Roboţii de pe Aurora

14

Dr. Han Fastolfe aştepta, într-adevăr, şi zâmbea. Era înalt şi subţire, avea părul castaniu-deschis, nu prea bogat, şi mai avea, deşigur, urechi. De urechi îşi aducea aminte Baley, chiar şi după trei ani. Urechi mari, depărtate de cap, care-l dădeau o înfăţişare uşor caraghioasă, o urâţenie simpatică. Urechile erau cele care îl făcuseră pe Baley să surâdă, mai degrabă decât salutul lui Fastolfe.

Baley se întrebă în treacăt dacă tehnologia medicală de pe Aurora nu stăpânea chirurgia plastică măcar atât cât era necesar pentru corectarea aspectului urât al acestor urechi. Dar se putea foarte bine ca lui Fastolfe să-i placă aspectul lor, aşa cum îi plăcea şi lui Baley (spre surprinderea lui). Despre o faţă care te face să zâmbeşti se poate oricând spune ceva.

Poate că Fastolfe ţinea să fie plăcut la prima vedere. Sau găsea că e bine să nu i se dea prea multă atenţie? Sau tocmai invers? Fastolfe spuse:

— Detectivul Elijah Baley. Îmi aduc bine aminte de dumneata, chiar dacă mă încăpăţânez să mă gândesc la dumneata ca şi cum ai avea înfăţişarea actorului care te-a interpretat.

Chipul lui Baley se posomorî:

— Dramatizarea asta de pe hiperunde mă urmăreşte, dr. Fastolfe. Dacă aş şti unde să mă ascund, ca să scap de ea…

— Nicăieri, spuse Fastolfe bine dispus. Este foarte normal. Aşa că, dacă nu-ţi place, o vom exclude din conversaţie chiar acum. N-o să mai pomenesc niciodată de ea. De acord?

— Mulţumesc.

Îi întinse mâna lui Fastolfe, cu spontaneitate calculată.

Fastolfe ezită vizibil. Apoi dădu mâna cu Baley, strângându-i-o cu prudenţă, şi nu pentru mult timp, spunând:

— Presupun că nu eşti un depozit ambulant de boli molipsitoare, domnule Baley.

Apoi zise cu tristeţe, privindu-si mâinile:

— Trebuie să recunosc, totuşi, că mâinile mi-au fost tratate cu o peliculă inertă, care nu e prea plăcută. Sunt creaţia temerilor absurde din societatea mea.

Baley dădu din umeri:

— Aşa suntem toţi. Mie nu-mi surâde gândul să ies în Exterior, adică în aer liber. De altfel, nu-mi surâde că a trebuit să vin pe Aurora în împrejurările de faţă.

— Îmi dau bine seama, domnule Baley. Am adus o maşină acoperită pentru dumneata şi, când vom ajunge la sediul meu, ne vom da toată silinţa să te ţinem, în continuare, în spaţiu închis.

— Mulţumesc, dar cred că în timpul şederii mele pe Aurora va trebui să ies, uneori, în Exterior. Sunt pregătit pentru asta… cât pot de bine.

— Înţeleg, dar îţi vom impune Exteriorul doar când va fi nevoie. Acum nu e cazul, aşa că te rog să fii de acord să-l evităm.

Maşina aştepta la umbra tunelului şi abia dacă se vedea Exteriorul când treceai din tunel în ea. Baley ştia că în spatele lui se aflau Daneel şi Giskard, diferiţi ca înfăţişare, dar la fel din punct de vedere al ţinutei demne şi al stării de expectativă — şi amândoi de un calm fără sfârşit.

Fastolfe deschise uşa din spate şi zise:

— Te rog să intri.

Baley intră. Repede şi uşor, Daneel intră după el, în timp ce Giskard intră pe partea cealaltă, efectiv simultan, cu o mişcare ce amintea de un dans bine sincronizat. Baley se trezi înghesuit între ei, fără a fi, însă, sufocat. De fapt, se bucură la gândul că între el şi Exterior, pe ambele părţi, se găsea consistenţa unor trupuri de roboţi.

Dar Exteriorul nu era nicăieri. Fastolfe se urcă pe locul din faţă şi, în timp ce uşa se închidea după el, geamurile deveniră mate şi o lumină blândă, artificială, se revărsă în interior. Fastolfe spuse:

— De obicei nu conduc aşa, domnule Baley, dar nu mă deranjează şi s-ar putea să ţi se pară mai plăcut. Maşina este complet computerizată, ştie unde să meargă şi se poate descurca în orice situaţie de obstrucţie sau de urgenţă. Nu trebuie să ne amestecăm deloc.

Abia se simţea o uşoară acceleraţie şi o senzaţie vagă, aproape imperceptibilă, de mişcare.

Fastolfe zise:

— Acesta este un pasaj ferit, domnule Baley. Am avut mult de furcă până m-am asigurat că extrem de puţină lume va şti că eşti în această maşină, şi e sigur că nu vei fi observat în ea. Drumul cu maşina, care merge pe jeturi de aer, nu va dura mult, de fapt, dar, dacă vrei, poţi profita de ocazie ca să te odihneşti. Acum eşti în siguranţă.

— Vorbeşti, spuse Baley, de parcă ai crede că sunt în pericol. Pe navă am fost protejat până la detenţiune… şi acum la fel.

Baley privi în jur, la interiorul mic şi strâmt al maşinii, înconjurat fiind de carcasa metalică şi de geamurile opace, fără a mai vorbi de scheletul metalic al celor doi roboţi.

Fastolfe râse uşor:

— Exagerez, ştiu, dar pe Aurora pasiunile se dezlănţuie repede. Ai sosit aici în vremuri de criză pentru noi şi ar fi mai bine să par caraghios pentru că exagerez, decât să trec prin riscurile îngrozitoare pe care le atrage subestimarea.

Baley spuse:

— Cred că înţelegi, dr. Fastolfe, că eşecul meu aici ar fi o lovitură pentru Pământ.

