Mâna stângă a întunericului

3 Regele nebun

A DOUA ZI am dormit până târziu şi am petrecut restul dimineţii răsfoind însemnările referitoare la protocolul din Palat, precum şi observaţiile asupra psihologiei şi manierelor gethenienilor, redactate de predecesorii mei, Investigatorii. N-am reţinut nimic din ceea ce am parcurs, dar n-avea importanţa, deoarece cunoşteam perfect subiectele respective şi citeam pentru a înăbuşi o voce interioară care-mi repeta întruna: Lucrurile merg prost. Când nu voia să amuţească, mă certam cu ea, afirmând că puteam continua şi fără Estraven — poate chiar mai bine decât cu el. La urma urmei, misiunea mea era o treabă pentru o singură persoană. Nu exista decât un Prim Mobil. Pe orice planetă, cele dintâi veşti despre Ecumen sunt rostite de un glas unic, un individ prezent în carne şi oase, care acţionează pe cont propriu. El poate fi ucis, cum s-a întâmplat cu Pellegle pe Delta-Taurus, sau închis printre nebuni, ca primii Trei Mobili pe Gao, unul după celălalt, totuşi, practica se menţine, deoarece dă roade. Un glas care spune adevărul reprezintă o forţă mai mare decât numeroase flote şi armate, dacă dispune de timp suficient, iar Ecumenul nu se plânge de lipsa timpului. Tu însă n-ai timp, rostea vocea interioară, dar am convins-o să tacă şi am sosit la Palat pentru audienţă la ora două, calm şi decis. Totul s-a spulberat în anticameră, înainte chiar de a-l vedea pe suveran.

Gărzile mă conduseseră acolo, prin sălile lungi şi coridoarele Casei Regale. Un aghiotant mi-a cerut să aştept şi m-a lăsat singur în odaia înaltă, fără ferestre. Am rămas locului, înzorzonat după cum o cerea eticheta. Îmi vândusem al patrulea rubin (Investigatorii raportaseră că gethenienii preţuiesc nestematele la fel ca ferrienii, şi venisem pe Iarnă cu buzunarele doldora de pietre preţioase pentru a-mi deschide uşile) şi cheltuisem o treime din suma încasată pe veşmintele de paradă şi pe cele cu care eram îmbrăcat. Erau noi şi bine făcute, aşa cum se fac straiele în Karhide: o cămaşă albă din blană împletită, pantaloni bufanţi cenuşii, tunică lungă, aidoma unei livrele, hieb, din piele verde-albăstruie, caschetă nouă, mănuşi introduse sub unghiul corect în centura largă a hiebului, încălţări noi… Siguranţa de-a fi bine îmbrăcat îmi sporea calmul şi hotărârea. Cu aceste sentimente, am privit de jur-împrejur.

Ca toate sălile Palatului, încăperea era înaltă, roşie, veche şi goală, aerul era rece şi mucegăit, de parcă ventilaţia se făcea din alte veacuri. În şemineu, focul duduia zadarnic. În Karhide, focurile au scopul de-a încălzi sufletul, nu trupul. Revoluţia lor industrială, Epoca Invenţiilor, durează de cel puţin trei mii de ani, iar pe parcursul acestor treizeci de secole s-au inventat mijloace de încălzire centrală excelente şi economice, utilizând aburul, electricitatea şi alte principii, dar n-au fost instalate în locuinţe. Poate că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi pierdut imunitatea naturală faţă de climă, aşa cum păsărilor arctice care au fost ţinute în corturi încălzite le degeră picioruşele când sunt eliberate. Mie însă, fiind o pasăre tropicală, îmi era frig. Simţeam într-un anume fel frigul de afară şi altfel pe cel dinăuntru, cu toate că era una dintre senzaţiile permanente. M-am plimbat înainte şi înapoi să mă încălzesc. Cu excepţia şemineului, anticamera prelungă conţinea puţine mobile: un scaun fără spetează şi o masă, pe care se aflau un vas din belemnit şi un aparat de radio vechi, din lemn sculptat, încrustat cu argint şi os — o minunată piesă de artă. Se auzea murmurând şi am mărit puţin volumul, ascultând Buletinul Palatului care luă locul psalmodierii monotone de până atunci. În general, karhidenii nu citesc mult şi preferă oralitatea atât în privinţa ştirilor cât şi a literaturii. Cărţile şi televizoarele sunt mai puţin obişnuite decât radiourile şi nu există ziare. Plecasem de acasă înaintea difuzării Buletinului matinal, iar acum eram doar pe jumătate atent, pierdut în gânduri, până ce repetarea unui nume mi-a atras în sfârşit atenţia şi m-a oprit din plimbare. Ce era cu Estraven? Se repeta un comunicat:

