Roboţii de pe Aurora

66

Privind în urmă după aceea şi calculând, reieşea că Baley fusese inconştient cel puţin zece minute şi cel mult douăzeci. Ar fi putut fi, totuşi, oricât între zero şi infinit.

Era conştient de o voce. Nu auzea cuvintele pe care le rostea aceasta, doar vocea. Era uimit că suna ciudat şi fu foarte satisfăcut să recunoască o voce de femeie. Îl îmbrăţişau nişte braţe, ridicându-l, ducându-l. Un braţ — al lui — atârna. Capul îi era greu. Încercă uşor să se îndrepte, dar nu se întâmplă nimic. Din nou vocea de femeie. Îşi deschise ochii obosit. Îşi dădea seama că e rece şi ud şi, dintr-o dată, observă că apa nu-l mai loveşte. Şi nu era întuneric, nu de tot. Era o revărsare de lumină şi în ea zări chipul unui robot. Îl recunoscu.

— Giskard, şopti el, amintindu-şi acum şi de furtună, şi de fulger.

Giskard ajunsese primul la el; îl găsise înaintea celorlalţi roboţi. Baley se gândi cu mulţumire: „Ştiam eu că o va face.”

Îşi închise din nou ochii şi simţi că se mişcă repede, dar cu acea oscilaţie uşoară — totuşi clară — care îi spunea că e cărat de cineva care merge. Apoi o oprire şi o uşoară îndreptare, până ce simţi că stă pe ceva cald şi plăcut. Ştia că e un loc într-o maşină acoperită, poate, cu prelată, dar nu se întrebă de unde ştie. Apoi urmă o senzaţie de plutire lină prin aer şi un material absorbant pe faţă şi pe mâini, sfâşierea bluzei lui, aer rece pe piept, apoi iar uscatul şi ştersul.

După aceea, senzaţiile năvăliră asupra lui. Se afla într-o locuinţă. Zărea, când şi când, dacă deschidea ochii, frânturi de pereţi, de lumini, de obiecte (forme amestecate de mobilier). Simţi cum i se scot hainele tacticos şi făcu o încercare slabă şi inutilă de colaborare, apoi simţi apă caldă şi cum e frecat cu putere. Iar el ar fi vrut să nu se mai oprească.

La un moment dat, îi veni un gând şi strânse braţul care îl ţinea:

— Giskard! Giskard!

Auzi vocea lui Giskard:

— Sunt aici, domnule.

— Giskard, Daneel e la adăpost?

— Este în siguranţă, domnule.

— Bun.

Baley închise din nou ochii şi nu mai făcu nici un efort în legătură cu uscatul. Simţea cum e întors pe toate părţile în curentul de aer uscat şi, apoi, era iar îmbrăcat în ceva care semăna cu un capot cald.

Plăcere! Din copilărie nu i se mai întâmplase aşa ceva şi îi păru, dintr-o dată, rău de copiii pentru care se făcea tot şi care nu erau destul de conştienţi ca să aprecieze asta. Sau se bucurau? Amintirea acelei plăceri din copilărie determina comportarea adultului? Senzaţia lui de acum era doar expresia plăcerii de a fi din nou copil?

Şi auzi o voce de femeie. Mama? Nu, asta nu se putea.

— Mămico?

Acum stătea pe un scaun. Simţea, într-un fel; că perioada scurtă şi fericită de revenire a copilăriei se apropia de sfârşit. Trebuia să revină în lumea tristă a conştiinţei de sine şi a statului pe picioarele proprii.

Dar fusese o voce de femeie. Ce femeie? Baley deschise ochii:

— Gladia?

67

Era o întrebare, o întrebare a cuiva uimit, dar, în sinea lui, nu era chiar atât de uimit. Gândindu-se iar, îşi dădu seama că recunoscuse vocea. Privi în jur. Giskard stătea în nişa lui, dar Baley nu-l băgă în seamă. Toate la rândul lor. Spuse:

— Unde e Daneel?

Gladia zise:

— A fost curăţat şi uscat şi el în camera roboţilor şi a fost îmbrăcat în haine uscate. Este înconjurat de personalul casei mele şi acesta are indicaţiile lui. Pot să-ţi spun că nici un străin nu se va apropia la mai mult de cincizeci de metri de locuinţa mea, din orice parte, fără să ştim imediat. Giskard a fost, de asemenea, curăţat şi uscat.

