Mâna stângă a întunericului

15 Spre Gheaţă

M-AM DEŞTEPTAT. Până atunci fusese straniu, ireal să mă trezesc în interiorul unui con întunecos de căldură şi să-mi aud raţiunea spunându-mi că era un cort, că zăceam în el viu, că nu mai eram în Ferma Pulefen. De data asta, trezirea mea n-a mai fost stranie, ci însoţită de un sentiment recunoscător de pace. Ridicându-mă, am căscat şi am încercat să-mi pieptăn cu degetele părul încâlcit. L-am privit pe Estraven, care dormea profund pe sacul lui de dormit, la un metru de mine. Nu purta decât izmenele. Îi era cald. Chipul său oacheş şi misterios era expus direct luminii şi privirii mele. Adormit, părea cam prostănac, aşa cum par toţi oamenii în somn. Avea o faţă rotundă, puternică şi relaxată, cu picături mici de transpiraţie pe buza superioară şi deasupra sprâncenelor dese. Mi l-am amintit asudând în tribuna paradei din Erhenrang, în mijlocul fastului şi strălucirii. Îl vedeam acum neajutorat şi pe jumătate gol, sub o lumină mai rece, şi pentru prima oară l-am văzut aşa cum era.

Se trezi târziu şi o făcu încet. În cele din urmă, se ridică nesigur, căscând, îşi puse cămaşa, scoase capul din cort ca să verifice vremea, apoi mă întreba dacă voiam o ceaşcă de orsh. Fiersesem deja un ibric cu apa rezultată din gheaţa pe care o lăsase seara într-o cratiţă pe sobă. Acceptă o ceaşcă, îmi mulţumi sec şi se aşeză s-o bea.

— De aici, încotro pornim, Estraven?

— Depinde unde vrei să mergi, domnule Ai. Şi ce fel de călătorie poţi suporta.

— Care-i calea cea mai scurtă de a ieşi din Orgoreyn?

— Spre vest. Către coastă. Vreo cincizeci de kilometri.

— Şi de acolo?

— Porturile vor îngheţa, dacă n-au făcut-o deja. Oricum, iarna, corăbiile nu se îndepărtează de coastă. Ar trebui să ne ascundem undeva şi să aşteptăm până la primăvară, când vânătorii pornesc spre Sith şi Perunter. Dacă embargoul comercial continuă, nimeni nu se va mai îndrepta spre Karhide. Ne-am putea îmbarca pe o navă comercială. Din nefericire, nu prea am bani.

— Există o alternativă

— Să ajungem în Karhide pe uscat.

— Cât de departe este… o mie cinci sute de kilometri?

— Pe şosele, da. Însă nu putem merge pe ele. N-am trece de primul punct de control. Singura cale ar fi spre nord, prin munţi, apoi spre est, peste Gobrin, şi în jos, către graniţa de la golful Guthen.

— Peste Gobrin… adică peste calota glaciară?

Încuviinţă din cap.

— Este posibil în cursul iernii?

— Aşa cred. Cu noroc, ca în orice călătorie făcută iarna. Dintr-un anumit punct de vedere, traversarea unui gheţar e preferabilă în anotimpul ăsta. Vremea bună are tendinţa de a se stabiliza deasupra calotelor glaciare, unde gheaţa reflectă căldura soarelui şi furtunile sunt împinse către periferie. De aici şi legendele despre Locul-dintre-zidurile-viscolului. Ăsta ar putea fi avantajul nostru — de altfel, singurul.

— Deci crezi în mod serios că…

— N-ar fi avut sens să te iau din Ferma Pulefen, dacă n-aş fi crezut…

Era încă rigid, suferind, încruntat. Conversaţia de aseară ne marcase pe amândoi.

— Deci consideri traversarea gheţarului mai puţin riscantă decât aşteptarea până la primăvară, când putem trece marea?

Încuviinţă din nou şi rosti scurt:

— Pustietate.

O vreme am căzut pe gânduri.

— Sper că ai luat în calcul şi lipsurile mele. Nu sunt la fel de rezistent la ger ca dumneata, nici măcar pe departe. Nu sunt expert în schiat. Nu sunt în formă prea bună — deşi mi-am revenit faţă de acum câteva zile.

— Cred că putem reuşi, spuse el cu acea simplitate absolută, pe care întotdeauna o considerasem ironie.

— Perfect.

Mă privi, apoi îşi goli ceaşca de ceai — nume destul de potrivit — pregătit din grăunţe prăjite de perm, orsh, o băutură cafenie, dulce-acrişoară, bogată în zahăr şi vitaminele A şi C, fiind un stimulent plăcut, similar lobelinei. Pe Iarnă, acolo unde nu-i bere, găseşti orsh, unde nu există nici bere, nici orsh, nu trăiesc oameni.

— Va fi greu, rosti Estraven lăsând jos ceaşca. Foarte greu. Fără noroc, nu vom reuşi.

— Prefer să mor pe gheţar decât în cloaca aia din care m-ai scos.

Tăie o bucată de mere-de-pâine uscate, îmi oferi o felie şi rămase gânditor, mestecând.

