Mâna stângă a întunericului

10 Conversaţii în Mishnory

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, telefonul a bâzâit pe când terminam un mic dejun târziu în apartamentul meu din reşedinţa Shusgis. Am ridicat receptorul şi am auzit un glas vorbind în karhidish:

— Sunt Therem Harth. Pot urca?

— Te rog.

Doream să termin cât mai repede povestea asta. Era clar că între noi doi nu putea exista o relaţie acceptabilă. Chiar dacă dizgraţia şi exilul lui Estraven se datorau, cel puţin teoretic, persoanei mele, nu-mi puteam asuma vreo responsabilitate şi nici nu încercam un sentiment raţional de vinovăţie. În Erhenrang, nu-mi explicase nici acţiunile, nici motivaţiile sale şi nu mă puteam încrede în el. Aş fi preferat să nu fie amestecat cu aceşti orgota care, după cum se vedea, mă adoptaseră. Prezenţa lui complica şi stânjenea situaţia.

A apărut, condus de un servitor. L-am poftit într-unui din scaunele largi şi capitonate şi i-am oferit bere. A refuzat. Nu părea stânjenit — abandonase de mult timiditatea, dacă avusese vreodată aşa ceva — dar era reţinut, rezervat.

— Prima zăpadă adevărata, rosti şi, privind spre draperiile groase ce acopereau fereastra, întrebă: Nu te-ai uitat afară?

Am făcut-o şi am zărit zăpada învolburându-se deasă, purtată de vânt pe stradă, peste acoperişurile albe. În timpul nopţii se depuseseră sase-şapte centimetri. Era Odarhad Gor, a 17-a zi din prima luna de toamnă.

— E devreme, am spus fascinat pentru o clipă de vraja fulgilor.

— Anul ăsta se prevede o iarnă grea.

Am tras ambele draperii. Lumina palidă de afară cădea pe chipul lui smead. Părea îmbătrânit. Cunoscuse clipe grele de când îl văzusem ultima dată în Colţul Roşu al Palatului din Erhenrang, lângă şemineul său.

— Acesta e obiectul pe care am fost rugat să ti-l aduc, am vorbit şi i-am întins pachetul învelit în piele subţire, pe care-l pregătisem pe o măsuţă, după ce telefonase. L-a luat şi mi-a mulţumit cu gravitate. Eu nu mă aşezasem. După o clipă, continuând să ţină pachetul, s-a sculat în picioare.

Conştiinţa mă sâcâia puţin, dar n-am încercat s-o domolesc. Voiam să-l lămuresc să nu mă mai caute. Faptul că aceasta implica şi umilirea lui era regretabil.

Mă fixă cu privirea. Avea picioarele scurte şi era îndesat, nu atingea nici măcar înălţimea mijlocie a femeilor din rasa mea. Totuşi, când se uita la mine, nu părea că o face de jos. I-am evitat ochii. Am examinat radioul de pe masă cu un interes demonstrativ şi detaşat.

— În ţara asta nu trebuie crezut tot ce se aude la radio, rosti el curtenitor. Cred însă că vei avea nevoie de informaţii şi de sfaturi, aici, în Mishnory.

— Se pare că sunt destui gata să le ofere.

— Şi numărul lor te asigură, aşa-i? Zece sunt mai demni de crezare decât unul. Scuză-mă, n-ar trebui să vorbesc în karhidish, am uitat… Continuă în orgota: Exilaţii n-ar mai trebui să vorbească niciodată graiul natal, sună amar în gurile lor. Iar limba asta cred că este mai potrivită unui trădător. Se prelinge ca un sirop dulce. Domnule Ai, am dreptul să-ţi mulţumesc. Ne-ai făcut un serviciu, mie şi vechiului meu prieten şi kemmering Ashe Foreth, şi în numele lui şi al meu, pretind acest drept. Mulţumirile mele iau forma unui sfat.

Se opri. N-am spus nimic. Nu-l auzisem niciodată folosind genul acesta de politeţe gravă şi complicată, şi n-aveam idee ce însemna. A continuat:

— În Mishnory eşti ceea ce n-ai fost în Erhenrang. Acolo ţi-au spus că exişti, aici vor afirma contrariul. Eşti unealta unei facţiuni. Te sfătuiesc să fii atent cum îi laşi să te folosească. Te sfătuiesc să afli cine sunt cei care fac parte din această grupare şi să nu accepţi niciodată să te folosească, deoarece n-o vor face bine.

