ODYRNY THERN. Din sacul lui de dormit, Ai întreabă:
— Ce scrii, Harth?
— O mărturie.
El chicoteşte.
— Ar fi trebuit să ţin un jurnal pentru arhivele ecumenice, dar niciodată nu m-am putut descurca fără un dictafon.
Îi explic că însemnările mele sunt pentru cei din Estre, care le vor include, aşa cum li se pare mai potrivit, în Analele Domeniului. Vorbind, îmi amintesc de Vatra mea şi de fiul meu. Încerc să-mi alung amintirile şi întreb:
— Părintele tău… adică părinţii tăi… mai trăiesc?
— Nu, răspunde Ai. Au murit acum şaptezeci de ani.
Am căzut pe gânduri. Ai nu avea treizeci de ani.
— E vorba de ani cu altă lungime decât ai noştri?
— Nu… Aha, am înţeles! Eu am sărit în timp. Douăzeci de ani de la Pământ la Hain-Davenant, de acolo cincizeci până la Ollul, de la Ollul până aici încă şaptesprezece. Am trăit în afara Pământului doar şapte ani, însă m-am născut acolo cu o sută douăzeci de ani în urmă.
De mult, în Erhenrang, îmi explicase că timpul se scurtează înăuntrul navelor care merg aproape cu viteza luminii stelelor prin ceruri, totuşi nu făcusem legătura cu durata vieţii unui om sau cu vieţile pe care le lăsa înapoia lui, pe planeta natală. În timp ce trăia numai câteva ore într-una din navele acelea de neînchipuit, mergând de la o planetă la alta, toţi cei pe care îi lăsase acasă îmbătrâniseră şi muriseră, ba chiar şi copiii lor îmbătrâniseră… În cele din urmă am rostit:
— Şi eu care mă crezusem un exilat…
— Tu mi-ai vrut binele mie… iar eu vouă, a replicat şi a râs iarăşi — un sunet vesel în tăcerea sumbră.
În cele trei zile de când părăsiserăm defileul, ne căzniserăm din greu, dar progresaserăm puţin. Totuşi, Ai nu mai era nici posac, nici exagerat de optimist şi avea mai multă răbdare cu mine. Poate că organismul lui eliminase toxinele. Poate că am învăţat să tragem împreună la aceeaşi sanie.
Am petrecut toată ziua coborând pintenul de bazalt pe care l-am escaladat ieri. Din vale, părea o cale accesibilă spre Gheaţă, dar cu cât urcam, cu atât întâlneam mai mult grohotiş şi pante alunecoase, tot mai abrupte, până când nu le-am mai fi putut sui nici fără poveri. În seara asta, vom fi înapoi la poalele pintenului, în valea cu morene. Aici nu creşte nimic, există doar pietre, grohotiş, bolovani, lut şi noroi. În ultimul secol, un braţ al gheţarului s-a retras de pe versantul acesta, înlăturând carnea solului şi a ierbii şi dezgolind scheletul planetei. Ici-colo, fumarolele răspândesc o ceaţă gălbuie şi densă. Aerul miroase a sulf. Sunt -11°C, cerul este înnorat şi văzduhul nemişcat. Sper că nu va începe o ninsoare abundentă până nu depăşim porţiunea dificilă care ne desparte de braţul gheţarului aflat la câţiva kilometri în vestul crestei. Seamănă cu un fluviu lat de gheaţă, coborând de pe platou printre doi vulcani încununaţi de fum şi vapori. Versanţii unuia dintre ei ar putea constitui o cale de acces pe calotă. În est, un gheţar mai mic coboară până la un lac îngheţat, dar are un traseu curbat şi crevasele uriaşe pot fi zărite chiar de aici. Ne este inaccesibil cu echipamentul pe care-l avem. Am fost de acord să încercăm traseul printre vulcani, deşi ocolind spre vest, pierdem cel puţin două zile.
