Roboţii de pe Aurora

6

Baley era a treia oară pe o navă spaţială, iar cei doi ani care trecuseră nu-i şterseseră din memorie primele două zboruri. Ştia exact la ce să se aştepte. Va urma izolarea — faptul că nimeni nu-l va vedea sau nu va avea de-a face cu el, poate doar cu excepţia unui robot. Va urma tratamentul medical obişnuit — dezinfectarea şi sterilizarea. (Nu putea să le ocolească.) Vă urma încercarea de a-l face apt pentru abordarea celor din Spaţiu, temători de infecţii, care îşi imaginau pământenii ca pe nişte depozite pline cu microbi.

Vor fi, însă, şi unele diferenţe. De data asta n-o să-l mai sperie atât de mult desfăşurarea lucrurilor. Cu siguranţă că senzaţia de buimăceală la ieşirea din matrice va fi mai puţin supărătoare. Va fi pregătit pentru spaţiile deschise. De data asta, îşi spuse plin de curaj (dar cu un nod în stomac), ar putea chiar să insiste să i se prezinte o perspectivă din spaţiu.

„Oare ar fi diferită de fotografiile făcute, pe timp de noapte, cerului, aşa cum se vede din Exterior?” se întrebă.

Îşi aminti cum a văzut prima oară o cupolă de planetariu (bineînţeles, adăpostită în Oraş). Nu-i lăsase deloc senzaţia că s-ar afla în Exterior, nici o stare de nelinişte. Au urmat apoi cele două — ba nu, trei ieşiri în aer liber, când a văzut stele adevărate pe bolta adevărată a cerului. Asta îl impresionase mult mai puţin decât cupola de planetariu, dar de fiecare dată bătuse un vânt rece şi avusese sentimentul de depărtare, ceea ce făcea ca totul să pară mai înspăimântător decât cupola — dar mai puţin înspăimântător decât în timpul zilei, fiindcă întunericul era pentru el ca un zid protector.

Şi atunci, stelele văzute prin vizorul unei nave spaţiale vor semăna mai mult cu un planetariu sau cu cerul de pe Pământ, noaptea? Sau va fi o senzaţie cu totul diferită? Se concentră numai la asta, de parcă ar fi vrut să nu mai ştie că pleca de lângă Jessie şi Ben, şi din Oraş.

Doar din bravadă refuză maşina şi insistă să străbată pe jos distanţa scurtă de la poartă până la navă, însoţit de robotul care venise după el. La urma urmei, nu era decât o arcadă acoperită. Pasajul era uşor arcuit şi se uită în urmă cât mai putu să-l vadă pe Ben la celălalt capăt. Ridică o mână ca din întâmplare, de parcă ar fi luat Expresul înspre Trenton, iar Ben îi făcu semn cu ambele mâini, frenetic, arătându-l cu degetele vechiul semn al victoriei.

Victorie? Un gest inutil, Baley era sigur.

Trecu la un alt gând care i-ar fi putut ocupa timpul: „Ce-ar fi dacă s-ar urca în timpul zilei la bordul unei nave, cu soarele oglindindu-se strălucitor în metalul ei, iar el, împreună cu toţi ceilalţi de la bord, ar vedea Exteriorul? Cum s-ar simţi dacă ar fi pe deplin conştient de o lume cilindrică, minusculă, ce s-ar desprinde din lumea infinit mai mare de care a depins o vreme şi, apoi, s-ar pierde într-un Exterior infinit mai mare decât orice Exterior de pe Pământ, până când, după o veşnicie în Neant, ar găsi alt…”

Continuă să meargă, încrâncenat, nelăsând ca expresia feţei să-l dea de gol — cel puţin aşa credea el. Totuşi, robotul de lângă el îl opri:

— Vă e rău, domnule?

Nu „stăpâne”, ci „domnule”. Era un robot de pe Aurora.

— N-am nimic, băiete, zise Baley răguşit. Mergi mai departe. Privea în jos şi nu ridică ochii până ce nu ajunse lângă nava înaltă.

O navă de pe Aurora!

Era sigur de asta. Scoasă în evidenţă de un reflector, părea şi mai înaltă, mai elegantă şi totuşi mai puternică decât navele de pe Solaria. Baley pătrunse în ea şi comparaţia rămase în favoarea celor de pe Aurora. Încăperea era mai mare decât la navele de acum doi ani: mai luxoasă, mai confortabilă.

Ştiu exact ce urmează şi se dezbrăcă imediat de toate hainele. (Probabil vor fi dezintegrate de lampa cu plasmă. Cu siguranţă nu le va mai primi înapoi la întoarcerea pe Pământ — dacă se va întoarce. Prima oară nu le primise.) Nu va primi alte haine până ce nu va fi serios îmbăiat, examinat, cântărit şi injectat. Aproape că-l bucurau procedurile umilitoare ce i se impuneau. La urma urmei, îi luau gândul de la ce se întâmpla. Abia dacă îşi dădea seama de accelerarea de la început şi nici nu avu timp să se gândească la clipa în care părăsi Pământul şi intră în spaţiu.

Când, în sfârşit, era din nou îmbrăcat, analiză, cu amărăciune, rezultatul într-o oglindă. Materialul, orice ar fi fost, era neted şi reflecta imaginea schimbând culoarea la orice modificare de unghi vizual. Pantalonii erau strânşi pe glezne şi acoperiţi de partea de sus a pantofilor, care se mulau plăcut pe picioare. Mânecile de la bluză îl strângeau la încheietura pumnului, iar mâinile îi erau acoperite de mănuşi subţiri şi transparente. Partea de sus a bluzei îi acoperea gâtul si, dacă voia, putea să-şi acopere şi capul cu o glugă ataşată. Ştia că e atât de îmbrobodit nu fiindcă i-ar fi plăcut, ci pentru a reduce pericolul pe care îl reprezenta faţă de cei din Spaţiu.

În timp ce privea costumul, se gândi că ar trebui să se simtă supărător de îngrădit, supărător de înfierbântat, supărător de jilav. Dar nu se simţea aşa. Spre marea lui uşurare, nici măcar nu transpira. Trase concluzia care se impunea. Îl întrebă pe robotul care îl adusese pe navă şi care mai era cu el:

— Băiete, hainele astea sunt termoreglabile?

— Sunt, într-adevăr, domnule, răspunse robotul. Sunt haine pentru orice vreme şi sunt considerate plăcute. Sunt şi extrem de scumpe. Puţini de pe Aurora îşi pot permite să le poarte.

— Chiar aşa? Pe Iehova!

