Roboţii de pe Aurora

9

Baley se răsuci şi-i spuse lui Daneel:

— Mă enervează, Daneel, că trebuie să rămân prizonier aici, fiindcă Aurorienii de pe această navă se tem de mine ca de o sursă de infecţie. Asta e curată supersţiţie. Am fost dezinfectat.

Daneel zise:

— Nu din cauza temerilor celor de pe Aurora ţi s-a cerut să rămâi în cabină, partenere Elijah.

— Nu? Din care alt motiv?

— Poate îţi aduci aminte că m-ai întrebat de ce am fost trimis să te însoţesc, când ne-am întâlnit prima oară pe această navă. Am răspuns că asta s-a întâmplat ca să ţi se ofere ceva familiar în chip de speranţă şi ca să fiu eu mulţumit. Tocmai voiam să-ţi spun cel de-al treilea motiv, când am fost întrerupţi de Giskard cu vizorul şi cu materialul de vizionat — apoi ne-am lansat într-o discuţie despre roboticid.

— Şi nu mi-ai spus niciodată cel de-al treilea motiv. Care este?

— Păi, partenere Elijah, pur şi simplu că aş putea să te apăr.

— Faţă de ce?

— Incidentul asupra căruia am convenit să-l numim roboticid a stârnit multe pasiuni. Ai fost chemat pe Aurora să cauţi să demonstrezi nevinovăţia doctorului Fastolfe. lar drama de pe hiperunde…

— Pe Iehova, Daneel, zise Baley nervos. Şi pe Aurora au văzut lucrul ăsta?

— L-au văzut în toate Lumile din Spaţiu, partenere Elijah. A fost un program foarte urmărit şi a demonstrat clar că tu eşti un anchetator extraordinar.

— Aşa că oricine ar putea fi în spatele roboticidului ar putea la fel de bine să fie exagerat de înspăimântat de ceea ce aş putea reuşi şi ar risca mult ca să împiedice sosirea mea sau ca să mă omoare.

— Dr. Fastolfe, spuse Daneel liniştit, este foarte convins că nu se află nimeni în spatele roboticidului, de vreme ce nici o altă fiinţă umană, în afara lui, nu l-ar fi putut înfăptui. După părerea doctorului Fastolfe, a fost o întâmplare pur şi simplu neprevăzută. Oricum, există şi dintre aceia care încearcă să scoată în evidentă incidentul şi ar fi în interesul lor să te împiedice să dovedeşti asta. De aceea, trebuie să fii apărat.

Baley făcu câţiva paşi repezi înspre un perete al camerei, după aceea înapoi la celălalt, ca şi cum şi-ar fi accelerat procesul de gândire prin exerciţiu fizic. Într-un fel sau altul, nu avea nici o senzaţie de pericol personal. Spuse:

— Daneel, câţi roboţi cu aspect uman sunt în total pe Aurora?

— Vrei să spui acum, când Jander nu mai funcţionează?

— Da, acum când Jander e mort.

— Unul, partenere Elijah.

Baley îl privi pe Daneel contrariat. Mişcă buzele fără să scoată vreun sunet: „Unul?”

În cele din urmă, zise:

— Fă-mă să înţeleg, Daneel. Eşti singurul robot cu aspect uman de pe Aurora?

— Sau din orice altă Lume, partenere Elijah. Credeam că îţi dai seama de asta. Eu am fost prototipul şi apoi a fost construit Jander. De atunci, dr. Fastolfe a refuzat să mai construiască şi nimeni altcineva nu are îndemânarea s-o facă.

— Dar în acest caz, de vreme ce din doi roboţi cu aspect uman unul a fost ucis, doctorului Fastolfe nu-i trece prin cap că robotul cu aspect uman rămas — tu, Daneel — ar putea fi în pericol?

— Admite posibilitatea. Dar şansa ca incidentul fantastic şi neverosimil de degajare mentală să aibă loc a doua oară este minimă. N-o ia în serios. Simte, totuşi, că ar putea exista şansa unui alt eveniment nefericit. Asta, cred eu, a avut un oarecare rol în trimiterea mea pe Pământ ca să te aduc. M-a ţinut departe de Aurora cam o săptămână.

— Şi tu acum eşti la fel de prizonier ca şi mine, nu-i aşa, Daneel?

— Sunt prizonier, spuse Daneel cu seriozitate, doar în sensul că nu trebuie să ies din această încăpere, partenere Elijah.

— Cum altfel poate fi cineva prizonier?

— În sensul că persoana căreia i se impun restricţii este iritată de restricţii. O adevărată detenţiune este involuntară. Eu înţeleg foarte bine motivul pentru care mă aflu aici şi sunt de acord cu constrângerea.

— Tu, mormăi Baley. Eu, nu. Eu sunt prizonier în adevăratul sens al cuvântului. Oricum, de unde ştii că aici suntem în siguranţă?

— După un singur lucru, partenere Elijah. Giskard este de serviciu afară.

— Este destul de deştept pentru treaba asta?

— Îşi înţelege pe deplin ordinele. Este solid şi puternic şi îşi dă foarte bine seama de importanţa misiunii sale.

— Adică este pregătit să fie distrus, ca să ne apere pe noi doi?

