Philip K. Dick Omul din castelul înalt

1

TIMP DE O SĂPTĂMÂNA, R. Childan pândise cu nerăbdare sosirea poştei. Dar preţiosul transport din Statele Munţilor Stâncoşi nu sosise. Deschizând magazinul în dimineaţa zilei de joi şi văzând duşumeaua plină de scrisori aruncate prin fanta uşii, se gândi: voi avea de-a face cu un client supărat.

Îşi umplu o ceaşcă de ceai de la automat, cu cinci cenţi, luă o mătură şi începu să deretice; curând, trotuarul din faţa magazinului său, American Artistic Handcrafts Inc.[1], fu gata pentru o nouă zi, curăţit lună, sertarul maşinii de marcat umplut cu mărunţiş, o vază aranjată cu gălbenele proaspete şi radioul deschis pe un post care transmitea muzică instrumentală discretă. Afară, pe trotuar, oameni de afaceri grăbiţi, în drum spre birourile lor de pe Montgomery Street. În depărtare trecu un tramvai cu cablu; Childan se opri să-l privească, încântat. Femei în rochii lungi, din mătase colorată… le privi şi pe ele. Apoi sună telefonul. Se răsuci să răspundă.

— Da! zise o voce cunoscută; lui Childan i se strânse inima.

— Domnul Tagomi la telefon. A sosit posterul meu cu recrutarea în Războiul Civil[2], domnule? Vă rog să vă amintiţi; mi l-aţi promis în cursul săptămânii trecute.

Ton aferat, repezit, abia politicos, abia inteligibil.

— Nu v-am lăsat eu, domnule Childan, o sumă în acest sens? Îl voi face cadou, ştiţi? V-am explicat: un client.

— Investigaţii extinse, începu Childan, pe care le făcusem pe propria mea cheltuială, domnule Tagomi, cu privire la lucrul promis, care, vă daţi seama, nu se găseşte în regiunile astea şi prin urmare este…

Tagomi îl întrerupse:

— Aşadar, n-a sosit?

— Nu, domnule Tagomi.

O pauză glacială.

— Nu mai pot aştepta, spuse Tagomi.

— Nu, domnule.

Childan privi morocănos prin vitrina magazinului la ziua strălucitoare de afară şi la clădirile pentru birouri: San Francisco.

— Atunci, altceva în loc. Ce-mi recomandaţi, domnule Childan[3]? îi stâlci Tagomi numele în mod intenţionat.

Insultă, implicit, făcând ca urechile lui Childan să ia foc. Scaun smuls de sub fund, înspăimântătoare mortificare a situaţiei. Aspiraţiile şi temerile şi chinurile lui Robert Childan fură stârnite şi ieşiră la iveală, îl invadară, împiedicându-i limba. Se bâlbâi, cu mâna umezită pe receptor. Aerul din magazin mirosea a gălbenele; muzica se auzea în continuare, dar el se simţi ca şi cum s-ar fi prăbuşit într-o mare îndepărtată.

— Păi…, reuşi să mormăie. Centrifugă pentru smântână. Maşină de făcut îngheţată, de pe la 1900.

Mintea îi refuza să gândească. Tocmai atunci când uiţi, tocmai atunci când te prosteşti de unul singur. Avea treizeci şi opt de ani şi-şi amintea de zilele de dinainte de război, de celelalte vremuri. Franklin D. Roosevelt şi Târgul Internaţional; altă lume, mai bună.

— Aş putea aduce la dumneavoastră, la birou, diverse obiecte greu de găsit, să alegeţi? murmură el.

Fu stabilită o întâlnire pentru ora două. Va trebui să închidă magazinul, realiză când închise telefonul. Nu-i de ales. Trebuie păstrată bunăvoinţa unor asemenea clienţi; afacerile de ei depind.