Se uită cu atenţie la robot. Părea un model destul de primitiv, de fapt nu prea diferit de modelele de pe Pământ. Avea, totuşi, o anumită distincţie a figurii, care la modelele de pe Pământ lipsea. De exemplu, îşi putea schimba expresia în anumite limite. Zâmbise foarte uşor când îi explicase că i se oferise un lucru pe care puţini de pe Aurora şi-l puteau permite. Structura corpului părea de metal, şi totuşi avea aspect de ţesătură, ceva care aluneca uşor la fiecare mişcare, ceva în culori care se asortau şi contrastau în chip plăcut. Pe scurt, dacă nu te uitai de aproape, robotul, chiar dacă nu avea deloc aspect uman, părea să poarte haine.

Baley spuse:

— Cum ar trebui să-ţi spun, băiete?

— Mă numesc Giskard, domnule.

— R. Giskard?

— Dacă vreţi, domnule.

— Pe nava asta aveţi bibliotecă?

— Da, domnule.

— Poţi să-mi aduci filme-cărţi despre Aurora?

— De care, domnule?

— Istorie, ştiinţe politice, geografie — orice mi-ar oferi informaţii despre planetă.

— Da, domnule.

— Şi un vizor.

— Da, domnule.

Robotul ieşi pe uşa cu două canaturi şi Baley dădu din cap batjocoritor, ca pentru el. În călătoria spre Solaria, nu-i trecuse prin cap să-şi petreacă timpul liber din spaţiu învăţând ceva folositor. în ultimii doi ani progresase puţin.

Încercă uşa pe care tocmai ieşise robotul. Era închisă şi fără nici un pic de elasticitate. Orice altceva l-ar fi surprins din cale-afară. Cercetă camera. Avea un ecran cu hiperunde. Învârti butoanele.

La întâmplare, recepţionă o rafală de muzică, reuşi, în cele din urmă, să reducă volumul şi ascultă fără să-l placă. Zdrăngănit şi disonant. Instrumentele orchestrei păreau cam dezacordate. Atinse alte butoane şi reuşi până la urmă să schimbe priveliştea. Ceea ce văzu era un meci de fotbal spaţial, evident jucat în condiţii de gravitate zero. Mingea zbura în linie dreaptă, iar jucătorii (prea mulţi de fiecare parte — cu aripioare la spate, coate şi genunchi, pentru dirijarea mişcării) pluteau în volte graţioase. Mişcările neobişnuite îl ameţiră pe Baley. Se aplecă înainte şi tocmai găsise şi apăsa pe butonul de închidere, când auzi uşa deschizându-se în spatele lui.

Se întoarse şi, fiindcă se aştepta să-l vadă pe R. Giskard, în prima clipă percepu doar că a intrat cineva care nu e R. Giskard. Îi trebui o secundă sau două ca să-şi dea seama că vede o siluetă umană, cu o faţă lată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul scurt şi argintiu, pieptănat lins pe spate, cineva îmbrăcat în haine cu croială şi culoare clasice.

— Pe Iehova! zise Baley, gâtuit de emoţie.

— Partenere Elijah, zise celălalt, înaintând, cu un zâmbet reţinut pe chip.

— Daneel! ţipă Baley, îmbrăţişând robotul şi strângându-l la piept. Daneel!

7

Baley continua să-l strângă în braţe pe Daneel, singurul obiect neaşteptat de cunoscut de pe navă, singura legătură strânsă cu trecutul. Se agăţă de Daneel într-o explozie de uşurare şi afecţiune.

Apoi, puţin câte puţin, îşi adună gândurile şi înţelese că nu îl îmbrăţişa pe Daneel, ci pe R. Daneel — Robotul Daneel Olivaw. Îmbrăţişa un robot şi robotul îl susţinea cu blândeţe, îngăduind să fie îmbrăţişat, considerând că acest lucru îi făcea plăcere unei fiinţe umane şi suportând acest lucru fiindcă potenţialele pozitronice ale creierului său nu-i permiteau să respingă îmbrăţişarea şi să provoace astfel dezamăgirea şi jena fiinţei umane.

Prima Regulă a Roboticii, de netrecut, stabilea: „Unui robot nu-l este permis să facă rău unei fiinţe umane” — iar respingerea unei atitudini prieteneşti ar fi însemnat să facă rău.

Încet, ca să nu i se citească pe faţă tulburarea, Baley îşi slăbi strânsoarea. Ba chiar îl bătu pe robot pe umeri, la sfârşit, să nu se observe că se ruşinează.

— Nu te-am mai văzut, Daneel, zise Baley, de când ai adus pe Pământ nava aceea, cu cei doi matematicieni. Ţii minte?

— Cu siguranţă, partenere Elijah. E o plăcere să te văd. — Simţi emoţia, nu-i aşa? zise Baley cu blândeţe.

— Nu pot spune că simt ceva în sens omenesc, partenere Elijah. Totuşi, pot să spun că faptul că te văd îmi face gândurile mai nestingherite. Iar forţa de gravitaţie pe care o simte corpul meu pare să-mi afecteze mai puţin simţurile, şi mai sunt şi alte modificări, pe care nu le pot distinge. Îmi închipui că senzaţiile mele corespund întrucâtva cu ce simţi tu când ai o bucurie.

Baley dădu din cap:

— Oricum s-ar numi ceea ce simţi când mă vezi, vechiul meu partener, pare de preferat faţă de ceea ce simţi când nu mă vezi, iar mie îmi convine — dacă înţelegi ce vreau să spun. Dar cum se face că eşti aici?

— Giskard Reventlov a raportat că eşti… R. Daneel se opri.

— Purificat? întrebă Baley ironic.

— Dezinfectat, zise R. Daneel. M-am gândit că pot intra.

— Eşti sigur că nu te temi de infecţie?

— Deloc, partenere Elijah, dar ceilalţi de pe navă ar putea simţi repulsie la apropierea mea. Oamenii de pe Aurora sunt sensibili la infecţii, uneori până la un punct care depăşeşte calculul raţional al probabilităţilor.

— Înţeleg, dar nu te întrebam de ce eşti aici, acum. Vreau să spun: de ce ai venit, de fapt?

— Dr. Fastolfe, din personalul căruia fac parte, m-a trimis la bordul navei care a venit după tine din câteva motive. S-a gândit că e mai bine să afli detalii în legătură cu ceea ce e sigur că va fi o misiune grea pentru tine.

— Frumos din partea lui, îi mulţumesc.

R. Daneel se înclină solemn, în semn de confirmare:

— Dr. Fastolfe s-a mai gândit că întâlnirea îmi va produce… robotul se opri — … senzaţii corespunzătoare.

— Adică plăcere, Daneel.

