Omul din castelul înalt

13

ÎN DENVER, găsiră magazine elegante, moderne. Hainele, se gândi Juliana, te înţepeneau de scumpe ce erau, dar lui Joe nu păru să-i pese, el nici măcar nu păru să observe; pur şi simplu plătea ceea ce alegea ea, apoi se grăbeau către magazinul următor.

Marea ei achiziţie — după multe probări de rochii şi mult prelungite deliberări şi refuzuri — se petrecu târziu în timpul zilei: un model italian original, albastru deschis, cu mâneci scurte, flu-flu, şi cu de-colteu înnebunitor de adânc. Văzuse, într-un magazin european de modă, un manechin purtând o asemenea rochie; era considerat cel mai rafinat model al anului şi-l costă pe Joe aproape două sute de do-lari.

Pentru a o purta, avea nevoie de trei perechi de pantofi, mai mulţi ciorapi de naylon, câteva pălării şi o geantă nouă, din piele, lucrată de mână. Şi, descoperi, decolteul rochiei italiene impunea noile sutiene care acopereau doar partea de jos a sânilor. Privindu-se în întregime în oglinda cea mare a magazinului, se simţi dezgolită şi puţin nesigură când trebuia să se aplece. Dar vânzătoarea o asigură că noul sutien cu jumătate de cupă rămânea ferm pe loc, în ciuda lipsei bretelelor.

Exact până deasupra sfârcului, se gândi Juliana uitându-se cu atenţie la ea însăşi în intimitatea cabinei de probă, nici un milimetru în plus. Sutienul, de asemenea, costă ceva, de import şi el, o lămuri vânzătoarea, lucrat de mână. Îi arătă apoi îmbrăcăminte sport, pantaloni scurţi şi costume de baie şi un halat de plajă, din prosop, cu două feţe; dar dintr-o dată, Joe îşi pierdu răbdarea. Aşa că plecară mai departe.

În timp ce Joe punea pachetele şi sacoşele în maşină, ea zise:

— Nu crezi că arăt extraordinar?

— Da, zise el pe un ton preocupat. Mai ales rochia aia albastră. O porţi când mergem acolo, la Abendsen, înţelegi?

Rosti ultimul cuvânt tăios, ca şi cum ar fi fost un ordin; tonul o surprinse.

— Port măsura doisprezece sau paisprezece, zise ea când intrară în următorul magazin. Vânzătoarea le zâmbi şi-i conduse la rastelurile cu rochii. Ce-i mai trebuie? se întrebă Juliana. Mai bine să ia cât mai mult posibil, atâta cât putea; cuprinse cu privirea totul, dintr-o dată, bluze, fuste, pulovere, pantaloni, haine. Da, o haină.

— Joe, zise, trebuie să-mi iau o haină lungă. Dar una din stofă.

Se înţeleseră asupra uneia dintre hainele fabricate din fibre sintetice, produse în Germania; era mai durabilă decât blana naturală şi mai puţin scumpă. Dar se simţi dezamăgită. Pentru a se mai înveseli puţin, începu să examineze bijuteriile. Dar erau gablonzuri mizerabile, îngrozitor de scumpe, lipsite de fantezie şi de originalitate.

— Trebuie să iau nişte bijuterii, îi explică lui Joe. Măcar cercei. Sau o broşă — să meargă la rochia albastră.

Îl duse pe trotuar până la un magazin de bijuterii.

— Şi hainele tale, îşi aduse aminte, cu vinovăţie. Trebuie să ne oprim şi pentru tine.

Cât se uită ea la bijuterii, Joe se opri la frizer, pentru tuns. Când el apăru, o jumătate de oră mai târziu, fu uluită; aproape că nu-l mai recunoscuse; era blond acum, Doamne Dumnezeule, se gândi ea. De ce?

Ridicând din umeri, Joe zise:

— Am obosit să fiu broscar.

Asta fu tot ce zise; refuză să discute acest subiect când intrară Într-un magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi şi începură să cumpere pentru el.

Cumpărară un costum frumos croit, din una dintre noile fibre sintetice Du Pont, dacron. Şi ciorapi noi, chiloţi noi şi o pereche de pantofi moderni, cu vârf ascuţit. Cămăşi. Şi cravate. Împreună cu vânzătorul, aleseră două cămăşi albe, cu manşete franţuzeşti, duble, şi o pereche de butoni de argint. Nu dură decât patruzeci de minute ca să facă cumpărăturile pentru el; fu uimită să descopere cât era de uşor, comparativ cu ea.

Costumul lui, se gândi, trebuie modificat. Dar iarăşi, Joe, deveni nerăbdător; plăti nota cu bancnotele germane pe care le avea. Mai este ceva, realiză Juliana. Un portmoneu nou. Aşa că, împreună cu vânzătorul, îi aleseră un portmoneu din piele de crocodil, negru, şi cu asta, totul fu gata. Părăsiră magazinul şi se întoarseră la maşină; era patru şi jumătate iar cumpărăturile — cel puţin din punctul de vedere al lui Joe, erau terminate.

— Nu vrei să-i ia puţin din talie? întrebă ea când Joe intră în traficul din centrul Denver-ului. La costum…

— Nu.

Vocea lui, ostilă şi impersonală, o împietri.

— Ce s-a întâmplat? Am cumpărat prea multe?