— Înţeleg foarte bine. Sunt la fel de hotărât ca şi dumneata să previn orice eşec. Crede-mă.

— Te cred. Mai mult, eşecul meu aici, indiferent de motiv, ar însemna şi dezastrul meu personal şi profesional pe Pământ.

Fastolfe se răsuci în scaunul său ca să-l privească pe Baley cu o expresie uimită:

— Zău? N-ar fi normal.

— Sunt de acord, dădu Baley din umeri, dar aşa se va întâmpla. Voi deveni ţinta evidentă pentru o conducere disperată a Pământului.

— Nu la asta m-am gândit când te-am cerut pe dumneata, domnule Baley. Poţi fi sigur că voi face tot ce-mi stă în puţinţă. Deşi, cu toată sinceritatea — privi într-o parte — va fi destul de puţin, dacă pierdem.

— Ştiu, zise Baley cu asprime.

Se lăsă pe spate pe tapiţeria moale şi închise ochii. Mişcarea maşinii nu era decât un legănat blând, dar Baley nu dormea. De fapt, cugeta adânc.

15

Baley nu luă contact cu Exteriorul nici la celălalt capăt al călătoriei. Când coborî din vehiculul portant, se afla într-un garaj subteran, fiind dus cu un lift mic la nivelul solului (după cum reieşi mai târziu).

Fu condus într-o cameră însorită şi se trase puţin înapoi când trecu prin razele directe ale soarelui (da, cam portocalii).

Fastolfe observă. Spuse:

— Ferestrele nu pot fi opacizate, dar pot fi acoperite. Dacă vrei, le acopăr. De fapt, ar fi trebuit să-mi dau seama…

— Nu-i nevoie, spuse Baley morocănos. O să stau cu spatele. Trebuie să mă obişnuiesc.

— Cum vrei, dar să-mi spui când nu-ţi mai place. Domnule Baley, aici, în această parte a Aurorei, este aproape miezul zilei. Nu-ţi cunosc programul personal de pe navă. Dacă ai stat treaz multe ore şi vrei să dormi, nu-i nici o problemă. Dacă nu ţi-e foame, nu-i nevoie să mănânci. Oricum, dacă doreşti, eşti binevenit să iei masa de prânz cu mine, peste scurt timp.

— Din întâmplare, asta se potriveşte foarte bine cu programul meu.

— Excelent. Îţi aduc aminte că ziua noastră este cu aproape şapte la sută mai scurtă decât cea a Pământului. Asta n-ar trebui să-ţi producă prea multe probleme cu bioritmul, dar dacă da, atunci vom căuta să ne adaptăm la nevoile dumitale.

— Mulţumesc.

— În fine… nu prea ştiu care ar fi preferinţele dumitale culinare.

— O să încerc să mănânc tot ce mi se pune în farfurie.

— Oricum, nu mă voi simţi jenat dacă ceva ţi se va părea… indigest.

— Mulţumesc.

— Şi nu te superi dacă Daneel şi Giskard stau cu noi?

Baley zâmbi abia schiţat:

— Vor mânca şi ei?

Fastolfe nu zâmbi. Răspunse cu seriozitate:

— Nu, dar vreau să stea tot timpul cu dumneata.

— Tot mai sunt în pericol? Chiar şi aici?

— N-am încredere totală în nimic. Chiar şi aici.

Intră un robot:

— Domnule, gustarea e servită.

— Foarte bine, Faber, încuviinţă Fastolfe. Ne vom aşeza la masă în câteva clipe.

— Câţi roboţi ai? întrebă Baley.

— Doar câţiva. Nu am ajuns la nivelul de pe Solaria, de zece mii de roboţi la o fiinţă umană, dar am mai mulţi decât cifra medie — cincizeci şi şapte. Casa e mare şi îmi serveşte atât drept birou, cât şi ca atelier. Pe urmă, soţia mea — atunci când am una — trebuie să aibă suficient spaţiu să se izoleze de munca mea într-o aripă aparte şi trebuie să fie servită separat.

— Ei bine, având cincizeci şi şapte de roboţi, îmi închipui că poţi împrumuta doi. Mă simt mai puţin vinovat că a trebuit să-l trimiţi pe Daneel şi Giskard să mă însoţească spre Aurora.

— N-a fost o alegere întâmplătoare, te asigur, domnule Baley. Giskard este majordomul meu şi mâna mea dreaptă. Este cu mine de când am devenit adult.

— Totuşi, l-ai trimis în călătorie să mă însoţească pe mine. Sunt onorat, spuse Baley.

— Asta arată cât de important eşti, domnule Baley. Giskard este cel mai vrednic de încredere dintre roboţii mei, puternic şi îndrăzneţ. Baley îşi îndreptă privirea înspre Daneel şi Fastolfe adăugă:

— Nu-l includ în aceste calcule pe prietenul meu Daneel. El nu este sluga mea, ci o realizare de care am slăbiciunea să fiu foarte mândru. Este primul din categoria lui şi, în timp ce dr. Roj Nemennuh Sarton a fost proiectantul şi modelul lui, cel care…

Se opri, din delicateţe, dar Baley dădu repezit din cap şi spuse:

— Înţeleg.

Nu era nevoie ca fraza referitoare la omorârea lui Sarton pe Pământ să fie terminată.

— În timp ce Sarton a supravegheat construcţia efectivă, continuă Fastolfe, calculele mele teoretice l-au făcut posibil pe Daneel.

Fastolfe zâmbi înspre Daneel, care înclină capul în semn de confirmare.

Baley spuse:

— A mai fost şi Jander.

Fastolfe dădu din cap şi se posomorî:

— Da. Poate ar fi trebuit să-l ţin cu mine, aşa cum fac cu Daneel. Dar era al doilea robot al meu cu aspect uman şi asta înseamnă ceva. Primul meu născut, ca să spun aşa, este Daneel un caz special.

— Şi acum nu mai construieşti roboţi cu aspect uman?

