Omul din castelul înalt

4

UITÂNDU-SE LA FOSTUL LUI PATRON cum mergea legănat în lungul coridorului şi intrând în hala principală a W.-M. Corporation, Frank Frink se gândi în sinea lui: ciudăţenia cu Wyndam-Matson este că nu arată ca un om care deţine o fabrică. Arată ca un pensionar de Tenderloin[36], un beţivan căruia i s-a administrat o baie, haine noi, un ras, tuns, o doză de vitamine şi i s-a dat drumul în lume cu cinci dolari, să-şi facă o nouă viaţă. Bătrânul avea un fel de a se purta nehotărât, nervos, chiar ingrat, ca şi cum ar fi văzut în fiecare un duşman potenţial, mai puternic decât el, pe lângă care trebuia să se gudure şi pe care trebuia să-l împace. "Au să mă dea gata", părea că zice felul lui de a fi.

Şi totuşi, bătrânul W.-M. era într-adevăr foarte puternic. Avea interese şi control asupra a numeroase întreprinderi, speculaţii, afaceri imobiliare. Precum şi fabrica W.-M. Corporation.

Luându-se după bătrân, Frink împinse marea uşă din metal a halei de lucru. Zgomotul maşinilor pe care-l auzise în jurul lui zilnic, timp atât de îndelungat… Vederea oamenilor la bancurile de lucru, aerul plin de străfulgerări de lumină, praful de prelucrare, mişcarea. Acolo se ducea bătrânul. Frink mări pasul.

— Hei, domnule W.-M., strigă.

Bătrânul se oprise lângă Ed McCarthy, şeful de atelier cu braţele păroase. Îşi ridicară amândoi privirile când Frink se apropie de ei.

Umezindu-şi nervos buzele, Wyndam-Matson zise:

— Îmi pare rău, Frank, n-am cum să te iau înapoi. Am luat-o deja înainte şi am angajat pe cineva în locul tău, gândindu-mă că n-ai să te mai întorci. După ce ai spus.

Ochii lui mici şi rotunzi sclipiră de ceea ce Frink ştia că este o tendinţă aproape ereditară de a se fofila. Bătrânul o avea în sânge.

Frink zise:

— Am venit să-mi iau sculele. Atâta tot.

Vocea, fu bucuros să o audă, îi suna ferm, chiar aspru.

— Păi, să vedem, mormăi W.-M., evident nelămurit în mintea lui cu privire la statutul sculelor lui Frink.

Îi spuse lui Ed McCarthy:

— Cred că ar fi în parohia ta, Ed. Poate îl aranjezi tu pe Frank, aici. Eu am alte treburi.

Se uită la ceasul de buzunar.

— Ascultă, Ed. Vorbim mai târziu despre factura aia, trebuie s-o întind.

Îl bătu pe Ed McCarthy pe braţ, apoi o luă repede din loc, fără să se mai uite înapoi.

Ed McCarthy şi Frink rămaseră împreună.

— Ai venit să-ţi iei slujba înapoi, zise McCarthy după un timp.

— Da, spuse Frink.

— Am fost mândru de ceea ce ai spus ieri.

— Şi eu la fel, zise Frink. Dar… Dumnezeule, nu pot lucra în altă parte.

Se simţi înfrânt şi neajutorat.

— Ştii cum e.

Vorbiseră amândoi, adeseori, în trecut, despre problemele lor.

McCarthy spuse:

— Nu ştiu cum e. Tu eşti mai bun decât oricine de pe Coastă la strungul carusel. Te-am văzut dând gata o piesă în cinci minute, in-clusiv lustruirea cu pulbere. Totul, de la Cratex-ul brut. Şi cu excepţia sudurii…

— N-am zis niciodată că ştiu să sudez, spuse Frink.

— Te-ai gândit vreodată să te apuci de afaceri pe cont propriu?

Frink, luat pe neaşteptate, se bâlbâi:

— Ce să fac?

— Bijuterii.

— Ah, pentru Dumnezeu.

— Comenzi, piese originale, nu lucruri de serie, comerciale.

McCarthy îi făcu semn cu mâna către un colţ al atelierului, departe de zgomot.

— Cu vreo două mii de dolari îţi poţi amenaja un atelier într-un subsol sau într-un garaj. Cândva, am desenat cercei şi pandantive pentru femei. Ţii minte… contemporani, cu adevărat moderni.

Luând nişte glaspapir, începu să deseneze, încet, apăsat pe spatele ei.

Uitându-i-se peste umăr, Frink văzu proiectul unei brăţări, o schiţă cu linii nesigure.

