Roboţii de pe Aurora

60

Baley simţi strânsoarea puternică a lui Daneel pe braţe, mai jos de umeri. Se opri şi se chinui să nu mai scoată sunetul ăsta copilăresc. Simţea cum tremură.

Daneel spuse cu nemărginit respect:

— Partenere Elijah. e o furtună — aşteptată, prevăzută, normală.

— Ştiu asta, şopti Baley.

Într-adevăr, ştia. Furtunile fuseseră descrise de nenumărate ori în cărţile pe care le citise, de ficţiune sau nu. Le văzuse în imagini holografice şi în spectacole de pe hiperunde — sunet, aspect, tot. Partea adevărată, totuşi, sunetul şi aspectul normal, nu pătrunsese niciodată în măruntaiele Oraşului şi, de fapt, nu încercase niciodată în viaţă aşa ceva.

Cu tot ce ştia — teoretic — nu putea înfrunta — visceral — realitatea. În ciuda descrierilor, a culegerilor de texte, a fotografiilor mici şi a imaginilor văzute pe ecrane mici, a sunetelor înregistrate; în ciuda acestor lucruri, habar n-avea că fulgerele sunt atât de luminoase şi că străbat cerul în felul ăsta; că sunetul este un bas care vibrează aşa de tare deasupra unei Lumi pustii; că şi una, şi alta, sunt aşa de imprevizibile; şi că ploaia poate să semene cu o găleată de apă răsturnată, care curge întruna.

Murmură disperat:

— Nu pot ieşi acolo.

— Nu va trebui s-o faci, zise Daneel imediat. Giskard aduce vehiculul. Ţi-l va trage chiar în faţa uşii. Nici o picătură de ploaie n-o să cadă pe tine.

— De ce nu aşteptăm până se termină?

— Nu te sfătuiesc deloc să faci asta, partenere Elijah. Ploaia va mai continua cel puţin până după miezul nopţii şi, dacă Preşedintele soseşte mâine dimineaţă, aşa cum a dat de înţeles dr. Amadiro, ar fi bine să petreci seara consultându-te cu dr. Fastolfe.

Baley se sforţă să se întoarcă în partea de unde venise şi-l privi pe Daneel în ochi. Aceştia păreau foarte îngrijoraţi, dar Baley se gândi, cu tristeţe, că asta era numai interpretarea lui despre aspectul acelor ochi. Robotul nu avea sentimente, ci doar derivaţii pozitronice, care imitau sentimentele. (Şi poate că nici oamenii nu aveau sentimente, ci doar derivaţii pozitronice interpretate ca sentimente.)

Era conştient că Amadiro plecase. Spuse:

— Amadiro m-a întârziat intenţionat, insistând să intru în Personală, vorbind fără rost, împiedicându-vă, pe tine şi pe Giskard, să-l întrerupeţi şi să mă preveniţi despre furtună. A insistat chiar să mă convingă să fac turul clădirii cu el sau să cinez cu el. S-a oprit numai la zgomotul furtunii. Asta aştepta el.

— S-ar putea. Dacă furtuna te reţine aici acum, asta poate fi ceea ce aşteaptă el.

Baley oftă:

— Ai dreptate. Trebuie să plec… cumva.

Şovăind, făcu un pas înspre uşă, care era tot deschisă, încă acoperită de cenuşiul închis al ploii care cădea. Un al doilea pas. Si încă unul… sprijinindu-se greu pe Daneel. Giskard aştepta liniştit la uşă. Baley se opri şi închise ochii o clipă. Apoi vorbi cu glas scăzut, mai mult pentru el, decât pentru Daneel:

— Trebuie s-o fac.

Şi înaintă din nou.

61

— Vă simţiţi bine, domnule? întrebă Giskard.

Era o întrebare prostească, impusă de programarea robotului, se gândi Baley, deşi nu era mai rea decât întrebările groaznic de nepotrivite pe care le puneau, uneori, fiinţele umane, în afara programării sau a etichetei.

— Da, răspunse Baley, cu o voce pe care încercă — şi nu reuşi — să o facă mai puternică decât o şoaptă răguşită.

Era un răspuns fără rost la o întrebare prostească, pentru că Giskard, aşa robot cum era, îşi dădea, desigur, seama că Baley nu se simţea bine şi că răspunsul lui era o minciună sfruntată. Oricum, răspunsul fu dat şi primit şi îl scuti pe Giskard de următorul pas.

Spuse:

— Acum mă duc să iau vehiculul aeropurtat şi să-l aduc în faţa uşii.

— Va funcţiona… cu toată această… această apă, Giskard?

— Da, domnule. E o ploaie obişnuită.

Ieşi, mergând drept prin ploaie. Fulgerele luminau aproape întruna şi tunetele erau un mârâit surd care ajungea la intensitatea maximă în câteva minute.

Pentru prima oară în viaţa lui, Baley se pomeni că invidiază un robot. Închipuie-ţi, să poată merge prin asta; să nu-i pese de apă, de vreme, de sunete; să poată ignora peisajul şi să aibă o aşa-zisă viaţă plină de curaj; să nu cunoască teama sau durerea sau moartea, pentru că nu există durere sau moarte. Şi totuşi, să nu poată gândi cu capul lui, să nu aibă fărâme de intuiţie… Aceste însuşiri meritau preţul plătit de oameni pentru ele? Deocamdată, Baley nu putea spune. Ştia că, de îndată ce va învinge teama, nici un preţ nu va fi prea mare pentru om. Dar acum, când nu simţea decât cum îi bate inima şi îl lasă nervii, nu putea să nu se întrebe la ce-i folosea să fie om, dacă nu era în stare să depăşească această spaimă cuibărită adânc în suflet, această agorafobie puternică.