— De vreme ce mi se îngăduie să folosesc acest cuvânt, da. Şi al treilea motiv — şi cel mai important…

În acel moment uşa se deschise din nou şi intră R. Giskard. Baley îşi întoarse capul înspre el şi simţi un fior de neplăcere. Nu puteai să nu-l iei drept robot pe R. Giskard, iar prezenţa lui scotea cumva în evidenţă faptul că Daneel era robot (R. Daneel, se gândi Baley dintr-o dată), chiar dacă Daneel era pe departe cel mai bun dintre ei doi. Baley nu voia să fie scos în evidenţă faptul că Daneel e robot; nu voia să fie umilit de neputinţa lui de a-l considera pe Daneel orice altceva, decât un om ce folosea un limbaj cam bombastic.

Spuse, nerăbdător:

— Ce e, băiete? R. Giskard zise:

— Am adus filmele-cărţi pe care aţi dorit să le vedeţi, domnule, şi vizorul.

— Bine, lasă-le aici. Lasă-le aici… şi nu trebuie să rămâi. Daneel va sta cu mine.

— Da, domnule.

Ochii robotului — sclipind şters, observă Baley, nu ca ai lui Daneel — se întoarseră scurt înspre R. Daneel, ca şi cum ar fi aşteptat ordine de la o fiinţă superioară. R. Daneel zise încet:

— Se cuvine, prietene Giskard, să rămâi afară, lângă uşă.

— Aşa voi face, prietene Daneel, spuse R. Giskard.

Ieşi, iar Baley spuse cu oarecare nemulţumire:

— De ce trebuie să rămână afară, la uşă? Sunt prizonier?

— Deoarece nu ţi se va permite să te amesteci cu persoanele de pe navă în timpul acestei călătorii, zise Daneel, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun că eşti, într-adevăr, prizonier. Totuşi, nu acesta este motivul prezenţei lui Giskard… Şi, pentru că am ajuns aici, trebuie să-ti spun că ar fi de dorit, partenere Elijah, să nu i te adresezi lui Giskard — şi nici unui robot — cu „băiete”.

— Nu-i place cuvântul? se încruntă Baley.

— Giskard nu are nimic împotriva nici unui act omenesc. Pur şi simplu „băiete” nu este un cuvânt obişnuit cu care să te adresezi roboţilor de pe Aurora şi n-ar fi de dorit să se creeze dezacorduri cu cei de pe Aurora prin scoaterea neintenţionată în evidenţă a locului tău de origine, prin particularităţi de vorbire fără importanţă.

— Atunci cum să mă adresez?

— Cum mi te adresezi mie, folosind numele individual pe care l-a primit. La urma urmei, acesta este doar un sunet care indică o anumită persoană căreia i te adresezi — şi de ce ar fi un sunet preferabil altuia? Este doar o problemă de uzanţă. De asemenea, pe Aurora mai este obiceiul să te adresezi unui robot cu „el” sau „ea”, uneori, mai degrabă decât cu „ăla”. Şi tot pe Aurora nu este obiceiul să se folosească iniţiala „R.”, cu excepţia situaţiilor oficiale, când este nevoie de numele întreg al robotului — şi chiar şi atunci iniţiala este, în prezent, omisă de multe ori.

— În acest caz… Daneel, (Baley îşi reprimă impulsul de a spune „R. Daneel”) cum faceţi diferenţa între roboţi şi oameni?

— De obicei, deosebirea se vede de la sine, partenere Elijah. Nu e cazul să fie scoasă în evidenţă inutil. Cel puţin acesta este punctul de vedere pe Aurora şi, deoarece i-ai cerut lui Giskard filme despre Aurora, presupun că vrei să te familiarizezi cu lucrurile de acolo, ca ajutor pentru sarcina pe care ţi-ai asumat-o.

— Pentru sarcina care mi-a fost impusă, da. Şi dacă diferenţa dintre un robot şi un om nu se vede de la sine, Daneel? Ca şi în cazul tău.

— Atunci de ce să faci deosebirea, dacă situaţia nu o cere? Baley trase aer în piept. Avea să-l fie greu să se adapteze la această simulare a celor de pe Aurora, să pretindă că nu există roboţi. Spuse:

— Şi dacă Giskard nu este aici ca să mă ţină prizonier, de ce stă… la uşă?

— Acestea sunt instrucţiunile doctorului Fastolfe, partenere Elijah. Giskard trebuie să te apere.

— Să mă apere? De ce?… Sau de cine?

— Dr. Fastolfe nu a fost prea explicit în această privinţă, partenere Elijah. Totuşi, deoarece în cazul lui Jander Panell s-au dezlănţuit multe pasiuni omeneşti…

— Jander Panell?

— Robotul a cărui folosinţă a luat sfârşit.

— Cu alte cuvinte. robotul care a fost ucis?

— „Ucis”, partenere Elijah, este un termen care se aplică de obicei fiinţelor umane.

— Dar pe Aurora sunt evitate deosebirile dintre roboţi şi fiinţe umane, nu-i aşa?

— Chiar aşa! Totuşi, posibilitatea sau imposibilitatea de a-l deosebi în cazul special al sfârşitului funcţionării nu s-a pus niciodată în discuţie, după câte cunosc. Nu ştiu care sunt regulile.

Baley cântări situaţia. Nu avea prea mare importanţă, era doar o problemă de semantică. Totuşi, voia să testeze modul de gândire al celor de pe Aurora. Altfel nu ajungea nicăieri. Spuse încet:

— O fiinţă umană care funcţionează este vie. Dacă această viaţă este întreruptă violent prin acţiunea deliberată a altei fiinţe umane, numim asta „crimă” sau “omucidere”. „Crimă” este un cuvânt mai convingător. Când cineva este martor la o agresiune cu sfârşitul violent al vieţii unei fiinţe umane, strigă „Crimă!”. Nu e totuna dacă ar striga „Omucidere!”. Ăsta este un cuvânt mai oficial, cu mai puţină încărcătură emoţională.

R. Daneel spuse:

— Nu înţeleg deosebirea pe care o faci, partenere Elijah. De vreme ce atât „crimă”, cât şi „omucidere” sunt folosite pentru a înfăţişa sfârşitul violent al vieţii unei fiinţe umane, cele două cuvinte trebuie să fie sinonime. Atunci, unde e deosebirea?

— Dintre cele două cuvinte, unul, ţipat, va îngheţa sigur sângele în venele unei fiinţe umane, mai mult decât celălalt, Daneel.

— De ce?

— Conotaţiile şi asocierile; efectul subtil, nu al înţelesului din dicţionar, ci al timpului îndelungat de folosinţă; natura propoziţiilor, condiţiilor şi situaţiilor în care se obişnuieşte folosirea unui cuvânt, în comparaţie cu altul.

— Programarea mea nu conţine nimic de felul ăsta, spuse Daneel, cu o intonaţie ciudată de neputinţă faţă de aparenta lipsă de emoţie cu care rostise aceste cuvinte (aceeaşi lipsă de emoţie cu care rostea totul).

Baley spuse:

— Mă crezi pe cuvânt, Daneel?