Ştiu că asta este, îşi spuse, am cheltuit prea mult.

— Aş putea duce înapoi nişte cămăşi.

— Hai să mâncăm de seară, zise el.

— Dumnezeule, replică ea. Ştiu ce n-am luat. Pijamale.

El o privi feroce.

— Nu vrei să iau nişte pijamale frumoase? zise ea. Aş fi cu totul înnoită şi…

— Nu.

Scutură din cap.

— Las-o baltă. Uită-te după un loc unde să mâncăm.

Juliana zise pe un ton ferm:

— Mergem şi ne înregistrăm la primul hotel. Să ne putem schimba. Apoi mâncăm.

Şi mai bine ar fi un hotel select, se gândi ea, sau deloc. Chiar şi aşa târziu. Şi-i vom întreba la hotel care-i cel mai bun loc din Denver, pentru mâncat. Şi numele unui bar de noapte ca lumea unde putem vedea un spectacol ca pentru singura-dată-în-viaţă, nu vreun talent local, ci nişte nume mari din Europa, cum ar fi Eleanor Perez sau Willie Beck. Ştiu că vedetele astea mari din U.F.A.[68] vin în Denver, pentru că am văzut afişele. Şi n-am să mă duc pentru nimic mai slab.

În timp ce căutau un hotel, Juliana se tot uită la bărbatul de lângă ea. Cu părul tuns scurt, blond, şi cu haine noi, părea alt om.

Îmi place oare mai mult aşa? Greu de zis. Iar eu… când am să-mi pot face părul, vom fi două persoane diferite, aproape. Create din nimic sau, mai degrabă, din bani. Dar trebuie neapărat să-mi fac părul, îşi zise.

Găsiră un hotel mare, elegant, în centrul Denver-ului, cu portar în livrea, care aranjă ca maşina să fie parcată. Asta voia ea. Iar un băiat — altfel om mare, dar purtând uniforma maro — veni repede şi le cără toate pachetele şi bagajele, lor nemairămânându-le nimic altceva de făcut decât să urce scările largi, aşternute cu covoare, de sub copertină, să treacă prin uşile din sticlă şi lemn de mahon şi să pătrundă în hol.

Mici magazine de fiecare parte a hotelului, florării, cadouri, dulciuri, oficiu de telegraf, birou pentru rezervarea locurilor la avion, zar-va clienţilor la recepţie şi la lifturi, uriaşele plante în ghivece şi, sub tălpi, covorul, gros şi moale… Putea mirosi hotelul, mulţimea oamenilor, agitaţia. Indicatoare de neon arătând în ce parte se aflau restaurantul hotelului, sala pentru cocteil, braseria. Abia le putu înregistra când traversă holul şi ajunseră în sfârşit la recepţie.

Era până şi un stand de cărţi.

Cât timp Joe semnă în registru, ea se scuză şi se repezi la cărţi, să vadă dacă aveau Lăcusta. Da, îl aveau, un raft întreg, strălucitor, cu un anunţ spunând cât de popular şi important era şi, desigur, că era verboten[69] în regiunile controlate de germani. O femeie între două vârste, zâmbitoare, gen bunicuţă, o servi; cartea costa aproape patru dolari, ceea ce Julianei îi păru mult, dar o plăti cu o bancnotă germană din noua ei geantă şi se întoarse în fugă lângă Joe.

Arătându-le drumul cu bagajele în mâini, băiatul îi conduse la lift şi apoi sus, la primul etaj, în lungul coridorului — liniştit şi cald şi carpetat — către superba lor cameră, care-ţi tăia răsuflarea. Băiatul le descuie uşa, cără totul înăuntru, aranjă fereastra şi luminile; Joe îi dădu un bacşiş, iar el plecă, închizând uşa în urma lui.

Totul era întocmai cum dorise ea.

— Cât stăm în Denver? îl întrebă pe Joe, care începuse să desfacă pachetele pe pat. Înainte să plecăm sus, în Cheyenne?

El nu răspunse; era ocupat cu conţinutul valizei lui.

— O zi sau două? întrebă ea luându-şi haina cea nouă. Crezi că putem sta trei?

Ridicând capul, Joe răspunse:

— Plecăm mai departe în seara asta.

La început, nu înţelese; iar când înţelese, nu-i veni să creadă. Se uită lung la el, iar el se uită lung la ea, cu o expresie sălbatică, aproape s-o străpungă, cu faţa încordată sub o tensiune enormă, mai mare decât văzuse ea vreodată în viaţa ei la o fiinţă omenească. El nu clinti; părea paralizat acolo, cu mâinile pline cu haine din valijoara lui, cu corpul aplecat.

— După ce mâncăm, adăugă.

Ea nu ştiu ce să spună.

— Aşa că îmbracă rochia cea albastră, care a costat atâta, zise. Cea care-ţi place ţie; cea cu adevărat bună… Înţelegi?

Începu acum să se descheie la cămaşă.

— Mă duc să mă rad şi să fac un duş bun, fierbinte.

Vocea îi suna cumva mecanic, ca şi cum ar fi vorbit de la o milă depărtare, printr-un fel de instrument; întorcându-se, se îndreptă către baie cu paşi smuciţi.

Cu dificultate, ea reuşi să spună:

— Este prea târziu, în seara asta.