Cum stătea tremurând, îşi dădu seama că cineva — o pereche de tineri — intrase în magazin. Tineri, bărbat şi femeie, amândoi chipeşi, bine îmbrăcaţi. Ideal. Se linişti şi se îndreptă uşor, zâmbind profesional către ei. Erau aplecaţi să cerceteze o vitrină, puseseră mâna pe o scrumieră încântătoare. Căsătoriţi, ghici el. Locuiesc în City of the Winding Mists, în noile apartamente de lux de pe Skyline, cu vedere către Belmont.

— Bună ziua, zise, şi se simţi mai bine.

Îi zâmbiră fără pic de superioritate, numai amabilitate. Vitrinele lui, care într-adevăr erau cele mai bune din genul lor de pe Coastă, le impuseseră oarecare respect; văzu asta şi le fu recunoscător. Ei înţeleseră.

— Piese într-adevăr excelente, domnule, zise tânărul.

Childan se înclină spontan.

Ochii lor, încălziţi nu numai de înţelegere omenească ci şi de încântarea împărtăşită faţă de obiectele de artă pe care le vindea el, de gusturile şi satisfacţiile lor comune, rămaseră aţintiţi asupra lui; îi mulţumeau pentru că avea asemenea lucruri pe care să le privească ei, să le ia în mână şi să le examineze, să le întoarcă pe toate părţile, poate chiar fără să cumpere. Da, se gândi, ştiu în ce fel de magazin se află; nu-i dugheană cu prostioare pentru turişti: fără plăcuţe din lemn de sequoia pe care scrie MUIR WOODS, MARIN COUNTY, S.P.A.[4], sau zdrăngănele nostime, sau cercei pentru fetiţe, sau cărţi poştale cu imaginea Podului[5]. Ochii fetei mai ales, mari, negri. Ce uşor, se gândi Childan, m-aş putea îndrăgosti de o fată ca asta. Ce tragică mi-ar fi viaţa atunci; ca şi cum n-ar fi deja destul de rea. Părul negru, elegant, unghiile făcute, urechile cu găuri pentru cerceii lungi, din alamă, lucraţi de mână.

— Cerceii dumitale, murmură el. Cumpăraţi de aici, oare?

— Nu, zise ea. De acasă.

Childan dădu din cap. Nu-s obiecte de artă americană contemporană; doar trecutul putea fi reprezentat aici, într-un astfel de magazin ca al lui.

— Staţi mult aici? întrebă. La noi, în San Francisco?

— Sunt detaşat pentru o perioadă nedefinită, zise bărbatul. Cu Comisia de Evaluare a Proiectului privind Nivelul de Viaţă în zonele Dezavantajate.

Pe faţă i se citea mândria. Nicidecum caznă. Nu a răcanilor neciopliţi, care mestecă gumă, cu mutrele lor lacome de ţărani, fâţâindu-se pe Market Street[6], holbându-se la spectacolele deocheate, la filmele sexy, căscând gura prin pasajele strâmte, prin barurile de noapte ieftine cu fotografii de blonde între două vârste ţinându-şi sfârcurile între degetele lor zbârcite şi rânjind… la locuinţele mizere, cu muzică gălăgioasă de jazz, care alcătuiesc cea mai mare parte a zonei fără coline din San Francisco — barăci şubrede din cutii de conserve şi scânduri, care răsăriseră din ruine încă înainte să cadă ultima bombă. Nu — omul aparţinea elitei. Cult, instruit, chiar mai mult decât domnul Tagomi, care în definitiv era un înalt demnitar, în Înalta Misiune Comercială de pe Coasta Pacificului. Tagomi era în vârstă. Atitudinile i se formaseră în timpul Guvernului Militar.

— Aţi fi dorit nişte obiecte de artă etnografică americană tradiţională, pentru cadouri? întrebă Childan. Sau poate ca să vă decoraţi noul apartament pentru cât staţi aici?

Dacă era vorba de aceasta din urmă… inima îi zvâcni.