— Nu. Dar hai, spuse Fastolfe, frecându-şi mâinile. Trebuie să ne luăm gustarea. Nu cred, domnule Baley, că populaţia de pe Pământ este obişnuită cu ceea ce eu numesc hrană naturală. Avem salată de crevete, cu pâine şi brânză, lapte, dacă vrei, sau orice suc de fructe îţi place. Totul este foarte simplu. La desert, îngheţată.

— Toate sunt mâncăruri tradiţionale pe Pământ, spuse Baley, care există acum, în forma lor organică, doar în literatura veche.

— Nici una nu este foarte obişnuită aici, pe Aurora, dar m-am gândit că n-avea rost să-ţi ofer felurile noastre, cu mâncăruri şi condimente din speciile de pe Aurora. Gustul ar fi trebuit format. Se ridică:

— Te rog să vii cu mine, domnule Baley. Vom fi doar noi doi şi nu vom ţine seama de etichetă, nici nu ne vom deda unor ritualuri inutile în timpul mesei.

— Mulţumesc, zise Baley. Primesc asta ca pe o favoare. Am înlăturat plictiseala călătoriei până aici vizionând destul de multe materiale referitoare la Aurora şi ştiu că regulile de politeţe prevăd multe situaţii legate de o masă oficială, încât mi-ar fi şi frică.

— Nu trebuie să-ţi fie frică.

— Am putea încălca eticheta până acolo, încât să discutăm afaceri în timpul mesei, dr. Fastolfe? întrebă Baley. Nu trebuie să pierd timp fără rost.

— Sunt de acord cu acest punct de vedere. Vom vorbi, într-adevăr, despre afaceri şi cred că pot avea încredere în dumneata că nu vei spune nimănui nimic în legătură cu această abatere. N-aş vrea să fiu expulzat din societatea civilizată.

Chicoti, apoi spuse:

— Deşi n-ar trebui să râd. Nu e nimic de râs. Pierderea timpului e mai mult decât o simplă neplăcere. Ar putea foarte uşor să fie fatală.

16

Camera din care ieşi Baley era pentru musafiri: câteva scaune, un scrin cu sertare, ceva care aducea cu un pian, dar avea clape de alamă în locul claviaturii, câteva picturi abstracte pe pereţi, care păreau să tremure din cauza luminii. Podeaua era o tablă de şah în câteva nuanţe de maro, probabil ca să amintească de lemn şi, deşi avea ape ca şi cum ar fi fost lustruită de curând, nu era alunecoasă la mers.

Sufrageria, deşi avea aceeaşi podea, era cu totul altfel. Era o încăpere lungă, dreptunghiulară, supraîncărcată cu ornamente. Se aflau în ea şase mese mari, pătrate, de fapt module ce puteau fi asamblate în diverse moduri. Pe unul dintre pereţii scurţi se găsea un bar, cu sticle strălucind în multe culori, în faţa unei oglinzi arcuite, care părea să confere încăperii pe care o reflecta o întindere fără margini. De-a lungul celuilalt perete scurt erau patru nişe, în fiecare dintre ele aşteptând un robot.

Pe cei doi pereţi lungi erau mozaicuri în culori pastelate. Unul prezenta o scenă planetară, deşi Baley n-ar fi putut spune dacă era de pe Aurora, de pe altă planetă sau ceva absolut imaginar. Într-o parte se vedea un lan de grâu (sau ceva de genul ăsta) plin cu unelte agricole lucrate cu migală, toate comandate cu ajutorul roboţilor. Pe măsură ce înaintai cu privirea de-a lungul peretelui, apăreau aşezări umane împrăştiate, adunându-se, în cealaltă parte, în ceea ce Baley intui că este varianta de pe Aurora a unui Oraş.

Pe celălalt perete lung se vedea o imagine astronomică. O planetă alb-albastră, luminată de un soare îndepărtat, reflecta lumina în aşa fel încât, nici la o analiză foarte atentă, nu dispărea senzaţia de uşoară rotire. Stelele care o înconjurau, unele palide, altele strălucitoare, păreau să-si schimbe şi ele poziţia, deşi, dacă îţi fixai privirea doar pe câteva, ele păreau imobile.

Baley găsi că totul este încâlcit şi respingător.

Fastolfe spuse:

— O adevărată operă de artă, domnule Baley. Mult prea scumpă, totuşi, dar Fanya a vrut s-o aibă… Fanya este partenera mea actuală.

— Urmează să vină şi ea, dr. Fastolfe?

— Nu, domnule Baley. După cum am spus, vom fi doar noi. Am rugat-o să rămână în apartamentul ei. Nu vreau să cunoască problema pe care o avem. Sper că înţelegi.

— Da, desigur.

— Vino. Te rog să iei loc.

Pe una dintre mese erau aranjate farfurii, pahare şi tot felul de cuţite, unele necunoscute lui Baley. În mijloc se afla un cilindru înalt, oarecum conic, ca un pion de şah uriaş făcut din piatră cenuşie.

Aşezându-se, Baley nu rezistă şi-l atinse cu un deget.

Fastolfe zâmbi:

— E un recipient pentru mirodenii. Are o comandă simplă, care permite să cadă o cantitate fixă din oricare dintre cele douăsprezece condimente diferite, pe orice porţie de mâncare. Ca să procedezi cu el cum se cuvinte, îl iei şi faci nişte mişcări complicate, fără nici un sens în sine, dar care sunt mult apreciate de Aurorienii rafinaţi, ca simboluri ale graţiei şi delicateţei cu care trebuie să fie servite mâncărurile. Când eram mai tânăr, cu degetul mare şi cu încă două degete, puteam să execut „tripla mişcare” şi să scot sare când recipientul îmi lovea palma. Dacă aş încerca acum, aş risca foarte mult să sparg capul musafirilor mei. Sper că nu te superi dacă nu încerc.

— Te implor să nu încerci, dr. Fastolfe.

Un robot puse salata pe masă, altul aduse o tavă cu sucuri de fructe, al treilea aduse pâinea şi brânza, al patrulea aduse şerveţelele. Toţi lucrau în strânsă legătură unul cu celălalt; intrând şi ieşind fără să se ciocnească între ei sau fără vreun semn de dificultate. Baley îi privea uimit.

