Mâna stângă a întunericului

14 Evadarea

CÂND OBSLE şi Yegey au părăsit oraşul, iar portarul lui Slose mi-a refuzat accesul, am înţeles că sosise momentul să apelez la duşmani, fiindcă de la prieteni nu mai aveam ce aştepta. M-am dus la Comisarul Shusgis şi l-am şantajat. Neavând suficienţi bani ca să-l pot cumpăra, am fost nevoit să-mi irosesc reputaţia. Printre perfizi, numele trădătorului este un capital în sine. I-am spus că mă aflam în Orgoreyn ca agent al Facţiunii Nobililor din Karhide, care plănuia asasinarea lui Tibe, iar el îmi fusese desemnat drept contactul Sarf. Dacă refuza să-mi dea informaţia necesară, aveam să le transmit prietenilor din Erhenrang că era agent dublu, în serviciul Facţiunii Comerţului Liber, iar vestea aceea urma să ajungă, cu siguranţă, la urechile Sarfului. Prostovanul m-a crezut. Mi-a spus destul de repede tot ce voiam să aflu, ba chiar m-a întrebat dacă se procedase bine.

Nu mă găseam în pericol imediat din partea prietenilor mei, Obsle, Yegey şi ceilalţi. Ei îşi cumpăraseră liniştea, sacrificându-l pe Trimis, şi se bizuiseră pe faptul că nu le-aş fi făcut necazuri. Până nu mă dusesem la Shusgis, nimeni din Sarf, cu excepţia lui Gaum, nu mă considerase demn de luat în seamă, dar acum aveau să mă urmărească îndeaproape. Trebuia să-mi închei afacerile şi să dispar. Deoarece nu puteam să expediez un mesaj în Karhide, scrisorile fiind controlate, iar telefoanele şi comunicaţiile radio interceptate, m-am dus pentru prima oară la Ambasada Regală. Acolo lucra Sardon rem ir Chenewich, pe care-l cunoscusem destul de bine la Curte. A acceptat imediat să-i trimită lui Argaven un mesaj în care să explice ce se întâmplase cu Trimisul şi unde avea să fie întemniţat. Eram convins că Chenewich, o persoană inteligentă şi cinstită, va transmite mesajul fără să fie interceptat, dar nu puteam şti ce va înţelege sau ce va face regele. Voiam ca el să capete informaţia respectivă, în cazul în care Nava Stelară a lui Ai apărea pe neaşteptate dintre nori. Pe atunci încă mai speram că luase legătura cu echipajul ei înainte de a fi arestat de Sarf.

De data asta eram în pericol, iar dacă fusesem observat intrând în ambasadă, pericolul se dubla. De acolo am plecat direct la portul de caravane din Southside şi, înainte de amiaza aceleiaşi zile, Odstreth Susmy, am părăsit Mishnory tot aşa cum venisem, ca hamal pe o luntre. Deţineam asupra mea permisele vechi, puţin modificate ca să se potrivească meseriei. În Orgoreyn e riscant să falsifici actele, întrucât ele sunt inspectate de cincizeci şi două de ori pe zi, dar asumarea riscurilor nu reprezintă o raritate şi vechii mei camarazi din Insula Peştilor îmi arătaseră câteva trucuri. Deşi mă chinuia faptul că purtam un nume fals, nimic altceva nu m-ar fi putut salva sau transporta peste Orgoreyn până la coasta Mării Vestice.

Pe când caravana hurducăia peste podul Kunderer şi ieşea din Mishnory, gândurile mele se îndreptau către vest, toamna preda ştafeta iernii şi trebuia să ajung la destinaţie cât aş mai fi putut face ceva, înainte ca drumurile să fie închise circulaţiei rapide. Văzusem o Fermă de Voluntari în Komsvashom când lucrasem în Administraţia Văii şi discutasem cu foştii deţinuţi. Acum, cele văzute şi auzite mă obsedau. Trimisul, atât de vulnerabil în faţa frigului încât purta o haină la temperaturi sub zero grade, n-avea să supravieţuiască iernii din Pulefen. Trebuia să mă grăbesc, dar caravana mă purta lent, trecând de la o aşezare la alta, pendulând de la nord la sud, încărcând şi descărcând, astfel că abia după o jumătate de lună am ajuns în Ethwen, la gura râului Esagel.

