Mâna stângă a întunericului

9 Estraven, Trădătorul

Legendă din estul Karhidei, istorisită în Gorinhering de Tobord Chorhawa şi înregistrată de G.A. Este binecunoscută în diferite versiuni, iar o piesă „habben", bazată pe ea, face parte din repertoriul actorilor ambulanţi din estul Kargavului.

CU MULT TIMP ÎN URMĂ, înainte de domnia lui Argaven I, care a făcut din Karhide un singur regat, exista o duşmănie de moarte între Domeniul Stok şi Domeniul Estre din Ţinutul Kerm. Cele două Domenii s-au hărţuit vreme de trei generaţii, dar vrajba nu se putea sfârşi întrucât era cauzată de pământ. În Kerm, pământul mănos era puţin şi mândria unui Domeniu o constituia lungimea hotarelor sale, iar Lorzii din Ţinutul Kerm sunt oameni mândri şi iuţi la mânie, cu umbre întunecate.

În luna Irrem, moştenitorul Lordului de Estre, schiind peste lacul Piciorul-Gheţii ca să vâneze pesthry, a ajuns pe o gheaţă subţire şi a căzut în apă. Ajutându-se cu beţele schiurilor, a izbutit sa iasă din lac, dar era într-o situaţie grea, deoarece era ud leoarcă, vremea era kurem₄ şi se apropia noaptea. Dându-şi seama că nu avea nici o şansă de a ajunge în Estre, aflat la doisprezece kilometri la deal, porni spre satul Ebos, de pe ţărmul nordic al lacului. Se lăsă noaptea, iar ceaţa coborî de pe gheţar şi se răspândi peste lac, aşa încât nu mai putea desluşi drumul. Mergea prudent, temându-se de gheaţa subţire, totuşi grăbit, deoarece frigul îi intrase în oase şi în curând n-avea să se mai poată mişca. În cele din urmă, văzu o lumină înaintea lui. Îşi zvârli schiurile, pentru că malul lacului era pe alocuri lipsit de zăpadă. Picioarele nu-l mai ascultau şi se târî cu greu către lumină. Se abătuse mult de la drumul spre Ebos. Căsuţa din care răzbătea lumina se găsea într-un desiş de copaci thore, singurii arbori din Ţinutul Kerm, care nu erau mai înalţi decât acoperişul. Estraven lovi cu pumnii în uşă şi strigă. Cineva îi deschise şi-l aduse lângă foc.

Omul care îi deschisese era singurul locuitor al căsuţei. Îl dezbrăcă pe Estraven, ale cărui haine îngheţaseră şi păreau turnate din fier, şi-l aşeză, gol-puşcă, între blănuri. Cu căldura propriului său trup îi alungă degerăturile picioarelor, mâinilor şi feţei, apoi îi dădu să bea bere fierbinte. În cele din urmă, tânărul îşi reveni şi dădu cu ochii de salvatorul său.

Era un necunoscut, la fel de tânăr ca el. Cei doi se priviră. Amândoi erau arătoşi, cu trupuri puternice şi trăsături regulate, înalţi şi oacheşi. Estraven zări focul kemmerului pe chipul celuilalt.

— Sunt Arek din Estre, spuse el.

Celălalt răspunse:

— Sunt Therem din Stok.

Atunci Estraven râse şi întrebă:

— M-ai încălzit şi m-ai readus la viaţă ca să mă ucizi, Stokven?

— Nu, răspunse gazda sa.

Îi atinse braţul cu mâna, parcă verificând dacă izgonise gerul. Sub atingere, Estraven simţi văpaia trezindu-se în el, deşi mai avea vreo două zile până la kemmer. Aşa că, o vreme, amândoi rămaseră nemişcaţi, doar mâinile atingându-li-se.

— Sunt la fel, rosti Stokven, lăsându-şi palma peste cea a lui Estraven. (Mâinile lor aveau aceeaşi lungime şi formă, deget cu deget, potrivindu-se ca palmele lipite ale aceluiaşi individ.) Nu te-am văzut până acum, continuă el. Noi suntem duşmani de moarte.

Se ridică şi înteţi focul din cămin, apoi reveni lângă Estraven.

— Suntem duşmani de moarte, încuviinţă Estraven. Aş dori să-ţi jur kemmering.

— Şi eu ţie, zise celălalt.

Şi-au jurat kemmering unul celuilalt, iar în Ţinutul Kerm, atunci ca şi acum, jurământul de credinţă nu poate fi rupt şi nici înlocuit. Noaptea aceea, a doua zi şi noaptea următoare le-au petrecut în coliba din pădure, de lângă lacul îngheţat. Dimineaţa, la colibă a sosit un grup de oameni din Stok. Unul dintre ei îl cunoştea din vedere pe Estraven. N-a rostit nici un cuvânt, ci şi-a scos cuţitul şi acolo, sub ochii lui Stokven, l-a înjunghiat pe Estraven în gât şi în piept, iar tânărul s-a prăbuşit mort peste vatra rece.

— Era moştenitorul Estrei, a spus ucigaşul.

Stokven a rostit:

— Pune-l pe sania ta şi du-l în Estre, pentru înmormântare.

Apoi s-a întors în Stok. Oamenii au plecat cu trupul lui Estraven pe sanie, dar l-au lăsat pradă fiarelor, în pădurea de thore, şi au revenit în Stok în aceeaşi seară. Therem s-a ridicat înaintea părintelui său trupesc, Lordul Harish rem ir Stokven, şi i-a întrebat:

— Aţi făcut după cum v-am cerut?