Daneel răspunse repede, de parcă i s-ar fi dat soluţia la o enigmă:

— Fără îndoială.

— Deci, putem spune că un robot care funcţionează este viu, spuse Baley. Unii ar putea refuza să lărgească atât de mult sensul cuvântului, dar noi suntem liberi să dăm definiţii care ne convin, dacă e bine. Este uşor să spui de un robot care funcţionează că este viu şi ar fi inutil de complicat să încercăm inventarea unui cuvânt nou pentru situaţie sau evitarea folosirii unuia familiar. Tu eşti viu, de exemplu, Daneel, nu-i aşa?

Daneel spuse încet şi cu mândrie:

— Eu funcţionez!

— Uite. Dacă sunt vii o veveriţă, o insectă, un copac sau un fir de iarbă, tu de ce să nu fii? N-aş spune niciodată — nici n-aş gândi că eu sunt viu şi tu doar funcţionezi, mai ales dacă trebuie să stau un timp pe Aurora, unde nu e bine să încerc să fac deosebire între mine şi un robot. Deci, iţi spun că suntem amândoi vii şi te rog să mă crezi pe cuvânt.

— Aşa voi face, partenere Elijah.

— Şi totuşi, putem spune că sfârşitul vieţii unui robot prin acţiunea deliberat violentă a unei fiinţe umane e tot „crimă”? Am putea ezita. Dacă este aceeaşi crimă, ar trebui să fie aceeaşi pedeapsă, dar ar fi corect? Dacă pedeapsa pentru omorârea unei fiinţe umane este moartea, ar trebui executată o fiinţă umană care extermină un robot?

— Pedeapsa pentru un criminal pune psihicul la încercare, partenere Elijah, fiind urmată de construirea unei noi personalităţi. Structura personală a psihicului comite crima, nu corpul.

— Şi care este pedeapsa pe Aurora pentru sfârşirea violentă a funcţionării unui robot?

— Nu ştiu, partenere Elijah. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată pe Aurora, după câte ştiu.

— Cred că, în acest caz, pedeapsa nu va pune psihicul la încercare, spuse Baley. Dar cum e cu „roboticidul”?

— Roboticidul?

— Termen folosit pentru a descrie uciderea unui robot.

Daneel spuse:

— Dar cum rămâne cu verbul derivat de la substantiv, partenere Elijah? Nu se spune „a omucide” şi, deci, nu e corect să spui „a robotucide”.

— Ai dreptate. Ar trebui să spui „a ucide” în ambele cazuri.

— Dar „a ucide” se foloseşte mai ales pentru fiinţele umane. De exemplu, nu „ucizi” când e vorba de animale.

— Adevărat, zise Baley. Şi nici nu ucizi o fiinţă umană din întâmplare, ci numai intenţionat. Termenul cel mai folosit este „a omori”. Acesta se foloseşte şi pentru moartea accidentală, şi pentru crima deliberată… şi se foloseşte atât pentru animale, cât şi pentru fiinţele umane. Până şi un copac poate fi omorât de o boală, aşa că un robot de ce nu poate fi omorât, Daneel?

— Oamenii, animalele şi plantele, partenere Elijah, sunt toate fiinţe. Robotul este un obiect, ca şi un vizor. Un obiect este „distrus”, „stricat”, „dărâmat” şi aşa mai departe. Nu este niciodată „omorât”.

— Cu toate acestea, Daneel, eu voi spune „omorât”. Jander Panell a fost omorât.

— De ce ar avea importanţă un cuvânt pentru lucrul pe care-l descrie? întrebă Daneel.

— „Ce noi numim răsuri, tot dulce-ar fi mireasma, oricum le-am zice”. Asta vrei să spui, Daneel?

Daneel se opri o clipă, apoi zise:

— Nu sunt sigur ce înseamnă mireasma unei răsuri, dar dacă răsura de pe Pământ este o floare obişnuită, care se numeşte răsură pe Aurora, şi dacă prin „mireasmă” se înţelege o proprietate care poate fi detectată, simţită sau măsurată de fiinţele umane, atunci bineînţeles că dacă denumeşti o răsură printr-o altă combinaţie de sunete — şi nu schimbi nimic altceva — aceasta nu va afecta mirosul sau oricare altă proprietate intrinsecă.

— Aşa este. Şi totuşi, schimbările de nume duc la schimbări de percepţii, când este vorba de oameni.

— Nu înţeleg de ce, partenere Elijah.

— Pentru că fiinţele umane sunt adesea ilogice, Daneel. Aceasta nu este o caracteristică de invidiat.

Baley se lăsă pe spate în scaun şi învârti vizorul în mâini, lăsându-se o clipă cuprins de gânduri. Discuţia cu Daneel era binevenită, deoarece, în timp ce dezbătuse problema cuvintelor, Baley reuşise să uite că se afla în spaţiu, să uite că nava a înaintat până ce a ajuns destul de departe de punctul central al Sistemului Solar, pentru a se lansa în hiperspaţiu; să uite că, în curând, avea să fie la câteva milioane de kilometri depărtare de Pământ şi, apoi, la câţiva ani-lumină.

Şi mai mult, putea să tragă nişte concluzii pozitive. Era clar că tot ce-i spusese Daneel, faptul că pe Aurora nu se făceau deosebiri între roboţi şi fiinţele umane, era o înşelătorie. Cei de pe Aurora puteau să înlăture cu candoare iniţiala „R”, cuvântul „băiete” ca formulă de adresare şi folosirea lui „ăla” ca pronume obişnuit, dar, judecând după împotrivirea lui Daneel de a folosi acelaşi cuvânt pentru sfârşitul violent al unui robot şi al unei fiinţe umane (împotrivire inerentă programării lui care era, în schimb, urmarea firească a modului în care cei de pe Aurora presupuneau că ar trebui să se comporte Daneel), îţi puteai da seama că acestea erau doar schimbări superficiale. în fond, cei de pe Aurora erau la fel de statornici precum cei de pe Pământ în credinţa lor că roboţii erau maşini, infinit inferioare fiinţelor umane. Asta însemna că sarcina lui grea, de a găsi o rezolvare eficientă a crizei (dacă era posibil aşa ceva), nu va fi stânjenită de nici o înţelegere greşită a societăţii de pe Aurora.

Baley se gândi dacă ar fi bine să-l întrebe pe Giskard, ca să-şi verifice concluziile la care ajunsese după discuţia cu Daneel — şi, fără să ezite prea mult, se hotărî să n-o facă. Mintea simplă şi fără subtilităţi a lui Giskard nu l-ar ajuta cu nimic. Ar ţine-o numai cu „Da, domnule” şi „Nu, domnule”. Ar fi ca şi cum ar întreba un magnetofon. Păi atunci, se hotărî Baley, va continua cu Daneel, care putea măcar să-i răspundă aproape cu subtilitate.