În Ethwen am avut noroc. Discutând cu nişte oameni din Tranzit, am aflat despre vânătorii de blănuri autorizaţi, care colindau pe râu din amonte în aval, cu sănii ori bărci cu tălpice, traversând pădurea Tarrenpeth, până aproape de Gheaţă. Din discuţiile lor despre capcane, s-a născut şi planul meu. În Ţinutul Kerm, ca şi în zona de frontieră Gobrin, există pesthry cu blană albă. Ele îndrăgesc aerul rece din preajma gheţarilor.

Le vânasem când eram tânăr, în pădurile de thore din Kerm. De ce să n-o fac şi acum prin codrii Pulefenului?

În nordul şi vestul îndepărtat al Orgoreynului, în întinsele regiuni sălbatice situate la apus de Sembensyen, oamenii vin şi pleacă după voie, deoarece nu există destui Inspectori care să le îngrădească mişcările. În locurile acelea, vechea libertate sfidează încă Noua Epocă. Ethwen este un port cenuşiu, construit pe stâncile sure ale golfului Esagel. O briză ploioasă suflă pe străzi, iar locuitorii sunt marinari încruntaţi, care îţi vorbesc pe şleau. Îmi amintesc cu respect de Ethwen, locul în care norocul meu a căpătat altă turnură.

Am cumpărat schiuri, rachete, capcane şi provizii. De la Biroul Comensual, mi-am făcut rost de permisul de vânătoare şi de celelalte acte necesare, şi am pornit pe Esagel în sus cu un grup de vânători condus de un bătrân, pe nume Mavriva. Râul nu îngheţase încă şi pe drumuri se mai putea circula cu vehiculele cu roţi, deoarece pe coastă, chiar în această ultimă lună a anului, ploile erau mai frecvente decât ninsorile. Cei mai mulţi vânători aşteptau ca iarna să înceapă cu adevărat, iar în luna Thern porneau pe Esagel în bărci cu tălpice, dar Mavriva intenţiona să ajungă devreme în nord şi să prindă pesthry imediat ce începeau migraţia. Cunoştea zonele de frontieră, Sembensyenul de nord şi Dealurile de Foc aşa cum puţini le cunoşteau şi, în decursul acelei călătorii, am învăţat de la el multe lucruri care mi-au folosit mai târziu.

Ajunşi în Turuf, m-am despărţit de grup, prefăcându-mă bolnav. Ei au continuat spre nord, în vreme ce eu am pornit de unul singur către nord-est, urcând poalele Sembensyenilor. Am petrecut câteva zile cercetând ţinutul, apoi am ascuns aproape toate bagajele într-o vale ferită, la vreo douăzeci de kilometri de Turuf. Am revenit în oraş tot dinspre sud, dar de data asta am tras la Tranzit. Prefăcându-mă că pregătesc o expediţie de vânătoare, am cumpărat încă un rând de schiuri, rachete şi provizii, un sac de dormit şi haine groase, plus o sobă Chabe, un cort din polipiele şi o sanie uşoară pe care să încarc totul. Apoi nu mi-a mai rămas decât să aştept ca ploaia să se preschimbe în ninsoare şi noroiul în gheaţă. N-am zăbovit prea mult, întrucât petrecusem mai bine de o lună pe drumul dintre Mishnory şi Turuf. În Arhad Thern dădu îngheţul şi începu ninsoarea pe care o dorisem.