— Nu. Terminăm masa pe la cinci şi jumătate, şase, cel târziu. Putem urca în Cheyenne în două ore, două ore şi jumătate. Asta înseamnă abia opt şi ceva. Să zicem nouă, cel mult. Putem suna de aici, să-i zicem lui Abendsen că venim; îi explicăm situaţia. Asta va face impresie, un telefon interurban. Spune-i aşa… suntem în drum, cu avionul, către Coasta de Vest; stăm în Denver doar o noapte. Dar suntem atât de entuziasmaţi de cartea lui încât venim cu maşina până sus, în Cheyenne, şi ne întoarcem înapoi diseară, numai pentru şansa de a…

Ea îl întrerupse:

— De ce?

Lacrimile îi năvăliră în ochi şi se trezi ştergându-şi-le cu amândoi pumnii, cu degetul mare înăuntru, aşa cum făcea când era copil; simţi cum îi tremură bărbia şi, când vorbi, vocea abia i se auzi:

— Nu vreau să merg să-l văd diseară; nu merg. Nu vreau să merg deloc, nici mâine. Vreau numai să văd priveliştea de aici. Aşa cum mi-ai promis.

Şi în timp ce vorbea, spaima reapăru iar şi i se instală în piept, panica aceea oarbă, particulară, care abia dacă o părăsise puţin chiar şi în cele mai strălucite momente cu el. I se urcă până sus şi puse stăpânire pe ea; o simţi tremurându-i în faţă, strălucind astfel încât el o putea uşor observa.

Joe zise:

— Dăm o fugă până acolo şi după aia, când ne întoarcem… admirăm peisajul de aici.

Vorbi rezonabil şi totuşi cu înţepeneală de mort, ca şi cum ar fi recitat.

— Nu, zise ea.

— Pune-ţi rochia albastră.

Răscoli printre pachete până ce dădu de ea în cea mai mare dintre cutii. Desfăcu sfoara cu grijă, scoase rochia afară şi o întinse pe pat cu precizie; nu se grăbea.

— Okay? Ai să fii jos pălăria. Ascultă, cumpărăm o sticlă de scotch scump şi o luăm cu noi. Luăm Vat 69.

Frank, se gândi ea. Ajută-mă. Am intrat în ceva ce nu înţeleg.

— E mult mai departe decât crezi tu, spuse ea. M-am uitat pe hartă. Va fi cu adevărat târziu când vom ajunge acolo, cam unsprezece sau chiar după miezul nopţii.

El zise:

— Pune-ţi rochia sau te ucid.

Închizând ochii, ea începu să chicotească. Antrenamentul meu, se gândi. A fost adevărat, în definitiv; vom vedea acum. Mă poate omorî sau pot să-i ating un nerv pe spate şi să-l ologesc pe viaţă? Dar s-a luptat cu comandourile alea engleze; a mai trecut prin aşa ceva, cu ani în urmă.

— Ştiu că s-ar putea să reuşeşti să mă trânteşti. Sau poate că nu.

— Nu să te trântesc, zise ea. Să te mutilez pentru totdeauna. Pot cu adevărat. Am trăit pe Coasta de Vest. M-au învăţat japonezii, sus, în Seattle. Du-te tu în Cheyenne, dacă vrei, şi lasă-mă pe mine aici. Nu încerca să mă forţezi. Mi-e frică de tine şi am să încerc…

Vocea i se frânse.

— Am să încerc să te aranjez prea rău, dacă vii spre mine.

— Haide… pune afurisita aia de rochie! Ce-i cu toate astea? Trebuie să-ţi fi pierdut minţile de vorbeşti aşa de ucis şi de mutilat, doar pentru că vreau să sari în maşină după ce mâncăm şi să mergi cu mine pe autostradă să-l vedem pe tipul a cărui carte ai…

O bătaie în uşă.

Joe se duse şi o deschise. Un băiat în uniformă, de pe coridor, zise:

— Serviciul de cameră. Aţi cerut la recepţie, domnule.

— A, da, zise Joe păşind către pat; luă cămăşile albe pe care le cumpărase şi le dădu băiatului.

— Le poţi aduce înapoi în jumătate de oră?

— Doar călcate, zise băiatul, examinându-le. Nu şi spălate. Da, sunt sigur că voi putea, domnule.

Când Joe închise uşa, Juliana spuse:

— Cum de-ai ştiut că o cămaşă albă, nouă, nu se poate purta înainte de a fi călcată?

El nu spuse nimic; ridică din umeri.

— Uitasem, zise Juliana. Iar o femeie ar trebui să ştie… când le scoţi din celofan, sunt şifonate.

— Când eram mai tânăr, obişnuiam să mă îmbrac şi să ies adeseori.

— De unde ştiai că hotelul are serviciu de cameră? Eu nu ştiam? Chiar te-ai tuns şi te-ai vopsit? Eu cred că ai părul blond dintotdeauna şi că purtai o perucă. Nu-i aşa?

El ridică iarăşi din umeri.

— Trebuie să fii din S.D., zise ea. Pozând în şofer broscar. N-ai luptat niciodată în Africa de Nord, nu-i aşa? Trebuia să vii aici ca să-l ucizi pe Abendsen, aşa este? Ştiu că-i aşa. Cred că sunt destul de uimită.

Se simţi uscată, sfârşită.