Spuse:

— Daneel, hai să ne gândim la cazul lui Jander Panell, care cred că este, după câte mi-ai spus până acum, primul caz de roboticid din istoria Aurorei. Fiinţa umană răspunzătoare, ucigaşul, înţeleg că nu este cunoscut.

— Dacă se presupune că este răspunzătoare o fiinţă umană, atunci identitatea ei nu este cunoscută, răspunse Daneel. Aici ai dreptate, partenere Elijah.

— Dar motivul? De ce a fost ucis Jander Panell?

— Nici asta nu se cunoaşte.

— Dar Jander Panell era un robot cu înfăţişare umană, ca tine, nu ca, de exemplu, R. Gis… Giskard.

— Aşa este. Jander era un robot cu aspect uman, ca mine.

— Atunci nu s-ar putea ca roboticidul să nu fi fost intenţionat?

— Nu înţeleg, partenere Elijah.

Baley spuse cam nervos:

— N-ar fi putut crede ucigaşul că acest Jander este o fiinţă umană, iar intenţia lui să fi fost de omucidere, nu de roboticid?

Daneel dădu uşor din cap:

— Roboţii cu aspect uman sunt, în aparenţă, aproape ca oamenii, partenere Elijah, până la firele de păr şi la porii pielii. Glasul nostru este absolut firesc, putem îndeplini operaţia de a mânca şi aşa mai departe. Şi totuşi, există diferenţe importante în comportarea noastră. în timp şi cu rafinamentul tehnicii, aceste diferenţe pot fi mai puţine, dar în prezent sunt multe. Tu şi alţi pământeni neobişnuiţi cu roboţii cu aspect uman poate nu observaţi cu uşurinţă aceste diferenţe, dar cei de pe Aurora le observă. Nici un locuitor de pe Aurora nu l-ar fi luat pe Jander — sau pe mine — drept om, nici o secundă.

— Cineva din Spaţiu, nu de pe Aurora, ar fi putut face greşeala?

Daneel ezită:

— Nu cred. Nu vorbesc din observaţii personale sau din cunoştinţele programate în mod direct, dar, pe de altă parte, sunt programat să ştiu că toate Lumile din Spaţiu sunt la fel de obişnuite cu roboţii ca şi Aurora — unele, ca Solaria, chiar mai mult — şi, deci, trag concluzia că nici un locuitor din Spaţiu n-ar lua un robot drept om.

— Există roboţi cu aspect uman în alte Lumi din Spaţiu?

— Nu, partenere Elijah, până acum există numai pe Aurora.

— Atunci, alţi locuitori din Spaţiu nu sunt foarte obişnuiţi cu roboţii cu aspect uman şi ar putea foarte bine să nu vadă diferenţa şi să-i considere fiinţe umane.

— Eu nu cred că se poate. Chiar şi roboţii cu aspect uman se comportă ca nişte roboţi în anumite situaţii, încât orice locuitor al Spaţiului si-ar da seama.

— Şi totuşi e sigur că există locuitori ai Spaţiului mai puţin inteligenţi decât majoritatea, cu mai puţină experienţă, mai puţin maturi. Există copiii din Spaţiu, cel puţin, care nu văd diferenţa.

— Este foarte sigur, partenere Elijah, că… roboticidul… nu a fost comis de cineva prost, fără experienţă sau tânăr. Absolut sigur.

— Am ajuns la eliminări. Bun. Dacă nici un locuitor din Spaţiu n-ar putea să nu vadă diferenţa, ce-ai zice de un Pământean? E posibil ca…

— Partenere Elijah, când vei sosi pe Aurora, vei fi primul Pământean care a pus piciorul pe această planetă de la terminarea primei colonizări. Toţi cei de pe Aurora care sunt acum în viaţă s-au născut pe Aurora sau, în relativ puţine cazuri, în alte Lumi Spaţiale.

— Primul Pământean, murmură Baley. Sunt onorat. Nu s-ar putea ca pe Aurora să fie prezent un Pământean, fără ştirea celor de acolo?

— Nu! spuse Daneel fără urmă de îndoială.

— Daneel, cunoştinţele tale s-ar putea să nu fie absolute.

— Nu! se auzi din nou, exact pe acelaşi ton.

— Atunci, tragem concluzia, zise Baley, ridicând din umeri, că intenţia a fost ca roboticidul să fie un roboticid şi nimic altceva.

— Aceasta a fost concluzia de la început.

Baley spuse:

— Cei de pe Aurora care au ajuns la concluzia asta de la bun început au avut toate informaţiile necesare. Eu le obţin acum pentru prima oară.

— Nu am avut intenţia, partenere Elijah, ca remarca mea să fie peiorativă. Am şi altceva de făcut decât să-ţi minimalizez calităţile.

— Mulţumesc, Daneel. Ştiu că în remarca ta n-a fost nici o batjocură intenţionată… Tocmai ai spus că roboticidul nu a fost comis de cineva prost, fără experienţă sau tânăr, şi că acest lucru este absolut sigur. Să ne gândim la observaţia ta…

Baley ştia că o lua pe ocolite. Trebuia s-o facă. Ţinând seama de faptul că nu înţelegea obiceiurile celor de pe Aurora şi nici modul lor de gândire, nu-si putea permite să facă presupuneri şi să bâjbâie. Dacă ar vorbi astfel cu un om inteligent, acesta probabil că ar deveni nerăbdător şi ar lăsa să-l scape informaţii, considerându-l pe Baley un tâmpit în afacerea asta. Oricum, Daneel, ca robot, îl va urma pe Baley cu răbdare.

Acesta era un mod de comportament care îl trăda pe Daneel ca robot, oricât de uman ar fi fost ca înfăţişare. Un locuitor al Aurorei si-ar fi dat seama că e robot după răspunsul la o singură întrebare. Daneel era corect până la cele mai fine nuanţe.

Baley spuse:

— Putem elimina copiii, poate şi majoritatea femeilor şi mulţi bărbaţi adulţi, presupunând că roboticidul ar necesita multă forţă… probabil capul lui Jander a fost zdrobit de o lovitură puternică sau pieptul i-a fost spart. Îmi imaginez că asta n-ar fi uşor pentru cineva care nu este deosebit de mare şi de puternic.

Din cele spuse de Demacheck pe Pământ, Baley ştia că nu aşa se comitea un roboticid, dar de unde ştia el că Demacheck însăşi nu fusese indusă în eroare?

Daneel spuse:

— Nu ar fi deloc posibil, pentru nici o fiinţă umană.

— De ce nu?