— Da, bineînţeles, aşa cum şi eu sunt pregătit să fiu distrus ca să te apăr pe ţine.

Baley se simţi ruşinat. Spuse:

— Nu-ţi displace faptul că s-ar putea să fii obligat să renunţi la existenţă pentru mine?

— Asta este programarea mea, partenere Elijah, zise Daneel cu un glas ce părea că slăbeşte, dar am impresia că, salvându-te pe ţine, chiar dacă n-ar fi programarea, încetarea existenţei mele pare destul de banală prin comparaţie.

Baley nu mai rezistă. Îi strânse cu înflăcărare mâna lui Daneel:

— Mulţumesc, partenere Daneel, dar te rog să nu îngădui să se întâmple asta. Nu doresc încetarea existenţei tale. Mi se pare că păstrarea propriei mele vieţi ar fi o compensaţie nepotrivită.

Şi Baley fu uimit să descopere că vorbea într-adevăr serios. Era puţin îngrozit să-şi dea seama că era gata să-şi rişte viaţa pentru un robot. Nu, nu pentru un robot. Pentru Daneel.

10

Giskard intră fără să anunţe. Baley începuse să fie de acord cu asta. Robotul, ca păzitor ce-l era, trebuia să poată intra şi ieşi după plac. Şi Giskard era doar un robot, în ochii lui Baley, oricât ar fi fost de „el” şi oricât nu l-ai fi pomenit pe „R”. Dacă Baley s-ar fi scărpinat, s-ar fi scobit în nas, şi-ar fi făcut vreo necesitate fiziologică, avea impresia că Giskard ar fi fost indiferent, nu l-ar fi condamnat, incapabil să reacţioneze în vreun fel, dar înregistrând cu răceală observaţia în vreo bancă internă de memorii. Asta făcea din Giskard o simplă mobilă mişcătoare, iar Baley nu simţea nici o jenă în prezenţa lui. Nu fiindcă Giskard l-ar fi deranjat vreodată într-o clipă nepotrivită, se gândi Baley alene.

Giskard aduse cu el un mic aparat:

— Domnule, cred că doriţi totuşi să vedeţi Aurora din spaţiu.

Baley tresări. Fără îndoială, Daneel îl observase enervarea, îi ghicise motivul şi găsise această cale de rezolvare. Era o dovadă de delicateţe din partea lui Daneel să-l pună pe Giskard să facă asta şi s-o prezinte ca pe propria lui idee. Îl scutea pe Baley de obligaţia de a mulţumi. Sau aşa credea Daneel.

De fapt, Baley fusese mai nervos din cauză că era, după cum credea el, împiedicat inutil să vadă Aurora, decât din cauza detenţiei în sine. Fusese necăjit că pierduse perspectiva în cele două zile de la Salt. Aşa că se întoarse şi-l spuse Daneel:

— Mulţumesc, prietene.

— A fost ideea lui Giskard, zise Daneel.

— Da, desigur, spuse Baley, zâmbind uşor. Îi mulţumesc şi lui. Ce-i asta, Giskard?

— Este un simulator astral, domnule. Funcţionează în general ca un receptor tridimensional şi e conectat la camera de vizionare. Dacă-mi permiteţi să adaug…

— Da?

— Nu veţi găsi priveliştea deosebit de încântătoare, domnule. N-aş vrea să fiţi dezamăgit inutil.

— Voi încerca să nu mă aştept la prea mult, Giskard. În orice caz, nu te voi face răspunzător de nici o dezamăgire pe care aş putea-o simţi.

— Mulţumesc, domnule. Trebuie să mă întorc la post, dar vă va ajuta Daneel în legătură cu aparatul, dacă apare vreo problemă.

Ieşi, iar Baley se întoarse către Daneel, încuviinţând:

— Cred că Giskard s-a descurcat foarte bine. O fi el un model simplu, dar e bine proiectat.

— Şi el este un robot Fastolfe, partenere Elijah… Acest simulator astral este autonom şi autoreglabil. Deoarece este deja focalizat spre Aurora, trebuie doar să atingi muchia de comandă. Aceasta îl va pune în funcţiune şi nu trebuie să mai faci nimic. Vrei să-l porneşti chiar tu?

— Nu-i nevoie, dădu Baley din umeri. Poţi s-o faci tu.

— Foarte bine.

Daneel puse aparatul pe maşa pe care Baley vizionase filmele-cărţi.

— Aceasta, zise el, arătând un dreptunghi mic pe care-l ţinea în mână, e comanda, partenere Elijah. Trebuie doar s-o ţii de capete, astfel, şi apoi să exerciţi o mică presiune interioară pentru a porni mecanismul… apoi alta ca să-l opreşti.

Daneel apăsă pe muchia de comandă şi Baley ţipă înăbuşit.

Baley se aşteptase ca aparatul să se lumineze şi să expună în interior imaginea holografică a unui câmp stelar. Dar nu se întâmplase aşa. În schimb, Baley se trezise el însuşi în spaţiu — în spaţiu — cu stele strălucitoare şi albe în toate părţile.

Durase doar o clipă şi apoi totul fusese ca la început: camera şi, în ea, Baley, Daneel şi aparatul.

