Roboţii de pe Aurora

27

Baley ieşi din casa Gladiei când soarele apunea. Se întoarse către ceea ce credea el că este vestul şi găsi soarele Aurorei, de culoare stacojiu închis, străjuit de fâşii înguste de nori roşcaţi, pe un cer verde deschis.

— Pe Iehova, murmură.

Era clar că soarele Aurorei, mai rece şi mai portocaliu decât cel al Pământului, era şi mai deosebit la apus, când lumina lui trecea prin atmosfera mai groasă a planetei.

Daneel era în spatele lui; Giskard, ca şi mai înainte, mult în faţă.

Vocea lui Daneel îi răsună în urechi:

— Te simţi bine, partenere Elijah?

— Foarte bine, răspunse Baley, mulţumit de el însuşi. Mă descurc bine cu Exteriorul, Daneel. Pot chiar să admir apusul soarelui. Întotdeauna e aşa?

Daneel privi fără interes la soarele care apunea şi zise:

— Da. Dar hai să mergem repede înapoi înspre casa doctorului Fastolfe. În această perioadă a anului, partenere Elijah, amurgul nu durează mult şi aş vrea să ajungem cât mai poţi vedea cu uşurinţă.

— Sunt gata. Să mergem.

Baley se întrebă dacă n-ar fi mai bine să aştepte întunericul. Nu va fi plăcut să nu vadă, dar va da iluzia că e ocrotit — şi în sinea lui nu era sigur cât va dura această euforie provocată de admirarea unui apus de soare (un apus de soare, bagă de seamă, Exteriorule). Dar asta însemna să fie slab de înger, şi el nu voia să recunoască aşa ceva.

Giskard veni spre el fără să facă vreun zgomot şi spuse:

— Aţi dori să aşteptaţi, domnule? Întunericul v-ar conveni mai mult? Pe noi nu ne-ar incomoda.

Baley observă şi alţi roboţi, mai la distanţă, de o parte şi de alta. Îşi trimisese Gladia roboţii pe teren să-l păzească, sau şi-i trimisese Fastolfe pe ai lui? Asta sublinia modul în care toată lumea avea grijă de el, dar el se încăpăţâna să nu-şi recunoască slăbiciunea. Spuse:

— Nu, să mergem.

Şi porni în pas vioi spre locuinţa lui Fastolfe, pe care o zărea printre copacii din depărtare.

„Roboţii n-au decât să vină sau nu, dacă vor”, se gândi cu curaj. Ştia că, dacă îşi îngăduia să se gândească la asta, o părticică din el se va agita la ideea că se află pe scoarţa altei planete, fără altă protecţie decât aerul dintre ei şi marele vid, dar nu se va gândi la asta.

Bucuria că a scăpat de teamă făcu să-i tremure fălcile şi să-i clănţăne dinţii. Sau era de vină vântul rece al serii că i se făcuse pielea de găină pe braţe.

Nu era Exteriorul de vină.

Nu era.

Spuse, încercând să-şi descleşteze fălcile:

— Cât de bine l-ai cunoscut pe Jander, Daneel? Daneel răspunse:

— Am fost împreună un timp. De când a fost construit prietenul Jander, până ce a trecut în locuinţa domnişoarei Gladia, am fost împreună în mod continuu.

— Te supără că Jander îţi seamănă atât de bine, Daneel?

— Nu, domnule. Noi doi ne cunoşteam între noi şi nici dr. Fastolfe nu ne încurca. Deci, eram doi indivizi, partenere Elijah.

— Şi tu puteai să-i deosebeşti, Giskard?

Acum se apropiaseră de el, poate şi pentru că alţi roboţi preluaseră sarcina de a păzi de la distanţă.

Giskard răspunse:

— Din câte îmi amintesc, nu a existat nici o împrejurare în care să trebuiască s-o fac.

— Si dacă ar fi existat, Giskard?

— Atunci aş fi putut s-o fac.

— Care este părerea ta despre Jander, Daneel?

— Părerea mea, partenere Elijah? răspunse Daneel. În legătură cu ce caracteristică a lui Jander doreşti părerea mea?

— De exemplu, îşi îndeplinea sarcinile bine?

— Desigur.

— Era mulţumitor în orice privinţă?

— După câte ştiu eu, în orice privinţă.

— Dar tu, Giskard? Care e părerea ta? Giskard spuse:

— N-am fost niciodată atât de aproape de prietenul Jander, cum a fost prietenul Daneel, şi nu s-ar cuveni să formulez o părere. Pot spune că, după câte ştiu, dr. Fastolfe era foarte mulţumit de prietenul Jander. Părea la fel de mulţumit de prietenul Jander şi de prietenul Daneel. Totuşi, nu cred că programarea mea îmi permite să fiu sigur în această privinţă.

Baley întrebă:

— Dar perioada în care Jander a intrat în gospodăria domnişoarei Gladia? Atunci l-ai mai văzut, Daneel?

— Nu, partenere Elijah. Domnişoara Gladia îl ţinea la ea acasă. Când îl vizita pe dr. Fastolfe, el nu era niciodată cu ea, după cum mi-am dat seama. Când îl însoţeam pe dr. Fastolfe în vizită la locuinţa domnişoarei Gladia, nu-l vedeam pe prietenul Jander.

Baley fu uşor surprins auzind asta. Se răsuci înspre Giskard ca să-i pună aceeaşi întrebare, se opri, apoi dădu din umeri. De fapt, nu ajungea nicăieri şi, aşa cum îi spusese dr. Fastolfe mai devreme, nu prea are rost să supui un robot interogatoriului încrucişat. El n-o să spună niciodată, cu bună ştiinţă, ceva care ar face rău unei fiinţe umane, nici nu poate fi şantajat, mituit sau linguşit s-o facă. Nu va minţi pe faţă, ci va continua cu încăpăţânare — chiar politicos — să dea răspunsuri inutile.

Şi, poate, nu mai avea importanţă.

Ajunseră în pragul casei lui Fastolfe şi Baley simţi cum respiraţia i se accelerează. Era sigur că tremurul braţelor şi al buzei inferioare se datora numai vântului rece.

Soarele dispăruse, se vedeau câteva stele, cerul devenea ciudat, verde-purpuriu, parcă era vânăt, iar el intră pe uşă, în atmosfera caldă cu pereţi strălucitori.

Era în siguranţă.

Fastolfe îl întâmpină:

— Te-ai întors la timp, domnule Baley. Întâlnirea dumitale cu Gladia a fost rodnică?

— Foarte rodnică, dr. Fastolfe, răspunse Baley. S-ar putea, chiar, să am cheia problemei în mâna mea.

28

Fastolfe zâmbi politicos, într-un mod care nu însemna nici surprindere, nici bună dispoziţie, nici neîncredere. Îl conduse în ceea ce era, evident, o sufragerie, mai mică şi mai plăcută decât cea în care luaseră masa de prânz.