După un timp, Joe zise:

— Sigur că am luptat în Africa de Nord. Poate că nu cu bateria de artilerie a lui Pardi. Cu Brandemburgerii[70].

Adăugă:

— Wehrmacht Kommando[71]. Infiltrat în Cartierul General Englez. Nu văd diferenţa; am văzut o grămadă de acţiuni. Şi am fost la Cairo; am câştigat medalia şi am fost citat pe câmpul de luptă. Caporal.

— Stiloul ăla e o armă?

El nu răspunse.

— O bombă, îşi dădu ea seama dintr-o dată, spunând-o cu voce tare. O bombă capcană, aranjată să explodeze când o atinge cineva.

— Nu, zise el. Ce ai văzut tu era un transmiţător şi receptor de doi waţi. Ca să pot menţine contactul radio. În caz că se schimbă planul, care este situaţia politică la Berlin, zi de zi.

— Iei legătura cu ei înainte de a o face. Să fii sigur.

El dădu din cap.

— Nu eşti italian; eşti german.

— Elveţian.

Ea zise:

— Soţul meu este evreu.

— Nu mă interesează ce e soţul tău. Tot ce vreau e să-ţi pui rochia aia şi să te aranjezi, ca să putem merge la cină. Aranjează-ţi cumva părul; aş fi vrut să ai timp de coafor. Poate mai este deschis salonul de înfrumuseţare al hotelului. O poţi face cât timp îmi aştept eu cămăşile şi-mi fac duş.

— Cum ai să-l ucizi?

Joe zise:

— Te rog, îmbracă rochia, Juliana. Am să sun jos, să întreb de coafor.

Se duse către telefon.

— De ce ai nevoie de mine?

Formând numărul, Joe zise:

— Avem un material despre Abendsen şi pare a fi atras de un anumit tip de femeie, brunetă, focoasă. Tipul specific Orientului Mijlociu sau mediteranean.

Când el vorbea cu cei de la hotel, Juliana se duse şi se aşeză pe pat. Închise ochii şi-şi puse mâinile pe faţă.

— Au o coafeză, zise Joe după ce închise telefonul. Şi te poate aranja chiar şi acum. Du-te la mezanin.

Îi băgă ceva în mână; deschizând ochii, ea văzu că erau bancnote germane.

— Să plăteşti.

Ea zise:

— Lasă-mă să zac aici. Te rog.

El o privi cu un aer de curiozitate şi îngrijorare.

— Seattle este azi cum ar fi fost San Francisco, zise ea, dacă nu ar fi fost nici un Mare Incendiu. Construcţii din lemn, vechi de tot şi câteva din cărămidă, şi cu coline, ca la Frisco. Japonezii sunt acolo de mult timp, cu mult înaintea războiului. Au un întreg cartier de afaceri şi case, magazine, totul, foarte vechi. E port. Japonezul ăla tăcut, care m-a învăţat pe mine… mă dusesem cu un tip din Marina Comercială şi stând acolo, am început să iau lecţii, Minoru Ichoyasu; purta vestă şi cravată. Era rotund ca o minge. Dădea lecţii sus, într-o clădire de birouri japoneze; avea o tăbliţă pe uşă, cu scris de modă veche, auriu, şi o cameră de aşteptare, ca la dentist. Cu National Geographic.

Aplecându-se asupra ei, Joe o prinse de mână şi o ridică în capul oaselor; o ajută, sprijinind-o.

— Ce s-a-ntâmplat? Te porţi ca şi cum ţi-ar fi rău.

Se uită atent la chipul ei, cercetându-i trăsăturile.

— Mor, zise ea.

— E doar o criză de anxietate. Nu le ai tot timpul? Îţi pot da un sedativ, de la farmacia hotelului. Un fenobarbital? Şi n-am mâncat de la zece dimineaţa. O să-ţi facă bine când ajungem la Abendsen, n-ai nimic de făcut, numai să stai acolo cu mine şi cu el; să stai şi să faci conversaţie cu el, astfel încât el să stea cu noi şi să nu iasă nicăieri. Când te va vedea, sunt sigur că ne va primi, mai ales cu rochia aia italiană, decoltată cum e. Şi eu te-aş primi înăuntru, în locul lui.

— Lasă-mă să intru în baie, zise ea. Mi-e rău. Te rog.

Se zbătu să se elibereze din mâna lui.

— Mi-e rău… dă-mi drumul.

El îi dădu drumul, iar ea traversă încăperea şi intră în baie; închise uşa în urma ei.

O pot face, se gândi. Aprinse lumina; fu orbită. Se uită într-o parte. O găsesc eu. În trusa medicală, pusă la dispoziţie de hotel, un pachet cu lame de ras, săpun, pastă de dinţi. Deschise micul pachet cu lame. Cu o singură parte ascuţită, da. Despături o lamă, nefolosită, unsuroasă, negru-albăstruie.

Apa curgea la duş. Păşi înăuntru. Dumnezeule, era îmbrăcată. Distrusă. Rochia i se lipi de ea. Părul îi şiroia. Îngrozită, se împiedică, căzu pe jumătate, bâjbâi căutând să iasă afară. Apa curgea din ciorapi… Începu să plângă.

Joe o găsi stând lângă cadă. Îşi scosese rochia udă, distrusă; stătea goală, în picioare, sprijinindu-se cu o mână, odihnindu-se.