Şi totuşi, stătuse aproape două zile în aer liber şi reuşise să se simtă bine. Dar teama nu fusese învinsă. Acum ştia. O înăbuşise gândindu-se intens la alte lucruri, dar furtuna nesocotise toată intensitatea gândului. Nu putea îngădui aşa ceva. Dacă toate astea piereau — gândire, mândrie, voinţă — va trebui să se întoarcă la ruşine. Nu se putea pierde cu firea sub privirea impersonală, superioară a roboţilor. Ruşinea trebuia să fie mai puternică decât teama. Simţi braţul puternic al lui Daneel în jurul taliei şi ruşinea îl împiedică să facă lucrul după care tânjea — să se întoarcă şi să-si ascundă faţa la pieptul robotului. Poate că n-ar fi rezistat, dacă Daneel ar fi fost om…

Pierduse legătura cu realitatea, pentru că auzise vocea lui Daneel ca de la mare distanţă. Suna de parcă Daneel simţea ceva asemănător cu panica:

— Partenere Elijah, mă auzi?

Vocea lui Giskard, de la aceeaşi distanţă, zise:

— Va trebui să-l cărăm.

— Nu, murmură Baley, lăsaţi-mă să merg.

Poate că ei nu-l auzeau. Poate că el nici nu vorbea, ci numai credea că vorbeşte. Se simţi ridicat de la pământ. Braţul stâng îi atârna moale şi el se căzni să-l ridice, să-l pună pe umărul cuiva, să se înalţe de la mijloc în sus, să bâjbâie pe podea cu picioarele şi să stea drept. Dar braţul stâng continua să-i atârne moale şi toată truda lui fu în zadar.

Era conştient că se deplasa prin aer şi simţi o rafală de stropi pe faţă. Nu apă propriu-zisă, ci stropi de aer umed. Apoi urmă apăsarea unei suprafeţe solide pe partea lui stângă, alta mai moale pe partea lui dreaptă. Se afla în vehiculul aeropurtat, făcut din nou sandviş între Giskard şi Daneel. Lucrul de care îşi dădea cel mai bine seama era că Giskard era ud. Simţi cum îl inundă un jet de aer cald. Afară era un întuneric aproape total, iar pe geam se scurgea o peliculă de apă. Apoi se lăsă o beznă totală. Zgomotul făcut de jet, în timp ce vehiculul se ridica deasupra gazonului şi se legăna, acoperi tunetul şi păru să-i smulgă dinţii.

Giskard spuse:

— Îmi pare rău că vă produc neplăcere cu suprafaţa mea udă, domnule. Mă voi usca repede. Vom aştepta puţin aici, până ce vă reveniţi.

Baley respira mai uşor. Se simţea protejat de minune şi confortabil. Se gândi: „Vreau înapoi în Oraşul meu. N-au decât să colonizeze cei din Spaţiu tot Universul. Pământul e tot ce ne trebuie.” Şi chiar în timp ce gândea aşa, ştia că nu el, ci nebunia lui credea asta.

Simţi nevoia să-şi ocupe mintea cu ceva. Vorbi pierit:

— Daneel?

— Da, partenere Elijah?

— În legătură cu Preşedintele, crezi că Amadiro aprecia corect situaţia când presupunea că Preşedintele va pune capăt investigaţiei, sau spunea doar ce dorea el să fie?

— Poate că Preşedintele, partenere Elijah, îi va primi într-adevăr pe dr. Fastolfe şi pe Amadiro în legătură cu această problemă. Ar fi o procedură obişnuită pentru a reglementa o dispută de felul ăsta. Există multe precedente.

— Dar de ce? întrebă Baley slab. Dacă Amadiro a fost atât de convingător, de ce Preşedintele n-ar ordona pur şi simplu oprirea investigaţiei?

— Preşedintele, spuse Daneel, este într-o situaţie politică dificilă. La început a fost de acord să fii adus pe Aurora, la rugămintea doctorului Fastolfe, şi nu poate da înapoi atât de brusc, fără să pară slab şi nehotărât şi fără să-l supere pe dr. Fastolfe, care este o persoană foarte influentă în Adunarea Legislativă.

— Atunci de ce nu a refuzat cererea lui Amadiro?

— Şi dr. Amadiro are influentă, partenere Elijah, şi ar putea deveni şi mai influent. Preşedintele trebuie să câştige timp ascultând ambele părţi şi lăsând măcar impresia de deliberare; până ajunge la o concluzie.

— Bazată pe ce?

— Pe fondul chestiunii, trebuie să presupunem.

— Atunci, până mâine dimineaţă, trebuie să vin cu ceva care să-l convingă pe Preşedinte să fie de partea lui Fastolfe, şi nu împotriva lui. Dacă fac asta, va însemna victorie?

Daneel spuse:

— Preşedintele nu este autotputernic, dar influenţa lui e mare. Dacă îl va sprijini puternic pe dr. Fastolfe, atunci, în condiţiile politice actuale, dr. Fastolfe va câştiga probabil sprijinul Adunării Legislative. Baley simţi că începe să gândească din nou clar:

— Asta ar fi o bună explicaţie pentru încercarea lui Amadiro de a ne întârzia. Poate a crezut că n-am ce-i oferi Preşedintelui şi avea nevoie doar de o întârziere, ca să mă împiedice să aflu ceva în timpul care mi-a rămas.

— Aşa s-ar părea, partenere Elijah.

— Şi m-a lăsat să plec doar când a crezut că furtuna mă va reţine în continuare.

— Poate că da, partenere Elijah.

— În acest caz, nu-i putem permite furtunii să ne oprească.

Giskard spuse calm:

— Unde vreţi să vă ducem, domnule?

— Înapoi la locuinţa doctorului Fastolfe. Daneel zise:

— Mai putem sta o clipă, partenere Elijah? Ai de gând să-i spui dr. Fastolfe că nu poţi continua investigaţia?

Baley întrebă tăios:

— De ce vorbeşti aşa? Faptul că vocea îi răsuna tare şi mânioasă era un semn că îşi revenise.

Daneel răspunse:

— Mi-era, doar, teamă să nu fi uitat, o clipă, că dr. Amadiro te-a îndemnat să faci aşa de dragul bunăstării Pământului.

— N-am uitat, spuse Baley morocănos, şi mă miră, Daneel, că tu îţi închipui că asta m-ar putea influenţa. Fastolfe trebuie scos din cauză şi Pământul trebuie să-şi trimită colonizatorii în Galaxie. Dacă există vreun pericol din partea Globaliştilor, va trebui să riscăm.