— Dumneata şi cu mine, dragă domnule Baley, spuse Fastolfe cu amabilitate, vom servi o cină neoficială, singuri. Doar noi doi. Vor lipsi până şi roboţii, dacă vrei. Şi nici nu vom discuta afaceri, în afară de cazul în care doreşti la nebunie acest lucru.

Baley nu spuse nimic, ci se opri să privească uimit pereţii. Erau de un verde luminos, cu ape, cu diferenţe de strălucire şi nuanţă care înaintau de jos în sus. Din loc în loc apăreau frunze de un verde mai închis şi sclipiri umbroase. Pereţii făceau ca încăperea să semene cu o peşteră bine luminată, la partea de jos, de apa mării. Efectul era ameţitor-cel puţin aşa îl găsi Baley.

Lui Fastolfe nu-i fu greu să interpreteze expresia lui Baley. Zise:

— E un gust dobândit, domnule Baley, recunosc… Giskard, stinge lumina de pe pereţi… Mulţumesc.

Baley răsuflă uşurat:

— Mulţumesc şi dumitale, dr. Fastolfe. Pot să merg la Personală, domnule?

— Desigur.

Baley ezită:

— N-ai putea…

Fastolfe chicoti:

— Totul va fi absolut normal, domnule Baley. Nu vei avea de ce să te plângi.

Baley înclină capul:

— Mulţumesc foarte mult.

Fără aspectul înşelător intolerabil, Personala — se gândi că e aceeaşi pe care o mai folosise o dată — era doar ceea ce trebuia să fie, doar mult mai somptuoasă şi mai plăcută decât văzuse el vreodată. Cele de pe Pământ erau şiruri de cabine identice, întinzându-se la infinit, fiecare însemnată pentru a fi folosită de o persoană — doar una singură — odată.

Strălucea de curăţenie. Probabil că stratul molecular extern era curăţat după fiecare folosire şi se depunea un nou strat. Baley avu sentimentul că, dacă ar fi stat destul de mult pe Aurora, i-ar fi venit greu să se obişnuiască apoi cu aglomerările de pe Pământ, care lăsau deoparte igiena şi curăţenia — lucruri în faţa cărora să te pleci de la distanţă, idealuri de neatins.

Înconjurat de confortul de fildeş şi aur (fără îndoială că nici fildeşul, nici aurul nu erau veritabile), strălucitor şi neted, Baley se trezi, deodată, înfiorându-se de bacteriile de pe Pământ şi crispându-se din cauza pericolului de contaminare. Nu aşa simţeau şi cei din Spaţiu? Putea să-i învinuiască?

Îşi spălă mâinile gânditor, atingând în joacă, ici şi colo, fâşia care schimba temperatura. Si totuşi, aceşti aurorieni erau atât de inutil de împodobiţi în pavoazările lor interioare, se prefăceau atât de mult că trăiesc într-o stare naturală, când îmblânziseră şi distruseseră natura. Sau numai Fastolfe era aşa?

De fapt, locuinţa Gladiei era mult mai austeră. Poate doar pentru că fusese crescută pe Solaria?

Cina care a urmat a fost o adevărată plăcere. Ca şi la prânz, a existat din nou sentimentul apropierii de natură. Felurile erau numeroase — toate diferite, toate în porţii mici — şi, la unele dintre ele, se dovedea că fuseseră făcute din plante sau animale. Începu să caute nod în papură — un oscior, un zgârci, o pieliţă sau o aţă, care mai devreme l-ar fi putut scârbi — la întâmplare.

Felul întâi era un peşte mic — un peşte mic servit întreg, cu toate organele lui interne. La început, asta l-a şocat — un alt mod de a-ţi băga nasul în Natură cu „N” mare. Dar a înghiţit, totuşi, peştele, aşa cum a făcut şi Fastolfe, şi gustul l-a făcut să-si schimbe, imediat, părerea. Nu mai gustase ceva asemănător. Parcă atunci s-ar fi inventat papilele gustative şi i-ar fi fost puse pe limbă.

Gusturile variau de la un fel de mâncare la altul. Unele erau ciudate Şi nu tocmai plăcute, dar găsi că n-avea importantă. Senzaţia unui gust diferit, a mai multor gusturi diferite (la indicaţia lui Fastolfe, sorbi o înghiţitură de apă uşor aromată între feluri) era cea mai importantă — nu gustul în sine.

Încercă să nu se îndoape, să nu se concentreze numai asupra mâncării şi să nu-şi lingă farfuria. Cu disperare, îl observa şi-l imita în continuare pe Fastolfe, nebăgând în seamă privirile blânde, dar categoric amuzate, ale acestuia.

— Sper, zise Fastolfe, că e pe gustul dumitale.

— Foarte bun, reuşi Baley să deschidă gura.

— Te rog, nu te chinui să fii politicos inutil. Nu mânca un lucru care ţi se pare ciudat sau necomestibil. Voi cere porţii suplimentare pentru tot ceea ce-ţi place.

— Nu e nevoie, dr. Fastolfe. Totul e suficient.

— Bun.

În ciuda propunerii lui Fastolfe de a mânca fără să fie prezenţi roboţii, era un robot care servea. (Fastolfe, obişnuit cu asta, probabil că nici nu observa, se gândi Baley — şi nu discută problema.)

Aşa cum trebuia, robotul era tăcut şi se descurca impecabil. Livreaua lui frumoasă părea să fie luată din dramele istorice pe care Baley le văzuse pe hiperunde. Doar de foarte aproape se vedea că acest costum este o iluzie optică datorită luminii şi că învelişul robotului era un metal neted finisat — şi atât.

— Exteriorul chelnerului a fost proiectat de Gladia? întrebă Baley.

— Da, spuse Fastolfe, evident încântat. Ce măgulită se va simţi că ştie că i-ai recunoscut stilul. E bună, nu-i aşa? Lucrările ei încep să fie tot mai cunoscute şi ea ocupă un loc util în societatea de pe Aurora.

Conversaţia din timpul mesei fusese plăcută, dar lipsită de importanţă. Baley nu simţise nevoia să „discute afaceri” şi preferase, de fapt, să tacă şi să savureze mâncarea, lăsând subconştientul — sau oricare altă facultate preia controlul în absenţa raţiunii — să decidă cum să abordeze subiectul, care i se părea acum că este aspectul principal al problemei lui Jander.

Fastolfe îi uşură sarcina, spunând:

— Şi acum, că ai pomenit de Gladia, domnule Baley, pot să te întreb ce s-a întâmplat, de ai plecat spre casa ei destul de disperat şi te-ai întors aproape optimist şi spunând că, poate, ai cheia întregii probleme în mâinile dumitale? Ai aflat ceva nou — şi poate neaşteptat — la Gladia acasă?

— Chiar aşa, spuse Baley absent.

Dar era absorbit de desert, pe care nu putea deloc să-l recunoască şi din care (după ce dorinţa ce i se citea în priviri îl făcuse pe chelner să priceapă) i se pusese în faţă o a doua porţie mică. Se simţea plin. În viaţa lui nu-l bucurase atât de mult mâncatul în sine şi pentru prima oară dispreţuia limitele fiziologice care nu-i permiteau să mănânce veşnic. Se simţi cam ruşinat că poate gândi aşa.