— Da, văd.

Nu-i păsa de Giskard, ci numai de Daneel. Era liniştit pentru că Gladia părea să fi înţeles faptul că trebuia să-l păzească pe Daneel şi că el nu trebuia să se complice să-i mai şi explice.

Exista, totuşi, o breşă în zidul de apărare şi exista un ton de nemulţumire în glas când spuse:

— De ce l-ai părăsit, Gladia? Dacă tu ai plecat, în casă nu mai era nici o fiinţă umană care să oprească atacul unei bande de roboţi din afară. Daneel ar fi putut fi luat cu forţa.

— Prostii, răspunse Gladia cu vioiciune. N-am fost mult timp plecaţi, iar dr. Fastolfe fusese informat. Mulţi dintre roboţii lui s-au alăturat a lor mei, iar el ar fi venit în câteva minute, dacă ar fi trebuit, şi aş vrea să văd orice bandă de roboţi străini care să-l înfrunte pe el.

— L-ai văzut pe Daneel de când te-ai întors, Gladia?

— Desigur! E la adăpost, ţi-o spun eu.

— Mulţumesc!

Baley se relaxă şi închise ochii. Se gândi: „Nu e chiar atât de rău.” Sigur că nu era. Supravieţuise, nu-i aşa? Gândindu-se la asta, ceva în sinea lui zâmbi şi el se simţi fericit. Supravieţuise, nu-i aşa? Deschise ochii şi întrebă:

— Cum m-aţi găsit, Gladia?

— Giskard te-a găsit. Ei veniseră aici — amândoi — iar Giskard mi-a explicat repede situaţia. Am aranjat cu siguranţa lui Daneel, dar el n-a vrut să se clintească până ce nu i-am promis că-l trimit pe Giskard după tine. A fost foarte convingător. Reacţiile lui cu privire la tine sunt foarte intense, Elijah. Daneel a rămas aici, bineînţeles. Din cauza asta a fost foarte nefericit, dar Giskard a insistat să-i dau ordin să rămână, cât de tăios puteam. Probabil că i-ai dat lui Giskard nişte ordine foarte stricte. Apoi am luat legătura cu dr. Fastolfe şi, după aceea, am luat vehiculul meu aeropurtat.

Baley dădu din cap obosit:

— N-ar fi trebuit să vii, Gladia. Locul tău era aici, să te asiguri că Daneel e apărat.

Chipul Gladiei se schimonosi dispreţuitor:

— Şi să te las să mori în furtună, din câte am văzut? Sau să fii luat de duşmanii doctorului Fastolfe? Pot să jur că aşa s-ar fi întâmplat. Nu, Elijah, poate că ar fi trebuit să-i îndepărtez pe ceilalţi roboţi, dacă ar fi ajuns la tine primii. N-oi fi eu prea bună în multe privinţe, dar orice Solarian se poate descurca cu o gloată de roboţi, ascultă-mă pe mine. Suntem obişnuiţi cu asta.

— Dar cum m-aţi găsit?

— N-a fost prea greu. De fapt, maşina ta nu era prea departe, aşa că am fi putut merge pe jos până la ea, dacă n-ar fi fost furtuna. Noi…

Baley întrebă:

— Vrei să spui că ajunsesem aproape de locuinţa doctorului Fastolfe?

— Da, zise Gladia. Fie vehiculul tău nu a fost avariat destul, ca să te oblige să te opreşti mai repede, fie îndemânarea lui Giskard l-a făcut să meargă mai mult timp decât s-au aşteptat vandalii. Şi asta e bine. Dacă aţi fi fost mai aproape de Institut, v-ar fi putut lua pe toţi. Oricum, am luat maşina mea până la locul unde se prăbuşise a voastră. Giskard ştia unde mă găseşte, desigur, şi am plecat…

— Şi te-ai udat de tot, nu-i aşa, Gladia?

— Nici un pic. Am o pelerină de ploaie şi o lanternă. Pantofii mi s-au umplut de noroi şi m-am udat puţin la picioare, pentru că n-am avut timp să-mi dau cu Latex, dar nu-i nimic. Oricum, am ajuns la maşina ta în mai puţin de o jumătate de oră după ce te părăsiseră Daneel şi Giskard şi, bineînţeles, nu erai acolo.

— Am încercat… — începu Baley.