— Ne va trebui mai multă mâncare, vorbi după un timp.

— Ce se va întâmpla dacă reuşim să ajungem în Karhide… adică, mă gândesc la dumneata. Eşti încă proscris.

Mă cercetă cu ochii lui negri de vidră.

— Da. Cred c-o să rămân de cealaltă parte.

— Şi când vor afla că l-ai ajutat pe prizonierul lor să evadeze…?

— Nu-i obligatoriu să afle. Surâse posac şi adăugă: Mai întâi trebuie să traversăm Gheaţa.

— Uite ce-i, Estraven, am izbucnit, mă poţi ierta pentru ce-am zis ieri?

— Nusuth.

Se ridică, încă mestecând, îşi puse hiebul, haina şi încălţările şi se târî prin uşa care se strânse automat după el. De afară, băgă capul înăuntru şi zise:

— S-ar putea să întârzii sau să lipsesc toată noaptea. Te poţi descurca?

— Da.

— Bine.

Apoi dispăru. Nu mai cunoscusem vreodată o persoană ca Estraven, care să se adapteze atât de perfect şi rapid unei situaţii noi. Eram în refacere şi doream să pornesc, iar el ieşise din thangen. În clipa în care toate astea fuseseră clare, acţionase imediat. Niciodată nu era pripit sau grăbit, dar era permanent pregătit. Fără îndoială că acesta constituia secretul extraordinarei cariere politice la care renunţase de dragul meu, ca şi al încrederii sale în mine şi al devotamentului faţă de misiunea mea. Când apărusem, el singur dintre toţi locuitorii Iernii fusese gata de acţiune.

Cu toate acestea, se considera un individ lent, fără viteză de reacţie în caz de pericol.

Odată îmi spusese că, fiind atât de încet în gândire, trebuia să acţioneze după o intuiţie generală a direcţiei în care se îndrepta norocul său şi că această intuiţie îl înşela rareori. O spusese foarte serios. Poate că era adevărat. Prezicătorii din Cetăţui nu sunt singurii oameni de pe Iarnă care pot vedea în viitor. Gethenienii şi-au dezvoltat presentimentele, dar precizia acestora rămâne la acelaşi nivel. Yomeshta au şi o explicaţie în privinţa asta: capacitatea respectivă nu este pur şi simplu numai prezicere, ci reprezintă mai degrabă puterea de a vedea (chiar dacă numai pentru o fracţiune de secundă) totul deodată: de a zări întregul.

Pe durata absenţei lui Estraven, am menţinut soba la puterea maximă şi astfel am putut să simt căldură pentru prima dată după… oare după cât timp? Bănuiam că de acum era Thern, prima lună de iarnă şi prima lună a unui Nou An Unu, însă în Pulefen pierdusem socoteala timpului.

Soba era unul dintre acele aparate excelente şi economice, perfecţionate de gethenieni în efortul lor multimilenar de-a învinge frigul. Numai utilizarea unui acumulator de fuziune ar fi putut-o îmbunătăţi. Bateria bionică funcţiona neîntrerupt vreme de paisprezece luni şi căldura degajată era puternică. Nu cântărea mai mult de două kilograme şi era simultan reşou, radiator şi lanternă. Fără ea n-am fi parcurs nici o sută de kilometri. Probabil că-l costase mulţi bani pe Estraven; banii aceia pe care îi înmânasem cu măreţie în Mishnory. Cortul era făcut dintr-un material plastic special, care era izolant termic şi înlătura, cel puţin parţial, condensarea vaporilor — principalul neajuns al corturilor iarna. Sacii de dormit din blană pesthry, hainele, schiurile, sania, proviziile erau de cea mai bună calitate, uşoare, durabile şi scumpe. Dacă plecase după alimente, cu ce urma să le cumpere?

Reveni în seara următoare. Ieşisem de câteva ori, încălţat cu rachete, recăpătându-mi puterile şi obişnuindu-mă cu mersul pe pantele înzăpezite ale văii. Ştiam să schiez, însă nu mă descurcam cu rachetele. Nu îndrăznisem să depăşesc colinele, de teamă să nu mă rătăcesc. Era o regiune sălbatică, accidentată, plină de văioage şi pâraie, înălţându-se abrupt către munţii înnouraţi din est. Am avut timp să mă întreb ce trebuia să fac în locul acesta uitat de lume, dacă nu se întorcea Estraven.

Apăru în trombă de pe vârful dealului întunecat — era un schior de clasă — şi se opri lângă mine, murdar, obosit şi împovărat. Purta în spate un sac uriaş, slinos şi plin cu pachete, ca un Moş Crăciun ivit din hornurile bătrânului Pământ. Pachetele conţineau grăunţe kadik, mere-de-pâine uscate, ceai şi bucăţi din zahărul roşu, tare şi cu gust de pământ pe care gethenienii îl rafinează dintr-un tubercul local.

— De unde ai făcut rost de toate astea?

— Le-am furat din Turuf. Foarte riscant, spuse fostul prim-ministru al Karhidei, ţinându-şi palmele deasupra sobei, căreia nu-i redusese încă intensitatea. Chiar şi lui îi era frig.