— Presupunere exactă, spuse fata. Începem decorarea. Un pic nedecişi. Credeţi că ne puteţi ajuta?

— Aş putea aranja să vin la dumneavoastră acasă, da, zise Childan. Să iau cu mine câteva mostre, să vă pot sugera în context, după cum doriţi dumneavoastră. Este, desigur, specialitatea noastră.

Îşi lăsă ochii în jos, pentru a-şi ascunde speranţa. Putea fi vorba de mii de dolari.

— Primesc o masă New England, arţar, încheiată numai în lemn, fără cuie. Imensă frumuseţe şi valoare. Şi o oglindă din vremea Războiului din 1812. De asemenea, artă indigenă: câteva covoare din păr de capră, în culori vegetale.

— Eu unul, zise bărbatul, prefer arta citadină.

— Da, făcu Childan cu entuziasm. Ascultaţi, domnule. Am o pictură murală, din anii '30, pe lemn, patru panouri, înfăţişându-l pe Horace Greeley[7], piesă de colecţie de valoare inestimabilă.

— O, făcu bărbatul cu ochii lui negri în flăcări.

— Şi un fonograf Victrola, de la 1920, montat într-o comodă lăcuită.

— O!

— Şi, domnule, ascultaţi: pictură înrămată, semnată de Jean Harlow[8].

Bărbatul făcu ochii mari.

— Facem aranjamentele? întrebă Childan, prinzând corect momentul psihologic. Îşi scoase din buzunarul interior al hainei pixul şi carneţelul.

— Am să-mi notez numele şi adresa dumneavoastră, domnule şi doamnă.

După aceea, când perechea ieşi agale din magazinul lui, Childan stătu, cu mâinile la spate, privind în stradă. Bucurie. Dacă toate zilele de afaceri ar fi ca asta… dar era mai mult decât o afacere, era succesul magazinului lui. A fost o şansă să intre într-o relaţie socială cu o tânără pereche de japonezi, acceptat mai degrabă ca om decât ca yankeu, sau şi mai bine, ca negustor de obiecte de artă. Da, tinerii de azi, din generaţia care se ridică acum, care nu-şi aduc aminte de vremurile dinainte de război sau chiar de războiul însuşi — erau speranţa omenirii. Diferenţele dintre poziţiile sociale nu aveau semnificaţie pentru ei.

Se va sfârşi, se gândi Childan. Cândva. Însăşi ideea de poziţie socială. Nici guvernanţi, nici guvernaţi — oameni.

Şi totuşi tremura de frică, imaginându-se cum le va bate la uşă. Îşi examină însemnările. Familia Kasoura. Odată înăuntru, fără îndoială, i s-ar oferi ceai. Ar face oare totul cum se cuvine? Ar şti gestul şi vorbele potrivite fiecărui moment? Ori s-ar umple de ruşine, ca un barbar, prin cine ştie ce greşeală nefericită?

Pe fată o chema Betty. Câtă înţelegere pe chipul ei, se gândi. Ochii blânzi, plini de simpatie. Desigur, chiar şi în timpul scurt cât a stat în magazin, îi citise năzuinţele şi neîmplinirile.

Speranţele lui… se simţi deodată ameţit. Ce aspiraţii vecine cu nebunia, dacă nu sinucigaşe, avea el? Dar, se ştia, relaţiile dintre japonezi şi yankei, în general, erau între bărbaţi japonezi şi femei yankee. Asta… ideea îl făcu să-şi piardă curajul. Şi mai era şi măritată. Îşi goni din minte procesiunea gândurilor involuntare şi începu să deschidă preocupat poşta de dimineaţă.