— Da, ştim. Am crezut că ei… ceilalţi… te-au luat pentru că Giskard spunea că aţi fost urmăriţi. Dar Giskard ţi-a găsit batista la vreo cincizeci de metri de maşină şi a spus că tu trebuie să o fi luat în partea aceea… Giskard a spus că era un lucru lipsit de logică, dar că fiinţele umane sunt adesea lipsite de logică, aşa că te-am căutat. Deci am căutat — amândoi — folosindu-ne de lanternă, dar el a fost cel care te-a găsit. A spus că a zărit strălucirea de infraroşu a căldurii emanate de corpul tău la rădăcina unui copac şi te-am adus înapoi. Baley întrebă puţin iritat:

— De ce a fost lipsită de logică plecarea mea?

— Nu mi-a spus, Elijah. Vrei să-l întrebi?

Gladia făcu un semn înspre Giskard.

— Giskard, ce înseamnă asta? întrebă Baley.

Impasibilitatea lui Giskard dispăru imediat şi ochii i se îndreptară spre Baley. Zise:

— M-am gândit că v-aţi expus furtunii fără să fie nevoie. Dacă aţi fi aşteptat, v-am fi adus mai repede aici.

— Ceilalţi roboţi puteau ajunge la mine primii.

— Au ajuns, dar i-aţi îndepărtat, domnule.

— De unde ştii?

— În jurul uşilor, pe ambele părţi, erau o mulţime de urme de tălpi, dar nu era nici o urmă de umezeală în maşină, cum ar fi fost dacă nişte braţe ude s-ar fi întins după dumneavoastră să vă tragă afară. M-am gândit că n-aţi fi ieşit singur din maşină ca să mergeţi cu ei, domnule, de bunăvoie. Şi, dacă i-aţi îndepărtat, nu trebuia să vă temeţi că s-ar întoarce prea curând, de vreme ce ei îl voiau pe Daneel — după cum aţi apreciat chiar dumneavoastră situaţia — şi nu pe dumneavoastră. În plus, trebuia să fiţi sigur că eu m-aş fi întors repede.

Baley murmură:

— Exact aşa m-am gândit, dar am crezut că ar ajuta dacă aş complica treaba. Am făcut ce mi s-a părut mie mai bine şi m-ai găsit chiar şi aşa.

— Da, domnule.

— Dar de ce să mă aduci aici? întrebă Baley. Dacă eram aproape de locuinţa Gladiei, poate că eram la fel de aproape de cea a doctorului Fastolfe.

— Nu tocmai, domnule. Această reşedinţă era cea mai aproape şi eu mi-am dat seama, din insistenţa ordinului dumneavoastră, că pentru asigurarea adăpostului lui Daneel orice minut era important. Daneel a fost de acord, chiar dacă s-a opus foarte mult să vă părăsească. De îndată ce el a ajuns aici, m-am gândit că şi dumneavoastră aţi vrea să ajungeţi aici, ca să vă asiguraţi, din sursă directă, dacă aţi fi dorit, de faptul că e la adăpost.

Baley încuviinţă şi spuse îmbufnat (încă supărat din cauza observaţiei lui Giskard referitoare la lipsa lui de logică):

— Te-ai descurcat bine, Giskard.

Gladia întrebă:

— Este important pentru tine să-l vezi pe dr. Fastolfe, Elijah? Îl pot chema aici. Sau îl poţi vedea pe tridimensional.

Baley se lăsă pe spate. Îi luă ceva timp ca să-şi dea seama că gândirea îi era încetinită şi că era foarte obosit. N-ar avea nici un rost să dea ochii cu Fastolfe acum. Răspunse:

— Nu. O să-l văd mâine, după micul dejun. E timp destul. Şi pe urmă cred că o să-l văd pe Kelden Amadiro ăsta, şeful Institutului de Robotică. Şi o persoană oficială… cum îi zice… Preşedintele. Cred că şi el va fi acolo.

— Pari groaznic de obosit, Elijah, spuse Gladia. Sigur că noi n-avem microorganismele — germenii şi viruşii — pe care le aveţi pe Pământ, şi tu ai fost curăţat, aşa că n-o să faci nici o boală din cele care sunt peste tot pe planeta ta, dar eşti, evident, obosit.