„Prin prezentul decret, hotărâm ca Therem Harth rem ir Estraven, Lord de Estre in Kerm, să fie deposedat de titlul Regatului şi de locul din Adunările Regatului şi să fie izgonit din Regat şi din toate Domeniile Karhidei. Dacă nu va părăsi Regatul şi Domeniile în trei zile, sau dacă în decursul vieţii sale va mai reveni în Regat, oricine are dreptul să-l ucidă fără judecată. Orice locuitor din Karhide care îi va permite lui Harth rem ir Estraven să-i vorbească, sau să locuiască în casa lui sau pe pământurile sale, este pasibil de temniţă, iar orice locuitor din Karhide care îi va da sau împrumuta bani sau bunuri, ori îşi va plăti datoriile faţă de el, va fi pasibil de temniţă şi de amendă. Să afle tot poporul din Karhide şi să spună că Harth rem ir Estraven este exilat pentru crima de Trădare. Sub pretextul de slujire loială a regelui, a declarat în intimitate şi în public, în Adunare şi la Palat că Naţiunea Domenii Karhide îşi abandonează suveranitatea şi puterea pentru a deveni o naţiune inferioară, supusă într-o aşa-zisă Uniune a Popoarelor, dar să afle toţi şi să spună că nu există o asemenea Uniune, ea fiind o născocire lipsită de temei a unor trădători şi conspiratori, care caută să şubrezească autoritatea Regelui în profitul adevăraţilor duşmani ai ţării. Odguyrny Tuwa, ora opt, în Palatul din Erhenrang: ARGAVEN HARGE."

Comunicatul era tipărit şi afişat pe câteva porţi şi panouri din oraş, iar textul de mai sus e transcris după un asemenea afiş.

Prima mea reacţie a fost simplă. Am închis radioul, parcă oprindu-l să mai aducă dovezi împotriva mea, şi m-am grăbit spre uşă. Acolo, bineînţeles, m-am oprit. Am revenit lângă masa din faţa şemineului. Nu mai eram nici calm, nici hotărât. Voiam să-mi deschid servieta, să scot ansiblul şi să emit un „Urgent/Înştiinţare" spre Hain. Mi-am înfrânat şi această pornire, deoarece era şi mai prostească decât prima. Din fericire, n-am mai avut vreme de alte idei. Uşa dublă din capătul opus al anticamerei s-a deschis şi aghiotantul s-a retras un pas, făcându-mi loc să trec şi anunţându-mă:

— Genry Ai!

Mă numesc Genly, dar karhidenii nu pot pronunţa litera „l"… Apoi am rămas în Sala Roşie, cu regele Argaven al XV-lea.

Sala Roşie din Casa Regală era o încăpere imensă. Până la şemineuri puteau fi mai mult de cinci sute de metri şi tot atâţia până la grinzile tavanului, de care spânzurau steaguri şi stindarde purpurii, prăfuite şi zdrenţuite de timp. Ferestrele erau simple fante verticale în pereţii groşi, luminile fiind puţine, palide şi situate foarte sus. Cizmele mele noi ticăiau pe pardoseală, pe când străbăteam sala spre rege, un drum de şase luni.