— Şi ce ai aflat, nou şi neaşteptat? întrebă Fastolfe cu multă răbdare. Probabil ceva ce eu nu ştiu?

— Poate. Gladia mi-a spus că i l-ai dat pe Jander acum vreo şase luni.

Fastolfe încuviinţă.

— Ştiam asta. Aşa am făcut.

Baley întrebă tăios:

— De ce?

Expresia prietenoasă de pe chipul lui Fastolfe dispăru încet. Apoi întrebă:

— De ce nu?

Baley zise:

— Nu ştiu de ce nu, dr. Fastolfe. Nu-mi pasă. Întrebarea mea este: De ce?

Fastolfe dădu uşor din cap şi nu spuse nimic.

Baley zise:

— Dr. Fastolfe, mă aflu aici ca să descurc o aparentă încurcătură nenorocită. Nimic din ceea ce faci dumneata — nimic — nu uşurează lucrurile. Mai mult, parcă ţi-ar face plăcere să-mi demonstrezi cât de mare e încurcătura şi să distrugi orice speculaţie propun ca o posibilă rezolvare. Deci, nu mă aştept ca alţii să-mi răspundă la întrebări. Nu am nici un statut oficial în Lumea asta şi n-am nici un drept să pun întrebări care să smulgă răspunsuri. Totuşi, cu dumneata e altceva. Mă aflu aici la cererea dumitale şi încerc să salvez cariera dumitale şi pe-a mea şi, după cum singur ai spus, încerc să salvez şi Aurora, şi Pământul. Deci, mă aştept să răspunzi la întrebările mele în întregime şi cu sinceritate. Te rog să nu te complaci în tactici de pat, întrebându-mă de ce nu, când eu te întreb de ce. Încă o dată, aşadar, şi pentru ultima oară: De ce?

Fastolfe îşi strânse buzele şi se posomorî:

— Scuzele mele, domnule Baley. Dacă am ezitat, a fost pentru că, privind în urmă, mi s-a părut că nu e un motiv prea impresionant. Gladia Delmarre — nu, nu vrea să i se folosească numele de familie Gladia e străină pe această planetă. Ea a trecut prin experienţe traumatizante în Lumea ei, după cum ştii, şi prin experienţe traumatizante în aceasta, după cum, probabil, nu ştii…

— Ştiu. Te rog să fii mai concis.

— Ei bine, deci, îmi părea rău de ea. Era singură şi m-am gândit că Jander o va face să se simtă mai puţin singură.

— Îţi părea rău pentru ea? Doar atât. Sunteţi amanţi? Aţi fost?

— Nu, nici vorbă. Eu nu m-am oferit. Nici ea. De ce? Ţi-a spus ea că suntem amanţi?

— Nu, nu mi-a spus, dar îmi trebuia oricum confirmarea separată. Te anunţ eu când apare o nepotrivire; nu trebuie să te preocupe asta. Cum s-a întâmplat, cu toată părerea dumitale de rău faţă de ea si, după câte mi-a spus Gladia, cu recunoştinţa ei faţă de dumneata, că nici unul dintre voi nu s-a oferit? Am aflat că pe Aurora a te oferi pentru actul sexual e totuna cu a discuta despre vreme. Fastolfe se încruntă:

— Nu ştii nimic despre asta, domnule Baley. Nu ne judeca după normele Lumii dumitale. Actul sexual nu are prea mare importantă pentru noi, dar avem grijă cum îl folosim. Poate că nu ţi se pare aşa, dar nu ne oferim cu superficialitate. Gladia, neobişnuită cu principiile noastre şi frustrată din punct de vedere sexual pe Solaria, poate s-a oferit cu superficialitate — sau cu disperare, ar putea fi cuvântul cel mai bun — şi nu e de mirare, aşadar, că nu i-au plăcut rezultatele.

— N-ai încercat să ameliorezi situaţia?

— Oferindu-mă eu? Eu nu sunt ceea ce-i trebuie ei şi, în această privinţă, ea nu e ce-mi trebuie mie. Mi-a părut rău pentru ea. Îmi place de ea. Îi admir talentul artistic. Şi vreau să fie fericită… De fapt, domnule Baley, sunt sigur că eşti de acord că simpatia dintre două fiinţe umane nu trebuie să se bazeze pe dorinţa sexuală sau pe altceva în afară de sentimente omeneşti decente. N-ai simţit niciodată simpatie pentru cineva? N-ai dorit niciodată să ajuţi pe cineva, pentru simplul motiv că te simţeai bine să înlături nefericirea celuilalt? De pe ce fel de planetă vii?

Baley zise:

— Ceea ce spui este explicabil, dr. Fastolfe. Nu pun la îndoială faptul că eşti o fiinţă umană cumsecade. Totuşi, suportă-mă. Când te-am întrebat prima oară de ce i l-ai dat pe Jander Gladiei, nu mi-ai spus atunci ce mi-ai spus acum — şi încă foarte emoţionat, aş adăuga. Primul dumitale impuls a fost să te eschivezi, să eziţi, să tragi de timp întrebând de ce nu. Dacă e adevărat ce mi-ai spus acum, ce te-a deranjat la început? Ce motiv — pe care n-ai vrut să-l recunoşti — ţi-a venit în minte, înainte de a te opri la motivul pe care ai vrut să-l recunoşti? Iartă-mă că insist, dar trebuie să ştiu — şi nu din curiozitate personală, te asigur. Dacă ceea ce-mi vei spune nu va fi de nici un folos în povestea asta nenorocită, poţi considera că ai vorbit cu o gaură neagră.

Fastolfe vorbi cu glas mic:

— Pe cinstea mea, nu ştiu de ce am ocolit întrebările dumitale. M-ai surprins cu un lucru pe care, probabil, nu vreau să-l recunosc. Să mă gândesc, domnule Baley.

Tăcură amândoi. Chelnerul strânse masa şi ieşi din cameră. Daneel şi Giskard erau în altă parte (probabil păzeau casa). Baley şi Fastolfe erau, în sfârşit, singuri, într-o cameră fără roboţi.

În cele din urmă, Fastolfe vorbi:

— Nu ştiu ce-ar trebui să-ţi spun, dar să mă întorc cu nişte decenii în urmă. Am două fiice. Poate ştii. Sunt de la mame diferite…

— Ai fi dorit să ai fii, dr. Fastolfe?