Baley se gândi: „După toate astea, nici o răceală? Nici o gripă? Nici o pneumonie?” Era ceva să fii într-o Lume din Spaţiu ca asta. Zise:

— Recunosc că sunt obosit, dar asta se poate vindeca prin puţină odihnă.

— Ţi-e foame? E ora de cină.

Baley se strâmbă:

— N-am poftă de mâncare.

— Nu sunt sigură că e bine. Poate că nu vrei o masă copioasă, dar ce-ai zice de nişte supă fierbinte? O să-ţi facă bine.

Baley simţi nevoia să zâmbească. O fi ea Solariană, dar în anumite împrejurări vorbea exact ca o Pământeană. Se gândi că asta putea fi valabil şi pentru Auroriene. Există anumite lucruri pe care diferenţele de cultură nu le influenţează. Întrebă:

— Ai supă gata făcută? N-aş vrea să-ţi fac probleme.

— Cum să-mi faci probleme? Nu am un personal prea mare, ca pe Solaria, dar destul ca să pregătească orice fel de mâncare la comandă. Aşa că stai acolo şi spune-mi doar ce fel de supă ai vrea. Totul va fi bine făcut.

Baley nu rezistă:

— Supă de pui?

— Desigur.

Apoi, cu nevinovăţie:

— Exact asta aş fi sugerat şi eu, şi cu găluşte, ca să fie consistentă.

Castronul îi fu pus în faţă cu o viteză uimitoare. Zise:

— Tu nu mănânci, Gladia?

— Am mâncat deja, în timp ce tu erai îmbăiat şi tratat.

— Tratat?

— Tratament biochimic obişnuit, Elijah. Ai suferit o traumă psihică şi nu voiam să aibă urmări. Mănâncă!

Baley duse la buze o lingură, de încercare. Nu era rea supa, deşi se simţea tendinţa pe care o aveau cei de pe Aurora să condimenteze mâncarea mai mult decât i-ar fi plăcut lui Baley. Sau poate că era preparată cu alte condimente în afara celor cu care era el obişnuit. Dintr-o dată îşi aminti de mama lui — un joc al memoriei care o făcea pe ea mai tânără decât era el acum. Îşi aminti cum: stătea pe capul lui când el se încăpăţâna să nu mănânce „supa bună”.

Ea îi spunea:

— Hai, Lije. E pui adevărat, foarte scump. Nici măcar cei din; Spaţiu nu au ceva aşa de bun.

N-aveau. O strigă în gând, peste ani: „N-au, mămico!”

Într-adevăr! Dacă putea să aibă încredere în memorie şi să ţină seama de papilele gustative din tinereţe, supa de pui făcută de mama lui, când nu devenea plictisitoare din cauza repetiţiei, era mult mai bună.

Sorbi iar şi iar şi când termină, murmură ruşinat:

— Ar mai fi o porţie?

— Cât vrei, Elijah.

— Încă puţin.

Gladia îi spuse, în timp ce el termina:

— Elijah, întâlnirea asta de mâine dimineaţă…

— Da, Gladia?

— Înseamnă că investigaţia ta a luat sfârşit? Ştii ce i s-a întâmplat lui Jander?

Baley vorbi cu prudenţă:

— Am idee despre ce i s-ar fi putut întâmpla lui Jander, dar nu cred să pot convinge pe cineva că am dreptate.

— Atunci de ce se tine şedinţa?

— Nu e ideea mea, Gladia. Este a Preşedintelui Robotician Amadiro. El se opune investigaţiei şi va încerca să mă trimită înapoi pe Pământ.

— El e cel care a umblat la maşina ta şi a încercat să-i facă pe roboţii lui să-l ia pe Daneel?

— Cred că da.

— Păi, pentru asta nu poate fi judecat, condamnat şi pedepsit?

— Ar putea, zise Baley cu blândeţe, numai că există o mică problemă: n-am cum dovedi.

— Şi el, după toate astea, poate să scape şi să mai şi oprească investigaţia?

— Mă tem că are toate şansele să poată face asta. După cum spune şi el, oamenii care nu se aşteaptă la dreptate nu vor suferi dezamăgiri.

— Dar nu trebuie. Nu trebuie să-l laşi. Trebuie să-ţi termini investigaţia şi să afli adevărul.

Baley oftă:

— Şi dacă nu pot afla adevărul? Sau dacă pot să-l aflu, dar nu să-i fac pe alţii să mă asculte?

