Mâna stângă a întunericului

20 Solia unui nebun

UNDEVA în însemnările făcute pe durata călătoriei noastre peste gheţarul Gobrin, Estraven se întreba de ce tovarăşul său se ruşina să plângă. I-aş fi putut răspunde, chiar şi atunci, că nu era vorba de ruşine, ci mai degrabă de frică. Acum străbătusem Valea Sinoth — în seara morţii sale — şi ajunsesem în ţinutul rece care se întinde dincolo de frică. Acolo am aflat că poţi plânge cât doreşti, dar că este zadarnic.

Am fost dus în Sassinoth şi întemniţat, pentru că întovărăşisem un proscris şi probabil pentru că nu ştiau ce altceva puteau face cu mine. M-au tratat bine de la început, chiar înainte de a primi ordine oficiale din Erhenrang. M-au închis într-o cameră mobilată din Turnul Lorzilor Aleşi din Sassinoth, aveam un şemineu, un radio şi căpătăm cinci mese zilnic. Confortul lipsea cu desăvârşire. Patul era tare, păturile subţiri, podeaua goală şi aerul rece — o încăpere ca oricare alta din Karhide. Îmi trimiseră însă un medic, ale cărui mâini şi glas constituiau un confort mai de durată şi mai profitabil decât orice întâlnisem vreodată în Orgoreyn. După vizita lui, uşa n-a mai fost încuiată. Îmi amintesc că stătea deschisă, iar eu îmi doream să fie închisă, pentru că de pe coridor venea un curent de aer rece. Nu aveam însă puterea, nici curajul de a coborî din pat să închid uşa temniţei mele.

Medicul, un tânăr grav, cu un aer matern, mi s-a adresat cu blândeţe, dar autoritar:

— Suportaţi acum efectele a cinci-şase luni de subnutriţie şi tracasare. V-aţi epuizat toate rezervele fizice şi psihice. Staţi întins şi odihniţi-vă. Rămâneţi nemişcat ca râurile care iarna îngheaţă în albiile lor. Nu vă agitaţi. Odihniţi-vă.

Dar când adormeam, reveneam mereu în dubă, strângându-mă laolaltă cu ceilalţi, duhnind, tremurând, goi, toţi înghesuiţi, căutând căldura, toţi, mai puţin unul. Unul zăcea singur, lipit de uşă, rece, cu gura plină de sânge închegat. El era Trădătorul. El alesese singurătatea, părăsindu-ne… părăsindu-mă. Mă deşteptam copleşit de mânie, o mânie neputincioasă, care se transforma în lacrimi neputincioase.

Eram probabil destul de bolnav, fiindcă îmi amintesc unele efecte ale febrei, iar într-o noapte, sau poate în mai multe, doctorul rămase cu mine. Nu-mi pot aminti nopţile acelea, doar că vorbeam cu el şi-mi auzeam glasul scâncind ascuţit:

— S-ar fi putut opri. A văzut grănicerii. S-a năpustit drept în arme.

O vreme, tânărul medic n-a rostit nimic.

— Doar nu vreţi să spuneţi că s-a sinucis?

— Poate…

— Dureroasă afirmaţie din partea unui prieten. Dar despre Harth rem ir Estraven nu cred aşa ceva.

Când vorbisem, nu mă gândisem la dispreţul cu care privesc gethenienii sinuciderea. Pentru ei nu reprezintă o opţiune, ca în cazul nostru, ci renunţarea la opţiune, un act de trădare în sine. Pentru un karhidean care nu citeşte cărţile sfinte, crima lui Iuda nu este trădarea lui Hristos, ci sinuciderea, disperarea prin care a anulat şansa iertării, a schimbării şi a vieţii.

— Atunci nu-i spui Estraven Trădătorul?

— Nici n-am făcut-o vreodată. Sunt mulţi cei care n-au crezut niciodată acuzaţiile ce i s-au adus, domnule Ai.

Eu nu puteam însă găsi nici o alinare în asta şi am întrebat:

— Atunci de ce l-au împuşcat? De ce e mort?