Se opri din nou. Voiam să-i cer să fie mai explicit, însă el rosti:

— La revedere, domnule Ai. Se întoarse şi plecă.

Am rămas stupefiat. Fusese ca un şoc electric — nu ştiam ce mă lovise şi nici unde avea să mă doară.

În orice caz, îmi anulase starea de euforie tihnită din timpul dejunului. M-am apropiat de fereastra îngustă şi am privit afară. Ninsoarea se mai potolise. Era minunat, zăpada plutea în ghemotoace şi norişori, ca petalele de cireş în livezi, când vântul de primăvară suflă pe pantele verzi din Borlandul meu natal, pe Pământ, caldul Pământ, unde pomii înfloresc primăvara. Brusc m-am simţit descurajat şi nostalgic. Petrecusem doi ani pe această planeta blestemată, iar a treia iarnă începuse înainte de sfârşitul toamnei — luni şi luni de frig neiertător, lapoviţă, gheaţă, ploaie, vânt, zăpadă şi frig. Frig înăuntru, frig afară, frig până în oase şi în măduva oaselor. Şi în tot acest timp, de unul singur, străin şi izolat, fără cineva în care să mă încred. Sărmane Genly, să plângem? L-am văzut pe Estraven ieşind din casă, pe stradă, o siluetă micuţă, întunecată, prin alb-cenuşiul confuz, uniform al omătului. Se uită în jur şi îşi potrivi centura largă a hiebului — nu purta haină. Porni de-a lungul străzii, mergând graţios, hotărât şi grăbit, cu o vitalitate ce-l făcea să pară în clipa aceea singura fiinţă vie din Mishnory.

Am revenit în odaia caldă. Prin contrast, mi se părea de un confort vulgar, cu radiatoarele ei, cu scaunele capitonate, cu patul încărcat de blănuri, covoarele, draperiile şi husele — totul pentru a menţine căldura.

Mi-am îmbrăcat haina de iarnă şi am ieşit să mă plimb, deprimat pe o planetă deprimantă. Trebuia să prânzesc cu Comensualii Obsle şi Yegey, şi cu alţii pe care îi întâlnisem în seara trecută, pentru a face noi cunoştinţe.

De obicei, prânzul se serveşte sub formă de bufet şi se consumă în picioare, poate ca să te facă să uiţi că ţi-ai petrecut toată ziua aşezat la masă. Acum însă, fiind un prânz oficial, se puseseră scaune în jurul mesei, iar bufetul era enorm: vreo douăzeci de feluri de mâncare, fierbinţi şi reci, cele mai multe pe bază de ouă-de-sube şi mere-de-păine. În faţa platourilor, înainte de a se aplica restricţiile referitoare la conversaţie, Obsle mi-a vorbit în vreme ce-şi încărca farfuria cu omletă.

— Ştii, tipul numit Mersen este spion din Erhenrang, iar Gaum, cel de colo, este unul din agenţii cunoscuţi ai Sarfului.

Vorbise natural, apoi râsese de parcă i-aş fi replicat ceva amuzant şi se îndreptă spre peştele marinat.

Habar n-aveam ce era „Sarful".

Când începusem să ne aşezăm, a intrat un tânăr care i-a şoptit ceva lui Yegey, gazda, iar acesta s-a întors spre noi:

— Veşti din Karhide, rosti el. Argaven a născut azi-dimineaţă, dar copilul n-a trăit decât o oră.

Se făcu linişte, urmată de rumoare, apoi chipeşul Gaum hohoti şi ridică halba.

— Fie ca toţi regii Karhidei să trăiască la fel de mult! strigă el.

Unii băură în cinstea acestui toast, dar cei mai mulţi n-o făcură.

— Pentru numele lui Meshe, să râzi la moartea unui copil! pufni un bătrân gras, înveşmântat în purpuriu, aşezându-se greoi alături de mine, cu jambierele ridicate în jurul coapselor, aidoma unei fuste, şi strâmbându-se dezgustat.

Începură discuţii despre posibilul moştenitor al lui Argaven. Fiind cu mult trecut de patruzeci de ani, regele n-avea să mai poată naşte şi succesorul său avea să fie desemnat dintre fiii-kemmering. Se făceau, de asemenea, speculaţii despre durata regenţei lui Tibe. Unii considerau că urma să se încheie imediat, dar mulţi erau mai rezervaţi.

— Dumneata ce crezi, domnule Ai? întrebă individul numit Mersen, pe care Obsle îl identificase drept agent karhidish şi, probabil, unul dintre oamenii lui Tibe. Ai venit recent din Erhenrang. Ce se vorbeşte acolo despre aceste zvonuri potrivit cărora Argaven a abdicat, fără să anunţe, în favoarea vărului său?

