Mâna stângă a întunericului

18 Pe Gheaţă

UNEORI, când adorm într-o odaie întunecată şi tăcută, încerc pentru o clipă iluzia minunată a regăsirii trecutului. Pânza unui cort se află deasupra feţei mele. N-o zăresc, dar o pot auzi: e un plan înclinat pe care foşneşte zăpada suflată de vânt. Nu pot vedea nimic. Lumina sobei Chabe a fost oprită şi ea rămâne-doar ca o sferă dogoritoare, o inimă de căldură. Simt umezeala şi spaţiul strâmt al sacului de dormit, aud ninsoarea şi răsuflarea imperceptibilă a lui Estraven, care doarme. Nimic altceva decât întunericul. Noi doi suntem înăuntru, odihnindu-ne la adăpost, în miezul tuturor lucrurilor. Afară, ca întotdeauna, se întinde noaptea uriaşă, singurătatea geroasă a morţii.

În asemenea momente privilegiate, alunecând în somn, ştiu fără cea mai mică umbră de îndoială care este adevăratul centru al vieţii mele, un timp care a trecut şi e pierdut, dar totuşi permanent, un moment durabil ca o inimă de căldură.

Nu pretind că am fost fericit în săptămânile acelea de tras sania peste un gheţar în toiul iernii. Mă simţeam flămând, obosit, adesea neliniştit, şi totul se înrăutăţea o dată cu trecerea zilelor. În mod sigur, nu am fost fericit. Fericirea e o problemă de raţiune, şi doar aceasta o poate dobândi. Căpătasem însă ceva ce nu poţi obţine şi nici nu poţi păstra, iar adesea nici măcar n-o poţi recunoaşte — mă refer la bucurie.

Întotdeauna mă trezeam primul, de obicei, înainte să se lumineze de ziuă. Ritmul meu metabolic depăşeşte cu puţin media getheniană, la fel ca înălţimea şi greutatea mea. În felul său scrupulos, din considerente gospodăreşti sau ştiinţifice, Estraven luase în seamă toate aceste diferenţe şi, de la început, beneficiasem de o raţie zilnică mai mare cu cincizeci de grame decât a lui. Protestele mele amuţiseră înaintea echităţii evidente a acestei împărţiri. Oricum ar fi fost distribuite, raţiile erau mici. Mi-era foame, mi-era permanent foame, mi-era tot mai foame pe zi ce trecea. Mă deşteptam din cauza foamei.

Dacă era încă întuneric, aprindeam lumina sobei şi puneam la fiert apa obţinută din gheaţa lăsată să se topească peste noapte. Între timp, Estraven începea obişnuita sa luptă aprigă şi tăcută cu somnul, de parcă ar fi înfruntat un înger. Învingând, se ridica, mă privea cu ochii împăienjeniţi, scutura din cap şi se trezea. Până ne îmbrăcam, ne încălţam şi strângeam sacii, micul dejun era gata: o cană de orsh clocotit şi un cub de gichy-michy, pe care apa fierbinte îl transformase într-un fel de chiflă mică şi îndesată. Mestecam încet, solemni, culegând orice firimitură căzută pe jos. În vreme ce mâneam, soba se răcea. O împachetam laolaltă cu cratiţa şi cănile, îmbrăcam hainele cu glugă şi mănuşile, şi ne târâm afară. În fiecare dimineaţă, resimţeam acelaşi şoc: contactul cu gerul incredibil din exterior. Dacă ieşisem deja să mă uşurez, situaţia nu se ameliora cu nimic.

Uneori ningea, alteori lumina zorilor strălucea minunată, auriu-albăstruie, peste kilometri de gheaţă, de cele mai multe ori era cenuşie.

Noaptea, luam termometrul cu noi în cort, iar când îl scoteam afară, era fascinant să vezi acul mişcându-se spre dreapta (cadranele getheniene se citesc invers decât cele terriene) atât de rapid încât nu putea fi urmărit, înregistrând căderi de zece, treizeci, patruzeci de grade, până se oprea undeva între -17° şi -50°C.

Unul dintre noi demonta şi plia cortul, iar celălalt încărca soba, sacii şi restul bagajelor pe sanie, cortul era prins deasupra şi ne puteam fixa schiurile şi hamurile. Curelele nu aveau piese metalice, însă cataramele harnaşamentului erau din aliaj de aluminiu, prea mici ca să poată fi închise cu mănuşile, şi din cauza gerului frigeau ca încinse în foc. La temperaturi sub minus treizeci de grade, trebuia să fiu foarte atent în privinţa mâinilor, mai cu seamă dacă sufla vântul, pentru că puteam degera extrem de repede. N-am avut niciodată necazuri cu picioarele — şi acesta e un lucru important într-o expediţie de iarnă, când într-o singură oră te poţi nenoroci pentru o săptămână sau pe viaţă. Estraven nu-mi ştiuse măsurile, şi încălţările pe care mi le cumpărase erau cam mari, dar o pereche suplimentară de ciorapi rezolvase problema. Ne puneam schiurile, ne înhămam cât mai repede cu putinţă, ne încordam şi trăgeam, smucind dacă tălpicile îngheţaseră în zăpadă, şi porneam.

Dacă noaptea ninsese abundent, petreceam o bună parte a dimineţii dezgropând cortul şi sania. Omătul proaspăt nu era greu de îndepărtat, deşi forma troiene impresionante în jurul nostru, singurele obstacole pe o rază de sute de kilometri, singurele forme înălţându-se deasupra gheţii.