Am depăşit gardul de sârmă electrificată al fermei Pulefen imediat după amiază. Neaua mi-a acoperit urmele instantaneu. Am lăsat sania în vâlceaua unui pârâu, adânc în pădure, la răsărit de Fermă, şi, purtând doar o raniţă, am revenit pe drum. Am mers până am ajuns la poarta principală a Fermei. Acolo am prezentat actele pe care le falsificasem din nou în Turuf. Acum erau „autentificate" pe numele Thener Benth, deţinut eliberat pe cuvânt de onoare, şi erau însoţite de ordinul de a mă prezenta, cel târziu până la Eps Thern, la Ferma Trei pentru Voluntari a Comensualităţii Pulefen, pentru a servi ca paznic timp de doi ani. Un Inspector cu ochi ageri ar fi intrat la bănuieli în faţa acelor hârtii mototolite, dar aici existau puţini ochi ageri.

Nimic mai simplu decât să intri la închisoare. M-am liniştit oarecum în privinţa ieşirii.

Şeful schimbului de gardă m-a mustrat pentru că întârziasem o zi şi m-a trimis la barăci. Masa se terminase şi, din fericire, se făcuse prea târziu să mai primesc uniformă şi bocanci şi să mi se confişte hainele civile. Nu mi-au dat arma, dar am găsit una pe când mă învârteam prin bucătărie, încercând să capăt ceva de mâncare. Bucătarul îşi ţinea arma atârnată într-un cui, înapoia cazanelor. Am furat-o. Nu se putea regla pentru intensitate mortală. Poate că aşa erau toate armele lor. În Ferme nu omorau oamenii, ci lăsau foamea, iarna şi disperarea s-o facă în locul lor.

Erau vreo treizeci-patruzeci de paznici şi o sută cincizeci sau şaizeci de prizonieri. Nici unul n-o ducea prea bine şi cei mai mulţi dormeau, deşi abia trecuse de ora patru. L-am rugat pe un gardian tânăr să-mi arate locurile şi deţinuţii adormiţi. I-am zărit în lumina puternică a dormitorului şi aproape că am renunţat la speranţa de-a acţiona din prima seară, înainte să atrag bănuieli asupra mea. Întinşi pe priciuri, captivii erau ascunşi în sacii de dormit ca pruncii în pântec, invizibili, imposibil de identificat… Toţi, în afara unuia, prea înalt ca să-şi poată ascunde capul, chipul oacheş şi descărnat, ca al unui schelet, ochii închişi şi afundaţi, părul lung, în şuviţe slinoase.

Roata norocului, care se învârtise în favoarea mea în Ethwen, aştepta acum supusă. Dintotdeauna, doar un singur har: să intuiesc clipa în care roata se poate mişca la o simplă atingere, s-o cunosc şi să acţionez. Anul trecut, în Erhenrang, crezusem că-mi pierdusem harul acesta şi că n-aveam să-l mai regăsesc niciodată. Acum mă copleşea imensa fericire de a simţi iarăşi siguranţa aceea, de a şti ca-mi pot cârmi destinul şi şansele lumii ca pe o sanie pe panta periculoasă a următoarei ore.

Întrucât continuam să colind şi să-mi bag nasul peste tot, jucându-mi rolul de individ curios şi prostănac, m-au pus în ultimul planton. La miezul nopţii, toţi cei dinăuntru dormeau, cu excepţia mea şi a altui paznic. Mi-am efectuat plimbările de colo-colo, trecând la răstimpuri pe lângă priciuri. Mi-am definitivat planul şi am început să-mi pregătesc voinţa şi trupul să intre în dothe, deoarece forţa mea nu reuşea fără ajutorul puterii ieşite din întuneric. Înaintea zorilor, am intrat din nou în dormitor şi, cu arma bucătarului, i-am administrat lui Genly Ai un şoc paralizant de numai o sutime de secundă, apoi l-am luat cu sac cu tot pe umăr în corpul de gardă.