— Dar, în acest caz, partenere Elijah, de ce să te întorci la dr. Fastolfe? Mie mi se pare că n-avem nimic de adus la cunoştinţa lui deocamdată. Nu ne putem continua investigaţia în altă direcţie, înainte de a ne prezenta la dr. Fastolfe?

Baley se săltă pe locul lui şi-şi puse o mână pe Giskard, care acum era complet uscat. Spuse cu o voce aproape normală:

— Sunt mulţumit de progresul pe care l-am făcut deja, Daneel. Să pornim, Giskard. Mergi înspre locuinţa dr. Fastolfe.

Si apoi, strângându-şi pumnii şi îndreptându-şi corpul, Baley adăugă:

— Şi în plus, Giskard, să faci ferestrele transparente. Vreau să privesc furtuna în faţă.

62

Baley îşi ţinu respiraţia, aşteptând transparenţa. Cabina mică a vehiculului nu va mai fi complet acoperită, nu va mai avea pereţii opaci. Când ferestrele se luminară, apăru un fulger de lumină, care veni şi se duse prea repede ca să facă altceva decât să întunece lumea, prin contrast. Baley nu se putu stăpâni să nu se chircească, vrând să se călească pentru tunetul care se rostogoli şi hurui după câteva clipe.

Daneel zise împăciuitor:

— Furtuna se va potoli şi, în curând, se va opri.

— Nu-mi pasă dacă se opreşte sau nu, zise Baley cu buzele tremurându-i. Haide. Să mergem.

Pentru sine însuşi, încerca să întreţină iluzia unei fiinţe umane care avea în grijă roboţi. Vehiculul aeropurtat se ridică uşor în aer si, imediat, interveni o mişcare laterală, care îl legănă atât de tare, încât Baley simţi cum îl împinge cu putere pe Giskard.

Baley strigă (mai degrabă gâfâit):

— Îndreaptă vehiculul, Giskard!

Daneel îşi trecu un braţ în jurul umerilor lui Baley şi îl trase înapoi cu blândeţe. Celălalt braţ îi era trecut printr-o bridă prinsă de cadrul vehiculului.

— Asta nu se poate, partenere Elijah, zise Daneel. Este un vânt foarte puternic.

Baley simţi cum i se ridică părul:

— Adică… o să ne ia vântul?

— Nu, sigur că nu, zise Daneel. Dacă maşina ar fi antigravitaţională — formă de tehnologie ce nu există, bineînţeles — şi dacă masa şi inerţia i-ar fi eliminate, atunci ar fi aruncată ca un fulg in aer. Oricum, noi ne păstrăm întreaga masă chiar şi dacă jeturile ne ridică şi ne menţin în aer, aşa că inerţia noastră se opune vântului. Cu toate acestea, vântul ne face să ne legănăm, deşi maşina este complet sub controlul lui Giskard.

— Nu s-ar zice.

Baley era conştient de un scâncet subţire, probabil vântul, care: se strecura pe lângă corpul vehiculului şi îşi croia drum prin atmosfera ostilă. Apoi vehiculul se clătină şi Baley, care oricum nu s-ar fi putut stăpâni, îl strânse cu disperare pe Daneel de gât.

Daneel aşteptă o clipă. După ce Baley îşi veni în fire şi strânsoarea îi slăbi puţin, Daneel se eliberă uşor din îmbrăţişarea lui, dar ţinându-l bine pe acesta din urmă pe după umeri. Spuse:

— Ca să menţină direcţia, partenere Elijah, Giskard trebuie să pareze vântul printr-o amplasare asimetrică a jeturilor vehiculului. Acestea sunt transmise pe o parte, ca să facă maşina să se aplece în bătaia vântului, iar forţa şi direcţia acestor jeturi trebuie reglate în funcţie de schimbările de forţă şi direcţie ale vântului. Nimeni nu se pricepe mai bine la asta decât Giskard, chiar dacă aşa se produc legănări şi clătinări. Deci trebuie să-l ierţi pe Giskard dacă, uneori, nu ia parte la discuţia noastră. Atenţia ii este îndreptată în întregime asupra vehiculului.

— Este… este în ordine?

Baley simţi cum i se strânge stomacul la gândul de a se juca astfel cu vântul. Era sincer bucuros că nu mâncase de multe ore. N-ar fi putut — n-ar fi îndrăznit — să-i fie rău în spaţiul restrâns al vehiculului. Gândul îl indispuse şi mai tare, aşa că încercă să se concentreze la altceva. Se gândi la benzile rulante de pe Pământ, la felul în care trecea de pe o bandă pe alta cu viteză mai mare şi pe urmă înapoi în zonele cu viteze mai mici, aplecându-se cu pricepere în bătaia vântului, în două direcţii: una când se grăbea mai repede (expresie ciudată, folosită numai de alergătorii pe benzi) şi alta când încetinea. În tinereţe, Baley se descurcase fără să se oprească şi fără să greşească. Daneel se adaptase fără probleme si, singura dată când parcurseseră benzile împreună, fusese perfect. Păi, acuma era la fel! Vehiculul aeropurtat schimba benzile rulante. Desigur! Era la fel! Nu chiar la fel, ca să fim sinceri. În Oraş, viteza benzilor era stabilită. Curentul de aer era absolut previzibil, pentru că era rezultatul mişcării benzilor. Aici, în furtună, vântul avea toanele lui sau, mai degrabă, depindea de atâtea variabile (Baley se străduia să fie cât mai raţional) încât părea să aibă legile lui — iar Giskard nu avea ce să-i facă. Asta era tot. Era doar puţin mai complicat decât la schimbarea benzilor. Acestea se deplasau cu viteze variabile şi trebuiau schimbate brusc.

Baley murmură:

— Dacă intrăm într-un copac?

— Foarte improbabil, partenere Elijah. Giskard este mult prea îndemânatic pentru aşa ceva. Şi ne aflăm la înălţime foarte mică deasupra pământului, aşa că jeturile sunt destul de puternice.

— Atunci o să ne lovim de stâncă. O să se prăbuşească peste noi.

— N-o să ne lovim de stâncă, partenere Elijah.

— De ce nu? Cum naiba vede Giskard pe unde mergem?

Baley se holba la întunericul din faţă.