Mergeam mereu către est, orientându-ne după busolă. Vântul sufla de obicei pe direcţia nord-sud, izbindu-ne permanent din stânga. Gluga nu reprezenta o protecţie suficientă şi purtam un soi de obrăzar, ca să-mi protejez nasul şi obrazul stâng. Cu toate acestea, într-o zi ochiul stâng mi-a îngheţat, lipindu-se, şi am crezut că o să-l pierd, chiar după ce Estraven l-a dezgheţat cu răsuflarea şi cu limba, o vreme n-am mai văzut cu el, aşa încât probabil nu-mi îngheţaseră doar genele. Când era soare, amândoi purtam ecranele protectoare getheniene, prevăzute cu fante pentru ochi, şi n-am suferit nici unul de orbire cauzată de strălucirea zăpezii. Nici n-am prea avut ocazia. După cum îmi explicase Estraven, Gheaţa tindea să menţină o zonă de presiune ridicată deasupra centrului ei, unde mii de kilometri pătraţi reflectă razele soarelui. Noi însă nu ne aflam în sectorul acela, ci la periferia lui, undeva lângă regiunea furtunilor turbulente, încărcate cu precipitaţii, care bântuiau încontinuu ţinuturile înconjurătoare. Vântul aducea vreme senină şi uscată, pe când cel nord-estic ori nord-vestic purta zăpadă sau spulbera troienele în nori orbitori, înţepători, aidoma unor furtuni de praf sau nisip. Alteori sufla la rasul gheţii, şerpuind deasupra ei şi transformând totul în alb. Sus şi jos erau totuna, nu mai exista soare sau umbre şi însăşi Gheaţa dispărea de sub tălpile noastre.

Pe la amiază ne opream şi tăiam câteva blocuri de gheaţă pentru a ne adăposti de viscol. Încălzeam apă, ca să dizolvăm un cub de gichy-michy, şi beam supa fierbinte, adăugându-i uneori zahăr, ne înhămam iarăşi şi porneam mai departe.

Evitam să vorbim în timpul mersului sau al mesei, deoarece buzele ne amorţiseră, iar când deschideam gura, gerul pătrundea înăuntru şi ne izbea dinţii, gâtlejul şi plămânii. Trebuia să ţinem gura închisă şi să respirăm pe nas, cel puţin când temperatura se situa în jur de patruzeci de grade sub zero. Când cobora mai mult, întregul proces respiratoriu se complica, fiindcă expiraţia îngheţa rapid. La orice neatenţie, ni se puteau lipi nările, şi ca să nu ne sufocăm trebuia să inhalăm pe gură aerul care tăia ca o lamă.

În anumite condiţii, congelarea instantanee a expiraţiei producea nişte trosnituri slabe, ca pocnetele unor artificii îndepărtate, însoţite de un norişor de cristale. Fiecare răsuflare era un viscol în miniatură.

Mergeam până când oboseam sau până când începea să se întunece, ne opream, instalam cortul, ancoram sania, dacă intensitatea vântului era periculoasă, şi ne pregăteam de înnoptat. Într-o zi normală, mergeam unsprezece-douăsprezece ore şi parcurgeam între douăzeci şi treizeci de kilometri.

Nu înregistram o viteză prea grozavă, dar nici condiţiile nu erau prielnice. Rareori întâlneam zăpadă, bună atât pentru schiuri cât şi pentru tălpicile saniei. Când forma o crustă subţire şi proaspăta, sania trecea prin ea; când era parţial întărită, treceau numai schiurile, dar sania se împotmolea şi ne smucea permanent îndărăt; când se întărea, vântul o aduna în dune prelungi, sastrugi, care pe alocuri aveau un metru şi jumătate înălţime. Eram nevoiţi să târâm sania peste troienele cu creste ascuţite ca lama, sau răsfrânte ca nişte cornişe, apoi s-o coborâm încet şi să repetăm operaţiunea, deoarece se părea că dunele nu erau niciodată paralele cu ruta noastră. Îmi imaginasem gheţarul Gobrin ca pe o placă unică, aidoma suprafeţei unui lac îngheţat, dar pe sute de kilometri părea mai degrabă o mare agitata care se solidificase în mod brusc.

Instalarea cortului, asigurarea tuturor obiectelor, curăţirea hainelor de zăpadă şi celelalte operaţiuni de rutină ne puneau nervii la încercare. Uneori păreau inutile. Era târziu şi frig, ne simţeam obosiţi şi ar fi fost mult mai simplu să nu mai pierdem timpul cu cortul. Îmi amintesc cât de limpede îmi părea această soluţie în unele seri şi cât de mult mă enerva insistenţa metodică a tovarăşului meu de a face totul corect şi meticulos. În asemenea momente îl uram cu o răutate ce se înălţa din moartea ascunsă în sufletul meu. Uram exigenţele lui, tiranice şi încăpăţânate, pe care mă silea să le execut în numele vieţii.

După ce terminam, puteam intra în cort şi aproape imediat regăseam o ambianţă minunată: căldura învăluitoare şi protectoare. Moartea şi frigul erau altundeva, afară.