Argaven stătea pe o estradă largă, în penumbra roşiatică din faţa şemineului central, cel mai mare dintre cele trei. Un ins scund, destul de pântecos, cu ţinuta rigidă, se contura ca o siluetă neclară şi întunecată, exceptând sclipirea inelului cu sigiliu de pe degetul mare.

M-am oprit la marginea podiumului şi, aşa cum fusesem instruit, am rămas nemişcat, fără să vorbesc.

— Urcă, domnule Ai. Ia loc.

L-am ascultat, aşezându-mă pe scaunul din dreapta lui. Până aici, protocolul îmi fusese explicat de numeroase ori. Argaven nu se aşeză. Stătea la trei metri de mine, cu flăcările vuind scăpărătoare îndărătul său. Brusc rosti:

— Spune-mi ce ai de spus, domnule Ai. Se zice că eşti purtătorul unui mesaj.

Chipul pe care îl întorsese spre mine, împurpurat şi pătat de umbrele văpăilor, era lătăreţ şi sinistru, ca luna roşcată şi sumbră a Iernii. Văzut de aproape, Argaven avea mai puţina prestanţă, era mai puţin impunător decât părea din depărtare, printre curteni. Vorbea piţigăiat şi-şi înclina capul fioros şi lunatic, într-o poziţie de aroganţă ciudată.

— Sire, mi-am pierdut şirul vorbelor… Tocmai am aflat de dizgraţia Lordului Estraven.

Argaven rânji larg, dement. Râse ascuţit ca o femeie mânioasă, prefăcându-se amuzat.

— Blestematul, făcu el, trădătorul cel sfidător, sperjur şi sigur de el! Aţi cinat împreună aseară, nu? Şi ţi-a spus cât de puternic este, cum îl manipulează pe rege şi ce uşor va fi să discuţi cu mine, fiindcă el mi-a explicat totul… nu? Aşa ţi-a zis, domnule Ai?

Am ezitat.

— Ascultă ce mi-a zis mie despre tine, dacă te interesează. M-a sfătuit să-ţi refuz audienţa, să te ţin în nesiguranţa aşteptării, poate chiar să te izgonesc în Orgoreyn sau în Insule. Asta-mi zice de-o jumătate de lună, blestematul! Însă el a fost cel izgonit în Orgoreyn, ha-ha-ha…!

Din nou râsul ascuţit şi fals, şi, în timp ce râdea, bătu din palme. Dinapoia draperiilor de la capătul podiumului apăru un străjer tăcut… Argaven rânji spre el, şi ostaşul dispăru. Continuând să hohotească şi să mârâie, regele se apropie şi mă fixă cu privirea. Irisurile întunecate ale ochilor săi străluceau parcă portocalii. Mă înspăimânta mai mult decât mă aşteptasem.

Faţă de incoerenţa lui, onestitatea mi se părea singura cale abordabilă.

— Sire, pot întreba dacă se consideră că aş fi implicat în mârşăviile lui Estraven?

— Tu? Nu! Continuă să mă privească, apropiindu-se şi mai mult: Nu ştiu ce dracu' eşti, domnule Ai, un deformat sexual, un monstru artificial sau un vizitator din Domeniile Neantului, dar nu eşti un trădător, ci ai fost doar unealta unuia. Eu nu pedepsesc uneltele. Ele fac rău numai în mâinile unui lucrător nepriceput. O să-ţi dau un sfat!

Argaven vorbea cu o emfază şi o satisfacţie ciudate, şi abia atunci mi-am dat seama că de doi ani nimeni nu-mi oferise vreun sfat. Mi se răspundea la întrebări, dar nu mi se dădeau sfaturi în mod deschis. Nici chiar Estraven n-o făcuse în momentele lui cele mai amabile. Era probabil ceva legat de shifgrethor.