— Într-adevăr, circulă unele zvonuri.

— Crezi că au vreun fundament?

— Habar n-am, am răspuns şi în momentul acela gazda a intervenit cu o remarcă despre vreme, deoarece oaspeţii începuseră să mănânce.

După ce servitorii au luat farfuriile şi muntele de resturi fripte sau marinate ale bufetului, ne-am aşezat cu toţii în jurul mesei lungi, să bem din ceşcuţele cu lichior tare, apa-vieţii, cum îi spuneau. Atunci au început să-mi pună întrebări.

După examinarea mea de către medicii şi savanţii din Erhenrang, nu mai stătusem în faţa unui grup de oameni dornici să le răspund la întrebări. Puţini erau karhidenii, chiar printre pescarii şi fermierii cu care îmi petrecusem primele luni, care doriseră să-şi satisfacă curiozitatea — adesea extrem de puternică — întrebând în mod direct. Erau teribil de complicaţi, introvertiţi şi indirecţi. Nu le plăceau întrebările şi răspunsurile. M-am gândit la ceea ce-mi spusese Faxe despre răspunsuri în Cetăţuia Otherhord… Până şi specialiştii îşi limitaseră întrebările la subiecte strict fiziologice, ca funcţiile glandulare şi circulatorii în privinţa cărora ne deosebeam cel mai mult de gethenieni. Nu se interesaseră niciodată, de pildă, ce influenţă avea sexualitatea permanentă a rasei mele asupra instituţiilor sociale şi cum ne controlam kemmerul nostru „permanent". Îmi ascultaseră explicaţiile, aşa cum şi psihologii mă ascultaseră când le povestisem despre limbajul telepatic. Dar nici unul, exceptându-l poate pe Estraven, nu reuşise să îndrăznească să pună suficiente întrebări pentru a obţine imaginea exactă a societăţii terriene sau ecumenice.

În Orgoreyn erau mai puţin obsedaţi de prestigiul şi de mândria individuală, şi de aceea întrebările nu-l insultau nici pe cel care le punea şi nici pe cel care răspundea. Am priceput totuşi repede că unii dintre ei doreau să mă prindă pe picior greşit şi să dovedească faptul că eram un escroc. O clipă, lucrul acesta mă descumpăni. Desigur, în Karhide întâlnisem neîncrederea, însă rareori dorinţa de a fi neîncrezător. În ziua paradei din Erhenrang, Tibe jucase spectacolul rafinat al complicelui la farsă, dar acum ştiam că o făcuse cu scopul de a-l discredita pe Estraven şi bănuiam că, de fapt, Tibe mă crezuse. La urma urmei, îmi văzuse landerul mic cu care coborâsem pe planetă, putuse consulta, ca orice doritor, rapoartele inginerilor asupra navei şi ansiblului. Însă nici unul dintre aceşti orgota nu văzuse nava. Le-aş fi putut arăta ansiblul, dar nu era un „artefact extra-gethenian" prea convingător. Datorită complexităţii lui, putea fi considerat atât farsă cât şi adevăr. Vechea Lege a Embargoului Cultural se opunea în această fază importului de artefacte ce puteau fi analizate şi reproduse, şi de aceea nu mă însoţiseră decât nava şi ansiblul, caseta cu fotografii, ciudăţenia evidentă a trupului meu şi singularitatea imposibil de dovedit a minţii. Fotografiile au circulat în jurul mesei şi au fost examinate cu expresia indiferentă ce se poate observa pe chipurile oamenilor care privesc poze de familie aparţinând altora. Întrebările au continuat. „Ce este Ecumenul?" întrebase Obsle. „O planetă, o uniune,de planete, un loc, un guvern?"