Asta a fost tot ce am aflat. Nu era mândru de isprava lui şi nici capabil să facă haz de ea. Hoţia e un păcat teribil pe Iarna. Singurul om mai dispreţuit decât hoţul este sinucigaşul.

— Mai întâi o să le terminăm pe astea, rosti el, când am pus zăpadă la topit pe sobă. Sunt grele.

Până atunci mâncasem raţii de „concentrate", un amestec fortificant, deshidratat şi comprimat sub formă de cuburi din alimente cu bogat conţinut energetic — numele orgota este — gichy-michy şi aşa îi spuneam şi noi, deşi, desigur, vorbeam în karhidish. Ne erau suficiente şaizeci de zile la raţia standard minimă: o jumătate de kilogram pe zi pentru fiecare. După ce s-a spălat şi a mâncat, Estraven a rămas mult timp lângă sobă, în noaptea aceea, inventariind proviziile şi hotărând cum şi când trebuia să le utilizăm. Nu aveam cântar şi era nevoit să aproximeze, folosind ca măsură o cutie de o jumătate de kilogram de gichy-michy. Ca majoritatea gethenienilor, ştia valorile calorice şi nutritive ale fiecărui aliment, îşi cunoştea propriile necesităţi în felurite condiţii şi le estimă cu destulă precizie pe ale mele. Ştiinţa aceasta are o importantă valoare de supravieţuire pe Iarnă!

După ce a planificat proviziile, s-a băgat în sac şi s-a culcat. În timpul nopţii, l-am auzit vorbind prin somn: cifre care însemnau greutăţi, zile, distanţe…

Aveam de străbătut aproximativ o mie trei sute de kilometri. Primii o sută cincizeci urmau să fie spre nord sau nord-est, prin pădure şi peste pintenii cei mai nordici ai lanţului Sembensyen până la gheţarul cel mare, calota glaciară care acoperă cei doi lobi ai Marelui Continent la nordul paralelei 45° şi care, pe alocuri, coboară până aproape de 35°. Una dintre aceste prelungiri sudice se situa în regiunea Dealurilor de Foc, ultimele piscuri ale Sembensyenilor, şi ea constituia prima noastră ţintă. Acolo, printre munţi, aprecia Estraven, trebuia să putem intra pe suprafaţa gheţii, fie coborând de pe un versant muntos, fie urcând de pe panta unui gheţar afluent. După aceea, urma să mergem chiar pe Gheaţă, spre est, cale de vreo mie de kilometri, în apropierea golfului Guthen, unde marginea gheţarului revenea spre nord, urma să-l părăsim şi să cotim către sud-est. Până la frontiera karhidish mai erau cam o sută douăzeci de kilometri, peste mlaştinile Shenshey, probabil acoperite cu un strat de zăpadă de cei puţin cinci-şase metri.

Ruta respectivă ocolea toate regiunile locuite sau locuibile. Nu puteam întâlni nici un punct de control şi asta era extrem de important. Eu nu aveam acte de identitate, iar Estraven nu credea că ale sale mai puteau fi falsificate încă o dată. Deşi la o privire superficială aş fi trecut drept gethenian, nu mă puteam feri dinaintea unor ochi care mă căutau. În această privinţă, ruta propusă de Estraven era practică.

Din toate celelalte puncte de vedere, părea curată nebunie.

Mi-am păstrat părerea pentru mine, deoarece credeam cu adevărat ceea ce spusesem: dacă ar fi fost să mor, aş fi preferat s-o fac în libertate. Estraven însă continua să exploreze alternative. În ziua următoare, pe care am petrecut-o încărcând bagajele pe sanie, mi-a spus:

— Dacă ai chema Nava Stelară, în cât timp ar putea ajunge?

— Între opt zile şi o jumătate de lună, depinzând de poziţia ocupată pe orbita solară faţă de Gethen. E posibil să se găsească de partea cealaltă a soarelui.

— Nu mai devreme?

— Nu. În interiorul unui sistem solar, NAFAL-ul nu poate fi utilizat, ci numai propulsia reactoarelor. Asta înseamnă cel puţin opt zile. De ce întrebi?

Întinse o coardă şi o înnodă înainte de a răspunde:

— Mă gândeam dacă n-ar fi mai înţelept să cerem ajutor lumii dumitale. În Turuf există un emiţător radio.

— Cât de puternic?

— Mediu. Un transmiţător cu adevărat puternic se găseşte în Kuhumey, la vreo şase sute de kilometri spre sud.

— Kuhumey este un oraş mare, nu?

— Două sute cincizeci de mii de locuitori.

— Ar trebui să avem acces la el, apoi să ne ascundem cel puţin opt zile, cu Sarful pe urmele noastre… N-am avea mari şanse.

El încuviinţă din cap.

Am scos din cort ultimul sac cu grăunţe kadik, l-am potrivit la locul său pe sanie şi am rostit:

— Dacă aş fi chemat nava, atunci în Mishnory — în seara în care mi-ai spus — când am fost arestat… Acum însă ansiblul meu e la Obsle. Presupun că-l mai are.