Fastolfe păru sincer surprins:

— Nu. Deloc. Mama celei de-a doua fiice dorea un fiu, cred, dar n-am fost de acord cu inseminarea artificială cu spermă selecţionată — nici măcar cu sperma mea —, ci am insistat pe rezultatul firesc al geneticii. Înainte de a mă întreba de ce, îţi voi spune că prefer o anumită cotă de hazard în viaţă şi cred că, de fapt, doream ca hazardul să-mi dea o fiică. Înţelegi că aş fi acceptat şi un fiu, dar nu voiam să pierd şansa unei fiice. Într-un fel, sunt împăcat că am fete. Ei bine, al doilea copil a fost tot fată şi ăsta poate fi unul dintre motivele pentru care mama a divorţat imediat după naştere. Pe de altă parte, multe căsătorii sunt desfăcute, oricum, imediat după o naştere, aşa că, poate, nu e nevoie să caut motive speciale.

— Înţeleg că a luat copilul cu ea.

Fastolfe îi aruncă lui Baley o privire mirată:

— De ce-ar fi făcut-o? Dar am uitat. Eşti de pe Pământ. Nu, sigur că nu. Copilul ar fi fost crescut într-o creşă, unde i s-ar fi purtat bine de grijă, desigur. De fapt — îşi încreţi nasul, parcă jenat dintr-o dată de o anumită amintire — n-a crescut acolo. M-am hotărât s-o cresc eu însumi. Era legal, dar foarte neobişnuit. Eram foarte tânăr, bineînţeles, încă nu aveam un secol, dar aveam, deja, un nume în robotică.

— Te-ai descurcat?

— Vrei să spui, s-o cresc? O, da. M-am ataşat mult de ea. I-am pus numele Vasilia. Înţelegi, era numele mamei mele.

Chicoti, amintindu-şi:

— Am această înclinaţie sentimentală — ca şi afecţiunea pentru roboţii mei. Bineînţeles că nu mi-am cunoscut niciodată mama, dar pe diagramele mele era numele ei. Şi, după câte ştiu, trăieşte aşa că aş putea s-o văd — dar cred că e destul de dificil să te întâlneşti cu o persoană în al cărei pântec te-ai aflat cândva… Unde rămăsesem?

— Ai pus fiicei dumitale numele Vasilia.

— Da… şi am crescut-o şi m-am ataşat de ea. Foarte mult. Eu înţelegeam ce era atrăgător în asta, dar, desigur, începusem să-i stingheresc pe prietenii mei şi trebuia s-o ţin departe de ei când era vorba de o întâlnire, socială sau profesională. Mi-aduc aminte, odată…

Se opri.

— Da?

— E un lucru la care nu m-am gândit de decenii. Ea a alergat afară, plângând dintr-un motiv oarecare, şi s-a aruncat în braţele mele când dr. Sarton era la mine, să discutăm unul dintre cele mai noi programe de proiectare a roboţilor cu aspect uman. Avea numai şapte ani, cred, şi am îmbrăţişat-o, desigur, am sărutat-o şi am lăsat imediat baltă discuţia, lucru de neiertat din partea mea. Sarton a plecat, tuşind şi sufocându-se — foarte indignat. A durat o săptămână întreagă până ce am luat din nou legătura cu el şi am reluat discuţia. Copiii n-ar trebui să aibă acest efect asupra oamenilor, cred, dar există atât de puţini copii şi te întâlneşti atât de rar cu ei.

— Şi fiica dumitale — Vasilia — ţinea la dumneata?

— O, da — cel puţin până… Ţinea foarte mult la mine. Am avut grijă de instruirea ei şi am luat toate măsurile să înveţe cât mai multe lucruri.

— Ai spus că a ţinut la dumneata până… nu ştiu ce. Nu ţi-ai terminat fraza. Deci, a venit o vreme când n-a mai ţinut la dumneata. Când a fost asta?

— Când s-a făcut mare a vrut să aibă casa ei. Era foarte firesc.

— Şi dumneata n-ai vrut?

— Cum adică, n-am vrut? Bineînţeles că am vrut. Domnule Baley, continui să crezi că sunt un monstru.

— Şi vrei să cred, în schimb, că, după ce a ajuns la vârsta când trebuie să aibă casa ei, n-a mai avut faţă de dumneata aceeaşi afecţiune din copilărie, când locuia în casa dumitale şi o întreţineai?

— Nu e chiar aşa de simplu. De fapt, a fost mai complicat. Vezi…

Fastolfe păru jenat:

— Am refuzat-o când mi s-a oferit.

— Ţi s-a oferit, dumitale? întrebă Baley îngrozit.

— Era cât se poate de firesc, răspunse Fastolfe cu indiferenţă. Mă cunoştea foarte bine. Eu o educasem cu privire la sex, îi încurajasem experienţele, am dus-o la Jocurile lui Eros, mi-am dat toată silinţa. Era ceva la care mă puteam aştepta şi am fost un prost că n-am prevăzut asta şi m-am lăsat prins.

— Dar incestul?

— Incestul? făcu Fastolfe. A, da, un cuvânt de pe Pământ. Pe Aurora nu există aşa ceva, domnule Baley. Foarte puţini Aurorieni îşi cunosc rudele apropiate. Desigur, dacă e vorba de căsătorie şi se face cerere pentru copii, are loc o cercetare genealogică, dar ce legătură are asta cu sexul social? Nu, nu, lucrul anormal este că mi-am refuzat propria fiică.

Se înroşi — mai ales pe urechile lui mari.

— Sper, murmură Baley.

— Totuşi, n-aveam nici un motiv ca lumea — cel puţin nici unul pe care să i-l explic Vasiliei. A fost de neiertat pentru mine că n-am prevăzut totul şi că n-am pregătit o argumentare pentru a respinge, dacă era necesar, pe cineva atât de tânăr şi de neexperimentat, fără a o răni sau a o supune unei umilinţe îngrozitoare. Sunt, într-adevăr, peste măsură de ruşinat că mi-am asumat neobişnuita răspundere de a creşte un copil, doar pentru a-l supune unei astfel de experienţe neplăcute. Eu am crezut că puteam continua relaţia tată-fiică — prieteneşte —, dar ea n-a renunţat. De câte ori o respingeam, indiferent cât de drăgăstos încercam s-o fac, lucrurile se înrăutăţeau între noi.

— Până când, în cele din urmă…

— În cele din urmă, ea a dorit propria ei locuinţă. La început m-am opus, nu fiindcă n-aş fi dorit ca ea să aibă una, ci pentru că doream să restabilesc relaţia noastră înainte de plecarea ei. N-a ajutat nimic. A fost, poate, cea mai grea perioadă din viaţa mea. Până la urmă, pur şi simplu — şi foarte violent — a insistat să plece şi eu n-am mai rezistat. Pe atunci era, deja, robotician — sunt mulţumit că nu şi-a abandonat meseria din dispreţ faţă de mine — şi şi-a găsit o locuinţă fără nici un ajutor din partea mea. Într-adevăr, aşa a făcut, şi de atunci am luat legătura de foarte puţine ori.

Baley zise:

— S-ar putea, dr. Fastolfe, ca, de vreme ce nu a abandonat robotica, să nu se simtă total înstrăinată.

— Este lucrul pe care-l face ea cel mai bine şi de care e cel mai interesată. N-are nici o legătură cu mine. Ştiu că, la început, m-am gândit ca dumneata şi am făcut câteva propuneri prieteneşti, dar n-au fost acceptate.