— Ei bine, toate şi nici una. „Ecumen" e cuvântul nostru terrian. În graiul comun se numeşte „Familia", în karhidish ar fi „Vatra", în orgota nu sunt sigur, căci nu cunosc încă destul de bine limba. Cred că în nici un caz „Comensualitate", deşi există similitudini incontestabile între Guvernul Comensual şi Ecumen. În orice caz, Ecumenul nu este câtuşi de puţin un guvern, ci o încercare de a reunifica misticul şi politicul, iar în privinţa asta e mai degrabă un eşec. Dar până acum eşecul lui a făcut mai mult bine umanităţii decât succesele predecesorilor săi. Este o societate şi are, cel puţin potenţial, o cultură. E o formă de educaţie. Dintr-un punct de vedere, e un fel de şcoală foarte vastă — de-a dreptul uriaşă. Esenţa lui o reprezintă comunicaţiile şi cooperarea, şi de aceea, din alt punct de vedere, este o Ligă sau o uniune de planete, având un anumit grad de organizare convenţională centralizată. Eu reprezint tocmai acest aspect, cel al Ligii. Ca entitate politică, Ecumenul funcţionează prin coordonare, nu prin decrete. Nu-şi impune legile, deciziile sunt luate prin consilii şi consimţământ, nu prin consens sau comandă. Ca entitate economică, este extrem de activ, îngrijindu-se de comunicaţiile interplanetare şi menţinând balanţa comercială între cele Optzeci de Lumi. Mai exact, optzeci şi patru, dacă Gethen intră în Ecumen…

— Ce vrei să spui prin „nu-şi impune legile"? întrebă Slose.

— Nu are o legislaţie. Statele membre îşi urmează legile proprii. Atunci când apar conflicte, Ecumenul mediază, încearcă să facă o corecţie legislativă sau etică, o colaborare sau o opţiune. Dacă Ecumenul, privit ca o entitate supraorganică, dă greş în cele din urmă, el va trebui să devină o forţă păstrătoare de pace, să formeze o poliţie şi aşa mai departe. Dar actualmente nu este nevoie… Toate planetele centrale trec printr-o fază de revenire din epoca dezastruoasă de acum două secole, reînviind tehnici şi idei pierdute, reînvăţând să vorbească.

Cum oare puteam explica Epoca Duşmanului şi consecinţele unui popor care nu avea termen pentru „război"?

— Este absolut fascinant, domnule Ai, interveni gazda, Comensualul Yegey, un individ delicat şi spilcuit, cu vorba tărăgănată şi ochii pătrunzători. Totuşi nu-mi dau seama ce doresc ei de la noi. Vreau să spun: la ce le-ar sluji a optzeci şi patra lume? Nu este nici măcar teribil de inteligentă. Noi n-avem navele stelare şi celelalte minunăţii pe care le au alte planete.

— Până la sosirea hainishilor şi cetienilor, nu le avea nimeni. Iar unele planete le-au căpătat la câteva secole după ce Ecumenul a reglementat ceea ce mi se pare că voi numiţi „Comerţ Liber". (Toţi izbucniră în râs, deoarece era numele partidului lui Yegey, a facţiunii sale din cadrul Comensualităţii.) Comerţul Liber, am continuat, este adevăratul motiv pentru care mă aflu pe Getnen. El nu se limitează la schimbul de bunuri, ci se extinde şi în domeniile cunoaşterii, tehnologiilor, ideilor, filosofiilor, artei, medicinei, ştiinţei, teoriei… Mă îndoiesc că Gethen va avea multe legături fizice cu celelalte planete. Ne găsim aici la şaptesprezece ani-lumină de cea mai apropiată lume ecumenica, Ollul, o planetă a stelei pe care voi o numiţi Asyomse. Cea mai îndepărtată se află la două sute cincizeci de ani-lumină şi nu puteţi zări nici măcar steaua ei. Însă cu un ansiblu, aţi putea vorbi cu lumea aceea la fel de uşor cum discutaţi acum prin radio cu un orăşel vecin. Nu cred totuşi că vă veţi întâlni vreodată cu locuitorii ei… Genul de schimburi la care mă refer poate fi extrem de profitabil, mai cu seamă pe linia comunicaţiilor, nu a comerţului. În esenţă, scopul meu aici este de a afla dacă doriţi să comunicaţi cu restul omenirii.

— „Dacă doriţi", repetă Slose, aplecându-se în faţă cu o privire intensă. Ăsta înseamnă Orgoreynul, sau Gemenul ca un întreg?

Am şovăit o clipă, fiindcă nu era întrebarea pe care o aşteptasem.

— În clipa asta vorbesc despre Orgoreyn, dar contractul nu poate fi exclusiv. Dacă Sith, Popoarele Insulelor sau Karhide decid să intre în Ecumen, ele o pot face. În toate cazurile, opţiunea revine numai ţării respective. De obicei, pe o planetă cu un nivel de dezvoltare ca al Gethenului are loc următoarea situaţie: diferitele rase omeneşti, regiuni sau naţiuni sfârşesc prin a stabili un grup de reprezentanţi care coordonează operaţiunile de pe planetă şi asigură legăturile cu celelalte lumi — o Stabilitate locală, cum îi spunem noi. Începând astfel, economisiţi atât timp cât şi bani, cheltuielile fiind comune. Dacă decideţi, de pildă, să vă construiţi o navă stelară proprie…

— Pe laptele lui Meshe! exclamă grăsanul Humery de lângă mine. Vreţi ca noi să pornim prin Neant? Brr! Pufni precum acutele unui acordeon, dezgustat şi amuzat.