— L-ar putea folosi?

— Nu. Nici măcar din greşeală, apăsând întâmplător pe taste. Reglările coordonatelor sunt extrem de complexe. Dar dacă le-aş fi folosit eu…!

— Sau dacă eu aş fi ştiut că jocul se terminase deja, în ziua aceea, surâse el. Nu era o persoană care să se piardă în regrete.

— Cred că ştiai, dar nu te-am crezut.

După ce am terminat de încărcat sania, a insistat să petrecem restul zilei odihnindu-ne şi acumulând energie. El se întinse în cort şi începu să scrie. Acoperea rapid paginile unui carneţel cu litere karhidish micuţe şi verticale, relatând conţinutul capitolului anterior. Nu reuşise să-şi completeze jurnalul în ultima lună şi asta îl nemulţumea, fiindcă era foarte meticulos. Bănuiesc că jurnalul era atât o obligaţie cât şi o legătură cu familia lui, Vatra de Estre. Toate acestea le-am aflat abia mai târziu. Atunci nu ştiam ce scria şi ceruiam schiurile sau pur şi simplu mă odihneam. Am început să fluier o melodie veselă, dar m-am oprit la jumătatea ei. Urma să convieţuim în acelaşi cort şi se cerea în mod evident o anumită autoreţinere, o politeţe reciprocă… Într-adevăr, Estraven înălţase ochii la auzul fluieratului meu, deşi nu iritat. Mă privi oarecum visător şi spuse:

— Păcat că anul trecut nu ştiam de nava dumitale… De ce te-au lăsat aici singur?

— Primul Trimis pe o planetă vine întotdeauna singur. Un străin reprezintă o curiozitate, pe când doi constituie o invazie.

— Viaţa Trimisului e considerată neînsemnată.

— Nu, pentru Ecumen nici o viaţă nu-i neînsemnată. Tocmai de aceea, mai degrabă riscă o singură viaţă decât două sau douăzeci. În plus, deplasarea oamenilor prin spaţiu costă timp şi bani. Oricum, eu m-am oferit voluntar.

— „Onoare celui care înfruntă primejdia", cită el un proverb şi comentă cu glas scăzut: Vom fi extrem de onoraţi când o să ajungem în Karhide…

Atunci când vorbi, am crezut cu adevărat că vom reuşi să ajungem în Karhide, parcurgând o mie trei sute de kilometri de munţi, râpe, crevase, vulcani, gheţari, mlaştini sau golfuri îngheţate, o imensă pustietate lipsită de viaţă în furtunile miezului de iarnă din toiul unei ere glaciare. Stătea, scriindu-şi jurnalul cu aceeaşi minuţiozitate răbdătoare şi încăpăţânată pe care o văzusem la un rege nebun, cocoţat pe o schelă şi zidind o boltă. „Când o să ajungem în Karhide…", spusese el.

Acel când nu era o simplă speranţă atemporală. Intenţiona să ajungem în Karhide în a patra zi din cea de-a patra lună de iarnă, Arhad Anner. Urma să pornim mâine, a treisprezecea zi a primei luni, Tormenbod Thern. Conform calculelor sale, raţiile ne puteau ajunge cel mult trei luni getheniene, adică şaptezeci şi opt de zile. De aceea trebuia să parcurgem zilnic douăzeci de kilometri, vreme de şaptezeci de zile, şi să ajungem în Karhide pe Arhad Anner. Asta se hotărâse. Acum nu ne mai rămânea decât să dormim.

Am plecat în zori, încălţaţi cu rachete, sub o ninsoare slabă şi liniştită. Zăpada de pe dealuri, bessa, moale şi încă afânată, constituia genul de zăpadă detestată de schiorii terrieni. Sania era încărcată cu vârf şi Estraven aprecia că greutatea ei depăşea o sută cincizeci de kilograme. Înainta cu dificultate prin nămeţii pufoşi, deşi se mânuia la fel de uşor ca o bărcuţă bine construită. Tălpicile erau nişte minunăţii, acoperite cu un polimer ce reducea frecarea aproape la zero, dar desigur asta nu ajuta la nimic când te împotmoleai într-un troian. Pe un asemenea teren, coborând şi suind pante şi râpe, am constatat că cel mai bine era ca unul sa tragă la ham, iar celălalt să împingă sania dinapoi. Ninsoarea continuă toată ziua, măruntă şi lină. În două rânduri am poposit să mâncăm. Am continuat să mergem şi deodată s-a făcut noapte. Ne-am oprit într-o vale asemănătoare celei pe care o părăsisem dimineaţa, o depresiune printre coline înzăpezite. Mă simţeam atât de obosit încât mă împleticeam, şi totuşi nu-mi venea sa cred că ziua se terminase. Kilometrajul saniei arăta că parcurseserăm aproape douăzeci şi cinci de kilometri.

Dacă puteam merge atât de repede prin zăpada moale, cu sania încărcată la maximum, printr-o regiune accidentată, presărată de văi şi dealuri perpendiculare pe drumul nostru, atunci cu siguranţă ne puteam descurca şi mai bine pe gheţar, unde zăpada era tare, suprafaţa netedă, iar sania tot mai uşoară, încrederea mea în Estraven fusese mai degrabă autoimpusă decât spontană. Acum îmi puneam nădejdea în el. Peste şaptezeci de zile trebuia să fim în Karhide.