— Isuse Cristoase, zise ea, când îşi dădu seama că el se afla acolo. Nu ştiu ce să mă fac. Rochia mea de jerseu este distrusă. E lână.

Arătă cu mâna; el se întoarse să vadă mormanul de haine îmbibate cu apă.

Cu mult calm — deşi faţa îi era mirată — el zise:

— Ei bine, oricum nu o purtai pe asta.

Cu un prosop pufos, alb, de hotel, o uscă, o scoase din baie şi o duse înapoi în camera principală, călduroasă, cu covor.

— Pune-ţi lenjeria… ia ceva pe tine. O chem pe coafeză aici, sus; trebuie să vină, asta-i tot.

Luă iarăşi telefonul şi formă numărul.

— Ce ziceai despre pastile? îl întrebă ea când el termină cu telefonul.

— Am uitat. Am să sun jos, la farmacie. Nu, stai, am eu ceva. Nembutal sau aşa ceva.

Mergând iute la valiza lui, începu să scotocească.

Când îi întinse două pastile, ea zise:

— Au să mă distrugă?

Le acceptă cu stângăcie.

— Ce? făcu el cu faţa crispată.

Îmi putrezeşte partea de jos a corpului, se gândi ea. Mi se usucă încheietura şoldului.

— Adică, zise ea, cu grijă, îmi slăbeşte concentrarea?

— Nu… e un produs A.G. Chemie, pe care mi l-au dat acasă. Le folosesc atunci când nu pot dormi. Îţi aduc un pahar cu apă.

Dădu fuga.

Lama, se gândi ea. Am înghiţit-o; acum îmi taie şalele, pentru totdeauna. Pedeapsă. Măritată cu un evreu şi ţinându-mă cu un asasin gestapovist. Îşi simţi iarăşi ochii în lacrimi, arzând-o. Pentru tot ce am săvârşit. Ruinată.

— Să mergem, zise, ridicându-se în picioare. Coafeza.

— Nu eşti îmbrăcată!

O conduse, o aşeză, încercând să-i pună chiloţii, fără succes.

— Trebuie să-ţi aranjezi părul, zise el, pe un ton disperat. Unde este Hur[72], femeia aia?

Ea spuse, vorbind rar, cu greutate:

— Părul creează bourul care înlătură petele de goliciune. Ascunzând, nici un ascunziş să nu fie atârnat de tăiş. Tăiş de la Domnul. Păr, măr, Hur.

Mâncatul pastilelor. Probabil terapeutic. S-au unit cu toţii, au hotărât să-mi dea cel mai periculos solvent coroziv, să mă mănânce pentru totdeauna.

Uitându-se la ea, Joe păli. Trebuie să citească în mine, se gândi ea. Îmi citeşte în minte cu maşina aia a lui, deşi n-o pot găsi.

— Pastilele, zise ea. Încurcă şi tulbură.

El zise:

— Nu le-ai luat.

Arătă către pumnul ei încleştat; ea descoperi că încă le mai avea acolo.

— Eşti bolnavă, zise el.

Îl simţea greoi, încet, ca o masă inertă.

— Eşti foarte bolnavă. Nu putem merge.

— Fără doctor, zise ea. Am să fiu okay.

Încercă să zâmbească; se uită la chipul lui, să vadă dacă reuşise. Reflectare din creierul lui, mi-a prins gândurile.

— Nu te pot lua la Abendsen, zise el. Nu acum în orice caz. Mâine. Poate o să-ţi fie mai bine. Încercăm mâine. Trebuie.

— Pot să mă duc iar la baie?

El dădu din cap, cu faţa muncită, abia auzind-o. Se întoarse aşadar în baie; închise iarăşi uşa. În dulăpior, altă lamă, pe care o luă în mâna dreapta. Ieşi încă o dată afară.

— Pa, pa, zise ea.

Când deschise uşa dinspre coridor, el scoase un strigăt şi o apucă cu duritate.

Smucitură.

— Este înspăimântător, zise ea. Violează.

Ar fi trebuit să ştiu. Gara pentru hoţii de poşete; diverşi prădători de noapte, cu siguranţă că mă pot descurca. Unde se dusese ăsta? Plesnindu-l peste gât, executând un dans.

— Lasă-mă, zise. Nu-mi bara drumul dacă nu vrei o lecţie. Oricum, doar femei.

Ridicând lama se duse să deschidă uşa. Joe stătea la pământ, presându-şi cu mâinile gâtul, lateral. În postura insolaţiei.

— La revedere, zise, şi închise uşa în urma ei; căldurosul coridor, mochetat.

O femeie în salopetă albă, fredonând sau cântând, împinge, cu capul plecat, un cărucior. Ştergând mânerele uşilor, ajunse în faţa Julianei; îşi înălţă capul şi ochii i se holbară, iar gura i se căscă.

— Ah, dulcico, zise ea, da' eşti afumată rău; ai nevoie mai mult decât de coafeză… intră binişor înapoi în cameră şi puneţi hainele pe tine înainte să te arunce afară din hotelul ăsta. Doamne, iartă-mă!

Deschise uşa în spatele Julianei.

— Să te trezească bărbată-tu; trimit pe cineva sus cu nişte cafea fierbinte. Acum, te rog, intră în cameră la tine.