Fără să dea impresia unei înţelegeri anterioare, rămaseră câte unul pe fiecare latură a mesei. Păşiră înapoi la unison şi se întoarseră în nişele din peretele de la celălalt capăt al încăperii. Baley observă dintr-o dată că în cameră se aflau Daneel şi Giskard. Nu-l văzuse intrând. Aşteptau în două nişe ce apăruseră în peretele cu lanul de grâu. Daneel era mai aproape.

Fastolfe spuse:

— Acum, că au plecat…

Se opri şi dădu din cap cu tristeţe:

— Numai că n-au plecat. De obicei, se cuvine ca roboţii să iasă înainte de începerea mesei. Roboţii nu mănâncă, în timp ce fiinţele umane, da. Deci e normal ca cine mănâncă, să mănânce şi cine nu, să plece. Şi aşa s-a ajuns la încă un ritual. Ar fi de neimaginat să se mănânce înainte ca roboţii să iasă. În acest caz, totuşi…

— N-au ieşit, spuse Baley.

— Nu. Am simţit că siguranţa e mai importantă decât eticheta şi m-am gândit că, nefiind aurorian, n-o să te deranjeze.

Baley aşteptă ca Fastolfe să facă prima mişcare. Fastolfe ridică o furculiţă, Baley făcu la fel. Fastolfe se folosi de ea, mişcând-o încet şi permiţându-i lui Baley să observe clar ce făcea. Baley muşcă atent dintr-un crevete şi găsi că e delicios. Îi recunoscu gustul, care era ca al pastei de crevete fabricate pe Pământ, dar mult mai rafinat şi mai îmbietor. Mestecă încet si, pentru o vreme, în ciuda nerăbdării de a continua discuţia în timpul mesei, se gândi că e foarte nepotrivit să facă altceva, în loc să acorde toată atenţia mâncării.

De fapt, primul pas îl făcu Fastolfe:

— N-ar trebui să atacăm problema, domnule Baley? Baley simţi cum se înroşeşte uşor:

— Da. Neaparat. Îţi cer iertare. Mâncarea dumitale de pe Aurora m-a luat prin surprindere şi mi-a fost greu să mă mai gândesc şi la altceva… Problema asta, dr. Fastolfe, este de nivelul dumitale, nu-i aşa?

— De ce spui asta?

— Cineva a comis roboticidul într-un mod care cere multe cunoştinţe tehnice… după cum mi s-a spus.

— Roboticid? Ce termen amuzant, zâmbi Fastolfe. Desigur, înţeleg ce vrei să zici cu el… Ţi s-a spus bine; modul cere enorm de multe cunoştinţe tehnice.

— Şi numai dumneata aveai cunoştinţele tehnice pentru a-l comite… după cum mi s-a spus.

— Şi de data asta ţi s-a spus bine.

— Şi până şi dumneata recunoşti — de fapt, insişti — că numai dumneata puteai să-l aduci pe Jander în starea de degajare mentală.

— Susţin ceea ce este, la urma urmei, adevărul, domnule Baley. Nu mi-ar servi la nimic să mint, chiar dacă aş putea s-o fac. Se ştie că eu sunt cel mai reprezentativ robotician teoretician din toate cele Cincizeci de Lumi.

— Cu toate acestea, dr. Fastolfe, nu s-ar putea ca al doilea robotician teoretician eminent din toate Lumile — sau al treilea sau, chiar, al cincisprezecilea — să aibă îndemânarea necesară pentru a comite fapta? E într-adevăr nevoie de toate cunoştinţele celui mai bun?

Fastolfe spuse, liniştit:

— După părerea mea, e neaparat nevoie de toate cunoştinţele celui mai bun. Într-adevăr, tot după părerea mea, eu însumi aş fi putut comite fapta doar într-una din zilele mele bune. Ţine minte că toate capetele deştepte din robotică — inclusiv al meu — s-au străduit anume să proiecteze creiere pozitronice la care nu se poate produce degajarea mentală.

— Eşti sigur de toate astea? Chiar sigur?

— Absolut.

— Şi susţii asta în public?

— Desigur. A existat o anchetă publică, dragul meu Pământean. Mi s-au pus întrebările pe care mi le pui dumneata acum şi am răspuns cu sinceritate. E un obicei Aurorian să procedezi astfel.

Baley spuse:

— Deocamdată nu pun la îndoială faptul că erai convins că răspunzi cu sinceritate. Dar n-ar fi fost posibil să te fi lăsat împins de mândria dumitale firească? Şi asta ar fi ceva tipic pentru Aurora, nu-l aşa?

— Vrei să spui că ambiţia mea de a fi considerat cel mai bun m-ar fi pus de bunăvoie într-o situaţie în care toată lumea ar fi fost silită să conchidă că eu l-am degajat mental pe Jander?

— Mi te închipui, într-un fel, mulţumit că ţi-ai distrus situaţia politică şi socială, cu condiţia ca reputaţia ştiinţifică să-ţi rămână intactă.

— Înţeleg. Ai un mod interesant de a gândi, domnule Baley. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Dacă aş avea de ales între a recunoaşte că sunt al doilea eminent şi a recunoaşte că sunt vinovat de, ca să-ţi folosesc expresia, roboticid, îţi dai seama că l-aş accepta pe acesta din urmă cu bună ştiinţă.

— Nu, dr. Fastolfe, nu doresc să prezint problema atât de simplist. Nu s-ar putea să te amăgeşti singur că eşti cel mai mare robotician, că n-ai rival, agăţându-te cu orice chip de asta, pentru că în subconştient — în subconştient, dr. Fastolfe — îţi dai seama că, de fapt, eşti întrecut, sau ai fost deja întrecut, de alţii.

Fastolfe râse, dar în râsul lui se simţea enervare:

— Nu chiar aşa, domnule Baley. Complet greşit.

— Gândeşte-te, dr. Fastolfe! Eşti sigur că nici unul dintre colegii dumitale roboticieni nu te poate ajunge ca inteligentă?