Descoperi că încă îi tremurau mâinile. Apoi îşi aduse aminte de întâlnirea de la ora două, cu domnul Tagomi; în acel moment, mâinile încetară să-i mai tremure şi nervozitatea i se transformă în hotărâre. Trebuie să fac o propunere acceptabilă, îşi spuse. Unde? Cum? Ce? Un telefon. Ponturi. Abilitate în afaceri. Să facă rost de un Ford 1929 perfect recondiţionat, inclusiv capotă din material textil (negru). Un avion trimotor de poştă, original, nou-nouţ, ambalat cu totul, descoperit într-un hangar din Alabama etc. Să scoată la iveală capul mumificat al domnului B. Bill[9], cu tot cu fire de păr alb, senzaţional produs artizanal american. Să fac să circule reputaţia mea de fin cunoscător prin tot Pacificul, nelăsând deoparte nici Home Islands[10].

Ca să se inspire, aprinse o ţigară cu marihuana, excelenta marcă Land-O-Smiles.


* * *

În camera lui de pe Hayes Street, Frank Frink stătea întins în pat, întrebându-se cum să se scoale. Soarele strălucea prin jaluzele peste mormanul de haine căzute pe duşumea. Ca şi ochelarii. Să calce pe ele? Să încerce să ajungă la baie pe cealaltă rută, se gândi. Târâş sau de-a rostogolul. Capul îl durea, dar nu era trist. Nu te uita niciodată înapoi, hotărî. Ora? Ceasul pe servantă. Unsprezece treizeci! Doamne! De-ar rămâne tot întins.

Sunt concediat, se gândi.

Ieri, o făcuse lată la fabrică. Vorbise gura fără el în faţa domnului Wyndam-Matson, care avea o faţă turtită ca o farfurie şi un nas à la Socrate, inel cu diamant, şi fermoare din aur la prohab. Cu alte cuvinte, o putere. Un tron. Gândurile lui Frink o luară razna, ameţite.

Da, se gândi, iar acum mă vor pune pe lista neagră; cunoştinţele mele practice n-au nici o valoare — n-am nici o căutare. Cincisprezece ani de experienţă. Duşi.

Iar acum ar trebui să se prezinte la Comisia de Atestare a Muncitorilor pentru a i se revizui încadrarea. Cum el nu fusese niciodată în stare să înţeleagă relaţiile lui Wyndam-Matson cu pinocii — guvernul marionetă, format din albi, de la Sacramento — nu-i putea aprecia fostului lui patron puterea de a influenţa adevărata autoritate, pe japonezi. C.A.M.[11] era administrată de pinoci. Ar avea de-a face cu patru sau cinci mutre dolofane, de albi între două vârste la ordinele lui Wyndam-Matson. Dacă nu reuşea să obţină atestarea acolo, trebuia să-şi facă drum la una dintre Misiunile Comerciale de Import-Export care îşi aveau sediul în Tokyo şi care avea ofiţeri pretutindeni în California, Oregon, Washington şi în părţile din Nevada incluse în Statele Pacifice ale Americii. Iar dacă acolo rata cu succes pledoaria…

Stând întins în pat şi privind la vechea lustră din tavan, prin minte îi bântuiau planuri peste planuri. Se putea, de pildă, strecura dincolo, în Statele Munţilor Stâncoşi. Dar erau în relaţii destul de bune cu S.P.A. şi ar putea fi extrădat. Dar în Sud? Corpul i se scutură de oroare. Uh! Asta nu. Ca alb, ar avea spaţiu din belşug, de fapt mai mult decât are aici, în S.P.A. Dar… nu-i trebuia genul ăla de spaţiu.

Şi, cel mai rău, Sudul avea o sumedenie de legături economice, ideologice, şi Dumnezeu ştie mai de care, cu Reich-ul. Iar Frank Frink era evreu.

Frank Frink era numele lui original. Se născuse pe Coasta de Est, în New York, iar în 1941 fusese înrolat în armata Statelor Unite ale Americii, imediat după colapsul Rusiei. După ce japonezii luaseră Hawaii-ul, fusese trimis pe Coasta de Vest. Când s-a sfârşit războiul, se afla acolo, de partea japoneză a liniei de demarcaţie. Şi tot aici se afla şi azi, după cincisprezece ani.