Opposihe Thern. Neserem6. Nu se poate merge. Amândoi am dormit toată ziua. Am tras la ham aproape o jumătate de lună. Somnul ne face bine.
Ottormenbod Thern. Neserem. Am dormit destul. Ai m-a învăţat un joc terrian, numit go, care se joacă cu pietre pe o tablă cu pătrăţele. Este pasionant şi dificil. După cum a observat, aici există suficiente pietricele cu care să joci go.
Ai îndură frigul destul de bine. Dacă totul s-ar limita la curaj, ar suporta gerul ca un vierme-de-zăpadă. Mi se pare ciudat să-l văd încotoşmănat în hieb şi haină, cu gluga ridicată, la temperatura asta, deşi când mergem, dacă soarele este pe cer sau vântul nu-i prea tăios, îşi scoate haina şi transpiră ca unul dintre noi. În privinţa temperaturii din cort, trebuie să cădem la un compromis. El ar dori mai cald, eu mai răcoare, şi confortul unuia înseamnă pneumonia celuilalt. Am reglat soba la puterea medie şi el tremură când iese din sac, iar eu năduşesc înăuntru, dar, considerând de la ce depărtări a venit pentru a împărţi acest cort cu mine, ne descurcăm binişor.
Getheny Thanern. Senin după viscol, vânt slab, temperatura de -10°C toată ziua. Am instalat tabăra la poalele versantului vestic al celui mai apropiat vulcan care pe harta mea poartă numele Dremegole. Tovarăşul lui de pe cealaltă parte a râului de gheaţă se numeşte Drumner. Harta nu este prea exactă. Spre apus pot zări un vârf masiv care nu figurează pe ea, iar proporţiile generale sunt greşite. Este evident că orgota nu vin des pe Dealurile de Foc. De fapt, exceptând măreţia peisajului, nu există nici un punct de atracţie. Azi am parcurs optsprezece kilometri dificili, numai printre stânci. Ai a adormit deja. Mi-am zdrelit tendonul călcâiului, smucindu-mi prosteşte piciorul prins între două pietre, şi am şchiopătat toată după-amiaza. Odihna de peste noapte ar trebui sa-l refacă. Mâine coborâm pe Gheaţă.
Proviziile par să se fi redus îngrijorător, însă motivul este că am consumat alimentele cu volum mare. Au fost aproape cincizeci de kilograme de alimente, dintre care cam jumătate erau cele furate în Turuf. Treizeci de kilograme s-au consumat în cincisprezece zile de drum. Am început cu gichy-michy, câte o jumătate de kilogram zilnic, păstrând doi saci cu grăunţe kadik, nişte zahăr şi o ladă cu pesmeţi din peşte pentru mai târziu, ca să variem regimul. Mă bucur că am scăpat de greutatea aceea. Sania este mai uşoară.
Sordny Thanern. -6°C. Ploaie îngheţată, iar vântul suflă ca într-un tunel aerodinamic. Am ridicat tabăra la cinci sute de metri de marginea râului de gheaţă, pe o fâşie lungă şi netedă de zăpadă granulată. Coborârea de pe Dremegole a fost grea, pe stânci şi grohotiş, marginea calotei este brăzdată de crevase şi atât de acoperită cu pietre şi nisip încastrate în gheaţă, încât am montat rotile la sanie. N-am parcurs nici o sută de metri şi o roată s-a înţepenit, iar osia s-a îndoit. De acum încolo, vom folosi doar tălpicile. Azi n-am parcurs decât şase kilometri, dar încă nu mergem în direcţia cea bună. Gheţarul afluent pare să urmeze o curbă lungă spre vest, până la platoul Gobrin. Aici, între vulcani, are o lăţime de vreo şase kilometri şi n-ar trebui să ne îngreuneze înaintarea, deşi sunt mai multe crevase decât credeam, iar podurile de zăpadă sunt şubrede.