Nu mi-a răspuns nimic, deoarece nu avea ce să-mi răspundă.

N-am fost supus unui interogatoriu oficial. M-au întrebat cum am evadat din Ferma Pulefen, cum am ajuns în Karhide şi care fuseseră destinaţia şi intenţia mesajului codificat pe care-l transmisesem prin radio. Le-am spus totul. Informaţiile respective au mers direct în Erhenrang, la rege. Se părea că existenţa navei mele era tăinuită, dar vestea evadării dintr-o închisoare orgota, drumul peste gheţar în timpul iernii şi apariţia mea în Sassinoth erau cunoscute şi comentate peste tot. Emisiunile radiofonice n-au menţionat rolul lui Estraven şi nici moartea lui.

Cu toate acestea, se aflaseră. În Karhide, secretele reprezintă în mare măsură o problemă de discreţie, o tăcere acceptată şi înţeleasă — întrebările sunt omise, dar nu şi răspunsurile. Buletinele informative pomeneau doar de Trimis, domnul Ai, însă toată lumea ştia că Harth rem ir Estraven mă scăpase din mâinile orgota şi mă însoţise peste Gheaţă, până în Karhide, demascând minciuna Comensualilor despre moartea mea subită, cauzată de friguri galbene, în Mishnory, toamna trecută… Estraven apreciase destul de exact efectele întoarcerii mele, greşise doar prin faptul că le subestimase. Datorită străinului de planetă care zăcea bolnav, inert şi indiferent într-o odaie din Sassinoth, în zece zile căzură două guverne.

Desigur, căderea unui guvern orgota înseamnă doar că un grup de Comensuali înlocuieşte alt grup de Comensuali la conducerea Celor Treizeci-şi-Trei. Unele umbre se scurtează şi altele se lungesc, cum se spune în Karhide. În ciuda umilinţei, nu lipsită de precedente, cauzată de demascarea minciunii lor, susţinătorii Sarfului, cei care mă trimiseseră în Pulefen, s-au menţinut la putere până în clipa în care Argaven a făcut publică sosirea iminentă a navei stelare în Karhide. În ziua aceea, partidul lui Obsle, Facţiunea Comerţului Liber, a preluat şefia Celor Treizeci-şi-Trei. Deci, la urma urmei, îi ajutasem cu ceva.

În Karhide, căderea unui guvern înseamnă de obicei dizgraţia şi înlocuirea primului ministru, însoţită de o remaniere a Kyorremyei, deşi asasinatul, abdicarea şi insurecţia reprezintă variante la fel de frecvente. Tibe n-a făcut nici un efort de a se menţine în funcţie. Actuala mea valoare în jocul shifgrethorului internaţional, plus reabilitarea lui Estraven (în mod indirect, datorită mie) îmi conferiseră un prestigiu atât de impresionant încât, după cum am aflat ulterior, Tibe demisionase chiar înainte de a afla guvernul din Erhenrang de mesajul către nava mea. Acţionase în urma denunţului lui Thessicher, aşteptase până ce primise vestea morţii lui Estraven, apoi demisionase. În acelaşi moment, cunoscuse răzbunarea şi înfrângerea.

Când Argaven a fost complet informat, mi-a trimis un mesager, solicitându-mă să mă prezint de îndată în Erhenrang şi mi-a expediat o sumă confortabilă pentru eventualele cheltuieli. Cu aceeaşi mărinimie, Sassinoth îl delegă pe medicul cel tânăr să mă însoţească, întrucât nu-mi revenisem încă pe deplin. Am călătorit în sănii cu motor. Drumul a fost lin şi fără grabă, cu staţionări îndelungate, aşteptând ca maşinile de bătătorit zăpada să cureţe şoseaua, şi cu nopţi petrecute în hanuri. Nu putuse dura mai mult de două-trei zile, deşi mi s-a părut lung şi nu ţin minte multe amănunte, până când, prin Poarta Nordică a capitalei, am pătruns pe străzile adânci, acoperite cu omăt şi umbre.