— Ai mai călătorit aşa? l-am întrebat.

— Înhămat la sanie? Deseori.

— Pe distanţe lungi?

— Într-o toamnă, cu ani în urmă, am mers vreo trei sute de kilometri pe Gheaţa Kerm.

Extremitatea inferioară a Ţinutului Kerm, peninsula muntoasă din sudul semicontinentului Karhide este acoperită de gheaţă ca şi nordul ţării. Pe Marele Continent de pe Gethen, oamenii populează o fâşie de pământ între două ziduri albe. S-a calculat că o reducere de numai 8% a radiaţiei solare ar duce la contopirea acestor ziduri. Atunci n-ar mai exista oameni şi nici pământ — doar gheaţă.

— De ce?

— Din curiozitate, de dragul aventurii… Şovăi, apoi zâmbi uşor: „Amplificarea complexităţii şi intensităţii câmpului de viaţă inteligentă", reproduse el unul din citatele mele ecumenice.

— Aha, deci în mod deliberat extindeai inerenta tendinţă evoluţionistă a Fiinţei — una dintre manifestările acesteia fiind explorarea.

Amândoi eram foarte încântaţi de noi înşine, aşa cum stăteam în cortul cald, bând ceai fierbinte şi aşteptând sa fiarbă grăunţele kadik.

— Da, continuă el, eram şase. Toţi foarte tineri. Eu şi fratele meu din Estre, patru dintre prietenii noştri din Stok. Nu aveam o destinaţie anume. Am fi vrut să vedem Teremanderul, un munte ce se înalţă din Gheaţă. Puţini oameni l-au văzut de pe uscat.

Păsatul era gata, cu totul altceva decât terciul de târâte de la Ferma Pulefen. Avea gustul castanelor coapte de pe Terra şi pişcă în mod plăcut cerul gurii. Încălzit şi binevoitor, am rostit:

— Pe Gethen am mâncat întotdeauna lucruri delicioase în compania dumitale, Estraven.

— Nu şi la banchetul din Mishnory.

— Nu, ai dreptate… Nu-ţi place Orgoreynul, aşa-i?

— Puţini orgota ştiu să gătească. Dacă urăsc Orgoreynul? Nu, de ce-aş face-o? Cum poţi să urăşti o ţară sau să iubeşti alta? Tibe vorbeşte despre asemenea lucruri, eu n-am abilitatea lui. Eu cunosc oameni, oraşe, ferme, dealuri, râuri şi stânci. Ştiu cum toamna, razele amurgului scaldă un luminiş pe o colină. Dar ce rost are să înconjuri toate aceste lucruri cu o graniţă, să le dai un nume şi să te opreşti cu iubirea acolo unde numele încetează? Dacă îţi iubeşti ţara înseamnă să urăşti ne-ţara? Atunci nu-i bine. E o simplă iubire de sine? Asta-i bine, dar nu trebuie să faci din ea o virtute sau o profesiune… Aşa cum iubesc viaţa, iubesc şi dealurile Domeniului Estre, însă genul acesta de iubire nu are o frontieră a urii. Iar dincolo de aşa ceva sunt ignorant, sper…

Ignorant, în sensul Handdara: a ignora abstractul, a fi strâns legat de concret. Atitudinea respectivă avea în ea ceva feminin: refuzarea abstractului, a idealului, o supunere faţă de realitate, care nu mă încântă.

Cu toate acestea, el continuă:

— Cel care nu urăşte un guvern rău e un prost. Şi dacă pe pământ ar exista un guvern bun, ar fi o mare mulţumire să-l slujeşti.

Aici ne înţelegeam.

— Cunosc câte ceva din mulţumirea aceea, am zis.

— Da, mi-am închipuit.

Am spălat castronaşele cu apă fierbinte şi le-am deşertat afară. Era întuneric beznă, ninsoarea continua măruntă şi rară, de abia vizibilă în raza ovală de lumină ce răzbătea prin valva cortului. După ce am etanşat-o, ne-am desfăcut sacii în căldura plăcută dinăuntru. Estraven îmi spuse ceva de genul:

— Dă-mi castronaşele, domnule Ai.

— O s-o ţii cu „domnule" tot drumul? i-am replicat.

El ridică privirea şi izbucni în râs:

— Nu ştiu cum să-ţi spun.

— Mă numesc Genly Ai.

— Ştiu. Dumneata foloseşti numele meu de ţinut.

— Nici eu nu ştiu cum să-ţi spun.

— Harth.

— Atunci, mie spune-mi Ai… Cine foloseşte prenumele?

— Fraţii-de-Vatră… sau prietenii, îmi răspunse şi cuvintele lui sunară îndepărtate, imposibil de atins, la un metru de mine într-un cort de numai doi metri şi jumătate.

N-aveam ce să-i răspund. Ce poate fi mai arogant decât onestitatea? Cu entuziasmul pierit, m-am strecurat în sac.