Drumner erupe. Zloata are gust de sulf şi cenuşă. Înspre vest, s-a menţinut toată ziua o pâclă întunecată, chiar sub norii de ploaie. Din când în când, totul din jur — norii, lapoviţa, gheaţa şi văzduhul — se colorează într-un roşu mohorât, care se transformă treptat în cenuşiu. Gheţarul vibrează uşor sub tălpile noastre.
Eskichwe rem ir Her a emis ipoteza că activitatea vulcanică din nord-vestul Orgoreynului şi din Arhipelag a sporit în ultimele douăzeci de milenii, prevestind sfârşitul Gheţii, sau cel puţin o retragere a ei, şi o epocă interglaciară. Bioxidul de carbon eliberat de vulcani în atmosferă va juca rolul unei bariere, reţinând energia calorică reflectată de sol şi permiţând pătrunderea integrală a căldurii solare. Media temperaturii planetare, afirmă el, va creşte cam cu şaisprezece grade, până va ajunge la 22°C. Mă bucur că atunci nu voi mai fi în viaţă. Ai mi-a spus că teorii similare au fost propuse şi de savanţii temeni, pentru a explica sfârşitul prematur al ultimei lor ere glaciare. Aceste teorii rămân în general imposibil de contestat, dar şi de dovedit. Nimeni nu ştie cu exactitate de ce avansează sau de ce se retrag gheţarii. Zăpada Ignoranţei rămâne virgină.
Deasupra lui Drumner, învăluit acum de întuneric, mocneşte o masă uriaşă de foc.
Eps Thanern. Kilometrajul arată că astăzi am parcurs douăzeci şi cinci de kilometri. În realitate, ne găsim de abia la vreo treisprezece kilometri în linie dreaptă de locul ultimului popas. Ne aflăm tot în trecătoarea de gheaţă dintre cei doi Vulcani. Drumner erupe. Pe versanţii lui întunecaţi şerpuiesc dâre de foc, care se întrevăd atunci când rafalele de vânt împrăştie norii de cenuşă, fum şi aburi albicioşi. Permanent, un şuier umple văzduhul, un sunet atât de acut şi de continuu încât nu-l poţi auzi când te opreşti să asculţi, dar care îţi pătrunde în toţi porii. Gheţarul vibrează întruna, trosneşte şi pârâie, zgâlţâindu-se sub picioarele noastre. Toate podurile de zăpadă aşternute de viscole peste prăpăstii s-au prăbuşit destrămate, sfărâmate de vibraţiile gheţii şi ale pământului de sub gheaţă.
Umblăm înainte şi înapoi, căutând capătul unei crevase care ar putea înghiţi sania cu totul, apoi căutând capătul următoarei crăpături, încercând să mergem către nord, dar siliţi permanent să cotim către est ori vest. Deasupra noastră, Dremegole se alătură lui Drumner, mormăind şi scuipând un fum otrăvitor.
Azi dimineaţă, lui Ai i-a degerat faţa. Privindu-l întâmplător, am văzut că nasul, urechile şi bărbia lui căpătaseră o culoare cadaverică. Le-am masat, readucându-le la viaţă fără să păţească nimic grav, dar pe viitor trebuie să fim mai atenţi. Vântul care suflă pe Gheaţă e cu adevărat ucigaş şi ne loveşte în plină faţă.
O sa fiu foarte fericit când o să ieşim de pe braţul acesta, dintre doi monştri care mormăie. Munţii trebuie văzuţi, nu auziţi.