Am simţit atunci că inima mi s-a întărit cumva şi mintea mi s-a limpezit. Fusesem sfărâmat, făcut bucăţi, dar acum, deşi călătoria mă obosise, simţeam o putere ce rămăsese întreagă în mine. Probabil, cauza o constituia revederea locurilor cunoscute, căci acesta era în sfârşit un loc cunoscut, un oraş în care trăisem şi muncisem mai mult de un an. Ştiam străzile, turnurile, curţile sumbre, drumurile şi faţadele Palatului. Aici ştiam ce aveam de făcut. Pentru prima oară înţelesesem limpede că, întrucât prietenul meu se stinsese, trebuia să termin eu lucrul pentru care el murise. Trebuia să aşez cheia de boltă.

La porţile Palatului mă aştepta ordinul de prezentare la o casă de oaspeţi din incintă. Era Rotonda, ceea ce indica un grad superior de shifgrethor, nu atât o favoare din partea regelui, cât recunoaşterea unei poziţii. De obicei, acolo erau găzduiţi ambasadorii ţărilor prietene. Era un semn bun. Pentru a ajunge însă la Rotondă, trebuia să trecem pe lângă Colţul Roşu şi am privit prin poarta îngustă, arcuită, spre copacul desfrunzit de lângă iazul acoperit cu gheaţă sură şi spre pavilionul ce rămăsese pustiu.

La uşa viitoarei mele reşedinţe, mă aştepta o persoană în hieb alb şi cămaşă purpurie, cu un lanţ de argint peste umeri: Faxe, Prezicătorul Cetăţuii Otherhord. La vederea chipului său blând şi frumos, primul chip cunoscut pe care-l vedeam după multe zile, o undă de uşurare mi-a învăluit hotărârea îndârjită. Când Faxe mi-a luat mâinile cu acel rar salut karhidish de prietenie, am putut răspunde căldurii sale.

La începutul toamnei, fusese numit în Kyorremy din districtul său, Rer de Sud. Alegerea unor membri ai consiliului din rândul locuitorilor Cetăţuilor Handdara nu reprezintă ceva ieşit din comun. Mai neobişnuit e ca un Urzitor să accepte funcţia, şi cred că Faxe ar fi refuzat-o, dacă n-ar fi fost îngrijorat de guvernarea lui Tibe şi de direcţia în care împingea ţara. De aceea îşi scosese lanţul de aur al Urzitorului şi-l pusese pe cel de argint al consilierului. Nu trecuse mult până să se impună, deoarece fusese încă din Thern membru al Hes-Kyorremyei, Consiliul Intern, care joacă rolul de contragreutate a primului ministru, şi însuşi regele îl numise în funcţia aceea. Poate că se îndrepta spre poziţia de eminenţă cenuşie de pe care se prăbuşise Estraven cu un an în urmă. În Karhide, carierele politice sunt neaşteptate, bruşte.

În Rotondă — o căsuţă rece şi pompoasă — Faxe şi cu mine am vorbit mult înainte de a mă întâlni cu altcineva, de a face vreo declaraţie sau de a avea vreo apariţie oficială. Privindu-mă cu ochii lui limpezi, m-a întrebat:

— Deci pe pământ va coborî o navă, o navă mai mare decât cea cu care ai sosit pe insula Horden, acum trei ani. Aşa este?

— Da. Mai exact, am trimis un mesaj care ar trebui s-o pregătească să vină.

— Când va ajunge aici?

Atunci mi-am dat seama că nu ştiam nici măcar în ce zi ne aflam şi am început să înţeleg cu adevărat cât de rău mă simţisem în ultima vreme. Am fost nevoit să număr înapoi până la ziua dinaintea morţii lui Estraven. Când am aflat că nava, dacă fusese la depărtarea minimă, era deja pe orbită în jurul planetei, aşteptându-mi ordinele, am avut încă un şoc.

— E absolut necesar să vorbesc cu echipajul. Are nevoie de instrucţiuni. Ce loc a ales regele pentru coborâre? Ar trebui să fie o zonă nelocuită, destul de întinsă. Trebuie s-ajung la un emiţător.