— Desigur, partenere Elijah, îţi dai seama că scheletul unui robot este de structură metalică şi mult mai rezistent decât oasele omului. Mişcările noastre sunt mult mai energice, mai rapide şi mai fin comandate. A Treia Lege a Roboticii declară: „Un robot trebuie să-si apere propria existenţă.” Atacul unei fiinţe umane poate fi uşor parat. Cel mai puternic om poate fi imobilizat. Suntem întotdeauna conştienţi de existenţa fiinţelor umane. Altfel nu ne-am putea îndeplini funcţiunile.

Baley spuse:

— Las-o baltă, Daneel. A Treia Lege declară: „Un robot trebuie să-şi apere propria existenţă, atâta timp cât nu intră astfel în contradicţie cu Prima sau A Doua Lege.” A Doua Lege declară: „Un robot trebuie să asculte ordinele date lui de o fiinţă umană, cu excepţia cazurilor când aceste ordine ar veni în contradicţie cu Prima Lege.” Iar Prima Lege declară: „Un robot nu poate face rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să permită ca unei fiinţe umane să i se facă rău.” O fiinţă umană ar putea ordona unui robot să se distrugă singur — şi atunci robotul îşi va folosi propria forţă pentru a-şi zdrobi propria ţeastă. şi dacă o fiinţă umană ar ataca un robot, acel robot nu ar putea para atacul fără să facă rău fiinţei umane, ceea ce ar încălca Prima Lege.

Daneel spuse:

— Presupun că te gândeşti la roboţii de pe Pământ. Pe Aurora sau în oricare alta dintre Lumile din Spaţiu — roboţii sunt mai apreciaţi decât pe Pământ şi sunt, în general, mai dezvoltaţi, multilaterali şi valoroşi. A Treia Lege este incomparabil mai puternică decât A Doua Lege în Lumile din Spaţiu, decât pe Pământ. Un ordin de autodistrugere ar fi pus la îndoială şi ar trebui să aibă un motiv într-adevăr întemeiat ca să fie dus la îndeplinire — un pericol real şi evident. Iar în privinţa parării unui atac, Prima Lege nu ar fi încălcată, deoarece roboţii de pe Aurora sunt suficient de abili ca să imobilizeze o fiinţă umană fără să-l facă rău.

— Să presupunem, totuşi, că o fiinţă umană ar susţine că, dacă robotul nu se distruge singur, ea — fiinţa umană — ar fi distrusă. Atunci robotul nu s-ar autodistruge?

— Un robot de pe Aurora va pune sigur la îndoială o simplă declaraţie în acest sens. Ar trebui să existe dovezi clare ale posibilei distrugeri a fiinţei umane.

— N-ar putea o fiinţă umană să fie destul de vicleană ca să aranjeze lucrurile în aşa fel încât unui robot să i se pară că ea este, într-adevăr, în mare pericol? Oare ingeniozitatea care s-ar cere pentru asta te face să elimini pe cineva prost, fără experienţă sau tânăr?

Iar Daneel zise:

— Nu, partenere Elijah, nu.

— E vreo greşeală în raţionamentul meu?

— Nici una.

— Atunci, greşeala este poate în presupunerea mea că robotul a fost vătămat fizic. El nu a fost vătămat fizic, de fapt. Aşa este?

— Da, partenere Elijah.

(Asta înseamnă că Demacheck avea informaţiile din sursă directă, se gândi Baley.)

— În acest caz, Daneel, Jander a fost vătămat mental. Robloc! Total şi ireversibil!

— Robloc?

— Prescurtare pentru blocare a robotului, încetarea totală a funcţionării conexiunilor pozitronice.

— Pe Aurora nu folosim cuvântul „robloc”, partenere Elijah.

— Cum spuneţi voi?

— Noi spunem „degajare mentală”.

— Oricum, este vorba despre acelaşi fenomen.

— Ar fi înţelept, partenere Elijah, să foloseşti expresiile noastre, altfel cei de pe Aurora, cu care vei vorbi, ar putea să nu înţeleagă; conversaţia ar putea fi îngreunată. Cu puţin timp în urmă ai arătat că nu au nici o importanţă cuvintele diferite.

— Foarte bine. Voi spune „degajare”… Aşa ceva s-ar putea petrece spontan?

— Da, dar şansele sunt infinit de mici, spun roboticienii. Ca robot cu aspect uman, pot să declar că nu am încercat niciodată o senzaţie care să semene cât de puţin cu degajarea mentală.

— Atunci, trebuie să presupunem că o fiinţă umană a înscenat în mod deliberat o situaţie în care să aibă loc degajarea mentală.

— Exact asta susţin duşmanii doctorului Fastolfe, partenere Elijah.

— Şi pentru că aşa ceva necesită cunoaşterea roboticii, experienţă şi îndemânare, cineva prost, fără experienţă şi tânăr nu poate fi răspunzător.

— Acesta este raţionamentul firesc, partenere Elijah.

— Ar fi chiar posibil să facem o listă cu fiinţele umane de pe Aurora care au destulă îndemânare si, astfel, să alcătuim un grup de suspecţi, care s-ar putea să nu fie chiar aşa de mare.

— De fapt, asta s-a şi făcut, partenere Elijah.

— Şi cât de mare e lista?

— Cea mai lungă listă posibilă conţine doar un nume.

A fost rândul lui Baley să se oprească. Se încruntă, unindu-şi sprâncenele, şi spuse, aproape ameninţător:

— Doar un nume?

— Doar un nume, partenere Elijah, zise Daneel cu blândeţe. Aceasta este părerea doctorului Han Fastolfe, cel mai mare robotician teoretician de pe Aurora.

— Dar atunci, unde este misterul în toate astea? Al cui e acest singur nume?

— Păi, al doctorului Han Fastolfe, bineînţeles, zise R. Daneel. Tocmai am arătat că este cel mai mare robotician teoretician de pe Aurora şi, după părerea doctorului Fastolfe, ca expert, el este singurul care i-ar fi putut provoca lui Jander Panell degajarea mentală totală, fără să lase vreo urmă. Totuşi, dr. Fastolfe declară, de asemenea, că nu el a făcut asta.

— Dar şi că nimeni altcineva n-ar fi putut s-o facă?

— Într-adevăr, partenere Elijah. Aici e misterul.

— Şi dacă dr. Fastolfe…

Baley se opri. N-ar avea nici un rost să-l întrebe pe Daneel dacă dr. Fastolfe minţea sau se înşela cumva, fie când considera că doar el putea să facă aşa ceva, fie când declara că n-a făcut-o. Daneel fusese programat de Fastolfe şi nu exista nici o şansă ca programarea să cuprindă capacitatea de a se îndoi de programator. Aşa că Baley spuse cât putu de blând:

— Mă voi gândi la asta, Daneel, şi vom mai sta de vorbă.

— Asta e bine, partenere Elijah. Oricum, e timpul să dormim. Deoarece este posibil ca, pe Aurora, presiunea evenimentelor să-ţi impună un program neregulat, ar fi bine să profiţi de ocazie şi să dormi acum. Îţi voi arăta cum se face un pat şi cum să te descurci cu aşternuturile.