— Noapte bună, Ai, spuse străinul.

Iar celălalt străin zise:

— Noapte bună, Harth.

Un prieten… Ce însemna prietenul într-o lume în care orice prieten putea fi un amant la o nouă fază a lunii? Zăvorât în virilitatea mea, eu nu puteam fi prietenul lui Therem Harth sau al oricăruia din neamul său. Ei nu erau nici bărbaţi, nici femei, ci ambele sexe îngemănate, ciclic, lunar, metamorfozându-se sub atingerea mâinii, prunci modificaţi în leagănul umanităţii. Nu erau din aceeaşi carne cu mine. Şi nici prietenii mei. Între noi nu exista dragoste.

Am dormit. M-am trezit o dată şi am auzit ninsoarea aşternându-se, moale şi groasă, pe cort.

Estraven s-a deşteptat în zori şi a pregătit micul dejun. Ziua era luminoasă. Am strâns totul şi am pornit când soarele poleia vârfurile desişurilor pitice care tiveau vâlceaua. Estraven trăgea la ham, iar eu împingeam dinapoi şi cârmeam. Deasupra zăpezii se formase o crustă îngheţată. Pe pantele lipsite de obstacole, coboram în goană, ca un atelaj de câini. În ziua aceea am intrat în pădurea ce mărgineşte Ferma Pulefen: o întindere de copaci thore, pitici, groşi, cu ramuri noduroase şi bărbi de gheaţă. Nu îndrăzneam să urmăm drumul principal către nord şi o vreme am mers pe potecile forestiere. Înaintam rapid când nu întâlneam arbori prăbuşiţi şi hăţişuri. Odată ajunşi în Tarrenpeth, erau mai puţine râpe sau pante abrupte. Seara, kilometrajul săniei înregistra treizeci de kilometri parcurşi şi ne simţeam mai puţin obosiţi decât în seara trecută.

Pe Gethen, zilele de iarnă sunt luminoase, ceea ce mai diminuează asprimea lor. Axa planetei are o înclinare de numai câteva grade faţă de planul eclipticii, insuficient ca să apară diferenţe vizibile între anotimpuri la latitudinile mici. Anotimpurile nu sunt cauzate de înclinarea eclipticii, ci de orbita elipsoidală. La capătul îndepărtat al orbitei, apropiindu-se lent şi depărtându-se de afeliu, există suficientă pierdere de radiaţie solară ca să perturbe tiparele meteorologice deja instabile, îngheţând ceea ce era de acum rece şi transformând vara cenuşie şi umedă într-o iarnă albă şi aspră. Mai uscată decât restul anului, iarna ar putea fi plăcută dacă n-ar exista gerul. Atunci când poate fi zărit, soarele străluceşte în înălţimi. Nu este o lentă infiltrare a luminii în beznă, aşa cum se întâmplă pe pantele polare ale Terrei, unde frigul şi noaptea sunt nedespărţite. Gethen are o iarnă albă, aspră, teribilă şi strălucitoare.

Străbaterea pădurii Tarrenpeth a durat trei zile. În ultima zi, Estraven a instalat tabăra mai devreme, ca să pună capcane. Voia să prindă nişte pesthry. Acestea sunt printre cele mai mari animale de pe Iarnă, cam de mărimea unor vulpi, ierbivore şi ovipare, cu o superbă blană gri sau albă. El însă le voia carnea, care este comestibilă. Pesthry migrează spre sud în număr mare, nu se asociază în grupuri şi se furişează atât de uşor încât n-am văzut decât două sau trei în toată pădurea, dar zăpada din luminişuri era presărată cu nenumărate urme de labe, toate îndreptate spre sud. Capcanele lui Estraven se umplură în mai puţin de două ore. El jupui şi curăţă cele şase animale, lăsă la îngheţat o parte din carne, iar din restul pregăti cina. Gethenienii nu sunt un popor de vânători, deoarece nu prea au ce să vâneze, nu există ierbivore mari, deci nici carnivore mari, exceptând mările cu fauna bogată. Ei pescuiesc şi lucrează pământul. Până atunci nu mai văzusem un băştinaş cu sânge pe mâini.

Estraven privi blănurile albe.

— Cu ce este aici, un vânător îşi poate asigura masă şi casă pentru o săptămână, rosti el. Pierdute pentru totdeauna…

Îmi întinse una, s-o ating. Era atât de moale şi deasă, încât nu puteai fi sigur când anume începeai s-o simţi sub degete. Sacii noştri de dormit, hainele şi glugile erau căptuşite cu aceeaşi blană, un izolator termic excepţional şi nespus de frumos.

— Pentru o simplă tocană, am comentat eu.

Estraven mă privi scurt, în felul lui caracteristic, şi spuse apăsat:

— Avem nevoie de proteine.

După aceea azvârli pieile. Peste noapte, russy, micii şobolani-şerpi, aveau să devoreze totul — blană, măruntaie şi oase — lingând până şi sângele de pe zăpadă.