Totul a fost aranjat rapid şi uşor. Interminabilele meandre şi frustrări ale discuţiilor mele anterioare cu guvernul din Erhenrang s-au topit ca sloiurile într-un fluviu năvalnic. Roata se întorcea… A doua zi urma să fiu primit de rege.

Estraven avusese nevoie de şase luni să-mi obţină prima audienţă. Pentru a doua, avusese nevoie de tot restul vieţii.

De data asta eram prea obosit să mă mai tem şi mă preocupau lucruri ce depăşeau conştiinţa de sine. Am parcurs holul lung şi roşu, trecând pe sub stindardele prăfuite, şi m-am oprit înaintea estradei cu cele trei şemineuri mari, în care focurile pocneau şi trosneau. Regele stătea lângă cel din mijloc, ghemuit pe un jilţ cu încrustaţii.

— Ia loc, domnule Ai.

M-am aşezat în faţa căminului şi am văzut chipul lui Argaveh în lumina flăcărilor. Părea bolnav şi bătrân. Semăna cu o femeie care şi-a pierdut pruncul, cu un tată care şi-a pierdut fiul.

— Deci, domnule Ai, nava dumitale va coborî?

— În zona mlaştinilor Athten, aşa cum aţi cerut, Sire. Ar trebui să asolizeze diseară, la ora trei.

— Şi dacă greşeşte? Va arde totul sub ea?

— E ghidată de o radiobaliză. Totul s-a aranjat, nu va greşi.

— Câţi sunt înăuntru? Unsprezece, da?

— Da. Nu atât de mulţi ca să vă temeţi, Sire.

Mâinile lui Argaven zvâcniră cu un gest neterminat.

— Nu mă mai tem de dumneata, domnule Ai.

— Mă bucur.

— M-ai servit bine.

— Dar nu sunt servitorul dumneavoastră.

— Ştiu, răspunse el indiferent. Privea focul, mestecându-şi partea dinăuntru a buzei.

— Ansiblul meu se găseşte probabil în mâinile Sarfului din Mishnory. Totuşi, nava care va asoliza are un ansiblu la bord. În felul acesta, voi căpăta, dacă sunteţi de acord, poziţia de Ambasador Plenipotenţiar al Ecumenului şi voi fi împuternicit să discut şi să semnez un tratat de alianţă cu Karhide. Toate acestea pot fi confirmate de Hain şi de diverse Stabilităţi prin ansiblu.

— Foarte bine.

N-am mai adăugat nimic, deoarece nu-mi acorda întreaga atenţie. Cu vârful cizmei, împinse un buştean din foc şi câteva scântei roşietice se înălţară grăbite.

— De ce dracu' ma-nşelat? izbucni cu glasul lui piţigăiat şi strident, şi pentru prima dată mă privi direct.

— Cine? am întrebat, întorcându-i căutătura.

— Estraven.

— A avut grijă să nu vă înşelaţi singur. M-a ascuns atunci când aţi început să favorizaţi o facţiune potrivnică mie. M-a adus înapoi când întoarcerea mea constituia în sine un motiv de a vă convinge să primiţi misiunea ecumenică, acordându-vă şi onoarea cuvenită.

— De ce nu mi-a spus niciodată nimic despre nava asta mai mare?

— Pentru că nu ştia de ea. Până n-am ajuns în Orgoreyn, n-am pomenit nimănui despre existenţa ei.

— Şi v-aţi şi găsit, voi doi, cui să spuneţi toate astea! El a încercat să-i convingă pe orgota să-ţi primească misiunea. A lucrat tot timpul mână-n mână cu Comercianţii Liberi. Vrei să zici că asta n-a fost trădare?

— Nu a fost. Estraven ştia că indiferent care naţiune avea să se alieze prima cu Ecumenul, cealaltă avea s-o urmeze în scurt timp. Aşa va fi. Sith, Perunter şi Arhipelagul vor urma şi ele, până ce veţi descoperi unitatea. Şi-a iubit mult ţara, Sire, dar n-a slujit-o nici pe ea, nu v-a slujit nici pe dumneavoastră. A slujit acelaşi stăpân ca şi mine.