— Unde este nava dumitale, domnule Ai?

Gaum întrebase încetişor, pe jumătate zâmbind, de parcă ar fi fost ceva extrem de subtil şi dorea să atragă atenţia asupra rafinamentului său. Era o fiinţă omenească foarte frumoasă, conform oricăror norme şi indiferent de sex, şi nu-mi puteam dezlipi privirea de la el. i-am răspuns şi, în acelaşi timp, m-am întrebat din nou ce anume era Sarful.

— Nu-i nici un secret. Postul de radio karhidish s-a referit pe larg la problema asta. Racheta care m-a coborât pe insula Horden se află acum în Armurăria Regală din Şcoala de Meşteşugari. Oricum, nu mai este întreagă, fiindcă mulţi experţi au plecat cu diverse fragmente din ea, după ce au cercetat-o.

— Rachetă? întrebă Humery, deoarece folosisem cuvântul orgota care însemna „artificii".

— Este descrierea simplificată a metodei de propulsie a navei de coborâre.

Humery pufni iarăşi. Gaum se mulţumi să zâmbească şi rosti:

— În acest caz, nu mai ai cum reveni în… mă rog, locul de unde ai venit?

— Oh, ba da. Aş putea vorbi prin ansiblu cu Ollul şi le-aş cere să-mi trimită o navă NAFAL, care să mă recupereze. Ar ajunge aici peste şaptesprezece ani. Sau aş putea expedia un mesaj prin radio navei ce m-a adus în sistemul vostru solar. Acum, ea se găseşte pe orbită în jurul soarelui. Poate ajunge aici în câteva zile.

Senzaţia provocată de cuvintele mele a fost vizibilă şi audibilă, şi nici chiar Gaum nu şi-a putut ascunde surpriza. Faptul era oarecum contradictoriu. Dezvăluisem singurul lucru important pe care-l tăinuisem în Karhide, chiar şi faţă de Estraven. Dacă, după cum mi se dăduse de înţeles, orgota ştiau despre mine doar ceea ce hotărâse Karhide sa le spună, atunci aceasta ar fi trebuit să fie doar una dintre multele surprize. Însă nu era aşa. Era de-a dreptul o bombă.

— Unde se află această navă, domnule Ai? întrebă Yegey.

— Pe o orbită în jurul soarelui, undeva între Gethen şi Kuhurn.

— Şi cum ai ajuns de la ea până aici?

— Cu artificiile, răspunse Humery.

— Exact. Noi nu coborâm navele interstelare pe o planetă populată până ce nu stabilim o comunicaţie directă sau o alianţă. De aceea am venit cu o rachetă micuţă şi am coborât pe insula Horden.

— Şi poţi intra în legătură cu… cu nava mare printr-un aparat radio obişnuit?

— Da. (Evitam deocamdată să pomenesc de micul satelit-releu, lansat pe orbită. Nu voiam să dau impresia că cerul le era împânzit de instrumentele mele.) Aş avea nevoie de un transmiţător destul de puternic, am continuat, iar Orgoreynul nu duce lipsă de aşa ceva.

— Deci şi noi putem contacta nava?

— Da, cu condiţia să cunoaşteţi semnalul corespunzător. Echipajul de la bordul ei se găseşte într-o condiţie pe care noi o numim „stază", iar voi toţi i-aţi putea spune „hibernare", pentru ca membrii acestuia să nu piardă câţiva ani din viaţă, aşteptând să-mi termin misiunea pe planetă. Semnalul corespunzător, pe lungimea de undă corespunzătoare, va pune în funcţiune maşinăriile care să-i scoată din stază. După aceea se vor consulta cu mine prin radio sau prin ansiblu, folosind Ollul drept releu.

Cineva întrebă neliniştit:

— Câţi sunt?

— Unsprezece.

Răspunsul declanşa murmure de uşurare şi râsete. Tensiunea se mai destinse.

— Şi dacă nu vei da niciodată semnalul? întrebă Obsle.

— După vreo patru ani, vor ieşi în mod automat din stază.