— Ce faci? a întrebat pe jumătate adormit celălalt paznic.

— E mort.

— Încă un mort? Pe măruntaiele lui Meshe, şi nici n-a început încă iarna! Şi-a plecat capul într-o parte, să privească faţa Trimisului care-mi atârna pe umeri: A, e Perversul! Pe Ochi, nu crezusem tot ce se spunea despre karhideni până când nu l-am văzut. Urât mai e! Zăcea de-o săptămână, gemând, dar nu credeam c-o să moară aşa de repede. Bine, du-te şi lasă-l afară până dimineaţa. Nu sta aşa, de parc-ai fi un hamal c-un sac în spate…

Mergând pe coridor, m-am oprit lângă biroul Inspectorului. Fiind paznic, nimeni nu m-a oprit să intru. Am căutat panoul de control al alarmei. Butoanele nu erau etichetate, însă paznicii zgâriaseră litere lângă ele, să le fie de ajutor în caz de urgenţă. Am hotărât că „g.F" înseamnă „garduri" şi am răsucit comutatorul respectiv ca să întrerup curentul prin sârmele electrice din jurul fermei, apoi am ieşit şi am continuat trăgându-l pe Ai de subsuori. Am ajuns la paznicul de la uşa clădirii. M-am prefăcut că mă chinuiesc să ridic greutatea leşului, fiindcă forţa-dote era pe deplin declanşată şi nu doream să se vadă cât de uşor puteam manevra un ins mai greu decât mine.

— Un deţinut mort, am rostit. Mi-au spus să-l scot din dormitor. Unde să-l duc?

— Nu ştiu. Pune-l afară. Bagă-l sub o streaşină să nu-l acopere zăpada şi să putrezească la primăvară. Ninge peditia.

Se referea la ceea ce noi numim zăpada-sove, ninsoarea cu fulgi mari şi încărcaţi de apă, o veste minunată pentru mine.

— Bine, bine, am încuviinţat şi mi-am târât povara afară, după colţul clădirii, ieşind din raza lui vizuală. Acolo, l-am suit pe Ai pe umeri, am mers câteva sute de metri spre nord-est, am escaladat gardul deconectat, am sărit jos şi m-am grăbit cât am putut către râu. Nu mă îndepărtasem prea mult, când s-a auzit un fluier şi s-au aprins reflectoarele. Ningea destul de vârtos ca să mă pot ascunde, şi totuşi urmele mele n-aveau să dispară în câteva minute. Cu toate acestea, când am ajuns la râu încă nu descoperiseră nimic. Am pornit spre nord, pe pământul curat de sub copaci, sau prin apă când solul era acoperit cu omăt. Pârâul, un afluent mic şi repede al lui Esagel, nu îngheţase încă. Lucrurile se desluşeau mai bine în zori şi am înaintat rapid. În dothe complet, am constat că Trimisul nu era deloc greu, deşi lungimea lui mă stânjenea. Urmând cursul apei, am ajuns în vâlceaua în care lăsasem sania, l-am legat pe Ai de ea, aşezându-mi bagajele în jurul şi deasupra lui, până ce a fost bine ascuns, şi am aruncat deasupra o prelată impermeabilă. După aceea mi-am schimbat hainele şi am mâncat ceva, deoarece foamea permanentă şi de lungă durată pe care o încerci în dothe îmi rodea deja măruntaiele. Apoi am pornit spre nord, pe principalul drum forestier. Nu după multă vreme, m-au ajuns din urmă doi schiori.

Acum eram îmbrăcat şi echipat ca un vânător, şi le-am spus că încercam să ajung din urmă grupul lui Mavriva, care pornise spre nord în ultimele zile din Grende. Îl cunoşteau pe Mavriva şi m-au crezut, după ce le-am arătat autorizaţia de vânător. Nu se aşteptau ca evadaţii să se îndrepte spre miazănoapte, pentru că într-acolo nu exista decât pădure până la Gheaţă. Poate că de fapt nici nu erau prea interesaţi să-i prindă pe fugari. De ce ar fi fost? Au plecat mai departe, iar peste o oră au trecut iarăşi pe lângă mine, revenind la Fermă. Unul dintre ei era chiar tovarăşul meu de planton. Nu-mi văzuse nici o clipă faţa, deşi jumătate din noapte stătusem în preajma lui.