— Îmi pare rău, partenere Elijah, spuse Daneel. L-am oprit de îndată ce mi-am dat seama că nu te simţi bine. Nu m-am gândit că nu erai pregătit.

— Atunci, pregăteşte-mă. Ce s-a întâmplat?

— Simulatorul astral influenţează direct centrii vizuali de pe creierul uman. Nu se poate face deosebirea între impresia pe care o produce şi realitatea tridimensională. Este un dispozitiv relativ nou şi până acum a fost folosit numai pentru peisaje astronomice, de fapt sărace în detalii.

— Ai văzut şi tu priveliştea, Daneel?

— Da, dar foarte puţin şi fără realismul pe care-l resimte o fiinţă umană. Eu văd conturul neclar al unui peisaj, suprapus peste spaţiul net al încăperii, dar mi s-a explicat că fiinţele umane văd numai peisajul. Fără îndoială când creierele celor asemenea mie vor fi mai fine şi mai bine reglate…

Baley îşi revenise:

— Vorba e, Daneel, că n-am mai fost conştient de nimic altceva. N-am mai fost conştient de mine. Nu mi-am văzut mâinile, nici n-am simţit că le am. Parcă eram un spirit fără corp sau… hm, aşa cum cred că m-aş simţi dacă aş fi mort, dar aş continua să exist, în mod conştient, într-o formă oarecare, imaterială, de după viaţă.

— Acum înţeleg de ce ţi s-a părut atât de tulburător.

— Mi s-a părut chiar foarte tulburător.

— Îmi pare rău, partenere Elijah. Îl voi pune pe Giskard să ducă asta de aici.

— Nu. Acum sunt pregătit. Dă-mi simulatorul ăsta. O să-l pot opri, chiar dacă nu-mi dau seama că am mâini?

— Ţi se va lipi de mână, aşa că n-o să-l scapi, partenere Elijah. Dr. Fastolfe, care a experimentat acest fenomen, mi-a spus că presiunea se aplică automat când fiinţa umană care-l ţine doreşte să-l oprească. E un fenomen automat, bazat pe reacţie nervoasă, aşa cum e şi priveliştea. Cel puţin, aşa funcţionează la Aurorieni şi cred…

— Că pământenii sunt suficient de asemănători cu Aurorienii din punct de vedere fiziologic, ca să funcţioneze la fel şi la ei… Foarte bine, dă-mi comanda şi o să încerc.

Uşor crispat, Baley strânse comanda şi se trezi din nou în spaţiu.

Acum se aştepta la asta şi, de îndată ce îşi dădu seama că poate respira fără probleme şi nu avu deloc senzaţia că e scufundat în vid, se strădui să accepte totul ca pe o iluzie vizuală. Respirând cam greu (parcă pentru a se convinge singur că într-adevăr respira) privi curios în toate părţile.

Conştient dintr-o dată că-şi auzea respiraţia şuierând pe nas, întrebă:

— Mă auzi, Daneel?

Îşi auzi vocea — puţin cam departe, puţin artificială — dar o auzi.

Apoi o auzi pe a lui Daneel, destul de schimbată:

— Da, te aud, zise Daneel. Şi tu ar trebui să mă auzi, partenere Elijah. Simţul vizual şi cel al mişcării sunt denaturate pentru o mai mare iluzie a realităţii, dar simţul auditiv rămâne neschimbat. În orice caz, într-o mare măsură.

— Ei bine, văd numai stele, adică stele obişnuite. Aurora are un soare. Cred că ne aflăm destul de aproape de Aurora ca să vedem steaua care îi este soare mult mai strălucitoare decât celelalte.

— Mult prea strălucitoare, partenere Elijah. Este estompată, ca să nu suferi vătămări ale retinei.

— Atunci, unde este planeta Aurora?

— Vezi constelaţia Orion?

— Da, o văd… Vrei să spui că vedem totuşi constelaţiile, aşa cum le zărim pe cerul Pământului, ca în planetariul din Oraş?

— Cam aşa ceva. Judecând după distanţele stelare, nu suntem departe de Pământ şi de Sistemul Solar din care acesta face parte, aşa că peisajul stelar este acelaşi. Soarele Aurorei este cunoscut pe Pământ sub numele de Tau Ceti şi se află la numai 3,67 parseci de aici… Acum, dacă trasezi o linie imaginară de la Betelgeuse până la steaua din mijlocul centurii lui Orion şi o continui pe o lungime egală şi încă puţin, steaua strălucitoare, de mărime mijlocie, pe care o vezi, este de fapt planeta Aurora. În următoarele zile, pe măsură ce ne apropiem rapid de ea, o vei putea distinge negreşit.

Baley o privi cu gravitate. Era doar un obiect strălucitor ca o stea. Nu exista nici o săgeată luminoasă care să pâlpâie, aprinzându-se şi stingându-se, îndreptată spre ea. Nu exista nici o inscripţie arcuită deasupra, scrisă cu grijă.

Spuse:

— Unde-i soarele? Steaua Pământului, adică.