— Ţi-e dor de ea, dr. Fastolfe?

— Sigur că mi-e dor de ea, domnule Baley. Iată un exemplu de greşeală pe care-l faci când creşti un copil. Cedezi unui impuls iraţional — o dorinţă atavică —, el îi inspiră copilului cel mai puternic sentiment de dragoste şi te confruntă cu posibilitatea de a refuza prima ofertă de dragoste a acestui copil, rănindu-l pentru toată viaţa din punct de vedere emoţional. Şi, în plus, te supui chiar şi pe tine acestui sentiment, absolut iraţional, de regret din pricina absenţei. Este ceva ce n-am mai simţit vreodată, până atunci, şi nici după aceea. Şi ea, şi eu am suferit inutil, iar vina este numai a mea.

Fastolfe căzu pe gânduri, iar Baley spuse cu blândeţe:

— Şi ce legătură au toate astea cu Gladia?

Fastolfe tresări:

— O, uitasem! Ei bine, este destul de simplu. Tot ce-am spus despre Gladia e adevărat. Mi-a plăcut de ea. Mi-a părut rău de ea. I-am admirat talentul. Dar, în plus, seamănă cu Vasilia. Am observat asemănarea când am văzut prima relatare pe hiperunde despre sosirea ei de pe Solaria. A fost foarte surprinzător şi m-a făcut să mă intereseze.

Oftă.

— Când mi-am dat seama că ea, ca şi Vasilia, fusese rănită din punct de vedere sexual, a fost mai mult decât puteam suporta. Am aranjat să locuiască lângă mine, după cum vezi. Am fost prietenul ei şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să atenuez dificultăţile de adaptare la o Lume nouă.

— Deci, ea este un surogat de fiică.

— Într-un fel, da. Cred că poţi să-i spui aşa, domnule Baley. Şi nici nu ştii cât de bucuros sunt că nu i-a venit niciodată ideea să mi se ofere. Dacă o respingeam, ar fi însemnat să retrăiesc respingerea Vasiliei. Dacă primeam, din incapacitate de a repeta refuzul, mi-aş fi amărât viaţa, pentru că aş fi simţit că fac pentru această Străină această palidă imagine a fiicei mele — ceea ce n-am vrut să fac pentru însăşi fiica mea. Oricum… Dar n-are importantă, acum înţelegi de ce am ezitat la început să-ţi răspund. Gândul acesta mă făcea, într-un fel, să retrăiesc această tragedie a vieţii mele.

— Şi cealaltă fiică a dumitale?

— Lumen? zise Fastolfe cu răceală. N-am avut niciodată vreo legătură cu ea, deşi am veşti de la ea din când în când.

— Candidează pentru un post politic, am înţeles.

— Unul local. Pe lista Globaliştilor.

— Ce-i asta?

— Globaliştii? Ei susţin doar Aurora — doar globul nostru, înţelegi. Aurorienii trebuie să ia conducerea în colonizarea Galaxiei. Ceilalţi trebuie să fie opriţi, pe cât posibil, mai ales Pământenii. Ei numesc asta „interes personal iluminist”.

— Aceasta nu e părerea dumitale, desigur.

— Sigur că nu. Eu conduc Partidul Umanist, care crede că toate fiinţele umane au aceleaşi drepturi în Galaxie. Când vorbesc despre „duşmanii mei”, mă refer la Globalişti.

— Atunci, Lumen este unul dintre duşmanii dumitale.

— Şi Vasilia e unul dintre ei. Ea este membră a Institutului de Robotică de pe Aurora — IRA — înfiinţat acum câţiva ani şi condus de roboticieni care mă consideră un demon ce trebuie înfrânt cu orice chip. Totuşi, după câte ştiu, cele câteva foste soţii ale mele sunt apolitice, poate chiar Umaniste.

Zâmbi trist şi spuse:

— Ei bine, domnule Baley, ai pus toate întrebările pe care voiai să le pui?

Baley căută degeaba buzunare în pantalonii bufanţi, model Aurorian — făcuse periodic asta de când începuse să-i poarte pe navă — şi nu găsi nici unul. Recurse la un compromis, aşa cum făcea uneori, încrucişându-si braţele la piept. Spuse:

— De fapt, dr. Fastolfe, nu sunt deloc sigur că mi-ai răspuns la prima întrebare. Mi se pare că nu oboseşti deloc să te eschivezi. De ce i l-ai dat pe Jander Gladiei? Hai să dăm totul pe faţă, ca să vedem lumina în ceea ce acum pare întuneric.

29

Fastolfe se înroşi din nou. De data asta s-ar fi putut să fie mânie, dar continuă să vorbească încet. Spuse:

— Nu mă intimida, domnule Baley. Ţi-am răspuns. Mi-a părut rău de Gladia şi m-am gândit că Jander ar putea să-i ţină de urât. Ţi-am vorbit mai sincer decât oricui, în parte din cauza situaţiei în care mă aflu şi în parte pentru că nu eşti de pe Aurora. În schimb, pretind un oarecare respect.

Baley îşi muşcă buza inferioară. Nu se afla pe Pământ. Nu era susţinut de nici o autoritate oficială, iar în joc se afla mai mult decât prestigiul lui profesional. Spuse:

— Îmi cer scuze, dr. Fastolfe, dacă ţi-am rănit sentimentele. N-am vrut să insinuez că nu eşti sincer sau că nu vrei să mă ajuţi. Cu toate astea, nu pot lucra dacă nu cunosc întregul adevăr. Să-ţi sugerez răspunsul posibil pe care-l caut şi dumneata să-mi spui dacă am nimerit-o, dacă sunt pe aproape sau dacă mă înşel. Se poate să i-l fi dat pe Jander Gladiei, ca ea să-si îndrepte asupra lui energia sexuală şi să nu aibă astfel ocazia să ţi se ofere dumitale? Poate că n-a fost ăsta motivul dumitale conştient, dar gândeşte-te acum la el. E posibil ca un asemenea sentiment să fi contribuit când ai făcut cadoul?

Fastolfe ridică un bibelou uşor şi transparent de pe masa din sufragerie. Îl întoarse pe toate părţile, iar şi iar. Cu excepţia acestei mişcări, dr. Fastolfe părea încremenit. În sfârşit, spuse:

— S-ar putea, domnule Baley. Sigur, după ce i l-am împrumutat pe Jander — apropo, n-a fost chiar un cadou — m-a preocupat mai puţin ideea că ea mi s-ar putea oferi.

— Ştii dacă Gladia s-a folosit de Jander în scopuri sexuale?

— Ai întrebat-o pe Gladia dacă l-a folosit, domnule Baley?

— Asta n-are nici o legătură cu întrebarea mea. Ştii? Ai fost martor la vreun act sexual între ei? Te-a informat vreunul dintre roboţii dumitale despre aşa ceva? Ţi-a spus ea însăşi?