Arhad Thanern. Ninsoare-sove, între -10° şi -6°C. Azi am străbătut douăzeci de kilometri, dintre care numai opt în direcţia cea bună, şi marginea lui Gobrin se întrevede mai aproape, dominându-ne. Râul de gheaţă are o lăţime de câţiva kilometri, „braţul" dintre Drumner şi Dremegole nu este decât un deget şi acum am ajuns pe dosul mâinii. Dacă privim înapoi şi în jos, putem vedea gheţarul desfăcându-se, sfâşiat pe alocuri de piscuri negre şi fumegânde. Mai departe, se lărgeşte, ridicându-se şi arcuindu-se lent, dominând crestele întunecate de stâncă şi întâlnind peretele din gheaţă hăt deasupra vălurilor de nori — fum şi nea. Acum ninsoarea este însoţită de cenuşă şi funingine, iar gheaţa e acoperită de tăciuni afundaţi adânc. Se poate merge destul de bine pe această suprafaţă, dar sania alunecă greu, iar stratul protector al tălpicilor ar trebui refăcut. În două-trei rânduri, proiectilele vulcanice au căzut destul de aproape de noi. Sfârâie puternic când ating gheata şi se îngroapă în ea, topind-o. Cenuşa însoţeşte ninsoarea. Înaintăm încet spre nord, prin haosul imund al unei lumi aflate în procesul de formare.
Binecuvântată fii, Creaţie neterminată!
Netherhad Thanern. Începând de dimineaţă, n-a mai nins. E înnorat şi vânt, cu temperatura în jur de -10 C. Uriaşul gheţar ramificat pe care ne aflăm coboară la vale dinspre vest, iar noi ne găsim pe marginea lui cea mai estică. Dremegole şi Drumner au rămas în urmă, deşi o creastă ascuţită a lui Dremegole se înalţă încă în estul nostru, aproape la nivelul ochilor. Am continuat, avansând până într-un punct în care fie urmăm lunga meandră spre vest a gheţarului, urcând astfel lent pe calota glaciară, fie escaladăm stâncile de gheaţă aflate la vreo doi kilometri în nordul nostru, câştigând aproape cincizeci de kilometri, dar asumându-ne riscurile respective.
Ai consideră că trebuie să riscăm.
Persoana lui are un aer de fragilitate. E complet neprotejat, expus, vulnerabil, chiar şi în privinţa organului sexual pe care trebuie să-l ţină permanent în exteriorul corpului, dar deţine o putere de-a dreptul incredibilă. Nu cred că poate trage la sanie mai mult timp decât mine, însă forţa şi viteza lui sunt de două ori mai mari decât ale mele. Poate sălta unul din capetele săniei, ca să treacă peste obstacole. Eu n-aş izbuti aşa ceva decât dacă aş fi în dothe. Tot aşa cum puterea trupului compensează fragilitatea acestuia, capacitatea de incitare a spiritului său contrabalansează uşurinţa cu care se demoralizează: un curaj năvalnic şi nerăbdător. Munca aceasta lentă, grea şi monotonă pe care o facem zi de zi îi uzează trupul şi voinţa. Dacă ar aparţine rasei mele, aş spune că-i un laş, dar nici nu poate fi vorba de aşa ceva, ci de o bravură cum n-am mai văzut. Gata oricând, dornic şi decis să-şi rişte viaţa în testul dur şi rapid al prăpastiei.
„Focul şi teama sunt slujitori buni, dar stăpâni proşti." Ai obligă teama să-l slujească. Eu m-aş fi lăsat convins de ea să pornesc pe drumul cel lung. Curajul şi raţiunea sunt însă cu el. Ce rost are să cauţi rutele sigure într-o asemenea călătorie? Există şi trasee nebuneşti, pe care nu le voi accepta, dar nici unul nu este lipsit de riscuri.
Streth Thanern. N-am avut noroc. N-am putut urca sania, deşi am pierdut toată ziua încercând.
Zăpadă-sove în rafale, amestecată cu cenuşă. Ziua a fost întunecată, deoarece vântul dinspre vest a împins peste noi norii de fum ai lui Drumner. Aici sus, gheaţa se zguduia mai puţin, însă un cutremur puternic a avut loc chiar când căutam să escaladăm o buză stâncoasă. Sania s-a desprins din locul în care o fixasem şi am fost târât în jos vreo doi metri, lovindu-mă, dar Ai era bine ancorat şi puterea lui ne-a salvat să ne prăbuşim vreo şapte metri, până la baza stâncii. Dacă ne rupeam o mană sau un picior prin locurile acestea, ar fi fost ca şi cum ne-am fi semnat condamnarea la moarte. De fapt, acesta era riscul, destul de mare când îl priveam mai de aproape. Sub noi, aburii albi, produşi de contactul lavei cu gheaţa, acopereau gheţarii.