— Mulţumesc, Daneel, murmură Baley.

Nu-şi făcea nici o iluzie că va adormi repede. Era trimis pe Aurora anume ca să demonstreze că Fastolfe nu e vinovat de roboticid, reuşita acţiunii era necesară pentru siguranţa permanentă a Pământului, şi (mai puţin important, dar la fel de scump pentru Baley) pentru bunăstarea carierei lui. Totuşi, chiar înainte de a ajunge pe Aurora, descoperise că Fastolfe mărturisise, de fapt, crima.

8

Totuşi Baley adormi, în cele din urmă, după ce Daneel îi arătă cum să reducă intensitatea câmpului ce servea drept pseudo-gravitaţie. Aceasta nu era antigravitaţie reală şi consuma atât de multă energie, încât procedeul putea fi folosit doar în anumite perioade şi în condiţii neobişnuite.

Daneel nu fusese programat să explice cum funcţionau toate astea şi, dacă ar fi făcut-o, Baley era foarte sigur că n-ar fi înţeles nimic. Din fericire, comenzile puteau fi mânuite fără nici o înţelegere a explicaţiilor ştiinţifice.

Daneel spuse:

— Intensitatea câmpului nu poate fi redusă la zero — cel puţin nu cu aceste comenzi. În orice caz, nu este plăcut să dormi în gravitaţie zero, mai ales pentru cei care nu au experienţa călătoriilor în spaţiu. Ai nevoie de o intensitate destul de scăzută ca să ai sentimentul eliberării de sub presiunea propriei greutăţi, dar destul de ridicată ca să-ţi menţii orientarea pe verticală. Nivelul variază în funcţie de persoană. Cei mai mulţi oameni se simt bine la intensitatea minimă permisă de comandă, dar s-ar putea să descoperi că, prima oară, vei dori o intensitate mai ridicată, ca să-ţi poţi menţine obişnuinţa senzaţiei de greutate într-o măsură mai mare. Încearcă, pur şi simplu, mai multe niveluri şi află-l pe cel care ţi se potriveşte.

Distras de noutatea senzaţiei, Baley îşi lăsă gândurile să se îndepărteze de problema afirmaţiei/negaţiei lui Fastolfe, aşa cum şi trupul i se îndepărta de starea de veghe. Poate că era vorba de un singur fenomen. Visă că se întorsese pe Pământ (cum altfel), într-un Expres, dar nu pe unui din locuri. Mai degrabă plutea pe lângă banda rulantă cu viteză mare, chiar pe deasupra oamenilor, apropiindu-se uşor de ei. Nici unul dintre cei de jos nu părea surprins; nimeni nu se uita la el. Era o senzaţie destul de plăcută şi îi simţi lipsa când se trezi.

După micul dejun din dimineaţa următoare…

De fapt, era dimineaţă? Putea fi dimineaţă — sau orice alt moment al zilei — în spaţiu?

Era clar că nu se putea. Se gândi un timp şi se hotărî să definească dimineaţa ca fiind timpul de după trezire şi micul dejun hrana pe care o mânca după ce se trezea, şi să nu se mai gândească la o cronometrare anume, fără importanţă efectivă… Cel puţin pentru el, dacă nu pentru navă.

Deci, în dimineaţa următoare, după micul dejun, studie buletinele de ştiri, care-i fuseseră lăsate doar cât să vadă că nu conţineau nimic despre roboticidul de pe Aurora, apoi se întoarse la acele filme-cărţi pe care i le adusese Giskard cu o zi înainte („o perioadă de veghe”). Le alese pe cele cu titluri istorice şi, după ce se uită grăbit la câteva, hotărî că Giskard îi adusese cărţi pentru adolescenţi. Aveau poze multe şi text puţin. Se întrebă dacă asta era părerea lui Giskard despre inteligenţa sau despre lucrurile care-l trebuiau lui. După un timp de gândire, Baley consideră că Giskard, cu inocenţa lui de robot, alesese bine şi că n-avea nici un rost să bănuiască o posibilă insultă.

Începu să privească în vizor foarte preocupat şi observă imediat că Daneel se uita la filmul-carte o dată cu el. Din curiozitate? Sau doar ca să-si ocupe ochii?

Daneel nu ceru nici măcar o dată să repete vreo pagină. Nici nu se opri ca să întrebe ceva. Probabil că accepta ceea ce citea cu încredere de robot şi nu-şi permitea luxul să nu creadă sau să fie curios.

Baley nu-i puse lui Daneel nici o întrebare referitoare la ceea ce citea, dar ceru lămuriri despre funcţionarea mecanismului de imprimare al vizorului de pe Aurora, cu care nu era obişnuit.

Din când în când, Baley se oprea pentru a se folosi de încăperea mică de lângă camera lui, care putea fi folosită pentru diverse nevoi fiziologice personale, atât de personale, încât încăperii i se spunea „Personala”, cu majuscula subînţeleasă, atât pe Pământ, cât şi — după cum îşi dăduse seama Baley când Daneel vorbise despre asta — pe Aurora. Era largă doar cât pentru o singură persoană, ceea ce l-ar fi nedumerit pe un locuitor al Oraşului, obişnuit cu şiruri enorme de pisoare, scaune de W.C., chiuvete şi duşuri.

În timp ce urmărea filmele-cărţi, Baley nu încerca să ţină minte amănunte. Nu avea nici cea mai mică intenţie să se transforme într-un expert în societatea de pe Aurora, nici măcar să treacă un test de intrare la liceu pe această temă. Dorea mai degrabă să se familiarizeze cu atmosfera.

Observă, de exemplu, chiar din atitudinea hagiografică a istoricilor care scriau pentru tineri, că pionierii Aurorei — părinţii întemeietori, care veniseră la început pe Aurora pentru a o coloniza, în primele zile ale călătoriilor interstelare — fuseseră mai ales de pe Pământ. Politica lor, disputele, fiecare caracteristică a comportamentului lor fuseseră pământene; ceea ce se întâmplase pe Aurora era, într-un fel, similar cu evenimentele care se petrecuseră când zone relativ pustii ale Pământului fuseseră colonizate cu vreo două mii de ani în urmă. Desigur, cei de pe Aurora nu întâlniseră nici o formă de viaţă inteligentă cu care să se lupte, nici organisme gânditoare care să-i zăpăcească pe invadatorii de pe Pământ cu probleme de tratament, uman sau crud. De fapt, nu prea fusese viaţă de nici un fel. Aşa că planeta a fost repede colonizată de fiinţe umane, de plantele şi animalele lor domestice, de paraziţi şi de alte organisme aduse întâmplător. Şi, bineînţeles, colonizatorii au adus cu ei roboţii.

