigur, el nu ştia cât timp a obţinut, poate că foarte puţin.