Ura rămânea tot afară. Mâncam şi beam, apoi stăteam de vorbă. Când gerul era năprasnic, nici izolaţia excelentă a cortului nu mai putea face faţă şi atunci nu mai părăseam sacii de dormit, pe care îi apropiam cât mai mult de sobă. Pe suprafaţa interioară a pânzei cortului se forma un strat subţire de chiciură. Dacă întredeschideam uşa etanşă, valul de frig care intra se condensa instantaneu, umplând cortul cu o volbură de fulgi minusculi. Când era viscol, ace de aer îngheţat pătrundeau prin ventilaţii, în ciuda protecţiilor cu care erau prevăzute, şi o pulbere fina de nea înceţoşa aerul. În asemenea nopţi, vuietul viscolului era asurzitor şi nu puteam conversa decât lipind capetele laolaltă şi strigând. În alte nopţi era linişte, o tăcere atât de adâncă cum îmi imaginez că a existat înainte de formarea stelelor, sau cum va domni după ce va pieri totul.

La o oră după cină, Estraven reducea puterea sobei, dacă condiţiile erau suportabile, şi stingea lumina. În acelaşi timp, murmura o minunată rugăciune de invocare, singurele cuvinte ritualice din Handdara pe care le-am învăţat. „Lăudate fie Întunericul şi Creaţia neterminată", spunea el, apoi se făcea beznă. Dormeam. Dimineaţa o luam de la capăt.

Am luat-o de la capăt de cincizeci de ori.

Estraven îşi continua jurnalul, deşi de când ajunseserăm pe Gheaţă consemna numai datele meteo şi distanţa parcursă. Ocazional, menţiona propriile-i gânduri sau fragmente din conversaţiile noastre, nimic însă din discuţiile mai profunde, care umpluseră perioada dintre cină şi somn în multe dintre serile primei luni pe Gheaţă, când aveam încă suficientă energie să vorbim, sau din zilele în care viscolul ne obligase să rămânem în cort. Îi spusesem că nu eram oprit, dar nici încurajat să folosesc limbajul paraverbal pe o planetă care nu făcea parte din Alianţă, şi-l rugasem să nu destăinuie ce învăţase, cel puţin până urma să prezint situaţia colegilor mei de pe navă. El încuviinţase şi se ţinuse de cuvânt. N-a spus şi nici n-a scris nimic despre conversaţiile noastre tăcute.

Graiul telepatic era singurul lucru pe care i-l puteam oferi lui Estraven din toată civilizaţia mea, din lumea aceea străină care-l interesa atât de mult. I-o puteam descrie, puteam vorbi oricât despre ea, dar altceva n-aveam ce să-i dau. La urma urmei, era posibil ca telepatia să fie singurul lucru important pe care să-l aducem pe Iarnă. Nu pot afirma totuşi că recunoştinţa constituia motivul pentru care încălcăm Legea Embargoului Cultural.

Nu-mi achitam datoria faţă de Estraven. Astfel de datorii rămân deschise. Pur şi simplu, noi doi ajunseserăm în punctul în care împărţeam tot ceea ce merita împărţit.

Cred că se va demonstra posibilitatea contactului sexual între gethenienii bisexuaţi şi hainishii unisexuaţi, deşi un asemenea contact ar fi, inevitabil, steril. Rămâne de văzut… Estraven şi cu mine am dovedit un aspect poate ceva mai subtil. Momentul critic al problemelor noastre sexuale a avut loc la începutul călătoriei, în a doua noapte pe Gheaţă. Trudisem toată ziua, înaintând cu greu şi ocolind deseori, în regiunea accidentată şi presărată cu crevase din estul Dealurilor de Foc. Seara eram extenuaţi, dar mulţumiţi, convinşi că în curând în faţa noastră se va deschide un drum bun. Dar după cină, Estraven devenise tăcut, retezându-mi orice încercare de dialog. În cele din urmă, după un astfel de refuz am rostit:

— Harth, dacă am spus iarăşi ceva greşit, te rog să mă corectezi.

El rămăsese tăcut.

— Probabil am făcut o greşeală de shifgrethor. Iartă-mă, nu pot învăţa. Niciodată n-am priceput cu adevărat înţelesul cuvântului.

— Shifgrethor? Vine de la o denumire veche pentru umbră. Am tăcut amândoi o vreme, apoi el mă privise direct, cu ochi blânzi. În lumina roşiatică, faţa lui era la fel de gingaşă, vulnerabilă şi distantă ca a unei femei care te priveşte pierdută în gânduri, fără să vorbească.

Atunci am văzut iarăşi, şi pentru totdeauna, ceea ce mă temusem să accept şi mă prefăcusem că nu văd la el. Era în aceeaşi măsură femeie şi bărbat. Orice nevoie de a explica motivele acestei nelinişti dispărură o dată cu însăşi neliniştea. În cele din urmă, nu-mi rămăsese decât să-l accept ca atare. Până atunci îl respinsesem, îi refuzasem propria realitate. Fusese îndreptăţit să spună că el, singura persoană de pe Gethen care credea în mine, era unicul gethenian în care nu mă încredeam. Deoarece numai el mă acceptase pe de-a întregul drept fiinţă omenească şi-mi acordase prietenia şi totala loialitate, cerându-mi în schimb o recunoaştere egală. Eu i-o refuzasem. Mă temusem. Nu voisem să-mi ofer încrederea şi prietenia unui bărbat care era în acelaşi timp femeie.

Îmi explicase, rigid şi concis, că se afla în kemmer şi încercase să mă evite, în măsura în care unul dintre noi îl putea evita pe celălalt.

— Nu trebuie să te ating, rostise cu glas înăbuşit, ferindu-şi privirea.

— Înţeleg, i-am spus. Sunt cu totul de acord.