Când am fost sigur că n-aveau să revină, am părăsit drumul şi toată ziua aceea am descris un semicerc larg, prin pădure şi pe dealurile din estul Fermei, ieşind în cele din urmă în văiuga ferită din vecinătatea lui Turuf, unde ascunsesem al doilea rând de echipament. Era dificil de mers cu sania prin ţinutul acela văluros, trăgând o greutate de două ori mai mare decât a mea, însă stratul de zăpadă era deja compact, iar eu eram în dothe. Trebuia să-mi menţin condiţia, întrucât dacă lăsai să te părăsească puterea dothe, nu mai erai bun de nimic. Până atunci n-o menţinusem mai mult de o oră, dar ştiam că unii Bătrâni o puteau ţine la nivel maxim o zi şi o noapte, sau chiar mai mult, iar antrenamentului meu i se adăuga acum înfrigurarea. În dothe, nu-ţi făceai multe griji, şi singura mea preocupare o constituia Trimisul, care ar fi trebuit să-şi revină destul de repede după doza minimă de sonice pe care i-o administrasem. Nu se clintise deloc şi nu aveam timp să-i acord îngrijiri. Să fi fost trupul său atât de diferit, încât ceea ce pentru noi e doar o simplă paralizare să însemne moarte pentru el? Când roata ţi se învârteşte sub mână, trebuie să fii prudent cu vorbele, iar eu îl numisem „mort" de două ori şi-l purtasem aşa cum sunt purtaţi morţii. Uneori mă gândeam că nu era decât un leş pe care-l trăgeam peste dealuri, iar norocul meu şi viaţa lui se irosiseră zadarnic. Atunci, blestemam şi asudam, iar forţa dothe părea că se scurge din mine ca apa dintr-un ulcior spart. Dar am continuat şi puterea nu m-a părăsit până n-am ajuns la ascunzătoare, unde am instalat cortul. Am deschis o cutie cu hrană concentrată, pe care am înfulecat-o aproape în întregime, iar din câteva comprimate alimentare am făcut o supă şi l-am silit pe Ai s-o înghită, pentru că părea lihnit. Pe braţe şi pe piept avea ulceraţii, ce nu se putuseră vindeca din cauza rosăturilor provocate de sacul murdar în care dormise. După ce i le-am dezinfectat şi l-am aşezat în căldura sacului din blană, pitit atât cât îl puteau ascunde iarna şi sălbăticia, n-am mai avut ce face. Se lăsase noaptea, iar întunericul cel adânc, preţul solicitării voluntare a tuturor forţelor trupului, se năpustea asupra mea. De acum trebuia să ne lăsam în voia lui.

Am dormit amândoi. Continua să ningă şi a nins toată noaptea, ziua şi noaptea următoare, cât a durat somnul meu thangen. Nu viscolea, ci era prima ninsoare adevărată a iernii. Când în cele din urmă, m-am sculat şi am privit afară, cortul era pe jumătate îngropat. Razele soarelui şi umbre albăstrui străluceau puternic pe omăt. Sus de tot şi hăt departe către răsărit, un nor cenuşiu înceţoşa azurul cerului: fumul lui Udenushreke, cel mai apropiat Deal de Foc. În jurul vârfului mititel al cortului se întindea neaua, coline, văioage, forme unduind, totul alb, virgin.