Categoric, nu ne mai puteam întoarce. Mâine vom încerca escalada ceva mai departe, spre apus.
Beren Thanern. N-am avut noroc. Suntem nevoiţi să înaintăm şi mai mult către vest. Toată ziua, intensitatea luminii n-a depăşit-o pe cea a amurgului. Plămânii ne sunt iritaţi, nu datorită frigului (vântul menţine temperatura deasupra valorii de -15°C, chiar şi noaptea), ci a funinginii şi gazelor provenite din erupţii. Au trecut două zile de eforturi zadarnice, în care am trudit, târându-ne peste plăci de presiune şi tancuri de gheaţă, dar oprindu-ne de fiecare dată în faţa unui perete perfect vertical sau a unei streşini, pentru ca apoi să încercăm mai departe, fără succes. Ai era epuizat şi exasperat. Părea gata să izbucnească în plâns, dar n-o făcea. Cred că consideră plânsul un act josnic, ruşinos. Chiar şi atunci când era foarte bolnav şi slăbit, în primele zile ale evadării noastre, îşi ferea chipul de mine când lăcrima. Mă întreb ce anume îl opreşte să plângă? Motive personale, rasiale, sociale sau sexuale? Deşi, însuşi numele lui e un ţipăt de durere. De aceea m-am şi ataşat de el în Erhenrang, cu foarte mult timp în urmă — aşa mi se pare acum. Auzisem despre un „străin de planetă". Am întrebat cum se numea şi răspunsul a fost un ţipăt de durere dintr-un gâtlej omenesc, străbătând întunericul. Acum doarme. Braţele îi tremură şi-i zvâcnesc. Sunt contracţii musculare datorate oboselii. Lumea din jurul nostru, gheaţă şi piatră, cenuşă şi omăt, foc şi întuneric, vibrează, zvâcneşte şi vuieşte. Cu un minut în urma, privind afară, am zărit lumina vulcanului înflorind stacojie pe norii uriaşi care atârnă în noapte.
Orny Thanern. N-am avut noroc. Este a douăzeci şi doua zi a călătoriei şi de douăsprezece zile n-am mai înaintat deloc spre est, ba chiar am deviat vreo patruzeci de kilometri în direcţie opusă. De patru zile n-am făcut absolut nici un progres şi puteam la fel de bine să poposim. Dacă vom ajunge vreodată pe Gheaţă, vom avea suficiente alimente să terminăm traversarea? Gândul acesta ne obsedează. Pâcla şi fumul erupţiilor reduc mult vizibilitatea, aşa încât ne alegem drumul orbeşte. Ai vrea să încercăm fiecare pantă promiţătoare, oricât ar fi de abruptă. Prudenţa mea îl nemulţumeşte. Trebuie să ne stăpânim nervii. Peste o zi sau două, voi fi în kemmer şi tensiunile vor spori. Până atunci ne chinuim pe povârnişuri din gheaţă, în lumina slabă, prin aerul rece şi îmbâcsit de funingine. Dacă aş scrie un nou canon Yomesh, aici i-aş trimite pe hoţi după moarte. Hoţii care fură saci de alimente, noaptea, în Turuf. Hoţii care-i fură omului Vatra şi numele, şi-l alungă, ruşinat şi proscris. Mi-e capul greu, mai târziu, va trebui să revăd ce am scris, acum sunt prea obosit s-o fac.
Harhahad Thanern. Pe Gobrin. A douăzeci şi treia zi de călătorie. Suntem pe gheţarul Gobrin. De îndată ce am pornit azi dimineaţă, am văzut, la numai câteva sute de metri de locul ultimei tabere, o potecă până sus pe Gheaţă: largă şi şerpuitoare, pavată cu tăciuni, de la grohotişurile şi crevasele gheţarului până sus, printre morene. Am urcat de parcă ne-am fi plimbat pe digul Sess.