— Este în constelaţia Fecioarei; aşa cum se vede de pe Aurora. E o stea de mărimea doi. Din păcate, simulatorul astral pe care-l avem nu este computerizat în mod corespunzător şi nu va fi uşor să ţi-l arate. Oricum, ar fi doar o stea, una foarte obişnuită.

— Nu-i nimic, zise Baley. Acum o să opresc cheştia asta. Dacă am necazuri… ajută-mă.

N-a avut necazuri. Pocni de îndată ce se gândi să facă aşa şi se trezi clipind în lumina dintr-o dată prea puternică din cameră.

De-abia după ce-şi veni în fire îşi dădu seama că i se păruse că se află în spaţiu, fără vreun perete protector; şi totuşi agorafobia lui de pe Pământ nu se manifestase. Se simţise foarte bine, de vreme ce-şi acceptase propria inexistenţă. Gândul ăsta îl tulbură şi-l îndepărtă un timp de la vizionarea filmelor-cărţi.

Din când în când, revenea la simulatorul astral şi mai arunca o privire în spaţiu, văzut dintr-o poziţie avantajoasă, de lângă navă, el nefiind prezent nicăieri (aparent). Uneori era doar pentru o clipă, ca să se asigure că vidul infinit nu-l deranja. Alteori se pierdea printre stele şi le număra alene sau forma figuri geometrice, bucurându-se că e în stare să facă un lucru pe care nu l-ar fi putut face niciodată pe Pământ, pentru că jena provocată de agorafobie ar fi copleşit repede tot.

În cele din urmă, se văzu clar că Aurora strălucea. În curând deveni uşor de deosebit printre celelalte puncte luminoase, apoi deveni evidentă şi, în sfârşit, de neevitat. Începu ca un firicel de lumină, care se lăţi repede, şi, după aceea, începu să prezinte faze. Era un semicerc aproape perfect, când Baley îşi dădu seama de existenţa fazelor.

Ceru informaţii, iar Daneel răspunse:

— Ne apropiem dinspre exteriorul planului orbital, partenere Elijah. Polul sud al Aurorei se află, mai mult sau mai puţin, în centrul discului său, undeva în jumătatea luminată. În emisfera sudică e primăvară.

Baley spuse:

— După materialul pe care l-am citit, axa Aurorei este înclinată cu şaisprezece grade.

Aruncase o privire peste descrierea fizică a planetei, insuficient de atent, pentru că era nerăbdător să ajungă la Aurorieni, dar ţinuse minte asta.

— Da, partenere Elijah. Până la urmă, ne vom deplasa pe orbită în jurul Aurorei şi atunci fazele vor evolua rapid. Aurora se învârteşte mai repede decât Pământul…

— Are o zi de douăzeci şi două de ore. Da.

— O zi de 22,3 ore obişnuite. Ziua de pe Aurora este împărţită în zece ore de pe Aurora, fiecare oră fiind împărţită în o sută de minute de pe Aurora, care sunt, la rândul lor, împărţite în o sută de secunde de pe Aurora. O secundă de pe Aurora este astfel egală cu 0,8 secunde de pe Pământ.

— Asta voiau să spună cărţile când se refereau la ore metrice, minute metrice şi aşa mai departe?

— Da. Aurorienii au fost greu de convins, la început, să renunţe la unităţile de timp cu care erau obişnuiţi şi s-au folosit ambele sisteme, cel standard şi cel metric. În cele din urmă, bineînţeles că a câştigat cel metric. În prezent vorbim numai de ore, minute şi secunde, dar se subînţeleg, invariabil, versiunile decimale. Acelaşi sistem a fost adoptat pretutindeni în Lumile din Spaţiu, chiar dacă în celelalte Lumi nu se potriveşte cu rotaţia naturală a planetei. Bineînţeles că fiecare planetă foloseşte şi un sistem local.

— Ca şi Pământul.

— Da, partenere Elijah, dar Pământul foloseşte numai unităţile de timp standard originale. Acesta e un inconvenient pentru Lumile din Spaţiu când e vorba de comerţ, dar îi permit Pământului să continue astfel.

— Îmi închipui că nu din prietenie. Bănuiesc că vor să accentueze deosebirea faţă de Pământ. Cum se potriveşte sistemul decimal cu anul? La urma urmei, Aurora trebuie să aibă o perioadă naturală de revoluţie în jurul soarelui ei, care guvernează ciclul anotimpurilor sale. Cum se măsoară aceasta?

Daneel spuse:

— Aurora se învârteşte în jurul soarelui ei în 373,5 zile de pe Aurora sau în circa 0,95 ani Pământeni. Acesta nu este considerat un aspect vital în cronologie. Aurora acceptă ca treizeci de zile ale sale să fie egale cu o lună şi zece luni să fie egale cu un an metric. Anul metric este egal cu circa 0,8 ani sezonieri sau cu aproximativ trei sferturi dintr-un an Pământesc. Proporţia diferă pentru fiecare Lume, desigur. Despre zece zile se spune, în general, că alcătuiesc o decilună. Toate Lumile din Spaţiu folosesc acest sistem.

— Cu siguranţă, trebuie să existe vreun mod convenabil pentru a urmări ciclul anotimpurilor?