— Să nu laşi pe nimeni să te folosească, domnule Ai, continuă regele. Ţine-te departe de facţiuni. Spune-ţi propriile minciuni şi acţionează pe cont propriu. Nu te-ncrede în nimeni. O ştiai pe asta? Nu te-ncrede în nimeni! Blestemat fie mincinosul de trădător cu sânge rece. Mă bizuiam pe el. Am pus lanţul de argint în jurul gâtului său blestemat. Mi-ar plăcea să-l sugrum! De fapt, niciodată nu m-am încrezut în el. Niciodată! Nu te-ncrede în nimeni. Să crape de foame-n haznalele din Mishnory, să caute-n gunoaie, putrezi-i-ar măruntaiele! Niciodată…

Se cutremură, se înecă, îşi trase răsuflarea cu un gâlgâit obscen şi se răsuci cu spatele la mine. Izbi cu piciorul în buştenii din cămin până ce scânteile se ridicară în vârtej, atingându-i faţa, părul şi tunica neagră, iar el le lovi cu palmele. Fără să se întoarcă, vorbi cu glas ascuţit, chinuit:

— Spune ce ai de spus, domnule Ai.

— Sire, pot să vă pun o întrebare?

— Da.

Se legăna de pe un picior pe celălalt, privind focul. A trebuit să mă adresez spatelui său:

— Credeţi că sunt ceea ce afirm că sunt?

— Estraven i-a pus pe doctori să-mi trimită o grămadă de benzi despre tine. La fel au făcut şi inginerii din Ateliere, care ţi-au cercetat vehiculul. Ei zic că nu eşti om, şi n-ar minţi chiar toţi. Atunci?

— Atunci, Sire, există şi alţii ca mine. Mai exact, sunt un reprezentant…

— Al acestei Uniuni — această Autoritate. Da, foarte, bine. Vrei să te-ntreb de ce te-au trimis aici?

Deşi era posibil ca Argaven să nu fie nici întreg la minte, nici viclean, avea destulă experienţă în evitările, provocările şi subtilităţile retorice folosite în conversaţie de cei a căror principală ţintă în viaţă o constituia dobândirea şi menţinerea unui nivel înalt de shifgrethor. Continuau să-mi fie necunoscute capitole întregi din ştiinţa aceasta, totuşi cunoşteam câte ceva despre aspectul competitiv, de dobândire a prestigiului şi despre permanentul duel verbal ce putea rezulta de aici. Faptul că eu nu mă înfruntam cu Argaven, ci încercam doar să comunic cu el, era, în sine ceva incomunicabil.

— Nu este un secret, Sire. Ecumenul doreşte o alianţă cu naţiunile de pe Gethen.

— În ce scop?

— Profitul material. Sporirea cunoştinţelor. Dezvoltarea complexităţii şi intensificarea vieţii inteligente. Îmbogăţirea armoniei spirituale întru gloria Domnului. Curiozitatea… Aventura… Încântarea…

Nu vorbeam în graiul celor care conduc oamenii: regii, cuceritorii, dictatorii, generalii. În graiul acela nu exista un răspuns la întrebarea lui. Posac şi indiferent, Argaven fixa focul, mutându-se de pe un picior pe altul.

— Cât de mare e acest Regat de Nicăieri, acest Ecumen?

— Domeniul ecumenic conţine optzeci şi trei de planete locuibile, pe care trăiesc aproximativ trei mii de popoare sau grupuri antropologice…

— Trei mii? Aha! Spune-mi atunci ce ar câştiga poporul meu, unul faţă de trei mii, dacă ne amestecăm cu toate naţiunile acestea de monştri care trăiesc în Neant? Se întoarse să mă privească. Era în plin duel oratoric, punând o întrebare retorică, aproape o glumă. Gluma însă era mai degrabă forţată. Aşa cum mă avertizase Estraven, regele era neliniştit, alarmat.