— Răspunsul la toate întrebările astea, domnule Baley, este nu. Dacă mă gândesc, nu e nimic neobişnuit în folosirea roboţilor în scopuri sexuale, fie de către bărbaţi, fie de către femei. Roboţii obişnuiţi nu sunt tocmai adaptaţi pentru asta, dar fiinţele umane au multă imaginaţie în această privinţă. Cât despre Jander, el este adaptat pentru că are aspect uman atât cât am putut să-l facem…

— Ca să poată lua parte la un act sexual.

— Nu, nu ne-am gândit niciodată la aşa ceva. Era vorba de problema abstractă de a construi un robot cu aspect absolut uman, pe care am pus-o în aplicare răposatul dr. Sarton şi cu mine.

— Dar aceşti roboţi cu aspect uman sunt ideal proiectaţi pentru actul sexual, nu-i aşa?

— Cred că sunt şi, dacă stau să mă gândesc — şi, recunosc, m-am gândit chiar de la început — Gladia l-ar fi putut folosi pe Jander aşa. Dacă a făcut-o, sper ca operaţia să-i fi oferit plăcere. Dacă da, voi considera împrumutul făcut ei o faptă bună.

— Ar fi putut fi mai mult decât o faptă bună?

— În ce fel?

— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că Jander şi Gladia erau soţ şi soţie?

Mâna lui Fastolfe, care mai ţinea încă bibeloul, se încleştă, îl ţinu strâns o clipă, apoi îi dădu drumul.

— Cum? E ridicol. E imposibil din punct de vedere legal. Nu se pune problema copiilor, aşa că e de neconceput o cerere pentru ei. Fără intenţia unei astfel de cereri, nu poate fi vorba de căsătorie.

— Aici nu se pune problema legalităţii, dr. Fastolfe. Adu-ţi aminte că Gladia e Solariană şi nu are concepţia de pe Aurora. E vorba de sentiment. Chiar Gladia mi-a spus că l-a considerat pe Jander ca fiind soţul ei. Cred că acum se consideră văduva lui şi că a suferit altă traumă sexuală — şi încă una gravă. Dacă ai contribuit în vreun fel, cu bună ştiinţă, la această întâmplare…

— Pe toate stelele, izbucni Fastolfe cu neobişnuită emoţie, n-am făcut-o. Orice ar fi fost în mintea mea, nu mi-am închipuit niciodată că Gladia şi- ar putea imagina căsătoria cu un robot, oricât de asemănător cu omul ar fi fost acesta. Nici un Aurorian nu şi-ar fi putut închipui aşa ceva.

Baley încuviinţă şi ridică o mână:

— Te cred. Nu cred că poţi juca atât de bine teatru ca să mimezi sinceritatea. Dar trebuia să ştiu. La urma urmei, era cât se poate de posibil…

— Nu, nu era. Posibil să previn situaţia? Să creez intenţionat această stare de văduvie, dintr-un motiv oarecare? Niciodată. Era de neconceput, aşa că n-am conceput-o. Domnule Baley, orice aş fi avu în minte când l-am plasat pe Jander în locuinţa ei, am avut intenţii bune. Nu m-am gândit la asta. Intenţia bună e o apărare slabă, ştiu, dar e tot ce pot oferi.

— Dr. Fastolfe, să nu mai vorbim despre asta, zise Baley. Ceea ce ofer eu acum, este o posibilă rezolvare a misterului.

Fastolfe respiră adânc şi se rezemă de scaun:

— Ai lăsat să se înţeleagă asta de când te-ai întors de la Gladia. Îl privi pe Baley cu o uşoară ferocitate în ochi:

— Nu puteai să-mi vorbeşti de la început despre „cheia” misterului? Era nevoie să trecem prin toate… astea?

— Îmi pare rău, dr. Fastolfe. Cheia nu face nici doi bani fără toate… astea.

— Bine, atunci. Dă-i drumul.

— În regulă. Jander era într-o situaţie pe care dumneata, cel mai mare teoretician în robotică din toate Lumile, n-ai prevăzut-o, cum ai şi recunoscut. El îi plăcea atât de mult Gladiei, încât ea îl iubea nespus şi îl considera soţul ei. Şi dacă reiese că, plăcându-i, îi şi displăcea?

— Nu sunt sigur că te-am înţeles.

— Păi, uite, dr. Fastolfe. Ea e cam secretoasă în privinţa asta. Am aflat că pe Aurora problemele sexuale nu sunt ceva de ascuns cu orice preţ.

— Nu le difuzăm pe hiperunde, zise Fastolfe sec, dar nu facem din ele un secret mai mare decât oricare altă problemă strict personală. În general, ştim cine a fost ultimul partener al cuiva şi, dacă suntem între prieteni, ajungem la ideea de cât de bun, sau cât de înflăcărat, sau cât de mult în sens invers a fost un partener — sau amândoi. E un subiect de flecăreală, uneori.

— Da, dar dumneata nu ştiai nimic despre legătura Gladiei cu Jander.

— Bănuiam…

— Nu-i acelaşi lucru. Ea nu ţi-a spus nimic. Dumneata n-ai văzut nimic. Şi nici vreun robot n-a putut relata ceva. Ea ţinea asta secret până şi faţă de dumneata, cel mai bun prieten al ei pe Aurora. E clar că roboţii ei primiseră indicaţii atente să nu discute niciodată despre Jander şi Jander însuşi trebuie să fi fost perfect instruit să nu divulge nimic.

— Cred că asta e concluzia logică.

— De ce-ar face ea asta, dr. Fastolfe?

— Un punct de vedere Solarian despre intimitatea sexului?

— Nu e ca şi cum ai spune că-i era ruşine?

— N-avea de ce să-i fie, deşi faptul că-l considera pe Jander soţ ar fi făcut-o de râs.

— Ar fi putut ascunde partea asta foarte uşor, fără să ascundă tot. Să presupunem că, în felul ei solarian, îi era ruşine.

— Ei, şi?

— Nimănui nu-i place să-i fie ruşine — şi ea ar fi putut să-l învinuiască pe Jander pentru asta, după obiceiul destul de lipsit de sens pe care-l au oamenii de a căuta să-i invinuiască pe ceilalţi pentru neplăceri care sunt, evident, din propria lor vină.

— Da?

— Poate au fost ocazii când Gladia, care are un temperament iute, a izbucnit în lacrimi, să zicem, şi l-a dojenit pe Jander că este cauza ruşinii şi nenorocirii ei. Poate că n-a durat mult şi a trecut repede la scuze şi mângâieri, dar Jander n-ar fi prins ideea că, de fapt, el era cauza ruşinii şi nefericirii ei?

— Poate.

— Şi nu s-ar fi putut să însemne pentru Jander că, dacă ar continua relaţia, ar face-o nefericită, şi dacă ar pune capăt relaţiei, ar face-o nefericită? Orice ar fi făcut, ar fi încălcat Prima Lege şi, incapabil să mai acţioneze fără această încălcare, nu s-a putut refugia decât în inactivitate — şi aşa a intrat în degajare mentală. Îţi aminteşti povestea pe care mi-ai spus-o mai devreme, despre robotul legendar care citea gândurile şi care a fost oprit de acea înaintaşă a roboticii?