— Sunt doar câţiva în stare să se ocupe de roboţii cu înfăţişare umană. Construirea lui Daneel a creat, de fapt, o profesie nouă, pentru care nici măcar nu există nume — poate umanoformişti. Dintre roboticienii teoreticieni de pe Aurora, nici unul, cu excepţia mea, nu înţelege funcţionarea creierului pozitronic al lui Daneel. Dr. Sarton o înţelegea, dar el e mort — şi n-o înţelegea atât de bine ca mine. Teoria de bază este a mea.

— Se poate să fi fost a dumitale la început, dar sigur nu poţi pretinde dreptul de proprietate exclusivă. N-a învăţat nimeni teoria? Fastolfe dădu cu putere din cap:

— Nici unul. N-am învăţat pe nimeni şi desfid orice alt robotician în viaţă care a dezvoltat teoria pe cont propriu.

Baley spuse, cu un început de iritare:

— Nu s-ar putea să existe un tânăr, abia ieşit de pe băncile universităţii, mai deştept decât îşi închipuie alţii, care…

— Nu, domnule Baley, nu. L-aş fi cunoscut pe un asemenea tânăr. Ar fi trecut prin laboratoarele mele. Ar fi lucrat cu mine. Deocamdată, un asemenea tânăr nu există. Va exista, cândva; poate vor exista mulţi. Deocamdată, nici unul!

— Deci, dacă mori, ştiinţa moare cu dumneata?

— Am doar o sută şaizeci şi cinci de ani. Sunt ani metrici, desigur, aşa că fac numai o sută douăzeci şi patru de ani Pământeni, mai mult sau mai puţin. După standardele Aurorei sunt, încă, destul de tânăr şi, din punct de vedere medical, am motive să cred că n-am ajuns încă la jumătatea vieţii. Nu e chiar neobişnuit să ajungi la vârsta de patru sute de ani — ani metrici. Mai am, încă, destul timp să învăţ pe cineva.

Terminaseră de mâncat, dar nici unul nu pleca de la masă. Nici vreun robot nu se apropia ca s-o strângă. Parcă ar fi încremenit în timpul discuţiei.

Baley îşi îngustă ochii şi spuse:

— Dr. Fastolfe, acum doi ani am fost pe Solaria. Acolo am avut impresia că Solarienii erau, în ansamblu, cei mai înzestraţi roboticieni din toate Lumile.

— În ansamblu, probabil că aşa este.

— Şi nici unul din ei n-ar fi putut comite fapta?

— Nici unul, domnule Baley. Îndemânarea lor este pentru roboţi care nu sunt, în cel mai bun caz, mai avansaţi decât bietul meu Giskard, în care am atâta încredere. Solarienii nu cunosc nimic despre construcţia roboţilor cu înfăţişare umană.

— De unde ştii atât de bine?

— Deoarece ai fost pe Solaria, domnule Baley, ştii foarte bine că Solarienii se pot apropia unul de celălalt doar cu foarte mare greutate, că ei comunică prin imagini tridimensionale — cu excepţia cazurilor în care este absolut necesar contactul sexual. Crezi că vreunul dintre ei ar visa să proiecteze un robot atât de uman ca aspect; care le-ar provoca nevroze? Ar evita într-atât orice posibilă apropiere de el, dat fiind că ar părea prea uman, încât nu i-ar găsi nici o întrebuinţare acceptabilă.

— Nu s-ar putea ca, pe ici pe colo, vreun Solarian să manifeste o toleranţă surprinzătoare faţă de corpul omenesc? De unde poţi şti?

— Chiar dacă vreun Solarian ar putea, ceea ce nu neg, anul ăsta nu sunt Solarieni pe Aurora.

— Nici unul?

— Nici unul! Nu le place să vină în contact nici cu Aurorienii şi, cu excepţia problemelor urgente, nici unul nu vrea să vină aici — sau în oricare altă Lume. Chiar şi în cazul problemelor urgente, nu depăşesc orbita şi discută cu noi doar prin comunicaţii electronice.

— În acest caz, spuse Baley, dacă eşti — de drept şi de fapt — singura persoană din toate Lumile care ar fi putut face asta, l-ai omorât pe Jander?

Fastolfe zise:

— Nu cred că Daneel nu ţi-a spus că am negat acest lucru.

— Da, mi-a spus, dar vreau s-o aud de la dumneata.

Fastolfe îşi încrucişă braţele şi se încruntă. Vorbi printre dinţii încleştaţi:

— Atunci, să ţi-o spun. N-am făcut asta.

Baley dădu din cap:

— Cred că dumneata crezi ce spui.

— Da. Şi chiar foarte sincer. Spun adevărul. Nu l-am omorât pe Jander.

— Dar dacă dumneata n-ai făcut-o, şi nimeni altcineva n-ar fi avut cum s-o facă, atunci… Dar stai. Poate că fac o presupunere neîntemeiată. Jander e într-adevăr mort, sau am fost adus aici prin înşelăciune?

— Robotul e într-adevăr distrus. Va fi cât se poate de posibil să ţi-l arăt, dacă Adunarea Legislativă nu-mi împiedică accesul la el înainte de sfârşitul zilei, ceea ce nu cred că va face.

— În acest caz, dacă dumneata n-ai făcut-o, şi dacă nimeni altcineva n-ar fi putut s-o facă, şi dacă robotul este de fapt mort — cine a comis crima?

Fastolfe oftă:

— Sunt sigur că Daneel ţi-a spus ce am susţinut la anchetă, dar vrei s-o auzi din gura mea.

— Chiar aşa, dr. Fastolfe.

— Ei bine, atunci, nimeni n-a comis crima. A avut loc un accident spontan în circuitul pozitronic, de-a lungul conexiunilor cerebrale, care a provocat degajarea mentală la Jander.

— E posibil aşa ceva?

— Nu, nu este. E imposibil, dar dacă eu n-am făcut-o, atunci ăsta e singurul lucru care s-ar fi putut întâmpla.