— Trei mii de naţiuni pe optzeci şi trei de planete, Sire, însă cea mai apropiată de Gethen se află la şaptesprezece ani de drum cu nave ce merg aproape cu viteza luminii. Dacă aţi crezut că Gethen poate fi atacată şi prădată de planetele vecine, gândiţi-vă la depărtarea care vă desparte. În imensitatea spaţiului cosmic, asemenea incursiuni de jaf nu-şi găsesc rostul. (Nu foloseam cuvântul „război" din simplul motiv că în karhidish nu există un termen pentru el.) Comerţul însă e profitabil, am continuat. Schimbul de informaţii, transmise prin ansiblu, de bunuri şi artefacte, expediate prin nave automate sau cu echipaj uman. Ambasadori, savanţi şi negustori… unii dintre ei ar putea veni aici, iar reprezentanţii voştri ar putea pleca pe alte planete. Ecumenul nu este un regat, ci un coordonator, un oficiu de cliring pentru comerţ şi ştiinţă. Fără el, comunicaţiile între lumile oamenilor ar fi supuse hazardului, iar comerţul ar deveni extrem de riscant. Vieţile oamenilor sunt prea scurte pentru distanţele interplanetare, dacă nu există un control şi un principiu de continuitate. De aceea, se aderă la Ecumen… Cu toţii suntem oameni, Sire. Cu toţii. Toate lumile oamenilor au fost populate, cu eoni în urmă, pornind din acelaşi loc: planeta Hain. Ne deosebim, dar cu toţii suntem fii ai aceleiaşi Vetre…

Nimic din discursul meu nu atrase curiozitatea regelui şi nici nu-l linişti. Am mai continuat puţin, încercând să sugerez că prezenţa Ecumenului putea spori, şi nicidecum ameninţa, shifgrethorul lui şi al Karhidei, însă zadarnic. Argaven rămânea posomorât ca o vidră bătrână în cuşcă, legănându-se înainte şi înapoi, de pe un picior pe celălalt, înainte şi înapoi, dezgolindu-şi dinţii într-o grimasă de durere. M-am oprit.

— Toţi sunt aşa negri ca tine?

În general, gethenienii sunt galbeni-cafenii sau roşii-cafenii, dar văzusem destui cu pielea la fel de oacheşă ca a mea.

— Unii sunt mai negri, am răspuns, avem diferite culori. Am deschis servieta (controlată de gărzile Palatului de patru ori până la Sala Roşie) în care aveam ansiblul şi mai multe documente. Acestea — filme, fotografii, tablouri, figurine animate şi câteva cuburi — alcătuiau o microgalerie a Omului: chipuri de pe Hain, Chiffewar şi Cetis, de pe S, Terra şi Alterra, din Extremităţi, Kapteyn, Ollul, Delta-Taurus, Rokanan, Ensbo, Cime, Gde şi Sheashel Haven… Regele privi vreo două, fără interes.

— Asta ce-i?

— O persoană de pe Cime, o femelă. Trebuia să folosesc termenul cu care gethenienii denumeau doar persoanele în faza culminantă de kemmer, alternativa fiind cuvântul lor pentru o femelă-animal.

— Permanent?

— Da.

Lăsă cubul holografic şi continuă să se legene, privindu-mă, sau privind pe lângă mine cu luminile flăcărilor dansându-i pe chip.

— Toţi sunt aşa… ca tine?

Acesta era obstacolul pe care nu-l puteam îndepărta din faţa lor. În cele din urmă, trebuiau să înveţe să-l depăşească.

— Da. Din câte ştim, fiziologia sexuală getheniană constituie un unicat printre oameni.

— Deci, acolo, pe celelalte planete, toţi sunt în kemmer permanent? O societate de perverşi sexuali? Aşa a spus Lordul Tibe. Credeam că glumeşte. Poate că e adevărat, dar ideea mă dezgustă, domnule Ai, şi nu văd de ce oamenii de pe Gethen ar dori sau ar tolera orice relaţie cu fiinţe atât de monstruos diferite. Dar poate că te afli aici să-mi spui că n-am de ales.