În 1947, în Ziua Capitulării, o luase razna, mai mult sau mai puţin. Urându-i pe japonezi aşa cum îi ura el, jurase să se răzbune; îşi îngropase armele din dotare la trei metri sub pământ, într-o pivniţă, înfăşurate şi unse bine, pentru ziua când avea să se ridice, împreună cu ai lui. Oricum, timpul avea darul să vindece multe, fapt pe care nu-l pusese la socoteală. Când se gândea acum la imensa baie de sânge, la epurările pinocilor şi ale stăpânilor lor se simţea ca şi cum, răsfoind un album pătat de timp, din vremea liceului, ar fi dat peste consemnarea aspiraţiilor adolescenţei sale. Frank "Peştişorul de aur" Frink va fi paleontolog şi făgăduieşte să se însoare cu Norma Prout. Norma Prout era schönes Mädchen[12] şi făcuse legământ de-adevăratelea să se însoare cu ea. Toate astea erau acum al naibii de departe, la fel de departe ca a-l asculta pe Fred Allen[13] sau a vedea un film cu W. C. Fields[14]. Din 1947 încoace, probabil că văzuse sau vorbise cu şase sute de mii de japonezi, dar dorinţa de a violenta pe vreunul dintre ei sau pe toţi nu se materializase vreodată, după primele câteva luni. Pur şi simplu nu mai avea nici un rost.

Dar, ia stai. A fost unul, un oarecare domn Omuro, care obţinuse cu bani controlul asupra unei mari părţi a proprietăţilor de închiriat din San Francisco, zona centrală, şi care fusese pentru un timp proprietarul lui Frank. Era o scârbă. Un rechin, care nu făcuse niciodată reparaţii, micşorase din ce în ce spaţiile, sporise chiriile… Omuro îi spoliase pe cei sărmani, mai ales pe foştii militari aproape lefteri, rămaşi şomeri în timpul crizei de la începutul anilor cincizeci. Oricum, una dintre Misiunile Comerciale japoneze îi tăiase lui Omuro capul pentru lăcomia lui. Iar acum, nici nu se mai auzea de o asemenea încălcare a asprelor, rigidelor, dar justelor legi civile japoneze. Era o mândrie a incoruptibilităţii oficialităţilor de ocupaţie japoneză, în special a celor care veniseră după căderea Guvernului Militar.

Evocând cinstea colţuroasă, plină de stoicism a Misiunii Comerciale, Frink se simţi mai liniştit. Chiar şi Wyndam-Matson ar fi înlăturat, ca o muscă gălăgioasă. Cât e el de patron la W.-M. Corporation[15]. Cel puţin, aşa spera. Cred că am încredere în chestia asta cu Alianţa Co-Prosperităţii Pacifice, îşi spuse. Ciudat. Privind înapoi către zilele de început… păruse o păcăleală sigură, atunci. Propagandă goală. Acum însă…

Se ridică din pat şi-şi găsi, şovăitor, drumul spre baie. În timp ce-şi făcu duş şi se bărbieri, ascultă la radio ştirile de la miezul zilei.

"Să nu ne batem joc de efortul depus", zicea radioul, tocmai când închidea el apa caldă.

Nu, nu ne vom bate, se gândi Frink cu amărăciune. Ştia el ce anume efort aveau în minte, la radio. Totuşi, era ceva hazliu în asta, imaginea nemţilor greoi şi ţâfnoşi plimbându-se pe Marte, prin nisipul roşu pe care nu mai călcase picior de om. Săpunindu-se pe obraji, Frink începu să scandeze o satiră adresată sieşi. Gott, Herr Kreisleiter. Ist dies vielleicht der Ort wo man das Konzentrationslager bilden Kann? Das Wetter ist so schön. Heiss, aber doch schön…

Radioul spunea: "Civilizaţia Co-Prosperităţii trebuie să se oprească şi să cumpănească dacă nu cumva în încercarea noastră de a asigura o echilibrare a îndatoririlor şi obligaţiilor reciproce cuplate cu remuneraţiile…" Limbaj tipic pentru ierarhia conducătoare, observă Frink. "…nu am scăpat din vedere scena viitorului, pe care se vor desfăşura afacerile omului, fie el nordic, japonez, negroid…" Şi o ţinu tot aşa.