— Fiecare Lume are, de asemenea, anul ei sezonier, dar nu prea e luat în seamă. Cu ajutorul computerului poţi converti orice zi din trecut sau din prezent — la poziţia ei din anul sezonier dacă, dintr-un motiv oarecare, doreşti acest lucru. Şi asta e valabil în orice Lume, ca şi determinarea inversă. Bineînţeles, partenere Elijah, orice robot poate face la fel şi poate îndrumă activitatea omului, atunci când cunoaşterea zilei din anul sezonier sau a orei locale sunt importante. Avantajul unităţilor metrice de măsură este că dotează omenirea cu o cronometrie unificată, care implică doar puţin mai mult decât schimbarea poziţiei virgulei.

Pe Baley îl deranja faptul că în cărţile pe care le vizionase nu era explicat nimic din toate astea. Dar pe urmă, din propriile lui cunoştinţe despre istoria Pământului, îşi dădu seama că, pe vremuri, luna selenară fusese cheia calendarului, că urmase un timp când, pentru uşurarea cronometriei, luna lunară ajunsese să fie ignorată şi nu i s-a dus dorul niciodată. Totuşi, dacă pe Pământ i-ar fi dat cărţi unui străin, era foarte probabil că acesta n-ar fi găsit nici o menţiune a lunii lunare sau vreo modificare istorică a calendarelor. Datele ar fi fost înscrise fără explicaţii.

Ce altceva ar mai fi fost înscris fără explicaţii?

Cât de mult se putea baza aşadar, pe cunoştinţele căpătate? Ar fi trebuit să pună întruna întrebări, să nu ia nimic de bun.

Va avea atâtea ocazii să nu observe evidenţa, atâtea şanse să nu priceapă, atâtea feluri de a o apuca pe un drum greşit.

11

Aurora îi umplea acum câmpul vizual când folosea simulatorul astral, şi semăna cu Pământul. (Baley nu văzuse niciodată Pământul astfel, dar în cărţile de astronomie erau fotografii, şi pe acelea le văzuse.)

Ei bine, ceea ce văzu Baley pe Aurora erau aceleaşi forme de nori, aceeaşi strălucire a suprafeţelor puştii, aceeaşi durată mare a zilei şi a nopţii, acelaşi licăr de lumină pe întinderea emisferei întunecate, aşa cum arătau fotografiile globului Pământesc.

Baley privi absorbit şi se gândi: Ce-ar fi dacă, pentru un motiv oarecare, ar fi fost dus în spaţiu, i s-ar spune.că e dus pe Aurora şi, în realitate, ar fi trimis înapoi pe Pământ, pentru un motiv oarecare — un motiv ascuns şi nesăbuit. Cum şi-ar da seama înainte de aterizare?

Avea vreun motiv să fie bănuitor? Daneel îi spusese, foarte atent, că pe cerul ambelor planete constelaţiile erau aceleaşi, dar nu era firesc astfel pentru planetele ce se roteau în jurul unor stele învecinate? Aspectul exterior al celor două planete privit din spaţiu era, în mare, identic, dar nu aşa trebuia să fie, de vreme ce amândouă erau locuibile şi perfect potrivite pentru viaţa omului?

Avea vreun motiv să presupună că îi va fi jucată o festă atât de inutilă şi exagerată? La ce ar servi? Dar, oare, s-ar putea ca festa să fie făcută să pară astfel? Dacă ar exista vreun motiv evident pentru aşa ceva, şi-ar fi dat seama imediat.

Daneel ar participa la o asemenea conspiraţie? Bineînţeles că nu, dacă ar fi om. Dar era numai robot; nu s-ar putea să existe o cale de a-i ordona să se poarte cum trebuie?

Era greu să ia o hotărîre. Baley se trezi că urmăreşte licărul contururilor de continente, ca să-si dea seama dacă sunt sau nu de pe Pământ. Asta ar fi fost testul de control, doar că nu funcţiona. Licăririle care apăreau şi dispăreau vag în nori nu-l erau de nici un folos. Nu avea destule cunoştinţe de geografie a Pământului. Ceea ce într-adevăr ştia despre Pământ erau Oraşele lui subterane, cavernele de oţel. Nu recunoştea frânturile de linii de coastă pe care le vedea şi nu ştia dacă sunt de pe Aurora sau de pe Pământ.

Oricum, de unde nesiguranţa asta? Când fusese pe Solaria, nu se îndoise nici o clipă de destinaţie; nu se gândise niciodată că ar putea fi dus înapoi pe Pământ… A, dar atunci plecase într-o misiune precisă, pentru care erau destule şanse de reuşită. Acum simţea că n-avea nici o şansă.

Poate că voia să fie trimis înapoi pe Pământ şi construia în minte o conspiraţie falsă, pe care o credea posibilă.

Nesiguranţa din mintea lui începuse să aibă o viaţa a ei, proprie. Nu putea scăpa de ea. Se pomeni că urmăreşte Aurora cu o intensitate aproape bolnăvicioasă, incapabil să revină în realitatea cabinei.

Aurora se mişca, se învârtea încet…

Aşteptase mult timp să vadă asta. În timp ce viziona spaţiul, totul păruse nemişcat, ca o picătură pictată, un tablou tăcut şi static cu puncte de lumină, care includea, ceva mai târziu, un mic semicerc. Oare mişcarea fusese cea care îi îngăduise să nu sufere de agorafobie?