— În privinţa Karhidei, alegerea vă aparţine, Sire.

— Şi dacă te izgonesc şi pe tine?

— Aş pleca, bineînţeles. Aş putea încerca iarăşi cu generaţia următoare…

Lovitura îl atinse.

— Eşti nemuritor? se răsti.

— Nu, Sire, nici vorbă. Dar salturile temporale au foloasele lor. Dacă aş pleca acum de pe Gethen spre planeta cea mai apropiată, Ollul, aş avea nevoie de şaptesprezece ani de timp planetar să ajung acolo. Salturile temporale sunt o modalitate de călătorie aproape la fel de rapidă ca lumina. Dacă m-aş întoarce imediat, eu aş petrece câteva ore pe navă, dar aici vor trece treizeci şi patru de ani. Şi aş putea să reîncep totul.

Ideea salturilor temporale, care cu aluzia ei la nemurire îi fascinase pe toţi interlocutorii mei, de la pescarul de pe insula Horden şi până la primul ministru, îl lăsă indiferent.

— Ce-i asta? rosti el cu glas ascuţit şi aspru, arătând ansiblul.

— Comunicatorul ansiblu, Sire.

— Un radio?

— Nu foloseşte undele radio şi nici vreo energie cunoscută. Principiul lui de funcţionare — constanta simultaneităţii — este oarecum analog gravitaţiei… (Uitasem iarăşi că nu-i vorbeam lui Estraven, care citise toate rapoartele despre mine şi-mi asculta explicaţiile cu atenţie şi inteligenţă, ci unui rege plictisit.) El produce, Sire, acelaşi mesaj simultan în două locuri, oricare ar fi ele. Unul dintre aceste locuri trebuie să fie stabil, pe o planetă de o anumită masă, iar celălalt capăt mobil. Ansiblul meu este capătul mobil. Am reglat coordonatele pentru planeta-mamă, Hain. O navă NAFAL are nevoie de şaizeci şi şapte de ani pentru drumul Gethen-Hain, dar un mesaj bătut pe aceste taste va ajunge instantaneu pe Hain. Doriţi să le transmiteţi ceva Stabililor de pe Hain, Sire?

— Nu vorbesc graiul lor, rosti regele rânjind maliţios.

— I-am prevenit şi vor avea un translator care cunoaşte karhidish.

— Ce vrei să zici? Cum adică?

— Sire, după cum se ştie, eu nu sunt primul străin venit pe Gethen. Înaintea mea a fost o echipă de Investigatori care nu şi-au anunţat prezenţa, ci s-au travestit pe cât au putut de bine în gethenieni şi, vreme de un an, au călătorit prin Karhide, Orgoreyn şi Arhipelag. Apoi au plecat şi au raportat consiliilor ecumenice, acum patruzeci de ani, pe vremea domniei bunicului dumneavoastră. Raportul lor a fost extrem de favorabil, înainte de a veni, am studiat informaţiile adunate de ei şi graiurile pe care le înregistraseră. Doriţi să vedeţi aparatul funcţionând?

— Nu-mi plac şiretlicurile, domnule Ai.

— Sire, nu este un şiretlic. O parte din savanţi l-au examinat…

— Eu nu sunt savant.

— Sire, sunteţi un suveran. Egalii dumneavoastră de pe planeta-mamă a Ecumenului vă aşteaptă cuvintele.

Mă privi fioros. Încercând să-l flatez şi să-i câştig interesul, îl încolţisem în fundătura prestigiului. Nimic nu mergea bine.

— Perfect. Întreabă-ţi maşina de ce sunt oamenii trădători.

Am bătut fără grabă pe tastele cu caractere karhidish:

„Regele Argaven din Karhide întreabă Stabilii de pe Hain de ce sunt oamenii trădători." Literele au scânteiat pe ecranul micuţ, apoi au dispărut. Argaven privea, oprindu-se un minut din permanenta lui foiala.