Suntem pe Gheaţă. Ne îndreptăm iarăşi spre est, spre casă.
Încântarea lui Ai pricinuită de reuşita noastră m-a molipsit şi pe mine. În realitate, aici sus este la fel de rău. Ne aflăm pe marginea platoului. Spre centru, adică spre nord, se întind crevase — unele atât de largi încât pot înghiţi cu totul sate întregi — ale căror capete nu se pot zări. Cele mai multe ne brăzdează calea şi de aceea trebuie să mergem către nord, nu către est. Suprafaţa e dificilă. Târâm sania printre sloiuri uriaşe, resturi gigantice create de presiunea imensei calote glaciare asupra Dealurilor de Foc. Pe alocuri iau forme stranii: turnuri răsturnate, giganţi ghemuiţi, catapulte. Aici, Gheaţa este groasă de cel puţin un kilometru şi jumătate, urcă mereu, încercând să se reverse peste munţi şi sa reducă la tăcere gurile lor de foc. La câţiva kilometri spre nord, un pisc se înalţă din gheţar. Conul ascuţit, graţios şi golaş al unui vulcan tânăr: mai tânăr cu mii de ani decât calota ce fărâmă şi pustieşte în cale, azvârlind şi împingând totul în prăpăstii sau ridicând blocuri uriaşe şi plăci peste cele două mii de metri ale poalelor dincolo de care nu putem vedea.
În timpul zilei, făcând un ocol, am zărit fumurile erupţiei lui Drumner atârnând înapoia noastră ca o prelungire sur-maronie a suprafeţei Gheţii. Vântul suflă permanent dinspre nord-est, la nivelul solului, curăţind aerul de funinginea şi duhoarea din măruntaiele planetei pe care le-am inhalat zile întregi şi turtind norii de fum dindărăt. Aidoma unui capac, norii acoperă gheţarii, dealurile de la poale, văile cu morene, restul pământului. Gheaţa spune: Nu există nimic altceva decât Gheaţa… Însă vulcanul cel tânăr din nord are altă părere.
Nu mai ninge. Plafonul norilor este înalt şi rarefiat. La amurg, pe platou sunt -20°C. Gheaţa veche e acoperită cu un strat de zăpadă granulată. Cea nouă este vicleană, albăstruie şi lunecoasă, ascunsă sub o crustă albă. Amândoi am căzut de multe ori. Pe o asemenea porţiune, eu am alunecat vreo cinci metri pe burtă. În ham, Ai se încovoiase de râs. Şi-a cerut scuze şi mi-a explicat că se crezuse singura persoană de pe Gethen care a alunecat vreodată pe gheaţă.
Douăzeci şi unu de kilometri parcurşi astăzi, dar dacă vom încerca să menţinem ritmul acesta printre sloiurile frânte, îngrămădite sau fisurate, fie ne vom epuiza resursele fizice, fie vom păţi lucruri mai rele decât alunecările pe burtă.
Luna atârnă jos, întunecată ca sângele uscat, înconjurată de un halo uriaş, cafeniu, irizat.
Guyrny fhanern. Ninsoare, vânt înteţindu-se şi temperaturi mai scăzute. Am străbătut tot douăzeci şi unu de kilometri, ceea ce face ca distanţa totală acoperită până acum să fie de patru sute şase kilometri. În medie, am parcurs zilnic cam şaptesprezece kilometri. Optsprezece şi jumătate, dacă eliminăm cele două zile în care am aşteptat să înceteze viscolul. Aproape o sută cincizeci de kilometri de mers în condiţii dificile au reprezentat ocolişuri. Faţă de Karhide, nu suntem cu mult mai aproape decât eram la începutul călătoriei. Dar cred că şansele de a ajunge acolo ne-au sporit considerabil.