Ca întotdeauna, Estraven avu dreptate. Un pesthry avea aproape un kilogram de carne comestibilă. În seara aceea mi-am mâncat porţia de tocană şi aş fi putut s-o înghit şi pe a lui fără să-mi dau seama. În dimineaţa următoare, când am pornit pe munte, împingeam parcă cu puteri duble.

Am urcat toată ziua. Ninsoarea slabă şi vremea kroxet - fără vânt, cu temperaturi între -17°C şi -7°C — de care beneficiasem prin Tarrenpeth, ajutându-ne să ieşim din raza probabilei urmăriri, se transformaseră într-o ploaie mizerabilă şi temperaturi peste zero grade. Acum începeam să înţeleg de ce gethenienii sunt nemulţumiţi când temperatura creşte iarna şi se bucură când coboară. În oraş, ploaia e neplăcută, iar pentru un călător poate fi o catastrofă. Toată dimineaţa ne-am chinuit cu sania pe pantele Sembensyenilor, sub o lapoviţă deasă, alternând cu rafale de ploaie rece. Până după-amiază, omătul se topise aproape complet pe coastele abrupte, transformând versanţii în kilometri de noroi şi grohotiş. Am protejat tălpicile, am montat roţile la sanie şi am continuat mai departe. În noua formă, sania era un adevărat chin, poticnindu-se, gata să se răstoarne în orice clipă. Întunericul căzu înainte de-a găsi vreun refugiu — stâncă sau peşteră — unde să ridicăm cortul şi, în ciuda precauţiilor luate, toate lucrurile se udaseră. Estraven spusese că un cort ca al nostru avea să ne adăpostească destul de confortabil pe orice fel de vreme, atât timp cât îl ţineam uscat pe dinăuntru.

— Dacă nu poţi usca sacii, pierzi prea multă căldură corporală peste noapte şi nu dormi bine. Raţiile noastre sunt prea sărace să ne permitem aşa ceva. Nu ne putem bizui pe razele soarelui ca să ne uscam lucrurile, aşa încât trebuie să le ferim.

Îl ascultasem şi fusesem la fel de scrupulos ca şi el în a îndepărta zăpada şi umezeala din cort. Rămânea să se evapore numai inevitabila umiditate cauzată de gătit, de respiraţie şi de transpiraţia noastră. Însă în noaptea aceasta totul era îmbibat de ploaie încă înainte de-a instala cortul. Ne-am înghesuit deasupra sobei şi am gătit repede o tocană din carne de pesthry, fierbinte şi aproape destul de bună pentru a compensa totul. Ignorând eforturile noastre susţinute pe povârnişuri, kilometrajul săniei arăta că parcurseserăm doar cincisprezece kilometri.

— Prima zi când am făcut sub normă, am spus.

Estraven încuviinţă şi fărâmă un os, să-i sugă măduva. Îşi scosese hainele ude şi rămăsese în cămaşă şi indispensabili, desculţ şi descheiat la gât. Mie îmi era încă prea frig ca să-mi scot haina, hiebul şi cizmele. Estraven sfărâma oasele, sigur pe el, calm şi neclintit. Părul lui lins, asemănător unei blăni, oprea apa precum penele păsărilor, pe umeri îi cădeau picături, tot aşa cum picură de pe streaşină unei case, dar nu le băga în seamă. Nu era descurajat. El aparţinea acestor locuri.

Prima porţie de carne îmi provocase crampe intestinale, şi în noaptea aceea s-au înteţit. Am rămas treaz în bezna umedă, în zgomotul ploii.

La dejun, Estraven îmi spuse:

— Ai avut o noapte grea.

— De unde ştii?

Dormise foarte profund, de abia clintindu-se, chiar atunci când ieşisem din cort. Mă privi din nou:

— Ce s-a întâmplat?

— Am diaree.

Se încruntă şi rosti imediat:

— Carnea e de vină.

— Aşa m-am gândit şi eu.

— E vina mea. Ar fi trebuit…

— Nu-i nimic.

— Poţi continua?

— Da.

Ploua întruna. Vântul vestic, dinspre mare, menţinea temperatura peste zero grade chiar şi aici, la o mie cinci sute de metri altitudine. Prin pâcla sură şi perdelele de ploaie nu puteam vedea mai departe de câteva sute de metri. Niciodată nu ridicam privirea spre pantele de deasupra. Nu se zărea decât ploaia. Ne orientam după busolă, păstrând direcţia nord pe cât ne-o permiteau ocolurile largi ale coastelor munţilor.

În sutele de mii de ani în care sfărâmase înainte şi înapoi nordul planetei, gheţarul trecuse şi peste aceşti versanţi. De-a curmezişul povârnişurilor din granit se vedeau dungi săpate adânc, lungi şi drepte, parcă zgâriate cu uriaşe dălţi paralele. Uneori puteam trage sania de-a lungul lor ca pe un drum.

Preferam să trag. Mă puteam opinti în hamuri şi munca mă încălzea. Când ne-am oprit să mâncăm, la amiază, m-am simţit ameţit şi înfrigurat, şi n-am putut mânca. Am continuat urcuşul. Ploaia cădea întruna! Cam pe la mijlocul după-amiezii, Estraven făcu popas sub o streaşină uriaşă de stâncă neagră. Instală cortul aproape înainte de a mă desprinde eu din hamuri. Îmi porunci să intru şi să mă întind.