Îmbrăcându-se, îşi rumegă încântat satira. Vremea este schön, atât de schön. Dar n-am ce respira.

Oricum, era cert: Pacificul nu făcuse nimic pentru a coloniza alte planete. Fusese implicat — mai degrabă târât — în Africa de Sud. În timp ce nemţii îi dădeau zor cu enormele sisteme robotizate de construcţie spaţială, japonezii încă mai ardeau junglele din interiorul Braziliei, înălţând blocuri de apartamente, cu opt niveluri, din cărămidă, pentru foştii vânători de capete. Până să lanseze japonezii prima lor navă spaţială, nemţii vor ţine în mână întregul sistem solar. În vremurile ciudate de demult, din cărţile de istorie, nemţii o zbârciseră, în timp ce restul Europei îşi desăvârşea imperiile coloniale. Oricum, reflectă Frink, de data asta nu mai aveau să rămână de căruţă; învăţaseră lecţia.

Apoi se gândi la Africa şi la experimentele naziste de acolo. Iar sângele i se opri în vene, ezită şi, în cele din urmă, îşi reluă curgerea.

Ruina aceea uriaşă şi pustie.

Radioul zicea: "… trebuie, oricum, să ne mândrim cu accentul pus de noi pe nevoile fundamentale fizice ale popoarelor de pretutindeni, pe aspiraţiile lor spirituale care trebuie să fie…"

Frink închise radioul. Apoi, mai calm, îl deschise iar.

Cristos e în budă, se gândi. Africa. Pentru spiritele triburilor moarte. Nimicite pentru a face un teritoriu de… ce? Cine ştia? Poate nici maeştrii arhitecţi din Berlin nu ştiau. O adunătură de roboţi, construind şi trăgând aiurea clopotele. Construind? Dărâmând la pământ. Căpcăuni scoşi dintr-o expoziţie paleontologică, având drept sarcină să facă din ţeasta duşmanului cupă, întreaga familie scobindu-i cu hărnicie conţinutul — creierii cruzi — ca mai întâi să mănânce. Apoi unelte folositoare din ciolane. Chibzuit, să te gândeşti nu numai să-i mănânci pe oamenii care nu ţi-au plăcut, dar să-i mănânci din propriile lor cranii. Tehnicieni de frunte! Omul preistoric în halat alb, steril, de laborator, în laboratorul unei universităţi din Berlin, experimentând la ce ar putea folosi craniul, pielea, urechile, grăsimea altor oameni. Ja, Herr Doktor. O nouă folosinţă pentru degetul mare de la picior; vezi bine, se poate acomoda încheietura pentru o acţionare rapidă a brichetei. Acum, numai dacă Herr Krupp ar putea-o produce în cantitatea…

Gândul îl îngrozi: uriaşul canibal din vechime, sub-uman, proliferând acum, conducând lumea încă o dată. Ne-a luat un milion de ani să scăpăm de el, se gândi Frink, ca acum să revină. Şi nu numai ca adversar… ci ca stăpân.

"… putem deplânge", spunea radioul, vocea burticilor galbene din Tokyo. Doamne, se gândi Frink; şi noi le spuneam maimuţe creveţilor ăstora civilizaţi, cu picioare strâmbe, care ar face aragaze numai ca să-şi topească nevestele în ceară de sigiliu."… şi am şi deplâns adeseori în trecut înfiorătoarea irosire de vieţi omeneşti în această luptă plină de fanatism, care pune cea mai mare parte a oamenilor complet în afara comunităţii legale". Ei, japonezii, erau atât de tari în legi."… Pentru a cita un sfânt apusean cunoscut tuturor: La ce i-ar folosi unui om să câştige întreaga lume dacă în schimb îşi pierde sufletul?" Radioul se opri; Frink, făcându-şi nod la cravată, se opri şi el. Era abluţiunea de dimineaţă.