— De Susan Calvin, da. Înţeleg! Îţi construieşti scenariul după acea legendă veche. Foarte ingenios, domnule Baley, dar nu merge.

— De ce nu? Când ai zis că numai dumneata poţi să-i provoci lui Jander degajarea mentală, habar n-aveai că el e implicat atât de mult într-o situaţie atât de incredibilă. Este exact ca în povestea cu Susan Calvin.

— Să presupunem că povestea despre Susan Calvin şi robotul care citea gândurile nu este numai ficţiune. Să o considerăm adevărată. Tot n-ar exista nici o asemănare între acea poveste şi situaţia lui Jander. În cazul lui Susan Calvin, am avea de-a face cu un robot surprinzător de primitiv, unul care astăzi n-ar mai dobândi nici măcar statutul de jucărie. Ar fi vorba numai calitativ de subiecte ca: situaţia „A produce nefericire”; negarea situaţiei „A produce nefericire”; de aici, degajare mentală.

— Şi Jander? întrebă Baley.

— Orice robot modern — orice robot din ultimul secol — ar aprecia aceste probleme cantitativ. Care dintre cele două situaţii, A sau non-A, ar produce mai multă nefericire? Robotul ar lua o hotărâre rapidă şi ar opta pentru nefericirea minimă. Şansa ca el să aprecieze că aceste două variante, care se exclud reciproc, produc exact aceeaşi cantitate de nefericire este mică şi, chiar dacă s-ar dovedi că aşa stau lucrurile, robotul modern este prevăzut cu un element de semnal aleator. Dacă A şi non-A produc nefericire în cantitate egală, după aprecierea lui, el alege o cale sau alta într-un mod total imprevizibil şi fără să stea pe gânduri. El nu trece în degajare mentală.

— Vrei să spui că e imposibil ca Jander să intre în degajare mentală? Ai spus că dumneata puteai să i-o provoci.

— În cazul creierului pozitronic al robotului cu aspect uman, există o cale de abatere a elementului de semnal aleator, ce depinde în totalitate de modul în care e construit acel creier. Chiar dacă ai cunoaşte teoria fundamentală, să conduci un robot pe arătură, ca să spun aşa, printr-o serie ingenioasă de întrebări şi comenzi, ca să-i provoci până la urmă degajarea mentală, este un proces greu şi de durată. Nici nu poate fi vorba să se producă prin accident şi simpla existenţă a unei contradicţii aparente, precum cea provocată de dragoste şi ură simultane, nu e în stare de şmecheria asta fără o reglare cantitativă extrem de atentă, în cele mai neobişnuite condiţii. Ceea ce ne aduce, aşa cum spun întruna, la o şansă nedeterminată, drept singurul mod posibil în care s-a produs.

— Dar duşmanii dumitale vor susţine că vina dumitale este cea mai probabilă. N-am putea, la rândul nostru, să susţinem că Jander a fost adus în stare de degajare mentală din cauza conflictului creat de dragostea şi ruşinea Gladiei? Asta n-ar suna plauzibil? Şi n-ar atrage opinia publică de partea dumitale?

Fastolfe se încruntă:

— Domnule Baley, eşti destul de deştept. Gândeşte-te bine. Dacă am încerca să ieşim din dilema noastră în acest mod cam necinstit, care ar fi urmările? Nu mai vorbesc despre ruşinea şi nefericirea pe care i le-ar aduce Gladiei, care n-ar îndura numai pierderea lui Jander, ci şi sentimentul că ea singură a provocat această pierdere, dacă i-a fost într-adevăr ruşine şi dacă şi-a destăinuit această ruşine. N-aş vrea să fac asta, dar să lăsăm totul deoparte, dacă se poate. Să considerăm, în schimb, că duşmanii mei ar spune că i l-am împrumutat pe Jander anume ca să provoc cele întâmplate. Am făcut-o, ar spune ei, ca să realizez o metodă de degajare mentală la roboţii cu aspect uman şi să scap de orice răspundere aparentă. Ne-ar fi mai rău decât acum, fiindcă n-aş fi acuzat numai că sunt un intrigant nedescoperit, ca acum, ci şi că m-am purtat ca un monstru cu o femeie încrezătoare căreia m-am prefăcut că-i sunt prieten, lucru de care am fost cruţat până acum.

Baley era descumpănit. Simţi cum îi cade falca şi glasul i se auzi bâlbâit:

— Cu siguranţă că n-ar…

— Ba ar face-o. Chiar dumneata erai înclinat, cel puţin pe jumătate, să gândeşti aşa, acum câteva minute.

— Doar ca o abstracţie…

— Duşmanii mei n-ar considera-o abstracţie şi n-ar da-o publicităţii ca pe o abstracţie.

Baley îşi dădu seama că se înroşise. Simţi valul de căldură şi se pomeni că nu-l poate privi pe Fastolfe în faţă. Îşi drese glasul şi spuse:

— Ai dreptate. M-am pripit fără să vreau şi nu pot decât să-ţi cer iertare. Mă simt foarte jenat… Presupun că nu e altă cale decât adevărul — dacă-l putem afla.

Fastolfe zise:

— Nu dispera. Ai descoperit deja fapte în legătură cu Jander la care nici nu visam. Poţi să mai descoperi şi altele si, până la urmă, ceea ce acum ni se pare un mister se poate dezvălui şi clarifica. Ce te gândeşti să faci în continuare?

Dar Baley nu se putea gândi la nimic din cauza eşecului avut. Spuse:

— Nu prea ştiu.

— Ei bine, atunci n-a fost cinstit din partea mea să întreb. Ai avut o zi lungă şi nu tocmai uşoară. Nu mă miră că acum gândeşti mai lent. De ce nu te odihneşti, sau să te uiţi la un film, ori să te culci? Mâine dimineaţă te vei simţi mult mai bine.

Baley încuviinţă şi murmură:

— Poate că ai dreptate.

Dar, în acea clipă, nu credea că în dimineaţa următoare se va simţi mai bine.

30

Dormitorul era rece, atât ca temperatură, cât şi ca ambianţă. Baley se înfioră uşor. O temperatură atât de scăzută într-o încăpere îi dădea senzaţia neplăcută că se află în Exterior. Pereţii erau aproape albi şi (neobişnuit pentru locuinţa lui Fastolfe) nu erau împodobiţi. Podeaua părea să fie din fildeş neted, dar sub talpa goală se simţea ca un covor. Patul era alb şi pătura moale era rece. Se aşeză pe marginea saltelei şi văzu că cedează foarte uşor sub greutatea lui.

Îl întrebă pe Daneel, care intrase cu el:

— Daneel, te supără când o fiinţă umană spune o minciună?