— Şi vor coborî aici, să te caute?

— Nu, decât dacă au discutat în prealabil cu mine. Se vor consulta prin ansiblu cu Stabilii de pe Ollul şi Hain. Cel mai probabil, vor hotărî să încerce din nou să aducă alt Trimis. De obicei, lucrurile sunt mai uşoare pentru al doilea. Are mai puţine de explicat, şi oamenii sunt mai dispuşi să-l creadă…

Obsle surâse. Majoritatea celorlalţi continuau să fie îngânduraţi şi reţinuţi. Gaum încuviinţă uşor din cap spre mine, parcă aplaudându-mi promptitudinea: gestul unui conspirator. Slose privea în gol, încordat şi cu ochi strălucitori, absorbit de o viziune interioară. Brusc se întoarse către mine:

— Domnule Trimis, întrebă el, de ce în decursul celor doi ani petrecuţi în Karhide n-ai pomenit niciodată de a doua navă?

— De unde ştim că n-a făcut-o? zâmbi Gaum.

— Ştim precis că n-a făcut-o, domnule Gaum, replică Yegey surâzând.

— Aşa este, am încuviinţat, şi iată motivul: Ideea unei nave care aşteaptă pe orbită poate părea ameninţătoare. Cred că unii dintre voi aşa o găsesc. În Karhide, n-am ajuns cu nimeni la un asemenea grad de confidenţă încât să-mi permit riscul de a vorbi despre navă. Aici aţi avut mai mult timp să vă familiarizaţi cu ideea unui Trimis. Doriţi să mă ascultaţi în public şi nu sunteţi stăpâniţi de frică. Am riscat, deoarece cred că a sosit momentul deciziei şi că Orgoreynul este locul cel mai nimerit.

— Ai dreptate, domnule, ai dreptate! izbucni violent Slose. Într-o lună de zile vei trimite după nava aceea, şi ea va fi salutată în Ofgoreyn drept dovadă şi pecete a noii epoci. Se vor deschide şi ochii celor care nu văd acum!

A continuat aşa până la cină, care ni s-a servit chiar acolo. Am mâncat, am băut şi am plecat acasă. Eram epuizat dar în general mulţumit de felul în care se desfăşuraseră lucrurile. Desigur, existaseră avertismente şi neclarităţi. Slose dorea să mă transforme într-un obiect de cult. Gaum voia să mă demaşte. Mersen părea că vrea să demonstreze că nu era un agent karhidish, dovedind că eu eram. Însă Obsle, Yegey şi alţi câţiva acţionau la un nivel superior. Ei intenţionau să comunice cu Stabilii şi să aducă nava NAFAL pe pământ orgota, pentru a convinge sau a sili Comensualitatea din Orgoreyn să se alieze Ecumenului. Considerau că astfel Orgoreynul avea să obţină o victorie de prestigiu, strălucitoare şi durabilă, asupra Karhidei, iar Comensualii care orchestraseră această izbândă urmau să câştige respect şi autoritate în sânul guvernului. Facţiunea Comerţului Liber, o minoritate în cadrul Celor Treizeci-şi-Trei, se opunea continuării conflictului din Valea Sinoth, şi în general susţinea o politică conservatoare, nonagresivă şi antişovină. Nu mai fuseseră de mult la putere şi apreciau că, în limita anumitor riscuri, drumul indicat de mine putea sta la baza succesului lor. Nu vedeau mai departe, iar misiunea mea reprezenta pentru ei un mijloc, şi nu un scop, dar asta nu era un rău prea mare. Odată porniţi pe calea aceea, puteau începe să priceapă unde i-ar fi putut duce. Între timp, chiar dacă erau miopi, erau cel puţin cu picioarele pe pământ.

Obsle încercase să-i convingă pe ceilalţi:

— Există două posibilităţi. Prima: Karhide să se teamă de puterea pe care ne-o va oferi această alianţă — nu uitaţi, e o ţară care s-a temut întotdeauna de ideile şi de căile noi — şi astfel să nu ne urmeze, rămânând înapoiată. A doua: guvernul din Erhenrang să-şi adune curajul şi să solicite aderarea la Ecumen, dar după noi, pe locul al doilea. În ambele cazuri, shifgrethorul Karhidei va fi micşorat, şi, în ambele cazuri, noi vom conduce sania. Dacă suntem îndeajuns de inteligenţi, acest avantaj va reprezenta pentru noi un beneficiu permanent şi absolut sigur! Apoi, întorcându-se către mine: Dar trebuie ca Ecumenul să fie gata să ne ajute, domnule Ai. Va fi nevoie să-i arătăm poporului nostru ceva mai mult decât pe dumneata, un om deja cunoscut în Erhenrang.