De când am ieşit din pâcla vulcanilor, moralul nu ne mai este afectat de truda şi griji. După cină, tăifăsuim în cort.
Întrucât sunt în kemmer, ar fi mai bine să ignor prezenta lui Ai, dar este imposibil într-un cort de două persoane, bineînţeles, necazul este că şi el se află, în felul său aparte, în kemmer. E permanent în kemmer. Să fii aşa în toate zilele anului, fără să ştii ce înseamnă să alegi un sex, mi se pare o formă ciudată şi inferioară de pasiune, dar asta-i caracteristica rasei lui, diferită de a mea. În seara asta, mi-a fost greu să ignor puternica lui prezenţă fizică şi eram prea obosit să încerc s-o abat în ne-transă sau pe alt făgaş al Disciplinei. În cele din urmă, m-a întrebat dacă mă ofensase cu ceva. Destul de stânjenit, i-am explicat motivul. Mă temeam că avea să râdă pe seama mea. La urma urmei, el nu e mai aberant sexual decât mine. Aici sus, pe Gheaţă, fiecare dintre noi este aparte, izolat, ca şi el, şi eu sunt retezat de cei asemenea mie, de societatea mea şi de legile ei. Aici nu există o lume populată de gethenieni, care să-mi explice şi să-mi susţină existenţa. Suntem în sfârşit egali. Egali, străini, singuri. Bineînţeles, n-a râs. Dimpotrivă, mi-a vorbit cu o blândeţe pe care nu i-o cunoşteam. După o vreme, a ajuns şi el să se refere la izolare şi singurătate.
— Pe Gethen, rasa voastră este teribil de singură. Nu există nici o altă specie de mamifere. Nici o altă specie bisexuală. Nici un animal suficient de inteligent ca să fie domesticit şi ţinut lângă casă. Unicitatea aceasta trebuie să dea o anumită nuanţă gândirii voastre. Nu mă refer doar la gândirea ştiinţifică, deşi sunteţi nişte teoreticieni extraordinari. Mi se pare nemaipomenit că aţi ajuns la un concept de evoluţie, cu toate că vă confruntaţi cu absenţa oricărei verigi între voi şi animalele inferioare. Totuşi, unicitatea pe o planetă atât de ostilă trebuie să vă influenţeze, filosofic şi emoţional, întreaga perspectivă.
— Yomeshta ar spune că unicitatea omului îi conferă divinitate.
— Stăpân al Universului, da… Şi alte religii de pe alte planete au ajuns la aceeaşi concluzie. Ele sunt specifice unor societăţi dinamice, agresive, care distrug ecologia. Într-un anume fel, Orgoreynul face parte din acelaşi şablon. Cel puţin orgota par decişi să schimbe lucrurile. Handdarata ce spun?
— De fapt în Handdara… ştii, nu există o teorie sau o dogmă… Poate că ei sunt mai puţin conştienţi de prăpastia dintre oameni şi animale, fiind mai preocupaţi de similitudini, de legături, de întregul din care fiinţele vii nu reprezintă decât o parte.
Mă gândisem toată ziua la balada lui Tormer şi am recitat:
Lumina este mâna stângă a întunericului,
iar întunericul mâna dreaptă a luminii.
Două sunt una, viaţă şi moarte, totuna,
precum îndrăgostiţii în kemmer,
precum două mâini unite laolaltă,
precum ţelul şi calea.
Glasul mi-a tremurat când am spus versurile, căci mi-am amintit că le citisem în scrisoarea primită de la fratele meu înainte de-a muri.
Ai căzu pe gânduri şi după o vreme spuse:
— Sunteţi izolaţi şi uniţi, poate obsedaţi de monism, aşa cum pe noi ne obsedează dualismul.
— Şi noi suntem dualişti. Dualismul e ceva esenţial, nu? Câtă vreme există eu şi celălalt.