Împingând-o pe Juliana înapoi în cameră, femeia trânti uşa în urma ei şi zgomotul căruciorului se auzi tot mai slab.

Coafeza, realiză Juliana. Privind în jos, văzu că într-adevăr nu avea nimic pe ea; femeia avusese dreptate.

— Joe, zise ea. Nu mă lasă.

Găsi patul, îşi găsi valiza, o deschise, răsturnă lucrurile din ea. Lenjeria, apoi bluza, fusta… o pereche de pantofi cu toc jos.

— M-a făcut să mă întorc, zise ea.

Găsind un pieptăn, se pieptănă rapid, apoi se perie.

— Ce experienţă.

Femeia era exact în faţa uşii, gata să ciocăne. Ridicându-se, se duse în căutarea unei oglinzi.

— E mai bine?

Oglinda de pe uşa debaralei pentru haine; întorcându-se, se cercetă răsucindu-se, înălţându-se pe vârfurile degetelor de la picioare.

— Sunt atât de încurcată, zise uitându-se în jur, după Joe. Abia dacă ştiu ce fac; trebuie să-mi fi dat ceva; orice o fi fost, mi-a făcut rău, în loc să mă ajute.

Stând tot pe duşumea, ţinându-şi gâtul, Joe zise:

— Ascultă, eşti foarte bună. Mi-ai tăiat aorta. Artera de la gât.

Ea chicoti şi se plesni cu mâna peste gură.

— O, Doamne… eşti atât de zăpăcit. Adică foloseşti cuvintele anapoda. Aorta o ai în piept; vrei să zici carotida.

— Dacă o las, zise el, îmi pierd tot sângele în două minute… Ştii asta. Aşa că ajută-mă cumva, cheamă un doctor sau o ambulanţă. Mă înţelegi? Ai avut de gând? Evident. Okay… suni sau te duci după cineva?

După ce chibzui, ea zise:

— Am avut de gând.

— Ei bine, spuse el, oricum, cheamă pe cineva. De dragul meu.

— Du-te singur.

— Nu pot să opresc hemoragia.

Sângele i se prelinsese printre degete, văzu ea, în jos, pe încheietură. Băltoacă pe duşumea.

— Nu am curaj să mă mişc. Trebuie să stau aici.

Ea îşi puse haina cea nouă, îşi închise noua poşetă din piele lucrată de mână, îşi luă valiza şi atâtea dintre pachetele care îi aparţineau câte reuşi; în special, avu grijă să-şi ia cutia cea mare cu rochia albastră, italiană, atent împăturită în ea. Când deschise uşa dinspre coridor, se uită înapoi spre el.

— Poate am să le zic la recepţie.

— Da, făcu el.

— În regulă, zise ea. Am să le spun. Nu mă căuta în apartamentul din Canon City, pentru că nu mă întorc acolo. Şi am cele mai multe dintre bancnotele alea germane, aşa că sunt în formă, pregătită pentru orice. La revedere. Îmi pare rău.

Închise uşa şi se grăbi pe coridor cât de repede putu, târând după ea valiza şi bagajele.

La lift un om de afaceri bătrâior, bine îmbrăcat, împreună cu soţia o ajutară; îi luară pachetele, iar la parter, în hol, le plasară unui băiat, pentru ea.

— Mulţumesc, le zise Juliana.

După ce băiatul îi cără valiza şi pachetele prin hol, afară, pe trotuarul din faţă, ea găsi un angajat al hotelului care îi explică cum să-şi recupereze maşina. Curând, stătea în garajul rece din beton de la subsolul hotelului, aşteptând ca omul de serviciu să-i aducă Studebaker-ul. În geantă găsi tot felul de mărunţiş; îi dădu un bacşiş omului şi următorul lucru pe care-l ştiu fu acela că se afla la volan, conducând în lungul rampei luminate în galben, iar apoi pe strada întunecată, cu farurile, maşinile şi reclamele sale din neon.

Portarul în livrea, al hotelului, îi încărcă personal bagajul şi pachetele în portbagaj, zâmbind cu asemenea încurajare din inimă, încât îi dădu un bacşiş enorm înainte de a pleca. Nimeni nu încercă să o oprească şi asta o uimi; nici măcar nu înălţară o sprânceană. Cred că ştiu că plăteşte el, hotărî ea. Sau poate că a şi făcut-o, la înregistrare.

În timp ce aştepta împreună cu alte maşini să se schimbe culoarea semaforului, îşi aduse aminte că nu le spusese la recepţie despre faptul că Joe stătea pe podeaua camerei şi avea nevoie de doctor. Aşteptând încă acolo sus, aşteptând de acum şi până la sfârşitul lumii sau până când se va arăta mâine femeia de serviciu. Mai bine m-aş întoarce sau aş da telefon. Să mă opresc la un telefon public.

E atât de stupid, se gândi în timp ce conducea uitându-se după un loc unde să parcheze şi de unde să dea telefon. Cine s-ar fi gândit în urmă cu o oră? Când am sosit, când ne-am oprit… eram aproape gata să plecăm, să ne îmbrăcăm şi să mergem la masă; puteam să ne fi dus şi la barul de noapte. Începuse iarăşi să plângă, descoperi; la-crimile îi picurau de pe nas pe bluză, aşa cum stătea la volan. Păcat că nu am consultat oracolul; ar fi ştiut şi m-ar fi avertizat. De ce nu am făcut-o? Puteam să-l fi întrebat oricând, oriunde pe parcursul călătoriei, sau chiar înainte de a pleca. Începu să geamă, fără să vrea; sunetul, un urlet cum nu mai auzise niciodată ieşind din ea, o îngrozi, dar nu-l putu suprima, cu toate că-şi încleştă dinţii. O cântare, un cântec, un bocet înspăimântător, înălţându-i-se pe nas.