Mi se părea, şi cred că şi el gândea la fel, că din tensiunea sexuală existentă între noi, identificată acum şi înţeleasă, creştea brusc uriaşa încredere în prietenia noastră — o prietenie de care aveam nevoie amândoi în surghiunul dublu şi care, deja dovedită în zilele şi nopţile călătoriei, putea fi numită, acum şi mai târziu, dragoste. O dragoste provenită însă din diferenţele dintre noi, nu din afinităţi şi asemănări, care constituia singura punte peste ceea ce ne despărţea. Pentru noi, un contact sexual ar fi însemnat o altă întâlnire între doi străini. Ne atinseserăm în unicul mod în care ne puteam atinge. Nu merseserăm mai departe. Nu ştiu dacă făcuserăm bine.

Am continuat să vorbim în noaptea aceea şi-mi amintesc că nu-mi fusese uşor să-i răspund coerent atunci când mă întrebase cum sunt femeile. Câteva zile, amândoi am fost oarecum distanţi şi precauţi unul faţă de celălalt. La urma urmei, o dragoste profundă între două persoane implică puterea şi posibilitatea de a răni adânc. Până în seara aceea, nu mă gândisem niciodată că l-aş putea răni pe Estraven.

Acum când barierele erau înlăturate, limitarea relaţiei şi înţelegerii noastre mi se părea intolerabilă. Peste vreo trei zile, după cină — un meniu special, păsat de kadik cu zahăr, pentru celebrarea unei etape de treizeci şi doi de kilometri — i-am spus lui Estraven:

— Astă-primăvară, când am cinat împreună în Colţul Roşu, te-ai arătat interesat să afli mai multe despre limbajul paraverbal.

— Da, aşa a fost.

— Doreşti să încerci să-l înveţi?

— "Vrei să mă prinzi când mint, a izbucnit el în râs.

— Dacă m-ai minţit vreodată, asta s-a întâmplat demult, şi în altă ţară.

Era o persoană onestă, dar arareori directă. Cuvintele mele l-au mişcat şi-a răspuns:

— S-ar putea ca în altă ţară să-ţi fi spus alte minciuni. Crezusem însă că n-ai voie să-i înveţi ştiinţele minţii pe… băştinaşi până ce nu se alătură Ecumenului.

— Nu-i o interdicţie. Pur şi simplu, nu se obişnuieşte. Eu o voi face însă, dacă doreşti. Şi dacă pot. Nu sunt un Educator.

— Există deci profesori speciali?

— Da. Nu şi pe Alterra, unde sensibilitatea înnăscută e foarte frecventă şi se spune că mamele comunică cu fătul din pântec. Nu ştiu ce răspunde pruncul. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi, aşa cum se procedează cu o limbă străină. Sau cu limba maternă, dar însuşită foarte târziu.

Cred că Estraven a înţeles motivul pentru care mă ofeream să-l învăţ şi dorea foarte mult să reuşească. Am făcut o încercare. M-am străduit să-mi amintesc cum anume fusesem educat, la doisprezece ani. I-am spus să-şi golească mintea de orice gând. A făcut-o fără dificultate, mult mai rapid şi mai bine decât reuşisem eu vreodată, la urma urmei, era un adept Handdara. Apoi i-am transmis un mesaj, cât am putut mai limpede. Nici un rezultat. Am încercat din nou. Deoarece nu poţi vorbi cu mintea până nu ţi s-a vorbit în acelaşi mod şi potenţialul telepatic n-a fost sensibilizat printr-o reacţie clara, eu trebuia să ajung primul la el. M-am străduit o jumătate de oră, până când mi-am simţit creierul obosit. Estraven părea deprimat.

— Crezusem că-mi va fi uşor, mi-a mărturisit.

Eram amândoi istoviţi şi n-am mai încercat în seara aceea.

Următoarele strădanii n-au avut mai mult succes. Am căutat să-i vorbesc cu mintea în timpul somnului, amintindu-mi ce-mi spusese Educatorul despre apariţia „visurilor-mesaje" la popoarele pretelepate, dar n-am reuşit.

— Poate că rasa mea n-are capacitatea asta, mi-a zis. Există destule zvonuri şi aluzii care să dea speranţe, totuşi eu nu cunosc nici un caz de telepatie dovedită în rândul nostru.

— Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu terrienii, vreme de mii de ani. Existau câţiva Senzitivi înnăscuţi, însă ei nu-şi înţelegeau harul şi nu aveau cu cine comunica. Restul deţineau aptitudini latente, în cel mai fericit caz. Exceptându-i pe cei înzestraţi din născare, capacitatea respectivă, deşi are un fundament fiziologic, e de natură psihologică, fiind un produs al culturii, un efect secundar al utilizării minţii. Copiii, handicapaţii, membrii unor societăţi neevoluate sau în declin n-o pot folosi. În primul rând este necesar un anumit nivel de complexitate mentală. Nu poţi obţine aminoacizi din atomi de hidrogen. Mai întâi au loc multe alte reacţii complexe. Este o situaţie similară. Gândirea abstractă, diversele interacţiuni sociale, adaptările culturale, perceperea etică şi estetică — toate acestea trebuie să ajungă la un anumit nivel înainte să se poată face conexiunile, înainte să poată fi măcar atins potenţialul.

— Poate că noi, gethenienii, n-am ajuns încă la nivelul acela.