— Soarele e pe cale să apună, spuse Daneel, şi se mai zăreşte ceva lumină printre nori. Pentru noi e destul ca să vedem cu ajutorul farurilor. Şi pe măsură ce se întunecă mai tare, Giskard va mai aprinde faruri.

— Ce faruri? întrebă Baley revoltat.

— Tu nu le vezi foarte bine, pentru că au o componentă cu infraroşu la care ochii lui Giskard sunt sensibili, dar ai tăi nu. În plus, razele infraroşii sunt mai penetrante decât lumina cu lungime de undă mai mică si, din această cauză, sunt mai eficiente pe ploaie, burniţă şi ceaţă.

Baley reuşi să fie curios, chiar dacă îi era greaţă:

— Şi ochii tăi, Daneel?

— Ochii mei, partenere Elijah, sunt proiectaţi să fie cât mai asemănători posibil cu ai omului. Poate că, în această clipă, este un fapt regretabil.

Vehiculul aeropurtat se scutură şi Baley se pomeni că-şi ţine, din nou, respiraţia. Vorbi în şoaptă:

— Ochii celor din Spaţiu sunt adaptaţi tot la soarele Pământului, chiar dacă ochii roboţilor nu sunt. Ăsta-i un lucru bun, dacă le aduce aminte că se trag din Pământeni.

Vocea i se stinse. Se întuneca tot mai mult. Acum nu mai vedea nimic şi nici fulgerele nu mai luminau nimic, doar luau vederea. Îşi închise ochii, dar asta nu-l ajută. Era tot mai conştient de tunetul mânios şi ameninţător. N-ar trebui să se oprească? N-ar trebui să aştepte să treacă partea cea mai rea a furtunii?

Giskard spuse dintr-o dată:

— Vehiculul nu se comportă cum trebuie.

Baley simţi cum plutirea devine inegală, ca şi cum maşina era pe roţi şi trecea peste culmi şi creşte.

— Poate fi o avarie din cauza furtunii, prietene Giskard? întrebă Daneel.

— Nu pare, prietene Daneel. Nici nu pare probabil ca această maşină să sufere o asemenea avarie în această furtună sau în oricare alta.

Baley pricepu greu schimbul de replici:

— Avarie? murmură. Ce fel de avarie?

Giskard spuse:

— Cred că se scurge compresorul, domnule, dar încet. Nu e din cauza unei înţepături obişnuite.

— Atunci cum s-a întâmplat? întrebă Baley.

— Avarie intenţionată, probabil, cât a stat în faţa Clădirii Administraţiei. Am observat de puţin timp că suntem urmăriţi.

— De ce, Giskard?

— O posibilitate ar fi, domnule, să aştepte ca să ne prăbuşim complet.

Mişcarea vehiculului era tot mai dezordonată.

— Poţi ajunge la dr. Fastolfe?

— Se pare că nu, domnule.

Baley încercă să-şi pună mintea amorţită în acţiune:

— În acest caz, am interpretat total greşit motivul pentru care Amadiro voia să ne întârzie. Ne ţinea acolo ca unul sau mai mulţi roboţi de-ai lui să ne strice maşina, astfel încât să ne prăbuşim în pustiu şi în furtună.

— Dar de ce-ar face aşa ceva? întrebă Daneel, părând şocat. Ca să pună mâna pe tine? Într-un fel, te-a avut deja sub nas.

— Nu mă vrea pe mine. Nimeni nu mă vrea pe mine, spuse Baley ceva mai puţin mânios. Pericolul este pentru tine, Daneel.

— Pentru mine, partenere Elijah?

— Da, pentru tine! Giskard, alege un loc sigur pentru coborâre şi, imediat după aceea, Daneel trebuie să coboare din maşină şi să ajungă într-un loc sigur.

— Asta nu se poate, partenere Elijah, zise Daneel. Nu te pot părăsi dacă nu te simţi bine şi, mai ales, dacă există urmăritori care ţi-ar putea face rău.

Baley spuse:

— Daneel, ei te urmăresc pe tine. Trebuie să pleci. Cât despre mine, eu pot sta în maşină. Eu nu sunt în pericol.

— Cum pot să cred aşa ceva?

— Te rog! Te rog! Cum să-ţi explic, dacă totul se învârteşte… Daneel — vocea lui Baley era disperat de calmă — tu eşti cel mai important individ de aici, mult mai important decât Giskard şi cu mine la un loc. Nu numai că ţin la tine şi nu vreau să ţi se întâmple ceva rău. Toată umanitatea depinde de tine. N-avea grija mea, eu sunt un om; ai grijă de miliarde de oameni. Daneel… te rog…

63

Baley simţea că se clatină încoace şi încolo. Sau vehiculul se clătina? Se prăbuşea? Sau Giskard nu-l mai stăpânea? Sau încerca o acţiune de ocolire? Lui Baley nu-i păsa. Nu-i păsa! Să se prăbuşească maşina. Să se facă fărâme. I-ar plăcea să uite. Orice, numai să scape de spaima asta îngrozitoare, de incapacitatea asta absolută de a se înţelege cu Universul.

Numai că trebuia să se asigure că Daneel a fugit — a fugit la adăpost. Dar cum? Totul era ireal şi el nu putea explica nimic acestor roboţi. Pentru el situaţia era clară; dar cum să transfere înţelegerea acestor roboţi, acestor neoameni care nu înţelegeau decât cele Trei Legi ale lor şi care ar fi lăsat tot Pământul, şi până la urmă toată umanitatea, să se ducă dracului, pentru că ei nu puteau fi îngrijoraţi decât de singurul om de sub nasul lor? De ce-or fi fost inventaţi roboţii?

Şi apoi, destul de ciudat, Giskard, cel mai puţin evoluat dintre ei, îi veni în ajutor. Vorbi cu vocea lui seacă:

— Prietene Daneel, nu mai pot ţine acest vehicul în funcţiune mult timp. Poate că ar fi mai bine să faci aşa cum sugerează domnul Baley. Ţi-a dat un ordin foarte puternic.

— Să-l părăsesc, prietene Giskard, când nu se simte bine? întrebă Daneel uimit.