Dar acum vedea cum se mişcă Aurora şi îşi dădu seama că nava cobora în spirală, ultima etapă dinaintea aterizării. Deasupra se umflau norii…

Nu, nu norii. Nava cobora în spirală. Nava se mişca. El se mişca. Dintr-o dată avu conştiinţa propriei existenţe printre nori. Cădea, nepăzit, prin aerul rarefiat, către pământul greu.

Gâtlejul i se contractă; începu să-l fie greu să respire.

Îşi spuse disperat: „Eşti închis. În jurul tău sunt pereţii navei.”

Dar nu simţea nici un perete.

Se gândi: „Chiar şi fără pereţi, tot închis eşti. Eşti învelit în piele.”

Dar nu simţea nici pielea. Senzaţia era mai rea decât simpla goliciune — era o personalitate singură, esenţa identităţii total descoperite, un punct viu, ceva unic înconjurat de o lume deschisă şi infinită, şi cădea.

Vru să oprească imaginea, să-şi strângă pumnul pe muchia de comandă, dar nu se întâmplă nimic. Terminaţiile lui nervoase deveniseră atât de deformate, încât simpla contracţie la un efort de voinţă nu se producea. Nu avea voinţă. Ochii nu se închideau, pumnul nu se strângea. Era surprins şi hipnotizat de groază, înspăimântat în nemişcare. Tot ce vedea înaintea ochilor erau nori, albi… nu prea albi… aproape albi… o nuanţă uşor aurie-portocalie…

Şi totul deveni cenuşiu… şi el cădea. Nu putea respira. Luptă cu disperare să-şi deschidă gura, să-l cheme pe Daneel în ajutor…

Nu putu scoate nici un sunet…

12

Baley respira de parcă tocmai ar fi rupt panglica la sfârşitul unei curse lungi. Încăperea era strâmbă, iar sub cotul lui drept era ceva tare.

Îşi dădu seama că se află pe podea.

Giskard stătea în genunchi lângă el, ţinându-l de pumnul drept cu mâna lui de robot (fermă, dar cam rece). Uşa de la cabină, pe care Baley o vedea dincolo de umărul lui Giskard, era întredeschisă.

Fără să întrebe, Baley ştiu ce se întâmplase. Giskard apucase acea mână de om, neajutorată, şi o încleştase pe muchia de comandă pentru a pune capăt simulării astrale. Altfel…

Şi Daneel era acolo, cu faţa apropiată de a lui Baley, cu o înfăţişare care ar fi putut foarte bine să însemne mâhnire.

Zise:

— N-ai spus nimic, partenere Elijah. Dacă mi-aş fi dat seama mai repede de tulburarea ta…

Baley încercă să facă un gest care să arate că a înţeles, că n-avea importanţă. Încă nu putea vorbi.

Cei doi roboţi aşteptară până ce Baley făcu o mişcare uşoară pentru a se ridica. Imediat braţele lor îl sprijiniră, trăgându-l în sus. Fu aşezat pe un scaun şi Giskard îi luă cu blândeţe comanda, spunându-i:

— În curând vom ateriza. Cred că nu mai aveţi nevoie de simulatorul astral.

Daneel adăugă cu seriozitate:

— Oricum, cel mai bine ar fi să-l luăm de aici.

Baley spuse:

— Stai!

Vocea îi era o şoaptă răguşită, iar el nu era sigur că va putea rosti cuvântul. Trase adânc aer în piept, îşi drese puţin vocea şi spuse din nou:

— Stai!

Apoi:

— Giskard!

Giskard se întoarse:

— Domnule?

Baley nu vorbi imediat. Acum, dacă ştia că e solicitat, Giskard va aştepta mult timp, poate la nesfârşit. Baley încercă să-şi adune gândurile răvăşite. Agorafobie sau nu, tot mai rămânea nesiguranţa cu privire la destinaţia lor. Existase de la început şi i-ar fi putut agrava agorafobia.

Trebuia să afle. Giskard n-o să mintă. Un robot nu poate să mintă — doar dacă n-a fost instruit, cu mare grijă, s-o facă. Şi de ce să-l instruiască pe Giskard? Daneel era tovarăşul lui, care trebuia să-l însoţească mereu. Dacă trebuia să mintă cineva, asta era treaba lui Daneel. Giskard era doar slugă şi hamal, paznic la uşă. Bineînţeles că el nu trebuia să suporte o instruire grijulie în păienjenişul minciunilor.

— Giskard! spuse Baley, acum aproape normal.

— Domnule?

— În curând aterizăm, nu-i aşa?

— Peste ceva mai puţin de două ore, domnule.

Asta însemna două ore metrice, se gândi Baley. Mai mult decât două ore adevărate? Mai puţin? Nu conta. L-ar zăpăci doar. Las-o baltă.”

Baley zise cât putu de tăios:

— Spune-mi imediat numele planetei pe care vom ateriza.

O fiinţă umană, dacă ar fi răspuns, ar fi făcut-o numai după o pauză — şi chiar cu un aer foarte surprins.