— L-aţi depăşit de mult. Mai intervine însă şi şansa. Ca şi în producerea aminoacizilor… sau, ca să trecem cu analogiile în plan cultural — nu sunt altceva decât paralelisme, dar pot fi revelatoare — utilizarea tehnicilor experimentale, concrete, în ştiinţă. În Ecumen există popoare cu o cultură înaltă, care au o societate complexă, cu realizări de vârf în domeniile filosofiei, artei şi eticii, dar care n-au învăţat niciodată să determine cu precizie greutatea unei pietre. Desigur, pot învăţa, doar că n-au făcut-o vreme de o jumătate de milion de ani… Există rase care nu cunosc absolut deloc matematicile superioare, care n-au depăşit cele patru operaţii aritmetice. Ele sunt perfect capabile să înţeleagă analiza matematică, însă n-o fac şi nici n-au făcut-o. De fapt, propriul meu neam — terrienii — a învăţat abia acum vreo trei mii de ani să-l utilizeze pe zero. (Amănuntul acesta îl făcu pe Estraven să clipească.) Iar în privinţa gethenienilor, am continuat, sunt curios dacă noi, ceilalţi membri ai Ecumenului, ne vom descoperi talentul Prezicerii — considerând că el reprezintă o părticică din evoluţia minţii — în cazul în care ne veţi învăţa tehnicile respective.

— O consideri o ştiinţă utilă?

— Prevestirea viitorului? Bineînţeles!

— Ca s-o poţi practica, trebuie mai întâi să te convingi de inutilitatea ei.

— Handdara ta mă fascinează, Harth, totuşi din când în când mă întreb dacă nu-i pur şi simplu paradoxul ridicat la stil de viaţă…

Am încercat din nou graiul mintal. Niciodată până atunci nu mai emisesem în mod repetat spre un non-receptor. Experienţa nu era plăcută. Mă simţeam ca un ateu care se roagă. În cele din urmă, Estraven căscă şi spuse:

— Sunt surd, surd ca o piatră. Mai bine ne-am culca.

Am încuviinţat. Estraven a stins lumina, murmurând scurta lui rugă la adresa întunericului, ne-am afundat în saci şi, într-un minut sau două, el alunecă în somn tot aşa cum un înotător alunecă în apa neagră. Îi simţeam somnul de parcă ar fi fost al meu. Legătura empatică exista şi i-am vorbit din nou în minte, somnoros, rostindu-i numele: Therem!

Se sculă brusc în capul oaselor, şi glasul lui răsună puternic în beznă:

— Arek! Tu eşti?

Nu. Sunt Genly Ai. Îţi vorbesc cu mintea.

Răsuflarea i se opri. Tăcere. Bâjbâi pe lângă sobă, aprinse lumina şi mă privi cu ochii săi negri plini de spaimă.

— Am visat, îmi spuse. Mi se părea că sunt acasă…

— M-ai auzit vorbindu-ţi în minte.

— Mi-ai spus… Era fratele meu. Vocea lui am auzit-o. El e mort. Mi-ai spus… mi-ai spus Therem? Eu… Este mai teribil decât crezusem.

Scutură din cap, aşa cum face cineva ca să-şi ajunge un coşmar, apoi îşi îngropă faţa în palme.

— Harth, iartă-mă…

— Nu. Spune-mi pe nume. Dacă-mi poţi vorbi în minte cu glasul unui mort, atunci îmi poţi spune pe nume! Oare el mi-ar fi zis „Harth"? Acum înţeleg de ce graiul acesta al minţii nu poate tăinui minciuna. E ceva teribil… Bine! Bine, vorbeşte-mi din nou.

— Aşteaptă.

— Nu. Dă-i drumul!

Ţintuit de privirea lui aprigă şi înspăimântată, i-am spus:

Therem, prietene, între noi nu există nimic care să aducă teama.

Continua să mă fixeze, aşa încât am crezut că nu înţelesese, dar apoi rosti:

— Ba da. După o vreme, controlându-se, adăugă calm: Ai vorbit în karhidish.

— Aşa fac tot timpul.

— Ştiu, ai spus că vor fi cuvinte… Totuşi îmi imaginasem… un fel de înţelegere intuitivă…

— Empatia este altceva, deşi există unele conexiuni. În seara asta, ea ne-a făcut legătura. Dar în telepatie, centrii vorbirii din creier sunt activaţi, ca şi…

— Nu, nu, nu! Explicaţiile, mai târziu. De ce vorbeşti cu vocea fratelui meu?

Glasul îi era încordat.

— Nu-ţi pot răspunde, pentru că nu ştiu. Povesteşte-mi despre el.

— Nusuth… Fratele meu bun, Arek Harth rem ir Estraven, era cu un an mai mare ca mine. Ar fi fost Lord de Estre. Noi… Eu am plecat de-acasă pentru binele lui. A murit acum paisprezece ani.

O vreme, amândoi am rămas tăcuţi. Nu puteam şti, nici întreba ce se afla înapoia cuvintelor lui. Îl costase prea mult să le spună şi pe acelea.

Într-un târziu, am rostit:

— Vorbeşte-mi cu mintea, Therem. Spune-mi pe nume.

Ştiam c-o putea face, legătura exista — cum spuneau experţii, eram în consonanţă — şi el nu cunoştea deocamdată cum să ridice bariere în mod voluntar. Dacă aş fi fost un Ascultător, l-aş fi putut auzi gândind.