Fiind încă în perioada de recuperare, eram foarte slăbit şi moleşit, dar când am reuşit să mă ridic i-am dat puţină supă lui Ai. În seara aceleiaşi zile, el şi-a revenit, fără însă să-şi recapete cunoştinţa. S-a sculat în capul oaselor, răcnind înspăimântat. Când am îngenuncheat lângă el, s-a zbătut, încercând să se îndepărteze, dar efortul fiind prea mare pentru el, a leşinat. În noaptea aceea a vorbit mult, într-un grai necunoscut. În nemişcarea întunecată a sălbăticiei, era straniu să-l auzi bolborosind cuvinte dintr-o limbă pe care o învăţase pe altă lume. Ziua următoare a fost grea, pentru că de câte ori încercam să-l îngrijesc, mă confunda, bănuiesc, cu gardienii de la Fermă şi era terorizat că aveam să-i dau vreun drog. Amesteca în mod jalnic orgota şi karhidish, mă implora cu „nu" şi se lupta cu forţa ce ţi-o da spaima. Asta se întâmplă de mai multe ori şi, deoarece eram încă în thangen, cu trupul şi voinţa slăbite, se părea că nu-l voi putea îngriji. În ziua aceea, m-am gândit că drogurile îi afectaseră mintea şi devenise nebun ori imbecil. Apoi mi-am spus că era mai bine să fi murit pe sanie, în pădurea de thore, sau să nu fi avut noroc şi să fi fost arestat când plecasem din Mishnory şi trimis la vreo Fermă, unde să-mi ispăşesc propriul blestem.

M-am trezit din somn şi el mă privea.

— Estraven? a şoptit uluit.

Atunci mi-a crescut inima. I-am vorbit şi s-a lăsat în voia mea. În noaptea aceea, amândoi am dormit bine.

A doua zi se simţi mult mai întremat şi se sculă în capul oaselor să mănânce. Ulceraţiile de pe corp se închideau. L-am întrebat cum le căpătase.

— Nu ştiu. Cred că le-au provocat drogurile. Mă injectau întruna…

— Împotriva kemmerului? Auzisem relatări similare de la persoane evadate sau eliberate din Fermele de Voluntari.

— Da. Şi altele, nu ştiu ce erau, un fel de seruri ale Adevărului. Îmi făceau rău, dar continuau cu ele. Ce încercau să afle, ce le puteam spune?

— Poate că nu era un interogatoriu, ci o domesticire.

— Domesticire?

— Obţineau docilitatea, obligându-te să devii dependent de un derivat al orgrevy. Procedeul e cunoscut şi în Karhide. Sau poate că făceau un experiment în masă. Circulă zvonuri că pe deţinuţii din Ferme se testează droguri şi tehnici de modificare a personalităţii. Nu le dădusem crezare, dar acum încep să-mi schimb părerea.

— În Karhide aveţi asemenea Ferme?

— În Karhide? Nu.

Îşi frecă posac fruntea.

— Presupun că în Mishnory mi-ar zice că în Orgoreyn nu există aşa ceva.

— Dimpotrivă. S-ar lăuda cu ele şi ţi-ar arăta filme şi benzi înregistrate în Fermele de Voluntari, unde sunt reabilitaţi deviaţioniştii şi unde se acordă refugiu ultimelor grupuri tribale. S-ar putea chiar să te ducă la Ferma Districtuală Unu pentru Voluntari, aflată lângă Mishnory, care este chiar un fel de atracţie turistică. Dacă îţi imaginezi că avem Ferme în Karhide, ne supraestimezi în mod serios. Nu suntem un popor atât de sofisticat.

Tăcu multă vreme, privind strălucirea sobei Chabe, căreia îi mărisem dozarea şi dădea o căldură sufocantă. Apoi ridică ochii.

— Ştiu că mi-ai vorbit şi azi dimineaţă, dar cred că nu gândeam clar. Unde suntem şi cum am ajuns aici?

l-am povestit.

— Pur şi simplu… ai ieşit împreună cu mine?