— Nu-l poţi căra în furtună cu tine, prietene Daneel. Mai mult, el pare atât de nerăbdător să pleci, încât i-ai putea face rău dacă rămâi.

Baley simţi cum îşi vine în fire:

— Da-da, reuşi să bolborosească. E aşa cum spune Giskard. Giskard, du-te cu el, ascunde-l, asigură-te că nu se întoarce… apoi vino după mine.

Daneel zise cu hotărâre:

— Asta nu se poate, partenere Elijah. Nu te putem lăsa singur, nesupravegheat, nepăzit.

— Nici un pericol… nu sunt în pericol. Fă cum îţi spun…

Giskard zise:

— Urmăritorii sunt, probabil, roboţi. Fiinţele umane ar ezita să iasă în furtună. Iar roboţii nu-i vor face rău domnului Baley.

— L-ar putea lua cu ei, spuse Daneel.

— Nu în furtună, prietene Daneel, deoarece asta i-ar face evident rău. Acum voi opri vehiculul aeropurtat, prietene Daneel. Trebuie să fii pregătit să faci aşa cum ordonă domnul Baley. Şi eu la fel.

— Bun! şopti Baley. Bun!

Era recunoscător creierului mai simplu al lui Giskard, care putea fi mai uşor impresionat şi căruia îi lipsea abilitatea de a se rătăci în subtilităţi fără sfârşit. Se gândi confuz la Daneel, care era prins între faptul că el, Baley, nu se simţea bine şi insistenţa ordinului, la creierul lui care plesnea din cauza conflictului.„Nu, nu, Daneel. Fă aşa cum îţi spun şi nu mai întreba”, se gândi. Îi lipsea puterea, chiar voinţa să vorbească, aşa că ordinul rămase în gând.

Vehiculul coborî cu o izbitură şi cu un zgomot scurt de hârşâială şi zgârietură. Uşile se deschiseră, câte una pe fiecare parte, şi apoi se închiseră cu un şuierat încet. Roboţii plecară imediat. După ce se hotărâră, nu mai şovăiră, fugind cu o viteză pe care fiinţele umane nu o puteau egala.

Baley suspină şi se înfioră. Vehiculul era acum stabil. Stătea pe pământ. Dintr-o dată îşi dădu seama cât de mult din starea lui proastă se datora legănărilor şi săriturilor pe care le făcuse maşina, sentimentului de irealitate, de a nu avea legătură cu Universul şi de a fi la cheremul forţelor nepăsătoare. Acum era, măcar, linişte, iar el deschise ochii. Nu-si dăduse seama că îi avusese închişi.

În zare tot mai fulgera, iar tunetul era un murmur stins, în timp ce vântul, întâlnind un obiect ce opunea rezistenţă mai înverşunată decât până atunci, bocea pe un ton mai înalt. Era întuneric. Ochii lui Baley nu erau decât ochi omeneşti, iar el nu văzu nici o lumină, de nici un fel, în afară de fulgerele întâmplătoare. Cu siguranţă că soarele trebuie să fi apus, iar norii erau groşi.

Şi pentru prima oară de când plecase de pe Pământ, Baley era singur!

64

Singur!

Se simţise prea rău, prea scos din minţi ca să-si dea seama.

Chiar şi acum, se pomeni că se sforţează să se gândească ce-ar fi trebuit să facă şi ce a făcut — dacă în mintea lui ameţită ar mai fi încăput şi alt gând, în afară de cel că Daneel trebuie să plece. De exemplu, nu întrebase unde se află acum, în apropiere de ce, unde aveau de gând să se ducă Daneel şi Giskard. Nu ştia cum funcţionează nici o părticică din vehiculul aeropurtat. Sigur că nu-l putea pune în funcţiune, dar l-ar fi putut face să dea căldură dacă i-ar fi fost frig sau să întrerupă căldura, dacă ar fi fost prea multă — numai că nu ştia cum să facă nici una, nici alta. Nu ştia cum să acopere ferestrele dacă ar fi vrut să fie acoperite sau cum să deschidă o uşă, dacă ar fi vrut să plece.

Singurul lucru pe care putea. să-l facă acum era să aştepte ca Giskard să se întoarcă după el. Cu siguranţă că asta ar aştepta Giskard din partea lui. Ordinul fusese pur şi simplu: „Întoarce-te după mine”. Nu existase nici o indicaţie că Baley si-ar schimba în vreun fel poziţia, iar mintea limpede şi nerăvăşită a lui Giskard va interpreta „Întoarce-te” ca pe o presupunere că trebuia să revină la maşină.

Baley încercă să se obişnuiască. Într-un fel, era o uşurare faptul că aştepta, că nu trebuia să ia hotărâri un timp, pentru că nu exista nici o hotărâre pe care s-o poată lua el. Era o uşurare faptul că nu se mai mişca, se simţea la adăpost că scăpase de fulgerele îngrozitoare şi de zgomotele tulburătoare. Poate ar fi bine să doarmă.

Dintr-o dată înţepeni. Cum să facă aşa ceva? Au fost urmăriţi. Erau, poate, sub observaţie. Se umblase la maşină în timp ce era parcată şi-i aştepta în faţa Clădirii Administraţiei de la Institutul de Robotică, şi fără îndoială că, în curând, îl vor ajunge cei care îi urmăriseră.

Îi aştepta şi pe ei, nu numai pe Giskard.

Se gândise bine, în nefericirea lui? Se umblase la maşină în faţa Clădirii Administraţiei. Ar fi putut face asta oricine, dar mai ales cineva care ştia că el se afla acolo şi cine ştia asta mai bine decât Amadiro? Amadiro intenţionase să-l întârzie până la începerea furtunii. Asta era clar. EI trebuia să călătorească în furtună şi să se prăbuşească în furtună. Amadiro studiase Pământul şi populaţia lui — se lăuda cu asta. Ştia foarte bine cât de greu se descurcau Pământenii în Exterior în general, şi mai ales pe timp de furtună. Era absolut convins că Baley va fi complet neajutorat.