Urmă o pauză lungă. Fără îndoială, la şaptezeci şi doi de ani-lumină depărtare, cineva consulta grăbit calculatorul lingvistic pentru karhidish, dacă nu chiar un calculator cu bancă de date filozofice. În sfârşit, literele luminoase apărură pe ecran, rămaseră o vreme şi se şterseră încet: „Regelui Argaven din Karhide, de pe Gethen, salutări! Nu ştiu de ce sunt oamenii trădători. Nici un om nu se consideră trădător, de aceea este dificil de aflat. Cu respect, Spimolle G.F., în numele Stabililor din Saire, de pe Hain. 93/1491/45."

Când banda s-a înregistrat, am scos-o şi i-am întins-o lui Argaven. El a aruncat-o pe masă, s-a apropiat iarăşi de şemineul central, a lovit cu piciorul buştenii din foc şi a alungat scânteile cu mâinile.

— Un răspuns tot atât de folositor cât şi al unui Prezicător. Răspunsurile nu-s suficiente, domnule Ai. Nici cutiuţa ta, maşinăria de-acolo. Nici vehiculul tău, nava. O geantă cu şiretlicuri şi un scamator. Doreşti să te cred, să cred poveştile şi mesajele tale. Dar de ce-ar trebui să te cred sau să te ascult? Şi dacă printre stele există optzeci de mii de lumi pline de monştri? Noi nu vrem nimic de la ei. Ne-am ales un mod de viaţă şi-l urmăm de multă vreme. Karhide se află în pragul unei noi şi măreţe epoci. Noi ne vom urma drumul! Ezită, de parcă pierduse firul argumentaţiei — deşi poate că nici nu erau argumentele lui. Cu siguranţă exista o altă Ureche a Regelui, în locul lui Estraven. Iar dacă ecumenii ăştia, urmă el, ar fi vrut ceva de la noi, nu te-ar fi trimis singur. E o glumă, o farsă. Străinii ar veni aici cu miile.

— Sire, nu este nevoie de o mie de oameni ca să deschizi o uşă.

— Dar s-ar putea să fie nevoie de ei s-o ţină deschisă.

— Ecumenul va aştepta până ce o veţi deschide. Nu vă va sili cu nimic. Am fost trimis singur şi voi rămâne singur aici, tocmai pentru a nu vă teme de mine.

— Să mă tem de tine? repetă strident regele şi, întorcându-şi chipul brăzdat de umbre, rânji. Ba mă tem de tine, Trimisule! Mă tem de cei care te-au trimis. Mă tem de mincinoşi şi de scamatori, şi, mai rău, mă tem de cruzimea adevărului. De aceea îmi cârmuiesc bine ţara. Pentru că doar teama îi conduce pe oameni. Nimic altceva nu izbuteşte. Nimic altceva nu durează îndeajuns. Tu eşti ceea ce spui că eşti, dar în realitate eşti o glumă, o farsă. Între stele nu există nimic altceva decât neant, spaimă şi beznă, iar tu vii de-acolo singur, încercând să mă sperii. Dar sunt deja speriat, iar eu sunt regele. Teama este regele! Acum, ia-ţi scamatoriile şi vicleşugurile şi pleacă, atât îţi spun! Am poruncit să fii lăsat liber prin Karhide.

Aşa încât m-am îndepărtat de prezenţa regală, ticăind pe pardoseala lungă şi roşie, în lumina stacojie a sălii, până ce uşile duble s-au închis după mine.

Dădusem greş. Eşuasem în toate privinţele. Părăsind Casa Regală şi traversând terenurile Palatului, mă îngrijora însă nu atât eşecul meu, cât rolul jucat de Estraven. De ce îl exilase Argaven pentru susţinerea cauzei Ecumenului (cum se deducea din proclamaţie), dacă (conform chiar spuselor regelui) el făcuse contrariul? Când începuse să-l sfătuiască pe rege să se ferească de mine, şi de ce? De ce el fusese exilat, iar eu lăsat în libertate? Care dintre ei minţise mai mult, şi de ce o făcuse?