— Domnule Ai, oricare prizonier sau chiar toţi aţi fi putut ieşi de acolo în orice noapte. Dacă n-aţi fi fost flămânzi, epuizaţi fizic, demoralizaţi şi drogaţi. Dacă aţi fi avut haine de iarnă şi dacă aţi fi avut unde să vă duceţi… Asta-i principalul. Unde să te duci? Într-un oraş? N-aveai acte şi ai fi fost găsit imediat. În sălbăticie? N-aveai un adăpost şi n-ai fi rezistat. Cred că vara aduc mai mulţi gardieni la Fermă, dar acum paznicul numărul unu e chiar iarna.

De abia mă ascultase.

— Estraven, nu m-ai fi putut purta nici treizeci de metri. Cu atât mai puţin să alergi cu mine în cârcă, cale de kilometri întregi prin ţinut accidentat, noaptea…

— Eram în dothe.

A şovăit.

— Indus în mod deliberat?

— Da.

— Eşti un… un handdarata?

— Am fost educat în Handdara şi am locuit doi ani în Cetăţuia Rotherer. În Ţinutul Kerm, cei mai mulţi locuitori ai Vetrelor Dinăuntru sunt handdarata.

— Crezusem că după perioada dothe, consumul masiv de energie duce la un fel de colaps…

— Da, se numeşte thangen — somnul întunecat. Durează mai mult decât perioada dothe, iar în momentul în care intri în această refacere e foarte periculos să încerci să i te opui. Am dormit buştean două nopţi, dar mă aflu încă în thangen. N-aş putea urca dealul din faţa, iar foamea este un alt factor: am mâncat aproape toate proviziile prevăzute pentru o săptămână.

— Bine, încuviinţă el fără chef. Am priceput, te cred… altceva nu pot face. Suntem amândoi aici… Totuşi nu înţeleg… nu înţeleg pentru ce ai făcut toate astea.

Atunci m-am înfuriat. Aveam în mână un cosor-de-gheaţă şi l-am privit cu atenţie, fără să-i răspund până nu mă linişteam. Din fericire nu eram pripit şi nici nu mă înfierbântam uşor. Mi-am spus deci că el era un ignorant, un străin torturat şi înspăimântat. Aşa m-am calmat şi, în cele din urmă, am vorbit:

— Cred că eu sunt principalul vinovat că ai venit în Orgoreyn şi astfel ai ajuns la Ferma Pulefen. Încerc să-mi repar greşeala.

— Nu ai nici un rol în venirea mea la Orgoreyn.

— Domnule Ai, noi am văzut aceleaşi evenimente cu ochi diferiţi. Eu am considerat în mod greşit că le vom interpreta identic. Să ne întoarcem puţin la primăvara trecută. Cam cu o jumătate de lună înaintea ceremoniei cheii de boltă, începusem să-l sfătuiesc pe Argaven să nu ia nici o hotărâre în privinţa dumitale sau a misiunii dumitale. Audienţa era deja stabilită şi am apreciat că ar fi bine să aibă loc, deşi nu mă aşteptam să aducă vreun rezultat. Crezusem că ai înţeles toate acestea şi aici am greşit. Am considerat prea multe lucruri înţelese de la sine. N-am dorit să te ofensez, sfătuindu-te. Bănuisem că ai sesizat pericolul ascensiunii rapide a lui Pemmer Harge rem ir Tibe în Kyorremy. Dacă Tibe ar fi avut un motiv serios să se teamă de dumneata, te-ar fi acuzat că faci jocul vreunei facţiuni, şi Argaven, pe care frica îl mobilizează foarte uşor, ar fi decis probabil să fii asasinat. Eu te doream pe o poziţie secundară, mai ferită, câtă vreme Tibe era sus şi puternic. Întâmplător, m-am prăbuşit o dată cu dumneata. Eram sortit să cad, deşi nu ştiam că avea să fie chiar în seara în care am cinat împreună. Nimeni nu rămâne însă mult timp prim-ministrul lui Argaven. După ce am primit ordinul de exil, era imposibil să comunic cu dumneata, deoarece te-aş fi contaminat cu dizgraţia mea, sporind primejdia în care te aflai. Am venit în Orgoreyn şi am încercat să-ţi sugerez să vii aici. I-am îndemnat pe acei membri ai Celor Treizeci-şi-Trei faţă de care aveam mai puţine reţineri să-ţi aprobe intrarea. Fără intervenţia lor, n-ai fi reuşit. Ei vedeau în dumneata — şi eu i-am încurajat în ideea aceasta — o cale spre putere, o cale de ieşire din rivalitatea mereu sporită cu Karhide şi de restaurare a Comerţului Liber, poate chiar o şansă de sfărâmare a cleştelui Sarfului. Sunt însă nişte oameni extrem de prudenţi, care se tem să acţioneze. În loc să te facă cunoscut, ei te-au ascuns şi astfel au ratat ocazia, apoi te-au vândut Sarfului ca să-şi salveze pielea. M-am bizuit prea mult pe ei, şi de aceea vina îmi aparţine.