Dar de ce ar fi făcut-o? Ca să-l aducă pe Baley înapoi la Institut? ÎI avusese deja acolo, dar avusese un Baley în deplinătatea facultăţilor lui mintale şi, împreună cu el, doi roboţi capabili să-l apere pe Baley fizic. Acum ar fi altceva! Dacă maşina ar fi distrusă în furtună, Baley ar fi distrus din punct de vedere emoţional. Poate că ar fi, chiar, inconştient şi nu s-ar opune să fie adus înapoi. Nici cei doi roboţi n-ar obiecta. Dacă Baley s-ar simţi rău, singura lor reacţie normală ar fi să-i ajute pe roboţii lui Amadiro să-l salveze. De fapt, cei doi roboţi ar veni cu Baley, inevitabil. Şi dacă l-ar întreba cineva pe Amadiro, el ar spune că s-a temut pentru viaţa lui Baley în furtună; că a încercat să-l ţină la Institut şi nu a reuşit; că şi-a trimis roboţii să-l urmărească şi să se asigure că e bine; şi că roboţii l-au scos pe Baley la liman, după ce maşina a avut un accident în timpul furtunii. Dacă lumea nu va înţelege că Amadiro a fost cel care a dat ordinul să se umble la maşină (şi cine ar crede aşa ceva? şi cum să dovedeşti?), singura reacţie a publicului va fi să-l laude pe Amadiro pentru umanitarismul lui, cu atât mai uimitor, cu cât a fost exprimat faţă de un Pământean subuman.

Şi ce va face, apoi, Amadiro cu Baley? Nimic, doar că l-ar face să tacă şi să fie neajutorat un timp. Nu Baley era prada. Tocmai asta era. Si Amadiro ar mai avea doi roboţi, care ar fi neajutoraţi. Indicaţiile primite i-ar sili, cât mai strict, să-l păzească pe Baley şi, dacă lui Baley îi era rău şi i se purta de grijă, ei trebuiau să respecte ordinele lui Amadiro, dacă aceste ordine erau clar şi evident în folosul lui Baley. Şi poate că nici Baley nu şi-ar veni în fire suficient ca să-i protejeze de alte ordine — sigur că nu, dacă i se vor da sedative.

Era clar! Era clar! Amadiro îi păcălise pe Baley, Daneel şi Giskard, dar într-un fel neobişnuit. Îi trimisese în furtună ca să-i aducă înapoi şi să-i păcălească din nou — într-un fel obişnuit. Mai ales pe Daneel! Daneel era cheia. Mai mult ca sigur că Fastolfe îi va căuta si-i va găsi în cele din urmă, şi-i va recupera, dar atunci va fi prea târziu, nu-i aşa?

Şi ce voia Amadiro de la Daneel? Baley, pe care îl durea capul, era sigur că ştie, dar cum s-o dovedească? Nu mai putea gândi. Dacă ar întuneca ferestrele, ar crea din nou o mică lume interioară, îngrădită şi nemişcată, atunci poate că ar fi în stare să-şi reia gândurile. Dar nu ştia cum să acopere ferestrele. Putea numai să stea acolo şi să privească la furtuna care se potolea în spatele acelor ferestre, să asculte cum bate ploaia în ele, să urmărească fulgerele slabe şi să asculte bombănitul tunetului. Îşi închise ochii, strângând din pleoape, care alcătuiră un zid, dar el nu îndrăznea să doarmă.

Uşa din dreapta a maşinii se deschise. Îi auzi fluieratul. Simţi cum intră aerul rece şi umed, cum scade temperatura, cum mirosul tare de verdeaţă şi de umezeală îl alungă pe cel slab, obişnuit, de ulei şi tapiţerie, care îi amintea, într-un fel, de Oraşul pe care se întreba dacă-l va mai vedea vreodată. Deschise ochii şi avu senzaţia ciudată a unei feţe de robot, trăgându-se într-o parte fără să se mişte de fapt. Ameţi. Robotul, care se vedea ca o umbră întunecată pe un fond întunecat, părea să fie unul mare. Dădea impresia că e foarte capabil. Spuse:

— Vă cer iertare, domnule. Nu eraţi însoţit de doi roboţi?

— Au plecat, murmură Baley, prefăcându-se că îi este foarte rău şi conştient că nici nu trebuia să se prefacă.

Un fulger îşi croi drum printre pleoapele lui pe jumătate deschise.

— Au plecat! Unde au plecat, domnule?

Apoi, în timp ce aştepta răspunsul, întrebă:

— Vă e rău, domnule?

Baley simţi o tresărire de mulţumire. Dacă robotul nu ar fi avut indicaţii speciale, ar fi reacţionat înainte de orice la semnele clare de rău ale lui Baley. Dacă a întrebat mai întâi de roboţi, însemna că avea indicaţii severe şi precise, în ordinea importanţei lor. Se potrivea.

Încercă să răspundă cu putere şi normal, aşa cum nu se simţea în stare, spunând:

— Sunt bine. Nu fi îngrijorat pentru mine.

Pe un robot obişnuit nu l-ar fi putut convinge, dar acesta era atât de montat în legătură cu Daneel (evident), încât ascultă. Întrebă:

— Unde s-au dus roboţii, domnule?

— Înapoi la Institutul de Robotică.

— La Institut? De ce, domnule?

— Au fost chemaţi de Preşedintele Robotician Amadiro şi el le-a ordonat să se întoarcă. Eu îi aştept:

— Dar de ce n-aţi plecat cu ei, domnule?

— Preşedintele Robotician Amadiro n-a dorit ca eu să fiu expus furtunii. Mi-a ordonat să aştept aici. Ascult de ordinele Preşedintelui Robotician Amadiro.

Spera ca repetarea numelui plin de renume, cu alipirea titlurilor onorifice, împreună cu cuvântul „ordin”, să aibă efect asupra robotului şi să-l convingă să-l lase pe Baley acolo. Pe de altă parte, dacă fuseseră instruiţi anume să-l aducă înapoi pe Daneel, şi dacă erau convinşi că Daneel e în drum spre Institut, intensitatea cu care l-ar fi căutat ar fi slăbit. Ar fi avut timp să se gândească din nou la Baley. Ar spune…

Robotul spuse:

— Dar se vede că nu vă simţiţi bine, domnule.

Baley simţi o altă tresărire de mulţumire. Zise:

— Mă simt bine.