— Poţi afla adevărul. Şi-i poţi face pe alţii să te asculte.

— Ai o încredere emoţionantă în mine, Gladia. Totuşi, dacă Adunarea Legislativă de pe Aurora vrea să mă trimită înapoi şi ordonă terminarea investigaţiei, nu voi mai putea face nimic.

— Nu cred că vei dori să te întorci fără să fi realizat nimic.

— Sigur că nu. E mai rău de-atât, Gladia. Dacă nu realizez nimic, mă voi întoarce cu o carieră ruinată şi cu viitorul Pământului distrus.

— Atunci nu-i lăsa să-ţi facă asta, Elijah.

Iar el zise:

— Pe Iehova, Gladia, voi încerca să nu-i las, dar nu pot ridica o planetă cu mâinile goale. Nu-mi poţi cere să fac minuni.

Gladia încuviinţă din cap şi, privind în jos, îşi duse pumnul la gură, stând nemişcată, parcă ar fi chibzuit la ceva. Lui Baley îi trebui un timp ca să-şi dea seama că ea plângea înfundat.

68

Baley se ridică iute şi înconjură masa până la ea. Observă în treacăt — şi puţin enervat — că îi tremurau picioarele şi că i se zbătea un muşchi în coapsa stângă.

— Gladia, zise el insistent, nu plânge.

— Nu te îngrijora, Elijah, şopti ea. O să-mi treacă.

Rămase neajutorat lângă ea, încercând s-o atingă, oarecum şovăielnic.

— Nu te ating, spuse. Nu cred că ar fi bine s-o fac, dar…

— O, atinge-mă. Atinge-mă. Nu ţin chiar atât de mult la corpul meu şi nu mă voi molipsi de nimic de la tine. Nu mai sunt… cum eram.

Aşa că Baley se apropie şi-i atinse obrazul, mângâindu-l uşor şi stângaci cu vârful degetelor.

— Mâine voi face tot ce pot, Gladia, zise. Îmi voi da toată silinţa.

Auzind asta, ea se ridică, se întoarse către el şi spuse:

— O, Elijah.

Automat, aproape fără să-şi dea seama ce face, Baley îşi întinse braţele. Şi, la fel de automat, ea se lăsă cuprinsă de ele, rezemându-şi capul de pieptul lui. El o ţinu cât putu de uşor, aşteptând ca ea să-şi dea seama că îmbrăţişează un Pământean. (Fără îndoială că îmbrăţişase un robot cu aspect uman, dar acela nu fusese Pământean.) Ea pufni cu putere şi vorbi cu gura pe jumătate ascunsă în cămaşa lui Baley. Spuse:

— Nu e drept. E din cauză că sunt Solariană. Nimănui nu-i pasă ce i s-a întâmplat lui Jander, dar le-ar păsa dacă aş fi Auroriană. E vorba de prejudecăţi şi de politică.

Baley se gândi: „Cei din Spaţiu sunt oameni. Exact la fel ar fi vorbit şi Jessie într-o situaţie asemănătoare. Şi dacă ar fi fost Gremionis cel care ar fi îmbrăţişat-o pe Gladia, el ar fi zis exact ceea ce voi spune eu, dacă aş şti ce să spun.”

Apoi vorbi:

— Nu e chiar aşa. Sunt sigur că doctorului Fastolfe îi pasă ce i s-a întâmplat lui Jander.

— Nu. Nu prea. Vrea numai să iasă cum zice el în Adunarea Legislativă, iar acel Amadiro vrea să iasă cum zice el, şi oricare din ei l-ar vinde pe Jander pentru asta.

— Îţi promit, Gladia, că eu nu-l voi vinde pe Jander pentru nimic în lume.

— Nu? Dacă îţi vor spune că poţi pleca înapoi pe Pământ cu cariera salvată şi fără nici o pedeapsă pentru Lumea ta, cu condiţia să-l laşi baltă pe Jander, ce vei face?

— N-are nici un rost să ne gândim la situaţii ipotetice care nu se pot ivi. Nu-mi vor da nimic în schimbul lui Jander. Ei vor încerca, doar, să mă trimită înapoi cu nimic altceva decât ruină pentru mine şi pentru Lumea mea. Dar dacă m-ar lăsa, l-aş afla pe omul care l-a distrus pe Jander şi aş avea grijă să fie pedepsit cum trebuie.