— Ecumenul? tresări Argaven.

— Nu. Omenirea.

Nu ştiam dacă ceea ce spusesem reprezenta adevărul sau numai o faţetă a lui. Tot atât de adevărată era afirmaţia că acţiunile lui Estraven fuseseră dictate exclusiv de loialitatea personală, de sentimentul responsabilităţii şi prieteniei faţă de o singură fiinţă omenească — faţă de mine. Dar nici aceasta n-ar fi reprezentat întregul adevăr.

Regele nu răspunse. Faţa lui zbârcită, posacă, îmblănită revenise iarăşi spre foc.

— De ce ţi-ai chemat nava înainte de a mă anunţa că te-ai întors în Karhide?

— Ca să vă forţez mâna, Sire. Un mesaj adresat dumneavoastră ar fi ajuns inevitabil la Lordul Tibe, care m-ar fi putut preda la orgota. Sau m-ar fi împuşcat, aşa cum mi-a împuşcat prietenul.

Regele tăcu.

— Propria-mi supravieţuire nu contează atât de mult, dar am, şi am avut şi atunci, o obligaţie faţă de Gethen şi Ecumen, o sarcină de îndeplinit. Am anunţat mai întâi nava, ca să-mi asigur o şansă de realizare a misiunii. Aşa m-a sfătuit Estraven, şi a avut dreptate.

— Mda, n-a greşit. Oricum, vor coborî aici. Noi o să fim primii… Şi toţi sunt ca dumneata, da? Toţi perverşi, mereu în kemmer? Iar noi ne luptăm pentru onoarea de-a primi această adunătură… Spune-i Lordului Gorchern, şambelanul, cum trebuie primiţi. Să aibă grijă să fie respectată eticheta. O să fie găzduiţi în Palat, unde crezi de cuviinţă. Doresc să-i onorez. Mi-ai adus servicii importante, domnule Ai. I-ai demascat pe Comensuali ca fiind mincinoşi şi apoi proşti.

— Şi în curând aliaţi, Sire.

— Ştiu! replică el cu glas strident. Dar mai întâi, Karhide, mai întâi, Karhide!

Am încuviinţat din cap.

După o tăcere, a continuat:

— Cum a fost drumul peste Gheaţă?

— N-a fost uşor.

— Estraven trebuie să fi fost un bun tovarăş de ham, într-o asemenea expediţie nebună. Era tare ca fierul. Şi niciodată nu-şi ieşea din sărite. Îmi pare rău c-a murit.

N-am găsit nimic să-i răspund.

— O să-ţi primesc… conaţionalii în audienţă mâine după-amiază, la ora două. Mai doreşti să-mi spui ceva?

— Sire, veţi revoca ordinul exilului lui Estraven, pentru a-i reabilita numele?

— Nu încă, domnule Ai. Nu grăbi lucrurile. Altceva?

— Nimic altceva.

— Atunci poţi pleca.

Până şi eu îl trădasem. Spusesem că nava n-o să coboare până ce nu era reabilitat. Nu puteam însă periclita visul pentru care murise el, insistând asupra acelei condiţii. Oricum nu l-ar fi ajutat cu nimic.

Restul zilei a trecut cu pregătirile făcute împreună cu Lordul Gorchern şi alţii pentru primirea şi găzduirea echipajului navei. La ora două, am pornit cu sănii cu motor spre mlaştinile Athten, aflate cam la cincizeci de kilometri în nord-estul lui Erhenrang. Locul de asolizare era la marginea unei regiuni pustii, o turbărie prea păcătoasă ca să fie cultivată sau locuită. Acum, în toiul lui Irrem, era o suprafaţă îngheţată, acoperită de câţiva metri de zăpadă. Radiobaliza funcţionase toată ziua şi se primiseră mesaje de confirmare din partea navei.

Apropiindu-se, echipajul trebuie să fi văzut pe ecrane terminatorul, brăzdând Marele Continent de-a lungul frontierei, din golful Guthen până în golful Charisune, şi piscurile Kargavului strălucind încă în bătaia soarelui ca un şirag de stele. Se însera când, privind în sus, am văzut meteorul prăvălindu-se.