În spatele robotului, zări o aglomerare de alţi câţiva roboţi — nu-i putu număra — cu feţele strălucind în lumina fulgerelor. Când ochii lui Baley se obişnuiră cu întunericul, observă strălucirea întunecată a ochilor lor. Îşi întoarse capul. Si la uşa din partea stângă erau roboţi, deşi aceasta era închisă. Câţi trimisese Amadiro? Voia să-i forţeze să se întoarcă?

Spuse:

— Ordinele Preşedintelui Robotician Amadiro au fost ca roboţii mei să se întoarcă la Institut, iar eu să aştept. Vedeţi că ei se întorc, iar eu aştept. Dacă aţi fost trimişi să ajutaţi, dacă aveţi un vehicul, găsiţi roboţii, care sunt pe drumul de întoarcere, şi transportaţi-i. Acest vehicul nu mai funcţionează.

Încercă să vorbească fără să şovăie şi cu multă putere, cum ar fi vorbit un om care s-ar fi simţit bine. Nu reuşi prea mult.

— S-au întors pe jos, domnule?

— Găsiţi-i, zise Baley. Ordinele voastre sunt clare.

Exista o ezitare. O ezitare clară. În cele din urmă, Baley se gândi să-si mişte piciorul drept — spera s-o facă normal. Ar fi trebuit s-o facă mai înainte, dar corpul lui nu mai reacţiona cum se cuvine. Roboţii tot mai ezitau, iar Baley se întristă. El nu era un locuitor al Spaţiului. Nu cunoştea cuvintele potrivite, intonaţia potrivită, atitudinea potrivită cu care să-i mânuiască pe roboţi cu eficienţa cuvenită. Un robotician talentat putea, cu un gest, o sprânceană înălţată, să dirijeze un robot ca pe o păpuşă trasă pe sfori… Mai ales dacă roboţii erau proiectaţi chiar de el.

Dar Baley era doar un Pământean. Se încruntă — asta era uşor de făcut, la cât era de nefericit — şi şopti un „Plecaţi!” obosit, făcând semn cu mâna. Poate că asta a însemnat picătura de care mai era nevoie pentru a întări ordinele lui sau poate că, pur şi simplu, se sfârşise timpul necesar pentru conexiunile pozitronice ale roboţilor ca să stabilească, prin voltaj şi contravoltaj, cum să-si pună de acord instrucţiunile primite în conformitate cu cele Trei Legi. Odată hotărârea luată, nu mai şovăiră. Se urcară înapoi în vehiculul lor, oricare şi oriunde ar fi fost acela, cu asemenea viteză, încât lăsară impresia că pur şi simplu au dispărut.

Uşa pe care o lăsase deschisă robotul se închise, acum, singură. Baley pusese piciorul pe şanţul ei. Se întrebă nepăsător dacă piciorul îi va fi tăiat cu oase cu tot sau dacă oasele îi vor fi zdrobite, dar nu se mişcă. Cu siguranţă că nici un vehicul nu era proiectat ca să provoace o asemenea tragedie.

Iar era singur. Îi forţase pe roboţi să părăsească o fiinţă umană care, evident, nu se simţea bine, jucându-se cu intensitatea ordinelor date lor de un profesor robotician competent, care avusese intenţia să accentueze a Doua Lege în interesul lui, şi reuşise într-atât, încât propriile minciuni ale lui Baley subordonaseră Prima Lege acestui scop. Ce bine se descurcase, se gândi Baley cu mulţumire aproape indiferentă, dându-şi seama că uşa care se închisese era, totuşi, întredeschisă, ţinută aşa de piciorul lui, şi că acest picior nu fusese vătămat câtuşi de puţin.

65

Baley simţi cum aerul rece i se strecoară pe lângă picior împreună cu stropi de apă rece. Era un lucru înspăimântător de anormal, totuşi nu putea lăsa uşa să se închidă, pentru că n-ar fi ştiut cum s-o deschidă. (Cum deschideau roboţii uşile astea? Fără îndoială că pentru Aurorieni nu era un mister, dar în cărţile pe care le citise despre viaţa de pe Aurora nu scria nimic despre cum se deschide uşa unui vehicul aeropurtat obişnuit. Orice lucru important este considerat ştiut. Se presupune că ştii, chiar dacă, teoretic, te informezi.) În timp ce se gândea la asta, îşi căuta, pipăind, buzunarele, dar nici măcar buzunarele nu erau uşor de găsit. Nu erau la locul lor şi erau lipite, aşa că bâjbâi până ce reuşi o mişcare ce le dezlipi. Scoase o batistă, o făcu ghem şi o puse între uşă şi şanţul acesteia, ca uşa să nu se închidă de tot. Apoi îşi scoase piciorul de acolo.

Acum să se gândească puţin — dacă poate. N-avea nici un rost să ţină uşa deschisă, dacă nu voia să iasă. Si avea vreun rost să iasă? Dacă aştepta aici, Giskard va veni până la urmă după el şi, probabil, îl va duce într-un loc sigur. Avea curaj să aştepte? Nu ştia cât timp îi trebuia lui Giskard să-l ducă pe Daneel la adăpost şi apoi să se întoarcă. Dar nu ştia nici cât le-ar fi trebuit roboţilor urmăritori să-şi dea seama că nu-i vor găsi pe Daneel şi Giskard pe nici un drum care ducea înspre Institut. (Desigur că era imposibil ca Daneel şi Giskard să se fi întors la Institut în căutare de adăpost. De fapt, Baley nu le ordonase să n-o facă, dar dacă asta ar fi fost singura cale posibilă? Nu! Imposibil!) Baley dădu din cap ca o negare mută a acestei posibilităţi, şi simţi, imediat, că îl doare. Îşi duse mâinile la cap şi scrâşni din dinţi.

Cât timp vor căuta roboţii urmăritori, până ce îşi vor da seama că Baley i-a indus în eroare… sau că a fost, chiar el, indus în eroare? Se vor întoarce atunci şi îl vor lua prizonier, cu multă politeţe şi cu infinită grijă să nu-i facă rău? Putea să-i alunge dacă le spunea că moare, dacă iese în furtună? Vor crede ei aşa ceva? Vor chema la Institut ca să dea raportul? Bineînţeles că vor face asta. Şi vor sosi fiinţe umane? Ele nu vor fi peste măsură de îngrijorate cu privire ia bunăstarea lui.