— Totuşi, ce rol au avut toate intrigile acestea, tăinuirile, goana după putere şi comploturile? Ce voiai să obţii?

— Exact ceea ce vrei şi dumneata: alianţa dintre lumea mea şi lumile voastre. Ce bănuiai?

Ne priveam nemişcaţi, aidoma unor statuete din porţelan, pe deasupra sobei dogoritoare.

— Vrei să zici, chiar dacă Orgoreyn ar fi încheiat această alianţă…?

— Da. Karhide ar fi urmat-o destul de repede. Consideri că m-ar fi interesat shifgrethorul când este în joc o asemenea miză pentru noi toţi, pentru toţi fraţii mei oameni? Ce contează care ţară se trezeşte prima, atâta vreme cât ne trezim cu toţii?

— Cum dracu' pot crede orice mi-ai spune?! a izbucnit el. Slăbiciunea trupului făcea ca indignarea să sune îndurerată şi tânguitoare: Dacă toate acestea sunt adevărate, mi-ai fi putut da unele explicaţii primăvara trecută, scutindu-ne pe amândoi de un drum la Pulefen. Eforturile dumitale în folosul meu…

— Au eşuat. Şi ţi-au adus durere, ruşine şi primejdii. Ştiu. Dar dacă aş fi încercat să lupt cu Tibe pentru binele dumitale, acum n-ai mai fi aici, ci într-un mormânt în Erhenrang. Iar în Karhide şi în Orgoreyn există deja câţiva oameni care sunt convinşi de spusele dumitale pentru că m-au ascultat pe mine. S-ar putea chiar să-ţi fie de folos. Aşa cum ai zis, marea mea greşeală a fost că nu ţi-am explicat limpede. Nu sunt obişnuit s-o fac. Nu sunt obişnuit să ofer şi nici să accept sfaturi sau reproşuri.

— Nu intenţionez să fiu nedrept, Estraven…

— Şi totuşi eşti. Ciudat! Sunt singurul om de pe Gethen care te-a învestit cu încredere totală şi, cu toate acestea, sunt singurul în care ai refuzat să te încrezi.

Şi-a lăsat capul în mâini. În cele din urmă a rostit:

— Iartă-mă, Estraven. Era atât o scuză cât şi o recunoaştere.

— Realitatea este, am spus, că nu poţi sau nu vrei să înţelegi că-mi pun nădejdea în dumneata. M-am ridicat, fiindcă îmi amorţiseră picioarele, şi am constatat că tremuram de mânie şi de oboseală: învaţă-mă graiul mintal, graiul vostru în care nu se poate minţi. Învaţă-mă şi apoi întreabă-mă de ce am făcut ceea ce am făcut.

— Mi-ar plăcea s-o pot face, Estraven.