Primii locuitori ai Aurorei au simţit imediat că planeta e a lor, deoarece le căzuse în mâini fără nici o problemă, şi o numiseră mai întâi Noul Pământ. Era firesc, deoarece era prima planetă din afara Sistemului Solar — prima Lume din Spaţiu — care era colonizată. Era primul rod al călătoriilor interstelare, primul răsărit al unei uriaşe ere noi. Au tăiat, totuşi, repede, cordonul ombilical şi au rebotezat planeta Aurora, după zeiţa romană a zorilor.

Era Lumea Zorilor. Şi astfel colonizatorii, de la început conştienţi de sine, s-au declarat precursorii unei noi specii. Toată istoria de dinainte a umanităţii era o Noapte întunecată şi doar pentru Aurora din această Lume nouă venise în sfârşit Ziua.

Acest fapt măreţ, această mare mândrie de sine se făcea simţită în toate amănuntele: toate numele, datele, cei care câştigaseră, cei care pierduseră. Era esenţialul.

Au fost colonizate alte Lumi, unele de către Pământ, altele de către Aurora, dar Baley nu dădu atenţie nici unui amănunt. El urmărea mersul general şi observă cele două schimbări importante care avuseseră loc şi care îi propulsaseră pe cei de pe Aurora chiar mai departe decât originile lor Pământene. Acestea au fost, mai întâi, integrarea masivă a roboţilor în fiecare domeniu al vieţii şi, apoi, creşterea duratei de viaţă.

Pe măsură ce roboţii au devenit mai dezvoltaţi şi mai îndemânatici, cei de pe Aurora au devenit mai dependenţi de ei. Dar niciodată neajutoraţi. Nu ca pe Solaria, îşi aminti Baley, unde foarte puţini oameni se aflau în matricea colectivă a foarte mulţi roboţi. Pe Aurora nu era aşa. Şi totuşi au devenit mai dependenţi.

După cum văzuse şi intuise — după orientări şi generalităţi — fiecare etapă în decursul relaţiei om-robot părea să se bazeze pe dependenţă. Chiar şi felul în care se ajunsese la un consens în ceea ce priveşte drepturile roboţilor — dispariţia treptată a ceea ce Daneel ar numi „diferenţe inutile” — era un semn de dependenţă. Lui Baley i se păru că locuitorii Aurorei nu numai că nu deveneau mai umani în comportare de dragul umanului, dar negau caracterul de robot al lucrurilor pentru a scăpa de complexul pe care-l aveau când erau nevoiţi să admită că fiinţele umane depindeau de obiecte cu inteligenţă artificială.

În privinţa duratei de viaţă crescute, aceasta era însoţită de un mers încetinit al istoriei. Suişurile şi coborâşurile se uniformizau. Existau o continuitate şi un consens într-o dezvoltare permanentă.

Nu era nici o problemă că istoria la care era martor devenise mai puţin interesantă pe măsură ce se derula; devenise aproape un somnifer. Pentru cei care o trăiau ar fi trebuit să fie bună. Istoria era interesantă până într-acolo încât devenea dezastruoasă şi, chiar dacă ar fi fost captivantă de văzut, era îngrozitor de trăit. Fără îndoială, vieţile personale continuau să fie interesante pentru majoritatea celor de pe Aurora şi, chiar dacă ar fi încetat viaţa colectivă, cui i-ar fi păsat?

Dacă Lumea Zorilor ar avea o Zi liniştită, luminată de soare, cine în acea Lume ar fi strigat că vrea furtună?

La un moment dat, în timp ce privea pe vizor, Baley avu o senzaţie greu de descris. Ar fi putut spune că era o inversare momentană. Ca şi cum ar fi fost răsturnat cu capul în jos şi adus din nou în poziţia iniţială, într-o fracţiune de secundă. Atât de repede se petrecuse, încât aproape că nu o luă în seamă, de parcă ar fi fost un sughiţ. O clipă mai târziu, retrăind senzaţia, îşi aminti că mai simţise aşa ceva de două ori: o dată când a călătorit spre Solaria şi o dată când s-a întors pe Pământ de pe acea planetă.

Era „Saltul”, trecerea prin hiperspaţiu care, într-un interval fără timp şi fără spaţiu, trimitea nava peste parseci şi învingea limita vitezei luminii din Univers. (Cuvintele nu ascund nici o enigmă, de vreme ce nava părăsea Universul şi trecea prin ceva în care nu mai era vorba de limită de viteză. Ideea este însă o enigmă absolută, deoarece nu se putea spune ce este hiperspaţiul fără să te foloseşti de simboluri matematice, oricum imposibil de tradus în ceva inteligibil.)

Dacă acceptai faptul că fiinţele umane învăţaseră să mânuiască hiperspaţiul fără să înţeleagă ce mânuiau, atunci rezultatul era clar. La un moment dat, nava fusese în microparsecii Pământului, iar în clipa următoare se afla în microparsecii Aurorei.

În mod ideal, Saltul dura un timp zero — fără exagerare zero — şi, dacă se făcea foarte lin, nu dădea, n-avea cum să dea vreo senzaţie biologică. Totuşi, fizicienii susţineau că un mers absolut lin necesita o energie infinită, aşa că exista întotdeauna un „timp efectiv” care nu era tocmai zero, deşi putea fi scurtat cât se dorea. Asta provoca acea senzaţie ciudată şi, în fond, inofensivă, de inversare.

Conştiinţa faptului că e foarte departe de Pământ şi foarte aproape de Aurora îl făcu pe Baley nerăbdător să vadă Spaţiul. Într-o oarecare măsură, era dorinţa de a vedea alte locuri în care trăiau oameni. În parte, era curiozitatea firească de a vedea lucrul la care se gândise întruna după ce vizionase filmele-cărţi.

Tocmai atunci intră Giskard cu mâncarea dintre starea de veghe şi culcare (să-l spunem „prânz”) şi zise:

— Ne apropiem de Aurora, domnule, dar n-o veţi putea observa de pe punte. Oricum nu e nimic de văzut. Soarele Aurorei este doar o stea strălucitoare şi mai sunt necesare câteva zile până ce vom fi destul de aproape de Aurora ca să vedem vreun detaliu.

Apoi adăugă, de parcă i-ar mai fi venit o idee:

— Nici n-o veţi putea observa de pe punte acum.

Baley se simţi ciudat de ruşinat. Evident, se presupunea că el ar fi vrut să vadă, şi această dorinţă era pur şi simplu reprimată. Prezenta lui ca spectator nu era dorită. Spuse:

— Foarte bine, Giskard. Şi robotul ieşi.

Baley privi în urma lui supărat. Câte alte constrângeri îi vor mai fi impuse? Oricât de improbabilă ar fi reuşita sarcinii lui, se întrebă în câte feluri vor conspira cei de pe Aurora ca să i-o facă imposibilă.