Dacă Baley s-ar da jos din maşină şi ar găsi o ascunzătoare printre copacii din jur, va fi mult mai greu pentru roboţii urmăritori să-l localizeze, şi l-ar face să câştige timp. Ar fi mai greu şi pentru Giskard să-l localizeze, dar ordinul primit de Giskard să-l păzească pe Baley ar fi mai puternic decât cel primit de roboţii urmăritori să-l găsească. Sarcina primordială a celui dintâi ar fi să-l găsească pe Baley… iar a acestora din urmă, să-l găsească pe Daneel. În plus, Giskard era programat chiar de Fastolfe, iar Amadiro, oricât de îndemânatic ar fi fost, nu se compara cu Fastolfe. Astfel fiind, în condiţii normale, Giskard se va întoarce înaintea celorlalţi roboţi. Dar erau în condiţii normale? Cu o încercare slabă de cinism, Baley se gândi: „Sunt istovit şi nu prea pot să gândesc. Mă apuc doar cu disperare de ceva care m-ar putea consola.” Totuşi, ce putea face, decât să profite de avantaj, aşa cum vedea el avantajul?

Se aplecă înspre uşă şi ieşi în exterior. Batista căzu în iarba udă şi bogată şi el se aplecă automat şi o luă de jos, ţinând-o în mână în timp ce se îndepărta de maşină şi mergea în zig-zag. Era copleşit de rafalele de ploaie care îi udau faţa şi mâinile. După un timp, hainele ude i se lipiră de corp, iar el începu să tremure de frig. Urmă un fulger pătrunzător — prea iute ca să-şi închidă ochii — şi, apoi, un bubuit puternic, care îl îngrozi şi-l făcu să-şi acopere urechile cu mâinile. Reîncepuse furtuna? Sau răsuna mai tare numai pentru că era el afară?

Trebuia să meargă. Trebuia să se îndepărteze de maşină, ca urmăritorii să nu-l găsească prea uşor. Nu trebuia să şovăie şi să rămână lângă ea, astfel putea să fi rămas în ea — uscat. Încercă să-si şteargă faţa cu batista, dar aceasta era la fel de udă ca şi faţa, aşa că o aruncă. Era inutilă. Continuă să meargă, cu mâinile întinse în faţă. Exista vreo Lună care înconjura Aurora? Păru să-si aducă aminte că întâlnise o menţiune despre aşa ceva; lumina ei i-ar fi făcut plăcere. Dar ce mai conta? Chiar dacă ar fi existat şi s-ar fi aflat pe cer, norii ar fi întunecat-o.

Simţi ceva. Nu vedea ce este, dar ştia că trebuie să fie scoarţa aspră a unui copac. Fără îndoială că e un copac. Până şi un Orăşean şi-ar da seama. Apoi, îşi aminti că fulgerul putea lovi copacii şi putea ucide oamenii. Nu-şi putea aminti dacă citise vreodată o descriere despre felul în care te simţi când eşti lovit de fulger sau dacă existau măsuri de prevedere. Nu cunoştea pe nimeni de pe Pământ care să fi fost lovit de fulger. Bâjbâi până la copac, plin de groază: Încotro să o ia ca să nu revină de unde a plecat?

Înainte!

Lăstărişul era acum des şi greu de străbătut. Parcă erau nişte degete osoase care se încleştau pe el. Trase plin de nerăbdare şi auzi cum i se rup hainele.

Înainte!

Dinţii îi clănţăneau, iar el tremura. Alt fulger. Nu era rău. O clipă zări împrejurimile. Copaci! Mulţi. Era într-o pădurice. Mai mulţi copaci erau mai periculoşi decât unul singur când era vorba de fulger? Nu ştia. Oare avea importanţă dacă nu punea mâna pe un copac? Nici asta nu ştia. Moartea prin fulgerare nu era cunoscută in Oraşe, iar romanele istorice (şi uneori poveştile) care pomeneau de asta nu intrau niciodată în amănunte.

Privi în sus la ceru! întunecat şi simţi cum curge apa. Îşi şterse ochii uzi cu mâinile ude. Se împiedică, încercând să facă un pas mare. La un moment dat intră într-un pârâu, alunecând pe prundiş. Ce ciudat! Asta nu-l udă mai mult decât era deja. Continuă să meargă. Roboţii nu-l vor găsi. Dar Giskard? Nu ştia unde se află. Sau încotro merge. Sau cât de departe se află de ceva. Dacă voia să se întoarcă la maşină, nu putea. Dacă încerca să fie conştient de sine, nu putea.

Şi furtuna va continua veşnic, şi el se va topi până la urmă, şi va curge în pârâiaşul Baley, şi nimeni nu-l va mai găsi vreodată. Iar moleculele lui dizolvate vor pluti până la ocean. Exista vreun ocean pe Aurora? Sigur că exista! Era mai mare decât cel al Pământului, iar la polii Aurorei era mai multă gheaţă. A, va pluti până la gheaţă şi va îngheţa acolo, strălucind în soarele rece şi portocaliu.

Mâinile îi atinseră alt copac… mâinile ude… copacul ud… bubuitul tunetului… ciudat că nu vedea lumina fulgerului… fulgerul venea mai întâi… era lovit? Nu simţi nimic… cu excepţia pământului. Pământul era sub el, pentru că degetele lui scormoneau în noroi. Îşi întoarse capul ca să poată respira. Era destul de plăcut. Nu mai trebuia să meargă. Putea aştepta. Giskard îl va găsi.

Dintr-o dată fu foarte sigur de asta. Giskard trebuia să-l găsească, pentru că… Nu, uitase pentru ce. Era a doua oară când uita ceva. Înainte de a adormi… Era acelaşi lucru pe care îl uita de fiecare dată?… Acelaşi lucru?…

Nu conta.

Va fi în ordine… în…

Şi zăcea acolo, singur şi fără cunoştinţă, în ploaie, la rădăcina unui copac, în timp ce furtuna continua.