— Cum adică, dacă te-ar lăsa? Fă-i să te lase!

Baley zâmbi cu amărăciune:

— Dacă îţi închipui că Aurorienii nu-ţi dau nici o atenţie pentru că eşti Solariană, imaginează-ţi cât de puţin ai obţine dacă ai fi de pe Pământ, ca mine.

O strânse mai aproape, uitând că e de pe Pământ, chiar dacă rostise cuvântul.

— Dar voi încerca, Gladia. N-are nici un rost să ne facem speranţe, dar nu mă duc cu mâna tocmai goală. Voi încerca…

Vocea i se frânse.

— Spui întruna că vei încerca. Dar cum?

Se trase puţin înapoi, ca să-l privească în ochi.

Baley zise, buimăcit:

— Păi, aş putea…

— Să găseşti ucigaşul?

— Orice. Gladia, te rog, trebuie să mă aşez.

Se întinse spre masă, sprijinindu-se de ea.

— Ce s-a întâmplat, Elijah? întrebă ea.

— Am avut o zi grea, evident, şi cred că nu m-am refăcut prea bine.

— Atunci, mai bine te-ai duce la culcare.

— Drept să-ţi spun, Gladia, aş vrea.

Ea îi dădu drumul, cu chipul îngrijorat şi cu ochii plini de lacrimi. Ridică un braţ şi făcu un semn rapid, iar el fu înconjurat (aşa i se păru) imediat de roboţi.

Când se află, în sfârşit, în pat şi după ce plecă ultimul robot, se trezi stând cu ochii deschişi în întuneric. Nu-şi dădea seama dacă mai plouă sau nu în Exterior, ori dacă fulgerele slabe îşi aruncă ultimele săgeţi palide, dar nu auzi nici un tunet. Respiră adânc şi se gândi: “Ce i-am promis Gladiei? Ce se va întâmpla mâine? Ultimul act: eşec?”

Şi, în timp ce Baley aluneca pe tărâmul somnului, se gândi la acea incredibilă străfulgerare care îi venise înainte de a adormi.

69

De două ori se întâmplase. O dată cu o noapte în urmă când, ca şi acum, tocmai adormea, şi o dată în seara asta, când îşi pierduse cunoştinţa sub copac, în furtună. De fiecare dată îi venise un gând, o idee care clarificase problema aşa cum fulgerul luminase noaptea. Şi durase tot atât de puţin ca şi fulgerul.

Ce era?

Se va repeta?

De data asta încercă să profite, să prindă sensul ideii care îi scăpa. Sau era o iluzie care îi scăpa? Însemna, oare, adormirea raţiunii şi năvălirea absurdităţilor de tot felul, pe care nu le poţi ordona dacă nu ai o minte care să lucreze cum trebuie? Oricum, ceea ce căuta el, indiferent ce-ar fi fost, se pierduse încetişor. Nu va veni înapoi la comandă, aşa cum n-ar fi venit un inorog într-o lume în care nu există inorogi.

Mai uşor îi era să se gândească la Gladia şi la felul în care o simţise. Îi atinsese direct bluza mătăsoasă, sub care simţise braţele mici şi delicate, spatele neted. Dacă lui n-ar fi început să-i tremure picioarele, ar fi îndrăznit s-o sărute? Sau asta ar fi însemnat că merge prea departe?

Îşi auzi respiraţia ca un sforăit uşor şi, ca întotdeauna, asta îl deranjă. Îşi învinse somnul şi se gândi iar la Gladia. Înainte de a pleca, desigur, dar nu şi dacă n-ar câştiga nimic pentru ea… Asta ar însemna să-i plătească şi chiar… Îşi auzi din nou sforăitul moale şi, de data asta, îl deranjă mai puţin.

Gladia… Nu crezuse că o va mai vedea vreodată… darămite s-o atingă… să o îmbrăţişeze. Şi nu-şi dădu seama când trecuse de la gând la vis. O îmbrăţişă din nou, ca mai înainte. Dar nu exista bluza… şi pielea ei era caldă şi catifelată… şi mâinile lui o mângâiau încet pe omoplaţi, pe coaste… Toate astea aveau ceva adevărat. Toate simţurile îi erau treze. Îi adulmecă parfumul părului, iar buzele lui simţiră gustul uşor sărat al pielii ei… şi parcă nu mai stăteau în picioare. Se culcaseră, sau fuseseră culcaţi de la început? Şi ce se întâmplase cu lumina? Simţi salteaua de sub el şi cuvertura de deasupra… întuneric… iar ea era tot în braţele lui, goală.