Estraven ca să-şi salveze pielea, iar regele ca să-şi salveze prestigiul, am decis. Explicaţia era clară. Dar, de fapt, mă minţise vreodată Estraven? Mi-am dat seama că nu ştiam.

Treceam pe lângă Colţul Roşu. Porţile grădinii erau deschise. Am privit înăuntru, la arborii serem, plecându-se albi deasupra iazului întunecat, şi la aleile din cărămizi roz, pierzându-se pustii sub lumina cenuşie şi domoală a după-amiezii. Lângă iaz, în umbra bolovanilor, mai dăinuia un petic de zăpadă. Mi l-am amintit pe Estraven, aşteptându-mă acolo, sub ninsoare, cu o seară în urmă, şi am încercat un fior de milă adevărată pentru omul pe care-l văzusem asudat în decursul festivităţii de ieri, dar şi superb, împovărat de faimă şi putere, un bărbat la apogeul carierei, viguros şi măreţ, acum exilat, năruit, distrus, gonind spre graniţă, cu moartea la trei zile înapoia lui, şi înconjurat de un zid de tăcere. Pedeapsa capitală este rară în Karhide. Viaţa pe Iarnă este grea, şi în general oamenii lasă moartea pe seama naturii sau a furiei, nu a legii. M-am întrebat cum avea să plece Estraven, mânat de sentinţa aceea. Nu cu un automobil, deoarece toate erau proprietatea Palatului. Oare avea să-l transporte o corabie sau o luntre de uscat? Sau pornise pe jos, purtând asupra lui atât cât putea duce? În cea mai mare parte, karhidenii merg pe jos, nu au animale de povară şi nici vehicule aeriene. Aproape tot timpul anului, vremea împiedică circulaţia vehiculelor mecanice, iar ei nu sunt un popor grăbit. Mi l-am închipuit pe bărbatul cel mândru pornind în exil pe jos, o siluetă micuţă, trăgându-şi picioarele pe lungul drum vestic spre Golf. Toate acestea mi-au fulgerat prin minte, trecând pe lângă poarta Colţului Roşu. Odată cu ele au dispărut speculaţiile mele confuze privind acţiunile, motivele lui Estraven şi ale regelui. Terminasem cu ele. Dădusem greş. Ce urma să fac în continuare?

Ar fi trebuit să plec în Orgoreyn, vecina şi rivala Karhidei. Însă odată ajuns acolo, s-ar fi putut să fie greu să mai revin în Karhide, unde nu-mi terminasem toate treburile. Ştiam prea bine că n-ar fi fost deloc imposibil ca întreaga mea viaţă să fie consacrată îndeplinirii misiunii pentru Ecumen. Fără pripă! Nu trebuia să mă grăbesc spre Orgoreyn înainte de-a afla mai multe despre Karhide, şi în special despre Cetăţui. Vreme de doi ani răspunsesem la întrebări, acum urma să întreb eu. Dar nu în Erhenrang. Înţelesesem în sfârşit că Estraven mă prevenise, şi deşi puteam sa nu mă încred în avertismentul lui, nu-l puteam neglija. Spusese, desigur indirect, că trebuia să mă îndepărtez de oraş şi de Curtea Regală. Dintr-un motiv sau altul, mi-am amintit de dinţii Lordului Tibe… Regele îmi acordase libertatea de-a umbla prin ţară, şi aveam să mă folosesc de ea. După cum se învaţă în Şcoala ecumenică: atunci când acţiunea e lipsită de utilitate, strânge informaţii, când informaţiile nu sunt utile, culcă-te. Deocamdată nu-mi era somn. Aveam să plec în răsărit, spre Cetăţui, şi poate să adun informaţii de la Prezicători.