Trebuie să mă împac cu ei azi, îşi dădu seama. Pus sau nu pe lista neagră, pentru mine ar însemna moartea să părăsesc teritoriile controlate de japonezi şi să mă azvârl în Sud sau în Europa — oriunde în Reich.

Va trebui să ajung la o înţelegere cu bătrânul Wyndam-Matson.

Aşezat pe pat, cu o ceaşcă de ceai călduţ alături, Frink pregăti ustensilele pentru I Ching. Trase afară din tocul de piele cele patruzeci şi nouă de beţişoare de coada-şoricelului. Se concentră până ce îşi adună gândurile cum se cuvine şi îşi formulă întrebările. Spuse cu voce tare:

— Cum să-l iau pe Wyndam-Matson ca să mă împac cu el?

Scrise întrebarea pe tăbliţă, apoi începu să treacă betişoarele de coada-şoricelului dintr-o mână într-alta, până ce-i ieşi prima linie, începutul. Un opt. Jumătate din cele şaizeci şi patru de hexagrame deja eliminate. Despărţi betişoarele şi obţinu cea de-a doua linie. Curând, fiind atât de expert, avu toate şase liniile; hexagrama îi stătea înainte şi nu avea nevoie s-o identifice cu ajutorul tabelului. Putea recunoaşte în ea Hexagrama Cincisprezece. Ch'ien. Modestia. Ah. Cel umil va fi înălţat, cel semeţ va fi doborât, familiile puternice smerite; nu trebuia să se mai uite pe text — îl ştia pe dinafară. Semn bun. Oracolul îi dădea aviz favorabil. Şi totuşi, era puţin dezamăgit. Era ceva stupid cu Hexagrama Cincisprezece. Prea bună. Natural că va fi modest. Probabil conţinea ea vreo idee, oricum. În definitiv, el nu avea nici o putere asupra bătrânului W.-M. Nu-l putea sili să-l primească înapoi. Tot ce putea face era să adopte punctul de vedere al Hexagramei Cincisprezece; era genul de situaţie în care cineva trebuie să solicite, să spere, să aştepte cu credinţă. Cerul, la timpul potrivit, îl va înălţa în vechea lui slujbă sau chiar până la ceva mai bun.

Nu avea de citit nici o linie, nici un nouă, nici un şase, era staţionar. Aşa că terminase. Nu se trecea într-o a doua hexagrama.

O altă întrebare, aşadar. Pregătindu-se, spuse cu voce tare:

— Am s-o mai văd pe Juliana?

Nevastă-sa. Sau mai bine zis, fosta nevastă. Juliana divorţase de el cu un an în urmă şi nu o mai văzuse de luni de zile; de fapt nici măcar nu ştia unde locuia. Evident, părăsise San Francisco. Poate chiar S.P.A. Prietenii lor comuni fie nu ştiau, fie nu-i spuneau despre ea.