Giskard răspunse imediat, afirmând calm şi fără inflexiuni:

— E Aurora, domnule.

— De unde ştii?

— E destinaţia noastră. Apoi, nu poate fi Pământul, de exemplu, pentru că soarele Aurorei, Tau Ceti, are doar nouăzeci la sută din masa soarelui planetei Pământ. Tau Ceti este; deci, puţin mai rece şi lumina ei are o nuanţă portocalie deosebită pentru ochii gingaşi şi neobişnuiţi cu ea ai Pământenilor. Poate aţi văzut deja culoarea caracteristică a soarelui Aurorei în imaginea reflectată de pe suprafaţa superioară a şirului de nori. Cu siguranţă că o veţi vedea în peisaj… până ce vi se obişnuiesc ochii cu ea.

Baley îşi luă ochii de pe chipul indiferent al lui Giskard. Observase diferenţa de culoare, se gândi, şi nu-i dăduse nici o atenţie. Mare greşeală.

— Poţi pleca, Giskard.

— Da, domnule.

Baley se întoarse amărât înspre Daneel:

— M-am făcut de râs, Daneel.

— Presupun că te-ai întrebat dacă nu cumva te păcălim şi te ducem undeva unde nu e Aurora. Ai avut un motiv să crezi asta, partenere Elijah?

— Nici unul. Poate că a fost rezultatul tulburării produse de agorafobia sublimială. Când am privit spaţiul aparent imobil, n-am avut nici o dereglare perceptibilă, dar probabil că s-a localizat în subconştient, provocându-mi o nelinişte.

— E vina noastră, partenere Elijah. Cunoscându-ţi repulsia pentru spaţii deschise, am greşit supunându-te simulării astrale sau, măcar, nesupraveghindu-te de aproape.

Baley dădu din cap enervat:

— Nu spune asta, Daneel. Sunt destul de supravegheat. Întrebarea pe care mi-o pun este cât de aproape voi fi supravegheat pe Aurora.

Daneel zise:

— Partenere Elijah, cred că ţi se va permite cu greu accesul pe Aurora şi la locuitorii ei.

— Totuşi, exact asta trebuie să mi se permită. Dacă vreau să aflu adevărul în acest caz de roboticid, trebuie să am acces liber la informaţii chiar la faţa locului… şi de la cei implicaţi.

Baley se simţea, deja, cam obosit. Destul de supărătoare, experienţa prin care tocmai trecuse îi lăsase o dorinţă vie să fumeze o pipă, la care credea că renunţase cu mai bine de un an în urmă. Simţea cum gustul şi mirosul de tutun îi trec prin gât şi prin nas.

Ştia că va trebui să se mulţumească doar cu amintirea. Pe Aurora, nu i se va da voie cu nici un chip să fumeze. Nu exista tutun în nici una dintre Lumile Spaţiului şi, chiar dacă ar fi avut puţin la el, i-ar fi fost luat şi distrus.

Daneel spuse:

— Partenere Elijah, asta trebuie discutat cu dr. Fastolfe de îndată ce aterizăm. N-am nici o putere să iau vreo hotărâre în această privinţă.

— Îmi dau seama, Daneel, dar cum vorbesc cu Fastolfe? Prin intermediul unui simulator astral? Cu comenzile în mână?

— Deloc, partenere Elijah. Vei vorbi direct. Are de gând să te aştepte la cosmodrom.

13

Baley ascultă zgomotele specifice aterizării. Bineînţeles că nu ştia ce înseamnă. Nu cunoştea mecanismul navei, câţi bărbaţi şi câte femei transporta, ce vor face aceştia în timpul aterizării, ce fel de zgomote se vor produce. Ţipete? Bubuituri? O vibraţie slabă? Nu auzi nimic.

Daneel spuse:

— Pari încordat, partenere Elijah. Aş vrea să-mi vorbeşti fără ezitare despre orice tulburare pe care o simţi. Trebuie să te ajut chiar în clipa în care eşti nefericit, indiferent de motiv.

Accentuase uşor pe cuvântul „trebuie”.

Baley se gândi, distrat: „Se conduce după Prima Lege. A suferit; în felul lui, la fel de mult cum am suferit şi eu când m-am prăbuşit, fără ca el să fi prevăzut asta la timp. O dezechilibrare nepermisă a potenţialelor pozitronice pentru mine s-ar putea să nu însemne nimic, dar lui îi poate produce aceeaşi tulburare şi aceeaşi reacţie ca şi o durere acută la mine.”

Se gândi mai departe: „De unde să ştiu eu ce există sub imitaţia de piele şi în imitaţia de conştiinţă a unui robot, mai mult decât poate să ştie Daneel ce există în mine?”

Apoi, având remuşcări că s-a gândit la Daneel ca la un robot, Baley privi în ochii blânzi ai acestuia (când a început să se gândească la expresia lor ca fiind blândă?) şi spuse:

— Îţi voi vorbi despre orice tulburare. Nu am nimic. Încerc să aud vreun zgomot care m-ar putea informa despre desfăşurarea procesului de aterizare, partenere Daneel.

— Mulţumesc, partenere Elijah, spuse Daneel cu gravitate.