— Nu, îmi răspunse. Niciodată. Nu încă…

Totuşi nici un fel de şoc, uimire sau teroare nu puteau înfrâna spiritul acela însetat, iscoditor. După ce stinsese din nou lumina, l-am auzit deodată bâlbâindu-se în mintea mea: …Genry…

Nici în limbajul paraverbal nu-l putea pronunţa pe „l".

I-am răspuns imediat. În întuneric, a scos un sunet nearticulat, de teamă amestecată cu o undă de satisfacţie.

— Gata, gata, spuse cu glas tare. După o vreme, am adormit amândoi.

Nu i-a fost niciodată uşor. Deţinea aptitudinea respectivă şi o putea dezvolta, însă îl tulbura în mod profund şi n-o putea accepta ca atare. Învăţă rapid să înalţe bariere, dar sunt sigur că nu avea încredere în ele. Poate că toţi am fost aşa atunci când primii Educatori s-au întors de pe Lumea lui Rokanon, cu secole în urmă, învăţându-ne „Ştiinţa Supremă". Poate că gethenienii, fiind compleţi în sine, simt limbajul telepatic ca pe o violare a întregului, o încălcare a integrităţii greu de tolerat de către ei. Poate că aici juca un rol chiar caracterul lui Estraven, sincer, dar şi rezervat, fiecare cuvânt al său provenea dintr-o tăcere tot mai adâncă. Îmi auzea glasul minţii vorbindu-i precum cel al unui mort, fratele său. Nu ştiam ce relaţii — în afara dragostei şi a morţii — existaseră între ei, dar ştiam că oricând îi vorbeam cu gândul, ceva din el se înfiora de parcă atingeam o rană. Apropierea mentală stabilită între noi era cu adevărat o legătura, însă una gravă şi neclară, care, fără să admită mai multă lumină (aşa cum mă aşteptasem), arăta mai degrabă o extindere a întunericului.

Zile în şir, am continuat să înaintăm spre est, peste câmpia de gheaţă. Jumătatea timpului planificat înainte de plecare, a treizeci şi cincea zi, Odorny Anner, ne-a găsit încă departe de jumătatea distanţei. Kilometrajul săniei arăta că parcurseserăm şase sute patruzeci de kilometri, însă probabil numai trei sferturi din aceştia reprezentau un progres real şi puteam doar estima cât mai rămăsese. Irosiserăm timp, efort şi provizii în îndelungata strădanie de a urca pe Gheaţă. Estraven nu era la fel de îngrijorat ca mine de sutele de kilometri ce ne aşteptau.

— Sania s-a uşurat, spunea el. Către sfârşit, va fi şi mai uşoară. Şi dacă va fi nevoie vom putea reduce raţiile. Să ştii că până acum am mâncat foarte bine.

Crezusem că era ironic, dar nu-l cunoşteam îndeajuns.

În ziua a patruzecea şi în cele două care i-au urmat, am fost opriţi de viscol. În lungile ore în care am zăcut în cort ca doi beţivi, Estraven a dormit aproape permanent şi n-a mâncat nimic, deşi a băut orsh sau apă îndulcită cu zahăr la ora meselor. Insista ca eu să mănânc, dar numai jumătăţi de raţii.

— N-ai experienţa flămânzirii, mi-a spus.

M-am simţit umilit.

— Şi o ai tu… Lord de Domeniu şi prim-ministru…?

— Genry, noi practicăm flămânzirea până devenim experţi. Am fost învăţat cum să suport foamea, atât în copilărie, în căminul din Estre, cât şi în Cetăţuia Rotherer de către Handdara. E drept că în Erhenrang mi-am cam pierdut antrenamentul, dar am exersat în Mishnory… Te rog, ascultă-mă, prietene, ştiu ce fac.

L-am ascultat.

Am continuat să mergem alte patru zile foarte geroase, niciodată cu temperaturi peste -30°C, apoi viscolul a reînceput, biciuindu-ne feţele dinspre est. După două minute, zăpada spulberată era atât de deasă încât nu-l puteam zări pe Estraven, aflat la doi metri de mine. Mă întorsesem cu spatele la el, încercând să-mi recapăt răsuflarea înaintea crivăţului care mă orbea şi mă sufoca, iar peste un minut, când am privit, dispăruseră şi el, şi sania. Nu mai exista nimic. Am făcut câţiva paşi spre locul în care se aflaseră, bâjbâind orbeşte cu mâinile. Eram surd şi singur într-un univers unde văzduhul era o materie solidă, alcătuită din grăunte înţepătoare. M-am speriat şi m-am împleticit înainte, răcnind disperat în minte: Therem!

Mi-a răspuns imediat, îngenuncheat chiar lângă mine:

— Vino să mă ajuţi la cort.

L-am ajutat, fără să-i povestesc despre clipa aceea de panică. Nu era nevoie. Viscolul a durat două zile. Deja pierduserăm cinci zile şi n-aveau să fie ultimele. Nimmer şi Anner sunt lunile marilor viforniţe.

— Le micşorăm tot mai mult, nu-i aşa? am comentat într-o seară, pe când măsurăm raţia de gichy-michy, ca s-o pun la fiert.

Estraven m-a privit. Pe chipul său lătăreţ, cu trăsături ferme, umbrele adânci de sub pomeţi arătau cât de mult slăbise, ochii îi erau afundaţi în orbite, iar buzele arse de vânt şi crăpate. Dumnezeu ştie cum arătam eu, dacă el era aşa. Îmi zâmbi.

— Cu noroc vom reuşi, fără noroc nu.