— Înţeleg, Comensualule. Doreşti o dovadă solidă, incontestabila, şi mi-ar plăcea să ţi-o ofer. Nu pot totuşi să chem nava până ce securitatea ei şi integritatea voastră nu sunt asigurate în mod corespunzător. Am nevoie de aprobarea şi garanţia guvernului vostru, altfel spus, ale întregului consiliu de Comensuali… anunţate în mod public.

Obsle privi încruntat, dar încuviinţă:

— Mi se pare corect.

Revenind spre casă însoţit de Shusgis, care nu contribuise decât prin râsul său jovial la atmosfera după-amiezii, l-am întrebat:

— Ce este Sarful?

— Unul dintre birourile permanente ale Afacerilor Interne. Se ocupă de acte false, de călătorii neautorizate, de substituiri de slujbe, genul ăsta de lucruri — mizeriile, gunoaiele. În argoul orgota, sarf înseamnă „gunoi" — e o poreclă.

— Deci Inspectorii sunt agenţi ai Sarfului?

— Mda, unii sunt.

— Bănuiesc că şi poliţia se află într-o anumită măsură sub autoritatea lui, nu?

Am formulat întrebarea cu precauţie şi mi s-a răspuns la fel:

— Cred că da. Eu însă lucrez în cadrul Afacerilor Externe şi nu cunosc chiar toate relaţiile din Interne.

— Într-adevăr, sunt destul de derutante. De pildă, cu ce se ocupă Oficiul Apelor?

Schimbasem astfel cât putusem mai bine subiectul. Ceea ce Shusgis nu spusese despre Sarf putea fi absolut de neînţeles pentru cineva de pe Hain, să zicem, ori de pe norocosul Chiffewar, dar eu mă născusem pe Terra. Uneori nu-i chiar rău să ai strămoşi criminali. Un bunic piroman îţi poate lăsa ca moştenire o sensibilitate aparte în depistarea fumului.

Mi se păruse plăcut şi fascinant să descopăr pe Gethen guverne atât de asemănătoare celor din trecutul Terrei: o monarhie şi un stat birocratic autentic, complet dezvoltat, la fel de fascinant ca monarhia, dar mai puţin plăcut. Era curios că din două societăţi, aspectele sinistre se întâlneau în cea mai puţin primitivă.

Deci Gaum, care dorea să mă demaşte ca mincinos, era agent al Poliţiei Secrete din Orgoreyn. Ştia el că Obsle îi cunoştea rolul? Fără îndoială. Era atunci un agent provocator? Lucra cu facţiunea lui Obsle sau împotriva ei? Care grupare politică din guvernul Celor Treizeci-şi-Trei controla Sarful sau era controlată de el? Ar fi fost bine să lămuresc toate chestiunile acestea, deşi s-ar fi putut să nu fie deloc uşor. Drumul meu, care pentru o vreme păruse clar şi dătător de speranţe, începuse să devină tot atât de întortocheat şi împânzit de secrete pe cât fusese în Erhenrang. M-am gândit că totul se desfăşurase perfect până în seara trecută, când Estraven apăruse ca o umbră lângă mine.

— Care este poziţia Lordului Estraven în Mishnory? l-am întrebat pe Shusgis, care se tolănise, pe jumătate adormit, în colţul vehiculului ce gonea lin.

— Estraven? Aici i se spune Harth. În Orgoreyn nu avem titluri, le-am abandonat pe toate o dată cu Noua Epocă. Păi, mi se pare că este angajatul Comensualului Yegey.

— Locuieşte acolo?

— Aşa cred.

Voiam să remarc că mi se păruse straniu că aseară venise la Slose, iar azi nu apăruse la Yegey, când mi-am amintit de scurta noastră convorbire matinală. În lumina ei, faptele nu erau chiar foarte ciudate. Totuşi mă tulbura ideea că mă evita în mod deliberat.

— L-au găsit în sud, începu Shusgis, foindu-se pe bancheta capitonată, într-o fabrică de clei sau o pescărie, sau aşa ceva, şi i-au întins o mână să-l scoată din mizerie. Mă refer la unii membri ăi Comerţului Liber. Şi el i-a ajutat pe vremea când era în Kyorremy, şi prim-ministru, aşa încât îşi achită o datorie de onoare. Cred totuşi că o fac în mod intenţionat, ca să-l enerveze pe Mersen. Ha, ha! Mersen e spionul lui Tibe şi crede că nimeni n-are habar, dar toţi o ştiu, iar el nu suportă nici măcar să-l vadă pe Harth — crede că-i trădător ori agent dublu, nu ştie exact şi nici nu-şi poate risca shifgrethorul ca să afle. Ha, ha!