— Ştiu că fiinţele umane mint uneori, partenere Elijah. Câteodată, o minciună poate fi folositoare sau, chiar, obligatorie. Sentimentul meu faţă de minciună depinde de mincinos, de ocazie şi de motiv.

— Îţi dai întotdeauna seama când o fiinţă umană minte?

— Nu, partenere Elijah.

— Ţi se pare că dr. Fastolfe minte des?

— Nu mi s-a părut niciodată că dr. Fastolfe minte.

— Nici în legătură cu moartea lui Jander?

— După câte îmi dau seama, el spune adevărul în orice privinţă.

— Poate că te-a învăţat să spui aşa dacă te întreb eu?

— Nu m-a învăţat, partenere Elijah.

— Dar poate că te-a învăţat să spui şi asta…

Se opri. Din nou… ce rost avea să supună un robot interogatoriului încrucişat? Şi mai ales în cazul ăsta, dădea întruna înapoi.

Dintr-o dată îşi dădu seama că salteaua se lăsase uşor sub el şi acum îi acoperea pe jumătate şoldurile. Se ridică brusc şi zise:

— Există vreun mod de a încălzi camera, Daneel?

— Va fi cald când vei fi sub pătură cu lumina stinsă, partenere Elijah.

— Aha.

Privi în jur bănuitor:

— Vrei să stingi lumina, Daneel, şi să rămâi în cameră după aceea?

Lumina se stinse aproape imediat, iar Baley observă că bănuiala lui, că măcar această cameră nu era împodobită, era total eronată. De îndată ce se întunecă, simţi că se află în Exterior. Se auzea zgomotul făcut de vânt prin crengi şi murmurul somnoros al vieţuitoarelor îndepărtate. Mai era iluzia stelelor deasupra capului, cu câte un nor plutind întâmplător, abia vizibil.

— Aprinde din nou lumina, Daneel!

Camera fu inundată de lumină.

— Daneel, zise Baley, nu vreau nimic din toate astea. Nu vreau stele, nori, zgomote, copaci, vânt — nici măcar miresme. Vreau întuneric — întuneric inexpresiv. Poţi aranja asta?

— Sigur, partenere Elijah.

— Atunci, fă-o. Şi arată-mi cum să sting singur lumina când sunt gata să mă culc.

— Sunt aici ca să te apăr, partenere Elijah.

Baley spuse, morocănos:

— Sunt sigur că poţi s-o faci de pe cealaltă parte a uşii. Cred că Giskard o să fie afară, la fereastră, dacă sunt, într-adevăr, ferestre în spatele draperiilor.

— Sunt. Dacă treci acest prag, partenere Elijah, vei găsi o Personală rezervată pentru tine. Această parte a peretelui nu este materială şi vei trece uşor prin ea. Lumina se va aprinde imediat ce vei intra şi se va stinge cum vei ieşi — şi nu există decoraţiuni. Vei putea face duş, dacă vrei, sau orice altceva înainte de culcare sau după o plimbare.

Baley se uită în direcţia arătată. Nu văzu nici o spărtură în perete, dar felul în care era modelată podeaua în acel punct arăta o îngroşare, ca şi cum ar fi fost un prag.

— Cum văd în întuneric, Daneel? întrebă el.

— Acea parte a peretelui — care nu este de fapt perete — se va lumina uşor. Cât despre lumina din cameră, iată această adâncitură în căpătâiul patului tău în care, dacă pui degetul, camera se întunecă dacă e luminată şi invers.

— Mulţumesc. Acum poţi pleca.

După o jumătate de oră, terminase cu Personala şi se ghemui sub pătură, cu lumina stinsă, învăluit într-un întuneric liniştitor.

Aşa cum spusese Fastolfe, fusese o zi lungă. Era aproape de necrezut că sosise pe Aurora doar în dimineaţa aceea. Aflase o mulţime de lucruri şi, totuşi, nici unul nu-i fusese de folos. Stând în întuneric, trecu în revistă întâmplările zilei, sperând să-i vină vreo idee care-i scăpase până atunci, dar nu se petrecu nimic de felul ăsta. lată cine era cugetătorul, perspicacele, subtilul Elijah Baley din dramatizarea de pe hiperunde.

Salteaua îl cuprinse din nou pe jumătate şi se simţea ca într-un adăpost cald. Se răsuci puţin şi se întinse, apoi îşi schimbă poziţia. N-avea nici un rost să recapituleze evenimentele zilei cu mintea obosită şi adormită, dar tot încercă s-o facă, revăzând pas cu pas cu mintea prima lui zi pe Aurora — de la cosmodrom până la locuinţa lui Fastolfe, apoi la Gladia, apoi iar la Fastolfe.

Gladia — mai frumoasă decât şi-o amintea, dar dură… avea ceva dur… sau era numai o aparentă, ca să se apere… biata femeie. Se gândi cu căldură la reacţia ei când i-a atins lui obrazul… dacă ar fi putut rămâne cu ea, ar fi învăţat-o… Aurorieni proşti… atitudine dezgustător de indiferentă faţă de sex… merge orice… de fapt, nu merge nimic… nu merită… proşti… la Fastolfe, la Gladia, înapoi la Fastolfe.

Se mişcă puţin şi simţi cum salteaua ia altă formă. Înapoi la Fastolfe. Ce s-a întâmplat pe drumul de întoarcere la Fastolfe? Ceva ce s-a spus? Ceva ce nu s-a spus? Şi pe navă, înainte să ajungă pe Aurora — ceva care se potrivea cu…

Baley se afla pe tărâmul viselor, pe jumătate adormit, când gândul e liber şi se conduce după alte legi. Corpul parcă ar zbura, înălţându-se în aer, scăpat de gravitaţie. Lua întâmplările cum voia el, aspecte nesemnificative pe care Baley nu le observase, le aduna… una după alta… zornăind… formând o ţesătură… o alcătuire…

Apoi lui Baley i se păru că aude un sunet şi reveni la starea de veghe. Ascultă, nu auzi nimic şi se lăsă iar în voia somnului, ca să-şi reia gândul, dar îl pierduse. Era ca şi cum o capodoperă s-ar fi scufundat într-o mlaştină. Îi vedea contururile. Amestecul de culori. Acestea deveneau tot mai întunecate, dar e! ştia că sunt acolo. Şi chiar dacă o căuta cu disperare, dispăruse de tot şi el nu-şi mai amintea nimic de ea. Absolut nimic. Chiar se gândise la ceva, sau amintirea că ar fi făcut-o era o iluzie născută din tulburarea unei minţi adormite? Iar el era, într-adevăr, adormit.

Când se trezi o clipă în timpul nopţii, îşi spuse: „Am avut o idee. O idee importantă.” Dar nu-şi amintea nimic, în afară de faptul că fusese ceva.

Rămase treaz o vreme, privind în întuneric. Dacă fusese ceva — cu siguranţă că va reveni, în timp. Sau s-ar putea să nu revină! (Pe Iehova!)

… Şi adormi din nou.