— N-am nimic, i-am zis.

— Nu-i adevărat, a replicat. Intră!

L-am ascultat, deşi nu-mi plăcuse tonul. Când intră şi el, m-am sculat să gătesc, fiind rândul meu. În aceeaşi manieră categorică, mi-a ordonat să stau nemişcat.

— Nu trebuie să-mi porunceşti, i-am spus.

— Iartă-mă, a zis el cu acelaşi ton, rămânând cu spatele la mine.

— Să ştii că nu-s bolnav.

— N-am de unde să ştiu. Dacă nu-mi spui cinstit, trebuie să ghicesc după felul în care arăţi. Nu ţi-ai recăpătat puterile şi drumul a fost greu. Nu-ţi cunosc limitele.

— O să te anunţ când ajung la ele.

Mă irita stilul acela de superioritate. Era cu un cap mai scund decât mine şi avea un fizic mai degrabă feminin, cu grăsime subcutanata în loc de muşchi. Când trăgeam umăr la umăr, trebuia să-mi reduc pasul după al lui şi să nu-mi folosesc întreaga putere ca să nu-l dezechilibrez. Un armăsar înhămat alături de un asin…

— Deci nu mai eşti bolnav?

— Nu, bineînţeles, sunt obosit. Cum eşti şi tu…

— Da, sunt, a încuviinţat. Îmi făceam griji despre tine. Avem mult de mers.

Nu intenţionase să-şi demonstreze superioritatea. Mă crezuse bolnav, şi oamenii bolnavi trebuie să fie supuşi. Era deschis şi accepta o onestitate reciprocă, pe care era posibil să nu i-o pot oferi. La urma urmei, el nu avea standarde de bărbăţie, de virilitate, care să-i complice susceptibilitatea.

Pe de altă parte, dacă şi-ar fi putut coborî ştacheta shifgrethorului, aşa cum îmi dădusem seama că făcuse cu mine, poate că aş fi renunţat la elementele mai agresive ale mândriei mele masculine, pe care, cu siguranţă, Estraven o înţelegea tot atât de puţin pe cât înţelegeam eu shifgrethorul.

— Cât am mers azi?

Mă privi şi surâse uşor:

— Zece kilometri.

Ziua următoare am făcut doisprezece kilometri, peste încă o zi nouăsprezece, şi după altă zi am părăsit ploaia, norii şi regiunile oamenilor. Era ce-a de-a noua zi a călătoriei noastre. Ajunseserăm la aproape două mii de metri deasupra nivelului mării, pe un platou presărat cu mărturii ale mişcărilor tectonice şi vulcanismului, Dealurile de Foc ale lanţului Sembensyen. Platoul se îngusta treptat spre o vale, care se transforma într-un defileu printre culmi prelungi. Pe măsură ce ne apropiam de capătul trecătorii, norii de ploaie se destrămau. Vântul rece dinspre nord îi spulbera complet, dezgolind piscurile de deasupra coamelor din dreapta şi din stânga. Bazalt şi nea, o împestriţare de negru şi alb strălucitor sub soarele apărut brusc pe un cer azuriu. În faţa noastră, la sute de metri mai jos, aceleaşi rafale violente de vânt dezvăluiau văi întortocheate, pline cu zăpadă şi bolovani, de-a curmezişul cărora se ridica un perete uriaş din gheaţă. Înălţând privirea tot mai sus, până la vârful său, am zărit însăşi Gheaţa — gheţarul Gobrin, orbitor şi nemărginit, pierzându-se în nord, un alb pe care ochii nu-l puteau suporta.

Ici şi colo, din văile pline de sfărâmături, dintre stânci, meandre şi petice de gheaţă se înălţau proeminenţe întunecate. O formă uriaşă se ridica de pe platou până la altitudinea piscurilor între care ne aflam, iar de pe o latură a ei se desprindea, plutind, un fuior de fum lung de peste un kilometru. Hăt departe, se întrevedeau pe gheţar şi alte forme: steiuri, tancuri şi conuri negre de cenuşă. Fumul năvălea din guri fierbinţi, care se căscau la tot pasul.

Estraven rămase înhămat alături de mine, privind măreţia pustietăţii cufundate în tăcere.

— Mă bucur că am ajuns să văd aşa ceva, rosti el.

Încercam acelaşi sentiment. E minunat să ai o destinaţie spre care să călătoreşti, dar, în cele din urmă, cu adevărat importantă este călătoria în sine.

Aici, pe versanţii nordici, nu plouase. Zăpada se întindea prin defileu până în văile cu morene. Am demontat roţile, am scos protecţiile tălpicilor, ne-am pus schiurile şi am pornit… În jos, spre nord, înainte, în imensitatea cea tăcută de foc şi gheaţă, care avertiza cu majuscule alb-negre de-a curmezişul continentului: MOARTE, MOARTE, MOARTE. Sania aluneca precum un fulg, iar noi râdeam fericiţi.