Coborî în vuiet şi măreţie, iar vaporii răbufniră albi în sus când stabilizatoarele se afundară în lacul uriaş de apă şi noroi creat de duze. Jos, sub mlaştină, solul era îngheţat, tare ca granitul, şi nava se opri, rămânând perfect echilibrată, să se răcească deasupra lacului ce îngheţa rapid: un peşte gigantic şi delicat, care stătea pe coada sa, argint întunecat în înserarea Iernii.

Lângă mine, Faxe de Otherhord vorbi pentru prima dată de când începuse splendoarea şi măreţia asolizării:

— Mă bucur că am trăit sa văd aşa ceva, rosti el.

Aşa spusese şi Estraven când privise Gheaţa, moartea, aşa ar fi trebuit să spună şi în seara aceasta. Ca să scap de regretul amar ce mă cuprinsese, am pornit peste zăpadă, spre navă. Fuzelajul se răcise deja, iar când m-am apropiat, ecluza cea mare s-a deschis şi rampa a fost întinsă ca o curbă graţioasă spre gheaţă. Prima a coborât Lang Heo Hew, neschimbată, bineînţeles, exact aşa cum o văzusem ultima oară, acum trei ani din viaţa mea şi numai două săptămâni din a ei. S-a uitat la mine, la Faxe şi la ceilalţi membri ai escortei, care se opriseră la piciorul rampei, apoi a rostit solemn în karhidish:

— Venim ca prieteni!

Pentru ochii ei, toţi eram străini. L-am lăsat pe Faxe să-i răspundă.

El a făcut semn către mine, şi Heo s-a apropiat, întinzându-mi mâna dreaptă după obiceiul neamului meu, privindu-mă în ochi.

— Oh, Genly, a exclamat atunci, nu te-am recunoscut!

După atâta vreme, era ciudat să aud glasul unei femei. La sfatul meu, ieşiră din navă şi ceilalţi. În momentul acesta, dovada unei neîncrederi ar fi umilit escorta karhidish, afectându-le shifgrethorul. Ieşiră şi-i salutară pe karhideni cu deosebită politeţe. Deşi îi cunoşteam atât de bine, toţi îmi păreau străini — atât bărbaţii cât şi femeile. Vocile lor sunau altfel: prea groase sau prea subţiri. Păreau un grup de animale mari, din două specii diferite: maimuţe uriaşe cu ochi inteligenţi, toate în rut, în kemmer… Îmi luară mâna, mă atinseră, mă îmbrăţişară.

Am reuşit să-mi păstrez controlul şi, pe drumul de înapoiere în Erhenrang, le-am relatat lui Heo Hew şi lui Tulier principalele aspecte ale situaţiei în care nimeriseră. Cu toate acestea, când am ajuns la Palat, a trebuit să mă refugiez de îndată în odaia mea.

Medicul din Sassinoth intră imediat după mine. Glasul lui blând şi chipul său tânăr şi serios — nu al unui bărbat sau al unei femei, ci pur şi simplu un chip uman — constituiau o alinare pentru mine, nişte repere familiare… După ce-mi porunci să mă întind pe pat şi-mi injectă un calmant, îmi spuse:

— V-am zărit tovarăşii… Venirea unor oameni din stele mi se pare ceva minunat. Şi s-o văd chiar cu ochii mei…!

Auzeam din nou încântarea şi curajul, cele mai admirabile trăsături ale sufletului karhidish — şi ale celui omenesc. Deşi nu-i puteam împărtăşi entuziasmul, a-l respinge ar fi fost un act detestabil. Am rostit fără sinceritate, dar cu o siguranţă absolută:

— Şi pentru ei este ceva minunat să vină pe o planetă nouă, în mijlocul unui nou popor.