— Dumneata ce crezi, domnule Shusgis?

— Cred că-i pur şi simplu un trădător. A renunţat la revendicările ţării sale în Valea Sinoth pentru a opri ascensiunea lui Tibe la putere, dar n-a fost destul de inteligent. Aici ar fi căpătat o pedeapsă mai aspră decât exilul. Pe sânii lui Meshe! Cine joacă împotriva ţării lui merită să piardă. Asta nu înţeleg indivizii lipsiţi de patriotism, egocentrici. De altfel, cred ca lui Harth nu-i pasă mult unde anume se află, atâta vreme cât poate continua să se târască spre un gen de putere. După câte poţi vedea, nu s-a descurcat prea rău aici, în cinci luni.

— Nu prea rău…

— Nici dumneata nu te încrezi în el, aşa-i?

— Nu.

— Mă bucur s-o aud, domnule Ai. Nu înţeleg de ce Yegey şi Obsle îl susţin într-atât. Este un trădător dovedit, urmărind numai profitul personal, care încearcă să se agate de sania dumitale până când îşi va reveni. Aşa văd eu lucrurile. Ei bine, nu ştiu dacă i-aş oferi o călătorie gratuită, în situaţia în care mi-ar solicita-o!

Pufni sonor şi încuviinţă hotărât din cap, subliniindu-şi propria opinie, apoi îmi zâmbi — surâsul unui om virtuos spre altul asemenea lui. Maşina străbătea lin străzile largi, puternic luminate. Zăpada dimineţii se topise, cu excepţia unor mormane murdare de-a lungul rigolelor. Acum ploua, o ploaie măruntă şi rece.

Principalele clădiri din centrul lui Mishnory, birourile guvernamentale, şcolile, templele Yomesh erau atât de înceţoşate de ploaie sub strălucirea felinarelor înalte, încât păreau ca se topesc. Muchiile le erau neclare, iar faţadele şiroiau, pătate. Exista ceva fluid, fără substanţă, în chiar masivitatea acestui oraş construit din monoliţi, în acest stat monolitic, care denumea partea şi întregul cu acelaşi termen. Până şi Shusgis, joviala mea gazdă, un bărbat voinic, cu un mers apăsat, nu avea contururi precise. Era, cumva, la limita realităţii.

De când pornisem printre vastele ogoare aurii din Orgoreyn, cu patru zile în urmă, începându-mi drumul încununat de succes către sanctuarele interioare din Mishnory, îmi scăpase ceva. Dar ce anume? Încercam o senzaţie de izolare. În ultima vreme, nu simţisem frigul, fiindcă odăile erau bine încălzite în această ţară! Totuşi nu mâncasem cu plăcere. Bucătăria orgota era searbădă. Desigur, asta nu însemna mare lucru. Atunci, oare de ce şi oamenii pe care îi întâlnisem, fie ei amabili sau reţinuţi faţă de mine, mi se păruseră la fel de insipizi? Printre ei existau personalităţi puternice — Oblse, Slose, chipeşul şi detestabilul Gaum — însă fiecăruia îi lipsea o anumită calitate, o dimensiune a existenţei. Nu reuşeau să fie convingători. Păreau lipsiţi de materialitate.

De parcă nu aveau umbră.

Genul acesta de speculaţii pretenţioase reprezintă o parte esenţială a muncii mele. Dacă n-aş fi avut o anumită înclinaţie spre ele, n-aş fi putut să devin Mobil, ba chiar primisem o educaţie în această privinţă, pe Hain, unde este înnobilată cu titlul de telegnoză. Poate fi descrisă drept perceperea intuitivă a unui ansamblu moral, şi astfel tinde să se exprime nu prin simboluri raţionale, ci prin metafore. N-am fost niciodată un telegnostic de marcă, iar în seara aceasta mă îndoiam de propriile-mi intuiţii, fiind foarte obosit. Când am revenit în apartamentul meu, m-am refugiat sub un duş cald. Însă chiar şi acolo simţeam o vagă nelinişte, de parcă apa fierbinte nu era tocmai reală şi demnă de încredere, şi nu te puteai bizui pe ea.