— Nu s-ar putea susţine că e şi mai posibil ca dumneata să minţi, decât că s-a produs o degajare mentală spontană?

— Mulţi chiar aşa spun. Dar, din întâmplare, eu ştiu că nu am făcut-o şi asta înseamnă că accidentul spontan e singura posibilitate care rămâne.

— Şi dumneata ai cerut ca eu să vin aici ca să-mi demonstrezi, să-mi dovedeşti, că, de fapt, a avut loc accidentul spontan?

— Da.

— Dar cum să dovedeşti accidentul spontan? Se pare că, dacă-l dovedesc, te salvează pe dumneata, Pământul şi pe mine însumi.

— În ordinea crescândă a importanţei, domnule Baley? Baley păru încurcat:

— Ei bine, atunci, pe dumneata, pe mine şi Pământul.

— Mi-e teamă, spuse Fastolfe, că am ajuns, după o îndelungată gândire, la concluzia că e imposibil de obţinut o asemenea dovadă.

17

Baley se holbă îngrozit la Fastolfe:

— Imposibil?

— Imposibil. Absolut.

Apoi, cuprins brusc de o neatenţie aparentă, apucă recipientul pentru mirodenii şi spuse:

— Ştii, sunt curios să văd dacă mai pot face „tripla mişcare”. Aruncă recipientul în sus cu o mişcare calculată din încheietură. Acesta făcu o tumbă şi, în timp ce venea în jos, Fastolfe îi prinse capătul îngust în palma dreaptă, cu degetul mare îndoit. Recipientul se ridică uşor, se legănă şi fu prins în palma stângă. Se ridică din nou şi fu prins cu palma dreaptă, apoi iar în cea stângă. După această a treia mişcare, fu ridicat cu destulă putere ca să se scuture. Fastolfe îl prinse în pumnul drept ţinut lângă mâna stângă, aşezată cu palma în sus. După ce recipientul fu prins, Fastolfe îşi arătă mână stângă, în care era un vârf de cuţit de sare.

Fastolfe spuse:

— Pentru un om de ştiinţă este o manifestare copilărească, iar efortul este total disproporţionat faţă de rezultat, care este, desigur, sare cât iei cu două degete, dar o gazdă primitoare de pe Aurora e mândră că poate oferi acest spectacol. Există experţi care pot menţine recipientul în aer circa un minut şi jumătate, mişcându-şi mâinile aproape mai repede decât privirea.

— Bineînţeles, adăugă el gânditor, Daneel poate executa asemenea mişcări cu îndemânare şi viteză mai mari decât orice om. L-am testat în acest fel pentru a verifica funcţionarea conexiunilor lui cerebrale, dar ar fi total greşit să-l pun să-şi etaleze asemenea talente în public. I-ar umili fără rost pe mirodeniştii oameni — este denumirea lor obişnuită, să ştii, chiar dacă nu vei găsi cuvântul în dicţionare. Baley încuviinţă.

Fastolfe oftă:

— Dar să revenim la afaceri.

— Pentru asta m-ai făcut să trec prin câţiva parseci în spaţiu.

— Într-adevăr, aşa am făcut. Să continuăm!

Baley întrebă:

— Acest spectacol al dumitale a avut vreun motiv, dr. Fastolfe?

Fastolfe zise:

— Ei bine, se pare că am ajuns la strâmtoare. Te-am adus aici pentru a face un lucru ce nu poate fi făcut. Chipul dumitale a fost destul de grăitor şi, drept să-ţi spun, nici eu nu mă simt mai bine. De aceea, am crezut că o clipă de răgaz ne-ar folosi. Şi acum, să continuăm.

— Cu misiunea imposibilă?

— De ce-ar fi imposibilă pentru dumneata, domnule Baley? Ai o reputaţie de realizator al imposibilului.

— Drama de pe hiperunde? Dumneata crezi deformarea aceea stupidă despre cele întâmplate pe Solaria?

Fastolfe îşi desfăcu braţele:

— Altă speranţă n-am.

Baley spuse:

— Iar eu n-am de ales… Trebuie să încerc în continuare; nu mă pot întoarce pe Pământ cu un eşec. Asta mi s-a explicat clar… Spune-mi, dr. Fastolfe, cum ar fi putut fi omorât Jander? Ce fel de manevrare a creierului lui ar fi fost necesară?

— Domnule Baley, nu ştiu cum aş putea explica asta, chiar unui alt robotician, ceea ce dumneata e clar că nu eşti, şi chiar dacă aş fi pregătit să-mi public teoriile, ceea ce e clar că nu sunt. Oricum, să văd dacă nu pot să-ţi explic într-un fel… Ştii, desigur, că roboţii au fost inventaţi pe Pământ.

— Pe Pământ se ştie foarte puţin în legătură cu robotica…

— În Lumile din Spaţiu este binecunoscută aversiunea Pămăntului faţă de robotică.

— Dar originea pământeană a roboţilor e evidentă pentru orice persoană de pe Pământ care se gândeşte la asta. Se cunoaşte foarte bine că deplasarea hiperspaţială s-a făcut cu ajutorul roboţilor si, deoarece Lumile din Spaţiu n-ar fi putut fi colonizate fără călătoriile hiperspaţiale, rezultă că roboţii au existat înainte de a avea loc colonizarea şi în timp ce Pământul era, încă, singura planetă locuită. Deci, roboţii au fost inventaţi pe Pământ de către pământeni.

— Şi totuşi, Pământul nu se simte prea mândru de asta, nu-i aşa?

— Pe Pământ nu discutăm despre asta, spuse Baley scurt.

— Şi Pământenii nu ştiu nimic despre Susan Calvin?

— Am dat de numele ei în nişte cărţi vechi. A fost printre primii roboticieni.

— Asta-i tot ce ştii despre ea?

Baley făcu un gest de lehamite:

— Cred că aş fi aflat mai multe dacă aş fi căutat documentele, dar n-am avut ocazia.