La sfârşitul acelei primăveri, în ultimele zile din Tuwa, când inundaţiile provocate de dezgheţuri se retrăseseră şi drumurile redeveniseră practicabile, mi-am luat concediu şi, părăsind micuţa mea ambasadă din Erhenrang, am pornit către est. De acum, colegii îmi erau răspândiţi pe toată planeta. Deoarece fusesem autorizaţi să folosim vehicule aeriene, Heo Hew şi încă trei plecaseră cu un aparat în Sith şi în Arhipelag, ţări din emisfera sudică pe care eu le neglijasem complet. Alţii se găseau în Orgoreyn, iar doi primiseră, fără entuziasm, reprezentanta Perunter, unde Dezgheţul nu începe înainte de Tuwa şi totul reîngheaţă (se zice) după o săptămână. Tulier şi Kesta se descurcau foarte bine în Erhenrang şi puteau rezolva orice problemă ivită. Nimic nu era urgent. La urma urmei, o navă care ar fi pornit de pe cea mai apropiată planetă ecumenică n-ar fi putut ajunge mai devreme de şaptesprezece ani din timpul Iernii. E o lume mărginaşă, de frontieră, dincolo de care, spre braţul sudic al lui Orion, nu s-a mai descoperit nici o planetă locuită. Iar de la Gethen până la principalele planete ale Ecumenului, lumile de bază ale rasei noastre, este o cale lungă: cincizeci de ani până la Hain-Davenant şi o viaţă de om până pe Terra. Nu era nici o grabă.

Am traversat Kargavul, de data asta prin trecătorile mai joase, pe un drum ce şerpuia de-a lungul coastei mării sudice. Am vizitat şi primul sat în care poposisem cu trei ani în urmă, adus din insula Horden de către pescari, cei din Vatra aceea, m-au primit şi acum fără cea mai mică urmă de surpriză. Am petrecut o săptămână în marele port Thather, la gura fluviului Ench, apoi la începutul verii am pornit pe jos în Ţinutul Kerm.

Am mers către sud-est, prin regiunea aceea sălbatică şi accidentată, presărată cu steiuri, coline verzi, râuri late şi case singuratice, până ce am ajuns la lacul Piciorul-Gheţii. De pe ţărmul lui pornind către sud, spre dealuri, vedeam o lumină pe care o cunoşteam: reflexia strălucitoare, orbitor de albă a cerului, scânteierea calotei glaciare de după coline. Acolo se afla Gheaţa.

Estre era o aşezare foarte veche. Vatra ei şi clădirile din jur fuseseră construite din piatră sură, cioplită din versantul muntelui pe care se găsea. Era un loc mohorât, prin care şuiera vântul.

Am ciocănit şi poarta s-a deschis.

— Cer ospitalitatea Domeniului, am rostit. Am fost un prieten al lui Therem de Estre.

Cel care îmi deschisese, un tânăr de nouăsprezece-douăzeci de ani, subţirel, cu chip grav, m-a ascultat tăcut şi tot în tăcere m-a poftit înăuntru. M-a purtat în clădirea băii, în vestiarul-garderobă şi în bucătăria imensă, şi când s-a asigurat că străinul era spălat, îmbrăcat şi hrănit, m-a lăsat singur într-un dormitor prin ale cărui ferestre înguste, ca nişte fante în zidurile groase, puteam zări lacul cenuşiu şi pădurea de thore care se întindea între Estre şi Stok. Casa era la fel de mohorâtă ca şi ţinutul. Focul duduia în şemineul adânc, oferind ca întotdeauna mai multă căldură ochilor şi sufletului decât trupului, fiindcă zidurile şi pardoseala din piatră, vântul de afară, şuierând pe versanţii munţilor, şi Gheaţa sorbeau aproape toată dogoarea flăcărilor. Cu toate acestea, nu simţeam frigul ca în primii mei doi ani pe Iarnă. De acum începusem să mă obişnuiesc cu această lume rece.