Aşa spusese de la început. În ciuda temerilor mele, în ciuda senzaţiei că mă avântasem într-o încercare disperată, eu nu fusesem destul de realist ca să-l cred. Chiar şi acum mă gândeam: „Totuşi am tras atât de tare…"

Însă Gheaţa nu ştia asta. De ce ar fi ştiut-o? Proporţiile trebuie respectate.

— Cum stai cu norocul, Therem? am întrebat în cele din urmă.

Nu a zâmbit. Nici n-a răspuns. Abia mai târziu a vorbit:

— M-am gândit la toate astea, acolo jos.

Pentru noi, acolo jos însemna sudul, lumea de sub nivelul calotei glaciare, regiunea pământului oamenilor, drumurilor, oraşelor, a tot ceea ce devenise greu de imaginat că ar exista cu adevărat.

— În ziua în care am plecat din Mishnory, continuă el, i-am scris regelui despre tine. I-am comunicat ce aflasem de la Shusgis: că urma să fii trimis la Ferma Pulefen. În momentul acela, nu eram sigur asupra intenţiilor mele, acţionasem intuitiv. De atunci, am tot analizat posibilele urmări. S-ar putea întâmpla ca regele să întrevadă o ocazie de a-şi spori shifgrethorul. Tibe îl va sfătui să n-o facă, dar Argaven va fi deja plictisit de el şi ar fi posibil să-i ignore sfatul. Va întreba: „Unde e Trimisul, oaspetele Karhidei?". Mishnory va minţi: „Din nefericire a murit astă toamnă, de friguri galbene." „Atunci de ce ne-a informat ambasada noastră că se află la Ferma Pulefen?" „Nu este acolo, puteţi verifica." „Nu, nu, nici nu poate fi vorba, îi credem pe cuvânt pe Comensualii din Orgoreyn…" Iar la câteva săptămâni după acest dialog, Trimisul apare în nordul Karhidei, evadat din Ferma Pulefen. Consternare în Mishnory, indignare în Erhenrang. Ştirbirea prestigiului Comensualilor, prinşi cu minciuna. Tu, Genry, vei fi o comoară, fratele-de-Vatră dispărut al regelui, pentru o vreme… Va trebui să-ţi chemi Nava Stelară imediat ce ţi se oferă ocazia. Adu-ţi tovarăşii în Karhide şi îndeplineşte-ţi misiunea, înainte ca Argaven să-şi dea seama că eşti un inamic potenţial, înainte ca Tibe sau alt consilier să-l sperie din nou, exploatându-i nebunia. Dacă face un târg cu tine, îl va respecta. A-l încălca înseamnă să-şi încalce propriul shifgrethor. Regii Harge îşi ţin cuvântul. Dar trebuie să acţionezi rapid şi să cobori nava cât mai iute.

— Aş face-o, dacă aş primi cel mai mărunt semn de acceptare.

— Nu, iartă-mă că-ţi dau sfaturi, dar nu trebuie să aştepţi aşa ceva. Cred că atât tu cât şi nava veţi fi primiţi cu braţele deschise. Karhide a fost extrem de umilită în ultima jumătate de an. Îi vei oferi lui Argaven posibilitatea de-a răsturna situaţia.

— Bine. Dar tu, între timp…

— Eu sunt Estraven Trădătorul. N-am absolut nimic de-a face cu tine.

— La început.

— La început, încuviinţă el.

— Vei putea să te ascunzi dacă, la început, vor exista pericole?

— Ah, da, cu siguranţă.

Am cinat. Mâncatul reprezenta o acţiune importantă şi ne absorbea atât de mult încât nu vorbeam niciodată în timpul meselor. Regula se aplica acum în forma ei cea mai draconică, poate chiar cea originală, în care nu se rostea nici un cuvânt până nu dispărea şi ultima firimitură. După aceea, Estraven spuse:

— Sper că am intuit bine… O să… o să mă ierţi…?

— Pentru că mi-ai oferit un sfat în mod direct? am întrebat, căci începusem în sfârşit să înţeleg anumite lucruri. Bineînţeles că te iert, Therem. Cum te poţi îndoi de aşa ceva? Nu ştii că eu n-am un shifgrethor pe care să-l apăr?

Ultimele cuvinte îl amuzară, deşi continua să fie îngândurat. În cele din urmă, vorbi:

— De ce ai venit singur… de ce ai fost trimis singur? Totul continuă să depindă de coborârea acelei nave. De ce s-a ales o variantă atât de dificilă pentru noi toţi?

— Acesta e obiceiul Ecumenului, care se bazează pe motive bine întemeiate. Deşi încep să mă întreb dacă le-am înţeles vreodată cu adevărat. Crezusem că am venit singur pentru binele vostru, că sunt în mod deliberat vulnerabil, pentru ca să nu pot constitui o ameninţare, să nu pot modifica un echilibru. Nu e o invazie, ci doar un mesaj. Dar nu numai atât. Singur, nu pot schimba lumea voastră, dar pot fi schimbat de către ea. Singur, trebuie să ascult, nu doar să vorbesc. Singur, relaţia pe care o voi stabili în cele din urmă, dacă o voi stabili, nu este impersonală şi strict politică, ci individuală, personală şi, în acelaşi timp, mai complexă decât una politică. Nu este de genul Noi şi Ei, nici Eu şi El/Ea, ci Eu şi Tu. Nu-i o relaţie politică, nici pragmatică, ci mistică. Într-un anumit fel, Ecumenul nu reprezintă o grupare politică, ci una mistică. Consideră că în orice acţiune, începutul şi scopul final sunt cele mai importante. Doctrina ecumenică este reversul celei care afirmă că scopul scuză mijloacele. De aceea, foloseşte căi subtile, lente şi aparent stranii, riscante, tot aşa cum procedează şi evoluţia, care până la un anumit punct a constituit modelul… Atunci, pentru binele vostru sunt singur aici? Ori pentru binele meu? Nu ştiu. Da, situaţia e dificilă. Te-aş întreba însă de ce gethenienii nu s-au gândit niciodată să inventeze vehicule aeriene? Un avion mic ne-ar fi scutit pe amândoi de multe necazuri!