— Ce straniu, zise Fastolfe. Pentru toţi locuitorii Spaţiului, ea e un semizeu, atât de mult încât îmi închipui că puţini din cei care nu sunt, de fapt, roboticieni se gândesc la ea ca la o pământeană. Ar părea o profanare. Ar refuza să creadă când li s-ar spune că a murit după ce a trăit puţin peste o sută de ani metrici. Şi totuşi, dumneata ştii despre ea doar că a fost printre primii roboticieni.

— Are ea vreo legătură cu toate astea, dr. Fastolfe?

— Direct, nu, dar într-un fel, da. Trebuie să ştii că pe seama ei circulă o seamă de legende. Cele mai multe sunt, fără îndoială, false, dar i se atribuie. Una dintre cele mai vestite legende — şi care s-ar părea că nu este adevărată — se referă la un robot fabricat în acele prime zile primitive care, din cauza unui accident în fluxul tehnologic, se trezeşte înzestrat cu capacităţi telepatice…

— Nu se poate!

— Legendă! Ţi-am spus că e o legendă — şi, neîndoios, neadevărată! Bagă de seamă, există motive teoretice de a presupune că ar fi posibil, deşi nimeni n-a prezentat vreodată un proiect plauzibil care să înceapă măcar a conţine o asemenea capacitate. Că ar fi putut apărea în creierele pozitronice neprelucrate şi simple, cum erau cele din era prehiperspaţială — este absolut de neimaginat. De aceea, suntem foarte siguri că această poveste anume este o invenţie. Dar să continui, oricum, pentru că are o morală.

— Continuă, neaparat.

— După cum spune povestea, robotul putea citi gândurile. Iar când i se puneau întrebări, el citea gândul celui care-i punea întrebarea şi spunea ceea ce voia acesta să audă. Acum, Prima Lege a Roboticii arată foarte clar că un robot nu poate vătăma o fiinţă umană sau, prin pasivitate, să îngăduie ca unei persoane să i se facă rău, dar pentru roboţi asta înseamnă, în general, rău fizic. Un robot care poate citi gândurile va hotărî, totuşi, că, în mod sigur, dezamăgirea sau furia sau orice emoţie violentă o vor face nefericită pe acea fiinţă umană, iar robotul va încadra provocarea emoţiilor de acest fel la categoria „rău”. Iar dacă un robot telepatic ar şti că adevărul l-ar putea dezamăgi sau înfuria pe cel care pune o întrebare, sau i-ar provoca invidie sau nefericire, ar spune în schimb o minciună plăcută. Înţelegi?

— Da, sigur.

— Aşa că robotul o minţea chiar pe Susan Calvin. Minciunile n-au mai putut continua, pentru că mai multor persoane diferite li s-au spus lucruri care nu numai că n-aveau nici o legătură între ele, dar erau contrazise de realitate, înţelegi? Susan Calvin a descoperit că şi ea fusese minţită şi si-a dat seama că acele minciuni o puneau într-o situaţie foarte penibilă. Ceea ce ar fi dezamăgit-o într-un fel de la început, acum, datorită speranţelor false, o dezamăgise insuportabil… N-ai auzit niciodată povestea?

— Îţi dau cuvântul meu.

— Uluitor! Şi totuşi n-a fost inventată pe Aurora, pentru că circulă la fel în toate Lumile… Oricum, Susan Calvin s-a răzbunat. I-a explicat robotului că, fie că spunea adevărul sau o minciună, îi făcea la fel de rău persoanei cu care stătea de vorbă. Nu respecta Prima Lege, indiferent ce ar fi făcut. Robotul, înţelegând acest lucru, a fost silit să se refugieze în inactivitate totală. Dacă vrei o exprimare mai colorată, i s-au ars conexiunile pozitronice. Creierul i-a fost iremediabil distrus. Legenda mai spune că ultimul cuvânt al lui Susan Calvin către robotul distrus a fost „Mincinosule!”.

Baley spuse:

— Înseamnă că aşa ceva i s-a întâmplat lui Jander Panell. A avut de-a face cu o contradicţie de termeni şi i-a ars creierul?

— Asta pare să se fi întâmplat, deşi nu este atât de uşor de provocat cum ar fi fost pe vremea lui Susan Calvin. Probabil din cauza legendei, roboticienii s-au străduit întotdeauna să împiedice, pe cât posibil, apariţia contradicţiilor. Pe măsură ce teoria creierelor pozitronice a devenit mai subtilă şi practica proiectării creierului pozitronic mai complicată, au fost realizate sisteme tot mai reuşite, care să poată readuce orice situaţie creată la non-egalitate, astfel încât întotdeauna să fie realizată o acţiune, care va fi interpretată că respectă Prima Lege.

— Deci, nu poţi arde complet creierul unui robot. Asta vrei să spui? Şi dacă da, ce i s-a întâmplat lui Jander?

— Nu asta vreau să spun. Sistemele tot mai reuşite despre care vorbesc nu sunt niciodată complet reuşite. Nu pot fi. Indiferent cât de subtil şi de complex poate fi un creier, totdeauna apare o contradicţie. Acesta este un adevăr fundamental al matematicii. Niciodată nu va fi posibil să se realizeze un creier atât de subtil şi de complex încât să se reducă la zero şansa unei contradicţii. Niciodată la zero. Oricum, sistemele au ajuns atât de aproape de zero, încât, pentru a crea o degajare mentală cu ajutorul unei contradicţii potrivite, ar fi necesară o înţelegere profundă a creierului pozitronic despre care este vorba şi asta ar cere un teoretician deştept.

— De pildă, ca dumneata, dr. Fastolfe?

— Ca mine. În cazul roboţilor cu aspect uman, doar ca mine.

— Sau nici unul, spuse Baley foarte ironic.

— Sau nici unul. Întocmai, zise Fastolfe, neluând în seamă ironia. Roboţii cu aspect uman au creier — şi, aş adăuga, corpuri construite ca o imitaţie perfectă a fiinţei umane. Creierele pozitronice sunt nemaipomenit de delicate şi preiau ceva din fragilitatea creierului uman, desigur. Aşa cum o fiinţă umană poate avea o defecţiune, din cauza unui accident cerebral fără intervenţia unui factor extern, tot aşa un creier de robot cu aspect uman poate intra în degajare mentală doar printr-un accident — deriva accidentală şi fără scop a pozitronilor.