Înclină uşor din cap şi continuă:

— N-ar trebui să simţi nimic la aterizare. Vei simţi acceleraţia, dar va fi minimă, pentru că această încăpere va da înapoi, într-o oarecare măsură, în direcţia acceleraţiei. Temperatura poate creşte, dar nu cu mai mult de două grade Celsius. Ca efect sonic, poate fi un şuierat uşor când trecem prin atmosfera care devine mai densă. Ceva din toate astea te va deranja?

— N-ar trebui. Ceea ce, într-adevăr, mă deranjează este că nu sunt liber să fiu martor la aterizare. Aş vrea să ştiu lucrurile astea. Nu vreau să fiu închis şi privat de experienţă.

— Tocmai ai aflat, partenere Elijah, că natura experienţei nu se potriveşte cu temperamentul tău.

— Şi cum o să trec peste asta, Daneel? spuse el cu înverşunare. Ăsta nu e un motiv ca să fiu ţinut aici!

— Partenere Elijah, ţi-am explicat, deja, că eşti ţinut aici pentru propria-ţi siguranţă.

Baley dădu din cap cu evident dezgust:

— M-am gândit la asta şi cred că e o prostie. Şansele mele de a face ordine în afacerea asta încurcată sunt aşa de mici, cu toate restricţiile ce mi se impun şi cu problemele pe care le voi avea ca să înţeleg ceva despre Aurora, încât cred că nimeni cu mintea întreagă nu se va deranja să încerce a mă opri. Şi dacă ar face-o, de ce m-ar ataca pe mine personal? De ce să nu saboteze nava? Dacă ne închipuim că înfruntăm nişte ticăloşi fără scrupule, ăştia ar trebui să considere că distrugerea unei nave — cu oamenii de la bordul ei, cu tine şi cu Giskard, şi cu mine, bineînţeles — este o treabă profitabilă.

— De fapt, ne-am gândit la asta, partenere Elijah. Nava a fost studiată cu atenţie. Va fi detectat orice semn de sabotaj.

— Eşti sigur? Sută la sută sigur?

— Nu poţi fi absolut sigur în astfel de cazuri. Giskard şi cu mine suntem, totuşi, mulţumiţi la gândul că siguranţa este foarte mare şi că putem acţiona cu posibilităţi minime de dezastru.

— Şi dacă daţi greş?

Pe faţa lui Daneel trecu ceva ca o impresie de crispare, ca şi cum i s-ar fi cerut să se gândească la un lucru care venea în contradicţie cu funcţionarea normală a conexiunilor pozitronice din creierul lui. Spuse:

— Dar n-am dat greş.

— Nu poţi spune asta. Ne apropiem de aterizare şi e sigur că a sosit momentul de pericol. De fapt, acum nu e nevoie să fie sabotată nava. Eu sunt în pericol mai mare acum — chiar acum. Nu mă pot ascunde în camera asta, dacă trebuie să debarc pe Aurora. Va trebui să străbat nava şi să mă aflu în apropierea celorlalţi. Aţi luat măsuri ca aterizarea să fie sigură?

(Era răutăcios — lovea în Daneel inutil, fiindcă era iritat din cauza detenţiei îndelungate şi a umilinţei din momentul prăbuşirii.)

Dar Daneel spuse liniştit:

— Am luat, partenere Elijah. Şi, întâmplător, am aterizat. Acum stăm pe suprafaţa Aurorei.

Baley fu încurcat o clipă. Privi înnebunit în jur, dar nu era nimic de văzut, în afara unei camere închise, desigur. Nu simţise şi nu auzise nimic din cele descrise de Daneel. Nici acceleraţie, nici căldură, nici şuieratul vântului… Nu cumva Daneel adusese, din nou, vorba despre pericolul lui personal, ca să fie sigur că nu se va mai gândi la alte probleme neliniştitoare, dar minore?

Baley spuse:

— Şi totuşi, mai e coborârea de pe navă. Cum să fac, să nu fiu ţinta unor posibili duşmani?

Daneel păşi spre un perete şi atinse o pată de pe el. Peretele se desfăcu imediat în două, cele două jumătăţi îndepărtându-se una de alta. Baley se pomeni privind într-un tunel.

În clipa aceea Giskard intră în încăpere, din partea cealaltă, şi spuse:

— Domnule, noi trei vom parcurge tunelul de ieşire. Ceilalţi îl ţin sub observaţie de afară. La celălalt capăt al tunetului aşteaptă dr. Fastolfe.

— Am luat toate măsurile de prevedere, zise Daneel.

— Scuzele mele, Daneel… Giskard, murmură Baley.

Intră posac în tunelul de ieşire. Fiecare efort pe care îl făcea să se asigure că au fost luate măsuri de prevedere îi dădea certitudinea că aceste măsuri fuseseră considerate necesare.

Lui Baley îi plăcea să creadă că nu e un laş, dar se afla pe o planetă străină, fără să poată deosebi prietenii de duşmani, fără să poată găsi alinare în ceva apropiat (desigur, cu excepţia lui Daneel). În momentele hotărâtoare, se gândi înfiorat, nu va avea nici un adăpost care să-l încălzească şi să-i ofere mângâiere.