Ei au răspuns:

— Da.

— Minţiţi, le-a spus Stokven, căci nu v-aţi mai fi întors vii din Estre. Aceşti oameni mi-au nesocotit porunca şi au minţit pentru a-şi tăinui nesupunerea. Cer să fie alungaţi.

Lordul Harish a încuviinţat, şi ei au fost izgoniţi din Vatră şi din lege.

Curând după aceea, Therem şi-a părăsit Domeniul, spunând că dorea să locuiască pentru o vreme în Cetăţuia Rotherer, şi n-a mai revenit în Stok decât după un an.

În timpul acesta, cei din Domeniul Estre l-au căutat pe Arek prin munţi şi câmpii şi l-au jelit. Amarnic l-au plâns toată vara şi toată iarna, căci fusese singurul copil trupesc al Lordului lor. La sfârşitul lunii Thern, când zăpada troieneşte pe pământ, un schior a suit muntele şi i-a întins paznicului de la poarta Estrei o bocceluţă învelită în blănuri, spunând:

— Acesta este Therem, fiul fiului Estrei.

Apoi a coborât muntele, gonind ca o piatră azvârlită peste suprafaţa unei ape, şi a dispărut înainte de a fi gândit cineva să-l oprească.

În blănuri se afla un prunc, scâncind. I-au dus copilul Lordului Sorve şi i-au relatat cuvintele străinului, iar bătrânul îndurerat a văzut în micuţ pe fiul său pierdut, Arek. A poruncit ca pruncul să fie crescut ca fiu al Vetrei Dinăuntru şi să fie numit Therem, deşi numele nu fusese niciodată folosit de clanul Estre.

Copilul a crescut înalt, frumos şi puternic. Era oacheş şi tăcut, şi mulţi vedeau în el o oarecare asemănare cu dispărutul Arek. Când s-a făcut mare, Lordul Sorve l-a numit moştenitorul Estrei. Multe au fost inimile care au clocotit printre fiii-kemmering ai lui Sorve: bărbaţi puternici, în floarea vârstei, care aşteptau de mult să devină Lorzi. Ei l-au atacat pe tânărul Therem, când acesta plecase singur la vânătoare de pesthry, în luna Irrem. Era însă înarmat, şi n-a fost luat pe nepregătite. A împuşcat doi dintre fraţii-de-Vatră în ceaţa groasă de pe Piciorul-Gheţii, iar cu un al treilea s-a luptat cu pumnalul şi l-a ucis, în cele din urmă, deşi el însuşi a fost rănit adânc la piept şi la gât. Apoi rămase deasupra trupului fratelui său şi văzu că se înnopta. Pe măsură ce sângele i se scurgea prin răni, se simţea tot mai slăbit şi se gândi să meargă în Ebos să ceară ajutor, clar se rătăci prin beznă şi ajunse la pădurea de pe ţărmul răsăritean al lacului. Acolo, zărind o colibă abandonată, intră. Prea istovit ca să aprindă un foc, căzu pe pietrele reci ale pardoselii şi rămase aşa, cu rănile sângerând.

În timpul nopţii, în colibă pătrunse un bărbat. Se opri în prag şi încremeni, privindu-l pe cel care zăcea în sânge. Apoi făcu un culcuş din blănurile pe care le luase dintr-un cufăr vechi, aprinse focul, spălă rănile lui Therem şi le pansa. Când văzu că tânărul deschide ochii, îi spuse:

— Sunt Therem din Stok.

— Eu sunt Therem din Estre.

O vreme, între ei se aşternu tăcerea. După aceea, tânărul zâmbi şi zise:

— Mi-ai oblojit rănile ca să mă ucizi, Stokven?

— Nu, răspunse celălalt.

— Cum se face, întrebă Estraven, că tu, Lordul de Stoke, te afli singur în ţinutul acesta pe care ni-l disputăm?

— Vin deseori aici, replică Stokven.

Controlă pulsul tânărului, apoi îi atinse mâna, ca să-i ia temperatura, şi pentru o clipă îşi lipi palma de cea a lui Estraven. Cele două palme se potriveau, deget cu deget, ca mâinile aceluiaşi om.

— Suntem duşmani de moarte, spuse Stokven.

— Suntem duşmani de moarte, încuviinţă Estraven. Totuşi nu te-am văzut niciodată până acum.

Stokven îşi feri obrazul.

— Eu te-am văzut odată, cu mult timp în urmă. Aş dori să poată fi pace între casele noastre.

— Şi eu jur că aşa va fi, zise Estraven.

După ce şi-au jurat reciproc, n-au mai vorbit, iar rănitul a adormit. Dimineaţa, Stokven nu mai era, dar din Ebos au venit oameni care l-au purtat pe Estraven acasă, în Estre. Acolo, nimeni n-a mai îndrăznit să se împotrivească voinţei bătrânului Lord, a cărui dreptate era scrisă cu sângele a trei oameni pe gheaţa lacului, iar după moartea lui Sorve, Therem a devenit Lord de Estre. În acelaşi an, el a pus capăt vechii vrajbe, oferind jumătate din pământurile disputate Domeniului Stok. Pentru aceasta şi pentru uciderea fraţilor-de-Vatră, a fost numit Estraven Trădătorul. Totuşi numele său, Therem, continuă să fie dat copiilor din acel Domeniu.