Când intră în prima parcare, rămase cu motorul mergând, tremurând, cu mâinile în buzunarele hainei. Cristoase, îşi zise, nefericită. Ei, asemenea lucruri se mai întâmplă. Se dădu jos din maşină şi-şi trase afară valiza din portbagaj; pe bancheta din spate o deschise şi scormoni printre haine şi pantofi până ce dădu peste cele două volume negre ale oracolului. Acolo, pe locul din spate al maşinii, cu motorul pornit, începu să arunce trei monede de zece cenţi S.M.S., folosindu-se de luminile din vitrina unui magazin universal pentru a vedea. Ce să fac? întrebă ea oracolul. Spune-mi ce să fac; te rog.

Hexagrama Patruzeci şi trei: Izbândirea trecerii. Parcurse flămândă textul, cuprinzându-l şi înţelegând; Isuse, descria situaţia cu exactitate — încă un miracol. Tot ceea ce se întâmplase, sub ochii ei. Reprodus schematic:

Urmează ca acela

Să întreprindă ceva.

Urmează ca acela să treacă apa cea mare.

Să călătorească, să meargă, să facă ceva important, nu să stea aici. Acum liniile. Buzele i se mişcau, căutând…

Zece perechi de ţestoase nu i se pot opune.

Perseverenţa neclintită aduce bogăţie.

Regele se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu.

Acum se îmbogăţeşte prin întâmplări nefericite.

Nici un reproş, dacă eşti sincer

Şi umbli pe calea de mijloc,

Şi te prezinţi cu o pecete la prinţ.

Prinţul… adică Abendsen. Pecetea, exemplarul cel nou din cartea lui. Întâmplări nefericite… oracolul ştie ce i se întâmplase, nenorocirea cu Joe sau cine-o fi el. Citi şasele de pe poziţia a patra:

Dacă umbli pe calea de mijloc

Şi te prezinţi prinţului,

El te va urma.

Trebuie să mă duc acolo, îşi dădu ea seama, chiar dacă vine Joe după mine. Devoră ultima linie transformantă, nouă, sus:

El nu aduce creştere nimănui,

Într-adevăr, cineva îl loveşte.

El nu-şi ţine inima mereu tare.

Nenorocire.

Dumnezeule, se gândi ea; înseamnă că ucigaşul, cei de la Gestapo… Oracolul îmi spune că Joe sau unul ca el, un altul, se va duce acolo şi-l va omorî pe Abendsen. Repede, trecu la Hexagrama Patruzeci şi trei. Sentinţa:

Acela trebuie să facă chestiunea cunoscută, cu hotărâre,

La curtea regelui.

Trebuie anunţat negreşit. Pericol.

Este necesar ca acela să-şi anunţe oraşul.

Nu urmează să se recurgă la arme.

Urmează ca acela să întreprindă ceva.

Aşadar, n-are nici un rost să se întoarcă la hotel, să se intereseze de el; este fără speranţă, deoarece vor fi trimişi alţii. Oracolul spune iarăşi, încă şi mai apăsat: să mă duc în Cheyenne şi să-l avertizez pe Abendsen, oricât de periculos ar fi pentru mine. Trebuie să-i spun adevărul.

Închise volumul.

Întorcându-se la volan, se reînscrise în trafic. În scurt timp, găsi drumul de ieşire din centrul Denver-ului, către autostrada principală ducând spre nord; conducea cât de repede îi permitea maşina, al cărei motor bătea scoţând un zgomot ciudat, zdruncinându-i volanul şi scaunul şi făcând să zornăie totul în torpedou.

Slavă Cerului pentru Doctor Todt şi autostrăzile lui, îşi spuse ea, gonind prin întuneric, nevăzând decât propriile faruri şi liniile marcând benzile de circulaţie.

La ora zece seara, din cauza unor pene de cauciuc, tot nu ajunsese în Cheyenne, aşa că nu mai era nimic de făcut, decât să tragă pe marginea drumului şi să caute un loc unde să petreacă noaptea.

Un panou de ieşire de pe autostradă, înaintea ei, anunţa GREELEY 5 MILE. Pornesc mâine mai departe, îşi spuse conducând încet în lungul străzii principale din Greeley, câteva minute mai târziu. Văzu câteva moteluri cu anunţuri pentru camere libere, deci nu erau probleme. Ce trebuie eu să fac, hotărî, este să-l sun pe Abendsen în seara asta şi să-i spun că vin.

Când parcă maşina, coborî din ea istovită, bucuroasă că era în stare să-şi întindă picioarele. Toată ziua pe drum, de la opt dimineaţa. Poate găsea vreun magazin deschis toată noaptea, nu prea departe; cu mâinile în buzunarele hainei, o luă pe trotuar şi curând se afla închisă în intimitatea unei cabine telefonice, cerându-i operatoarei informaţiile din Cheyenne. Telefonul lor, slavă cerului, era trecut în cartea de telefon. Băgă fisele de un sfert de dolar şi operatoarea sună.