Cam după o oră, tânărul (trăsăturile îi erau gingaşe, iar gesturile iuţi ca ale unei fete, deşi nici o fată n-ar fi putut păstra o asemenea tăcere încruntată) veni să-mi spună că Lordul Estre mă putea primi, dacă doream. L-am urmat pe scări în jos, apoi pe coridoare prelungi, prin care se desfăşura un fel de joc de-a v-aţi-ascunselea. Copiii alergau pe lângă noi şi se fugăreau în jurul nostru, cei mici ţipând de încântare, iar adolescenţii alunecând ca nişte umbre de la o uşă la alta, apăsându-şi palmele pe gură să-şi înăbuşe râsul. Un grăsun de cinci-şase ani se poticni de mine şi prinse mâna însoţitorului meu ca să-şi recapete echilibrul.

— Sorve! chiţăi el, privindu-mă cu ochii mari. Sorve, m-ascund în berărie…!

Dispăru aidoma unei pietricele azvârlite din praştie. Tânărul Sorve, la fel de grav, mă conduse mai departe, ducându-mă în Vatra Dinăuntru, la Lordul de Estre.

Esvans Harth rem ir Estraven era un bătrân trecut de şaptezeci de ani, chinuit de o coxartroză. Stătea rigid într-un scaun cu rotile, lângă foc. Chipul lui era lătăreţ, teribil de marcat de curgerea timpului, ca un bolovan dintr-un râu, un chip uluitor de calm.

— Dumneata eşti Trimisul, Genry Ai?

— Eu sunt.

M-a privit şi l-am privit. Therem fusese fiul, copilul trupesc al acestui bătrân Lord. Therem, fiul cel mic, iar Arek, fiul cel mare, fratele al cărui glas îl auzise în mine, vorbindu-i cu mintea. Amândoi erau morţi acum. Nu puteam regăsi nimic din prietenul meu în faţa aceasta bătrână, zbârcită, aspră şi senină care mă studia. Nu vedeam acolo decât certitudinea, confirmarea morţii lui Therem.

Venisem în Estre cu o solie nebunească, sperând să găsesc o mângâiere. Nu exista aşa ceva. De ce oare crezusem că un pelerinaj în locurile copilăriei prietenului meu ar fi schimbat cu ceva lucrurile, ar fi umplut un gol, ar fi alinat vreo remuşcare? Acum nimic nu putea fi schimbat. Pelerinajul meu în Estre avea însă un alt scop şi pe acesta îl puteam duce la bun sfârşit.

— L-am însoţit pe fiul dumneavoastră în lunile dinaintea morţii sale. Eram cu el când a murit. V-am adus jurnalul pe care l-a ţinut. Şi dacă doriţi să ştiţi ceva despre acele zile…

Pe chipul bătrânului nu licări nici un fel de expresie. Fizionomia lui nu se modifica. Însă cu o mişcare bruscă, tânărul care mă însoţise ieşi din penumbră, în lumina slabă şi pâlpâitoare dintre fereastră şi cămin, şi vorbi aspru:

— În Erhenrang i se spune încă Estraven Trădătorul.

Bătrânul Lord îl privi pe tânăr, apoi pe mine.

— Acesta este Sorve Harth, rosti el, moştenitorul lui Estre, fiul fiilor mei.

Pe Iarnă incestul nu constituia un păcat, ştiam prea bine acest lucru. Fiind totuşi un terrian, dezvăluirea aceea mă înmărmuri, iar surpriza de-a întrezări sclipirea spiritului prietenului meu în acest băietan provincial, aprig şi încruntat, mă amuţi pentru câteva clipe. Când am vorbit, vocea îmi tremura:

— Regele îl va reabilita. Therem n-a fost un trădător. Ce contează cum îi spun cei ce nu ştiu?

Bătrânul încuviinţă din cap, lent şi lin.

— Contează, spuse el.

— Aţi traversat Gheaţa Gobrin împreună cu el? întrebă Sorve.

— Da.

— Mi-ar plăcea să aud istoria aceasta, Lordule Trimis, vorbi bătrânul Esvans.

Dar băietanul, fiul lui Therem, interveni bâlbâindu-se:

— O să ne povestiţi cum a murit…? O să ne povestiţi şi despre celelalte lumi dintre stele… celelalte popoare de oameni, despre vieţile lor?