— Poţi dovedi asta, dr. Fastolfe?

— Pot s-o demonstrez matematic, dar dintre aceia care ar înţelege matematica nu toţi ar fi de acord că explicaţia este valabilă. Conţine anumite presupuneri proprii, care nu se potrivesc cu 80 metodele de gândire acceptate în robotică.

— Şi cât de posibilă este degajarea mentală spontană?

— Dacă se ia un număr mare de roboţi cu aspect uman, să zicem o sută de mii, există şansa ca unul din ei să sufere o degajare mentală spontană, în medie, pe o durată de viaţă de pe Aurora. Şi totuşi s-ar putea întâmpla mult mai curând, cum s-a întâmplat cu Jander, deşi atunci diferenţa ar fi foarte mare.

— Dar, dr. Fastolfe, chiar dacă ar trebui să dovedeşti în mod clar că s-ar putea produce o degajare mentală spontană la roboţi, în general, n-ar fi totuna cu încercarea de a dovedi că acest lucru s-a întâmplat anume cu Jander, chiar acum.

— Nu, recunoscu Fastolfe, ai perfectă dreptate.

— Dumneata, cel mai mare expert în robotică, nu poţi dovedi asta în cazul concret al lui Jander.

— Din nou, ai perfectă dreptate.

— Atunci, ce vrei să pot face eu, când nu ştiu nimic despre robotică?

— Nu e nevoie să dovedeşti ceva. Ar fi suficient, fără îndoială, să prezinţi o idee ingenioasă, care să facă plauzibilă pentru public degajarea mentală spontană.

— De pildă…

— Nu ştiu.

Baley întrebă cu asprime:

— Eşti sigur că nu ştii, dr. Fastolfe?

— Cum adică? Tocmai am spus că nu ştiu.

— Să-ţi explic ceva. Presupun că Aurorienii ştiu, în general, că am venit pe planetă cu scopul de a rezolva această problemă. Ar fi greu să mă ţii aici în secret, ţinând seama de faptul că sunt Pământean şi aceasta este Aurora.

— Da, bineînţeles, şi nici n-am încercat asta. M-am consultat cu Preşedintele Adunării Legislative şi l-am convins să-mi acorde permisiunea de a te aduce aici. Aşa am reuşit să obţin o amânare a sentinţei. Ţi se va da o şansă să rezolvi misterul înainte ca eu să fiu judecat. Nu cred că îmi vor acorda o amânare foarte lungă.

— Deci, repet — Aurorienii ştiu, în general, că sunt aici şi îmi închipui că ştiu exact de ce sunt aici — că trebuie să rezolv misterul morţii lui Jander.

— Desigur. Ce alt motiv ar mai fi?

— Şi de când am coborât din nava care m-a adus aici, mă ţii sub pază strictă şi constantă, din cauză că duşmanii dumitale ar putea încerca să mă elimine — crezându-mă un fel de om-minune, care ar putea dezlega misterul într-un fel care te-ar plasa pe locul câştigătorului, chiar dacă toate împrejurările îmi sunt potrivnice.

— Mă tem şi de posibilitatea asta, da.

— Şi să presupunem că un oarecare, care nu vrea să vadă misterul dezlegat şi pe dumneata, dr. Fastolfe, achitat, ar reuşi să mă ucidă. Asta n-ar putea întoarce opinia în favoarea dumitale? Lumea n-ar putea crede că duşmanii dumitale au simţit că eşti, de fapt, nevinovat sau că s-au temut atât de mult de anchetă, încât au vrut să mă ucidă?

— Cam complicat raţionament, domnule Baley. Cred că, exploatată cum se cuvine, moartea dumitale ar putea fi folosită în acest scop, dar nu se va întâmpla aşa. Eşti apărat şi nu vei fi omorât.

— Dar de ce să fiu apărat, dr. Fastolfe? De ce să nu laşi să fiu ucis şi apoi să foloseşti moartea mea drept mijloc de a câştiga?

— Pentru că aş prefera să rămâi în viaţă şi să reuşeşti să-mi demonstrezi cu adevărat nevinovăţia.

— Dar ştii, cu siguranţă, spuse Baley, că nu pot demonstra nevinovăţia dumitale.

— Poate că poţi. Ai toate motivele. De asta depinde bunăstarea Pământului şi, după cum mi-ai spus, cariera dumitale.

— La ce bun motivul? Dacă mi-ai ordona să zbor dând din mâini şi mi-ai mai spune că, dacă nu reuşesc, voi fi omorât imediat prin tortură înceată şi că Pământul va fi aruncat în aer şi toată populaţia lui distrusă, aş avea o grămadă de motive să dau din aripi şi să zbor — şi totuşi să n-o pot face.

— Ştiu că şansele sunt mici, zise Fastolfe jenat.

— Ştii că ele nu există, spuse Baley cu violenţă, şi că numai moartea mea te poate salva.

— Atunci, nu voi fi salvat, deoarece am grijă ca duşmanii mei să nu ajungă la dumneata.

— Dar dumneata poţi ajunge la mine.

— Ce?

— M-am gândit, dr. Fastolfe, că dumneata însuţi ai putea să mă ucizi în aşa fel, încât să pară că a fost fapta duşmanilor dumitale. Atunci ai folosi moartea mea împotriva lor — şi că de asta m-ai adus pe Aurora.

O clipă, Fastolfe privi la Baley uşor surprins, iar apoi, într-un acces de furie brusc şi puternic, faţa i se înroşi şi i se strâmbă într-un rânjet. Înşfăcând de pe masă recipientul pentru mirodenii, îl ridică şi îşi coborî braţul pentru a-l azvârli în Baley.

Iar Baley, din cale-afară de surprins, abia reuşi să se tragă înapoi în scaun, ferindu-se.