— Eu şi tu, zise Ai. Adevărat, e ceva mai mult decât o simplă diferenţiere sexuală.
— Spune-mi, cum diferă de tine celălalt sex al rasei voastre?
Mă privi surprins şi am rămas şi eu uimit de propria mea întrebare. Kemmerul obişnuieşte să provoace asemenea spontaneităţi. Amândoi ne simţeam uşor stânjeniţi.
— Nu m-am gândit niciodată la asta, spuse el. N-ai văzut până acum o femeie…
Folosi cuvântul terrian, pe care îl cunoşteam.
— Am văzut fotografiile tale. Femeile seamănă cu gethenienii însărcinaţi, dar au sânii mai mari. În privinţa psihologiei, diferă mult de sexul tău? Sunt ca o altă specie?
— Nu. Da! Nu, sigur că nu, nu tocmai… Însă diferenţa devine esenţială. Bănuiesc că singurul lucru important, care joacă un rol hotărâtor în viaţa cuiva, este dacă s-a născut bărbat sau femeie. În majoritatea societăţilor, el determină scopurile unei persoane, activităţile, aspectul exterior, etica, manierele — aproape totul. Vocabularul… Nuanţele semiotice… Hainele… Până şi mâncarea. Femeile… femeile au tendinţa de a mânca mai puţin… Foarte greu se mai separă particularităţile înnăscute de cele deprinse ulterior. Chiar şi acolo unde femeile participă la viaţa societăţii de pe poziţii de egalitate cu bărbaţii, ele poartă pruncul şi-i încep educaţia…
— Deci egalitatea nu constituie o regulă generală? Femeile au o capacitate intelectuală inferioară?
— Nu ştiu. Rareori ajung matematicieni, compozitori, inventatori sau gânditori abstracţi. Dar nu se poate spune că sunt mărginite. Deşi mai puţin puternice decât bărbaţii din punct de vedere fizic, îi întrec pe aceştia în privinţa rezistenţei. Psihologic…
După ce privi îndelung strălucirea sobei, clătină din cap.
— Harth, continuă el, nu-ţi pot spune cum sunt femeile. Ştii, nu m-am gândit prea mult la aspectul ăsta şi — Dumnezeule! — practic am şi uitat. Trăiesc printre voi de doi ani… Tu nu ştii… Într-un fel, femeile îmi sunt mai străine decât îmi eşti tu. Măcar cu tine am un sex comun, nu?
Îsi feri privirea şi râse stânjenit şi amar. Propriile-mi sentimente erau complexe şi am schimbat vorba.
Yrny Thanern. Douăzeci şi nouă de kilometri parcurşi pe schiuri spre est-nord-est. După prima oră de tras sania am depăşit plăcile de presiune şi crevasele. Amândoi ne-am înhămat, iniţial eu în faţă, cu sonda, dar nu mai era nevoie să testăm terenul. Omătul e gros de o jumătate de metru peste gheaţa solidă, iar deasupra s-au aşternut câţiva centimetri de zăpadă nouă de la ultima ninsoare, asigurând o suprafaţă bună. Nici noi şi nici sania nu ne adânceam în ea, şi trăgeam cu atâta uşurinţă încât era greu de crezut că fiecăruia îi reveneau câte cincizeci de kilograme. După-amiază am tras cu rândul, fiind mai lesne pe zăpada asta splendidă. Păcat că toată truda noastră pe pante şi peste stânci a fost cu încărcătura maximă. Acum mergem uşor. Prea uşor. Mă pomenesc gândindu-mă mereu la mâncare. Ne hrănim eteric, cum spune Ai. Gonim toată ziua peste şesul neted de gheaţă, complet alb sub cerul sur-albăstrui. Întinderea este imaculată, cu excepţia câtorva piscuri negre de stâncă rămase hăt, în urma noastră, deasupra cărora se zăreşte o pată fumurie: răsuflarea lui Drumner. Nimic altceva. Soarele ascuns înapoia unui văl şi gheaţă.