Mânui preocupat beţele de codiţa-şoricelului, cu ochii ţintă la semne. De câte ori întrebase despre Juliana, despre una sau alta? Uite hexagrama, zămislită prin jocul întâmplării de tulpinile uscate de plantă. Întâmplare, şi totuşi având rădăcini în momentul în care trăia el, în care viaţa lui era legată laolaltă cu toate celelalte vieţi şi particule din univers. Hexagrama necesară, descriind în aşezarea limbilor ei frânte şi continue situaţia. El, Juliana, fabrica de pe Gough Street, Misiunile Comerciale care conduceau, explorarea planetelor, miliardele de grămăjoare chimice din Africa, acum nici măcar cadavre, năzuinţele a mii şi mii din jurul lui în cartierele suprapopulate, de cocioabe, din San Francisco, creaturile demente din Berlin, cu feţele lor calme şi planurile lor diabolice — toate unite în acest moment al distribuirii beţişoarelor de coada-şoricelului pentru a se alege exact sentinţa potrivită dintr-o carte care a apărut în al treisprezecelea secol dinaintea lui Cristos. O carte creată de înţelepţii Chinei într-un răstimp de cinci mii de ani, pritocită, superbă cosmologie — şi ştiinţă — codificată înainte ca Europa să fi învăţat măcar să facă împărţiri.

Hexagrama. Inima i se opri. Patruzeci şi patru. Kou. Venind la Întâlnire. Judecata ei liniştitoare. Fecioara este puternică. Să nu te însori cu o asemenea fecioară. O mai obţinuse în legătură cu Juliana.

Oy vey, se gândi, lăsându-se pe spate. Aşadar nu era bună pentru mine; ştiu. N-am întrebat asta. De ce trebuie oracolul să-mi amintească? Un ghinion că am întâlnit-o şi că am iubit-o şi că o iubesc.

Juliana — cea mai arătoasă femeie cu care se însurase vreodată. Sprâncene şi păr negru tăciune: urme de sânge spaniol, distribuite sub formă de culoare pură, până şi la buze. Mersul ei elastic, neauzit; avea sandale uzate care îi rămăseseră din liceu. De fapt toate hainele ei aveau un aspect ponosit şi dădeau impresia clară că sunt vechi şi spălate des. Fuseseră amândoi atâta timp fără bani încât, în ciuda înfăţişării ei, trebuise să poarte un jerseu din bumbac, jachetă încheiată cu fermoar, bluză din pânză maronie şi ciorapi trei-sferturi; şi-l urâse pe el şi situaţia lor, pentru că o făcuse să arate, spusese asta, ca o jucătoare de tenis sau (mai rău) ca una care aduna ciuperci prin pădure.

Dar mai presus de orice, fusese atras la început de expresia ei aiurită; fără nici un motiv, Juliana saluta necunoscuţii cu un zâmbet plictisit, prevestitor de rele, gen Mona Lisa, punându-i în dificultate, dacă să-i răspundă sau nu. Şi era atât de atrăgătoare încât de cele mai multe ori îi dădeau bună ziua, cuvinte pe care Juliana le lăsa să alunece pe lângă ea. La început se gândise că nu era decât o privelişte neplăcută, dar în cele din urmă hotărâse că dovedea o desăvârşită, altfel bine ascunsă, prostie, sădită în ea. Aşa că până la urmă semnalizarea ei către necunoscuţii pe care-i saluta îl enervase, la fel ca şi stilul ei de a veni şi a pleca tăcut, ca o plantă, gen sunt-într-o-misiune- secretă. Dar chiar şi atunci, către sfârşit, când se certau atât de des, el încă tot nu vedea în ea altceva decât o invenţie directă, copie a lui Dumnezeu, picată în viaţa lui din raţiuni pe care nu avea să le afle niciodată. Şi din această pricină — un fel de intuiţie ori credinţă în privinţa ei — nu se putea împăca cu gândul că o pierduse.

Părea atât de aproape, chiar acum… ca şi cum ar mai fi avut-o. Fantoma ei, încă prezentă în viaţa lui, lipăind cu picioarele goale prin camera lui, ori de câte ori citea oracolul.

Aşezat pe pat, înconjurat de dezordinea deprimantă, pregătindu-se să iasă şi să-şi înceapă ziua, Frank Frink se întrebă cine oare, în vastul şi complicatul San Francisco, mai consultă în acest moment oracolul. Şi căpătau oare răspunsuri la fel de triste ca ale lui? Le era Momentul tot atât de potrivnic ca şi lui?

Загрузка...