— Cum ar gândi vreodată un om întreg la minte că ar putea zbura? replică Estraven. Un răspuns corect pe o planetă unde nu există creaturi înaripate, unde nici chiar îngerii Sfintei Ierarhii Yomesh nu zboară, ci doar plutesc, fără de aripi, coborând spre pământ ca o ninsoare lină sau ca seminţele purtate de vânt pe această lume în care nu cresc florile.

Spre mijlocul lui Nimmer, după viscole şi geruri năprasnice, am pătruns într-o regiune de calm. Zona de furtuni rămăsese acolo jos, hăt în sudul nostru, iar noi, „între zidurile viscolului", nu vedeam decât un cer înnorat, imobil. La început, stratul de nori fusese subţire, difuzând o lumină egală ca intensitate şi fără nici o sursă, reflectată atât de nori cât şi de zăpadă, de jos şi de sus. Peste noapte, vremea se schimbase. Strălucirea dispăruse fără a lăsa ceva în loc. Am ieşit din cort, păşind în Neant. Sania şi cortul erau acolo, Estraven stătea lângă mine, dar nici el şi nici eu nu proiectam vreo umbră. Peste tot, de jur-împrejur, era o lumină mată. Când am călcat pe neaua care a trosnit, nici o umbră n-a dezvăluit urma paşilor. Înapoia noastră nu rămânea nimic. Sania, cortul, el, eu — atât. Nici soare, nici cer, nici orizont, nici lume. Un vid alb-cenuşiu, în care parcă pluteam. Iluzia era atât de puternică încât am avut probleme să-mi menţin echilibrul. Urechea mea internă era obişnuită să aibă o confirmare vizuală în privinţa poziţiei ocupate, acum însă nu recepţiona absolut nimic. La fel de bine puteam să fiu orb. Am încărcat sania fără probleme, dar când am început să tragem n-am avut nimic în faţă, nimic la care să privim, nimic să atingă ochiul, şi treptat senzaţia de neplăcere de la început deveni obositoare. Schiam pe o suprafaţă bună de zăpadă, fără sastrugi şi solidă — asta era sigur — pe o grosime de două mii de metri. Ar fi trebuit să batem recordul de distanţă. Dar încetineam întruna, bâjbâind pe un şes complet neted, şi trebuia să facem un puternic efort de voinţă ca să menţinem pasul normal. Cea mai mică neregularitate a terenului o resimţeam ca pe o zguduitură, aşa cum se întâmplă pe scări, atunci când urci o treaptă neaşteptată sau când te pregăteşti să cobori o treaptă de fapt inexistentă, căci n-o puteam zări din timp. Nu existau umbre care să ne-o arate. Schiam orbeşte, cu ochii larg deschişi. Am mers aşa zile întregi şi am început să scurtăm etapele, deoarece după-amiezile eram amândoi asudaţi şi tremuram de încordare şi oboseală. În mod incredibil, duceam dorul ninsorii şi al viscolului, însă în fiecare dimineaţă, ieşeam din cort în Neant — starea albă pe care Estraven o numea „ne-umbră".

La amiaza unei zile, Odorny Nimmer, a şaizeci şi una zi a călătoriei, albeaţa mată din jurul nostru a început să vibreze şi să se destrame. Am crezut că ochii îmi jucau vreo festă, aşa cum păţisem de câteva ori, şi n-am acordat prea mare atenţie mişcărilor vagi şi lipsite de noimă ale văzduhului, până ce, pe neaşteptate, am întrevăzut chiar deasupra capului un soare micuţ, palid, spectral. Coborând privirea, am zărit drept în faţă o formă uriaşă, întunecată, apărând din Neant şi năpustindu-se spre noi. Tentacule negre se zvârcoleau în sus, pipăind prin văzduh. M-am oprit brusc, făcându-l pe Estraven să derapeze, deoarece eram înhămaţi umăr la umăr.

— Ce-i asta?

El privi silueta întunecată şi monstruoasă, ascunsă în ceţuri, şi în cele din urmă spuse:

— Tancurile… Trebuie să fie Tancurile Esherhoth.

Apoi a pornit mai departe. Ne găseam la mulţi kilometri depărtare de formele acelea, despre care crezusem că sunt la o aruncătură de băţ. „Vremea albă" s-a transformat într-o pâclă deasă şi joasă, care apoi a dispărut, şi cu puţin înaintea apusului am putut vedea limpede: nunatakuri — piscuri gigantice de stâncă, erodate şi ciupite — ridicându-se de sub gheaţă, arătându-se aşa cum aisbergurile se arată deasupra mării, munţi înecaţi şi îngheţaţi, morţi de o eternitate.

Dacă ne puteam baza pe harta prost desenată, singura noastră călăuză, ne aflam în nordul rutei celei mai scurte. A doua zi, pentru prima dată, am cotit puţin către sud.