— Alo, se auzi imediat o voce de femeie, o voce puternică, destul de plăcută, de femeie tânără; o femeie, fără îndoială, cam de vârsta ei.

— Doamna Abendsen? zise Juliana. Pot vorbi cu domnul Abendsen?

— Cine sunteţi, vă rog?

Juliana zise:

— I-am citit cartea şi am condus toată ziua, din Canon City, Colorado. Acum sunt în Greeley. Credeam că ajung până la dumneavoastră în seara asta, dar nu pot, aşa că aş vrea să ştiu dacă-l pot vedea cândva, în timpul zilei de mâine.

După o pauză, doamna Abendsen spuse, tot pe un ton plăcut:

— Da, acum e prea târziu, mergem destul de devreme la culcare. Aveaţi vreun… motiv special pentru care voiaţi să-l vedeţi pe soţul meu? Are foarte mult de lucru în perioada asta.

— Voiam să stau de vorbă cu el, zise ea.

Propria voce îi sună în urechi ştearsă şi greoaie; se uită la peretele cabinei, nefiind în stare să mai spună nimic… corpul o durea, iar gura îi era uscată şi-i mirosea urât. Dincolo de cabina telefonică, îl văzu pe vânzător lângă aparatul pentru sifon, servind patru adolescenţi cu lapte bătut. Îşi dori să se afle acolo; abia mai ascultă răspunsul doamnei Abendsen. Îşi dorea ceva proaspăt, de băut, ceva rece, şi un sandviş cu carne de pui şi salată verde, alături.

— Hawthorne lucrează în ritmul lui, ciudat, zicea doamna Abendsen cu vocea ei veselă, ageră. Dacă veniţi mâine până aici, nu vă pot promite nimic, pentru că s-ar putea să fie prins toată ziua. Dar dacă înţelegeţi asta înainte de a face călătoria…

— Da, o întrerupse ea.

— Ştiu că va fi bucuros să stea de vorbă câteva minute cu dumneavoastră, dacă poate, continuă doamna Abendsen. Dar vă rog să nu fiţi dezamăgită dacă din întâmplare nu se poate întrerupe destul de mult ca să vorbească cu dumneavoastră sau măcar să vă vadă.

— I-am citit cartea şi ne-a plăcut, zise Juliana. O am cu mine.

— Înţeleg, zise doamna Abendsen cu bunăvoinţă.

— Ne-am oprit la Denver şi am făcut cumpărături, aşa că am pierdut o grămadă de timp.

Nu, se gândi, totul s-a schimbat, totul e altfel.

— Ascultaţi, zise, oracolul mi-a zis să vin la Cheyenne.

— Aha, făcu doamna Abendsen, ca şi cum ştia de oracol, dar totuşi neluând situaţia în serios.

— Am să vă dau liniile.

Luase cu ea oracolul, în cabina telefonică; sprijinind volumele pe raftul de sub telefon, întoarse paginile cu multă străduinţă.

— O clipă.

Găsi şi-i citi doamnei Abendsen mai întâi judecata, apoi liniile. Când ajunse la nouăle de sus, o auzi pe doamna Abendsen exclamând.

— Poftim? zise Juliana, oprindu-se.

— Continuaţi, spuse doamna Abendsen.

Tonul ei, se gândi Juliana, avea acum o nuanţă mai alertă, mai ascuţită.

După ce Juliana citi şi judecata Hexagramei Patruzeci şi trei, care conţinea cuvântul pericol, se făcu tăcere. Doamna Abendsen nu mai zise nimic şi Juliana nu mai zise nimic.

— Bine, atunci aşteptăm să vă vedem mâine, zise în sfârşit doamna Abendsen. Şi vreţi să-mi spuneţi cum vă numiţi, vă rog?

— Juliana Frink, zise ea. Vă mulţumesc frumos, doamnă Abendsen.

Acum, operatoarea interveni să anunţe că se consumaseră toate fisele, aşa că Juliana puse receptorul în furcă, îşi luă poşeta şi volumele oracolului, ieşi din cabină şi se îndreptă către aparatul pentru sifon din magazin.

După ce comandă un sandviş şi o Coke, se aşeză să se odihnească şi să fumeze o ţigară, realizând, cu un val de incredibilă oroare că nu-i spusese doamnei Abendsen nimic despre omul de la Gestapo sau de la S.D. sau de oriunde o fi fost, Joe Cinnadella ăla, pe care-l lăsase în camera de hotel din Denver. Pur şi simplu nu putu să creadă. Am uitat! îşi zise. Cum s-a putut? Trebuie să fiu nebună; trebuie să fiu îngrozitor de bolnavă şi de proastă şi de nebună.

Preţ de o clipă, bâjbâi în poşetă, încercând să găsească mărunţiş pentru încă un telefon. Nu, hotărî ea când deja se ridicase de pe scaun. Nu îi pot suna iar astă-seară; am s-o las aşa… pur şi simplu e prea al naibii de târziu. Sunt obosită, iar ei probabil că au adormit până acum.

Îşi mâncă sandvişul cu pui şi salată, îşi bău paharul de Coke, apoi conduse până la cel mai apropiat motel, închirie o cameră şi se strecură tremurând în pat.