Se trezi brusc:

— Gladia?

Cu voce mirată, neîncrezătoare.

— Sst, Elijah, făcu ea, punându-i degetele pe buze cu blândeţe. Nu spune nimic.

Putea să-i fi cerut să-şi oprească până şi circulaţia sângelui.

— Ce faci? întrebă el.

— Nu ştii ce fac? răspunse ea. Sunt în pat cu tine.

— Dar de ce?

— Pentru că aşa vreau.

Corpul i se lipi de al lui. Ea trase de un capăt al pijamalei lui şi pătura se desfăcu.

— Nu te mişca, Elijah. Eşti obosit şi nu vreau să te oboseşti mai tare.

Elijah simţi cum îl cuprinde un val de căldură. Se hotărî să n-o menajeze pe Gladia:

— Nu sunt chiar aşa de obosit, Gladia.

— Nu, zise ea tăios. Odihneşte-te. Vreau să te odihneşti. Nu te mişca.

Gura i se lipi de a lui, parcă ar fi vrut să-l oblige să tacă. El se lăsă moale şi îi trecu prin cap că execută nişte ordine, că era obosit şi că ar fi vrut mai degrabă să i se facă, decât să facă. Şi, roşind de ruşine, se gândi că asta îi micşora vina. („N-am avut încotro, se auzi spunând. Ea m-a obligat.”) Pe Iehova, câtă laşitate! Câtă înjosire de neîndurat! Dar îi fugiră şi gândurile astea. Se auzea o muzică în surdină şi temperatura crescuse puţin. Cuvertura dispăruse, ca şi pijamaua lui. Îşi simţi capul legănat de braţele ei şi apăsat de ceva moale. Fără prea mare surprindere îşi dădu seama, după poziţia ei, că moliciunea era sânul ei stâng, cu sfârcul lipi de buzele lui.

Încetişor, ea cânta după muzică, o melodie veselă, legănată, pe care el n-o recunoscu. Ea se legănă uşor înainte şi înapoi, atingându-i bărbia şi gâtul cu vârful degetelor. El se relaxă, mulţumit că nu trebuie să facă nimic, lăsând-o pe ea să aibă iniţiativa şi să conducă. Când ea îi mişcă braţele, el nu se împotrivi şi le lăsă să se odihnească acolo unde i le pusese ea. N-o ajută deloc şi, când răspunse cu o excitaţie intensă şi cu un spasm, o făcu numai pentru că nu avu încotro.

Ea părea neobosită, iar el nu voia ca ea să se oprească. Pe lângă plăcerea reacţiei sexuale, el avu, din nou, senzaţia pe care o încercase mai devreme, bucuria absolută a pasivităţii din copilărie. În cele din urmă, el nu mai putu răspunde şi parcă nici ea nu mai putea, pentru că îşi puse capul la subsuoara lui şi mâna stângă pe pieptul lui, în timp ce cu degetele îi mângâia duios părul scurt şi creţ.

I se păru că o aude murmurând:

— Mulţumesc… Mulţumesc…

„Pentru ce?” se întrebă.

Abia dacă îşi mai dădea seama că ea e acolo, pentru că sfârşitul dulce al unei zile grele era tot atât de adormitor ca un elixir magic şi simţea că îl cuprinde somnul, ca şi cum i-ar fi alunecat degetele de pe o realitate dură şi el ar fi căzut… căzut… prin nori moi de somn în oceanul uşor legănat al viselor.

Şi în timp ce se întâmpla asta, ceea ce nu venea la comandă veni de la sine. Pentru a treia oară se ridică o cortină şi toate întâmplările de când plecase de pe Pământ se concentrară şi se amestecară. Din nou era totul clar. Se căzni să vorbească, să audă cuvintele pe care avea nevoie să le audă, să le lege ca să devină o parte a gândirii lui, dar chiar dacă se cramponă de ele cu toată puterea, acestea trecură pe lângă el şi dispărură.

Aşa că, din acest punct de vedere, a doua zi a lui Baley pe Aurora se sfârşi într-un mod foarte asemănător cu prima.