— Există o piaţă?

Tot ceea ce văzuse el vreodată erau tradiţionalele — chiar desuetele — obiecte din trecut.

— Nimeni nu vrea obiecte americane contemporane; nu există nimic de genul ăsta, nu de la război încoace.

— Creează tu piaţa, zise McCarthy cu o strâmbătură furioasă.

— Adică să vând eu însumi?

— Dă-le prin consignaţii. Ca aia… cum îi zice? De pe Montgomery Street, magazinul ăla select de obiecte de artă.

— American Artistic Handcrafts, zise Frink.

El nu se ducea niciodată prin magazine elegante şi scumpe ca acela. Puţini americani se duceau; japonezii aveau bani să cumpere din asemenea locuri.

— Ştii ce vând asemenea consignaţii? zise McCarthy. Şi ce averi se fac? Afurisite de catarame din alea, de argint, din New Mexico, pe care le fac indienii. Porcăriile alea nenorocite pentru turişti, toate la fel. Aşa-zisa artă naivă.

Frink îl privi îndelung pe McCarthy.

— Ştiu şi ce altceva mai vând, zise el în cele din urmă. Şi ştii şi tu.

— Da, spuse McCarthy.

Amândoi ştiau — pentru că amândoi fuseseră implicaţi direct şi încă mult timp.

Activitatea legală, declarată, a lui W.-M. Corporation consta din producerea de scări, garduri, grilaje pentru şemineuri din fier forjat şi ornamente pentru noile blocuri de apartamente, toate produse în serie, conform unor proiecte standard. Pentru un bloc nou, cu patruzeci de camere, aceeaşi piesă era executată de patruzeci de ori la rând. Teoretic, W.-M. Corporation era o turnătorie de fier. Dar în plus, ea în-treţinea o altă afacere, de unde îi proveneau adevăratele profituri.

Folosind o mare varietate de unelte, materiale şi maşini, W.-M. Corporation producea un flux continuu de copii după obiecte de producţie americană, de dinainte de război. Aceste falsuri erau cu grijă, dar expert plasate pe piaţa angrosiştilor de obiecte de artă pentru a se alătura originalelor adunate de pe întreg continentul. Ca şi în filatelie şi în numismatică, nimeni nu putea estima procentul de falsuri aflate în circulaţie. Şi nimeni — mai cu seamă negustorii şi colecţionarii — nu o dorea.

Când Frink plecase, pe bancul lui de lucru se afla, pe jumătate gata, un revolver Colt din Perioada Frontierei[37]; făcuse el însuşi tiparele, turnarea şi se ocupase de şlefuirea manuală a pieselor. Exista o piaţă nelimitată pentru armele mici din timpul Războiului Civil American şi din Perioada Frontierei; W.-M. Corporation putea vinde tot ceea ce putea produce Frink. Era specialitatea lui.

Mergând încet la bancul lui, Frink luă în mână vergeaua pentru curăţirea revolverului, încă neşlefuită. Peste trei zile, arma ar fi fost terminată. De, se gândi, era treabă bună. Un expert ar fi putut-o deosebi, dar colecţionarii japonezi nu erau nişte autorităţi în adevăratul înţeles al cuvântului, nu aveau nici un standard sau teste pe baza cărora să aprecieze.

De fapt, pe cât ştia el, nu le trecuse niciodată prin minte să se întrebe dacă aşa-numitele obiecte de artă care se vindeau în magazinele de pe Coasta de Vest erau veritabile. Poate într-o zi o vor face… şi atunci, băşica se va sparge, piaţa se va prăbuşi chiar şi pentru piesele autentice. O lege a lui Gresham: falsurile au determinat valoarea originalelor. Şi fără îndoială, acesta fusese motivul eşecului investigaţiei; în definitiv, toată lumea era fericită. Fabricile, ici-colo, în diverse oraşe, cele care produceau piesele, îşi realizau profiturile lor. Angrosiştii le preluau, iar comercianţii le prezentau şi le făceau reclamă. Colecţionarii se scotoceau după bani şi-şi duceau fericiţi achiziţiile acasă, pentru a-şi impresiona asociaţii, prietenii şi amantele.

Ca în cazul mitei oferite după război în bani din hârtie, a fost perfect până când au apărut întrebările. Nimeni nu a păţit nimic — până în ziua socotelilor. Şi atunci toţi, în mod egal, au fost ruinaţi.

Dar între timp, nimeni nu vorbea despre asta, nici chiar cei care îşi câştigau existenţa producând falsuri; îşi închideau propriile minţi faţă de ce făceau, îşi îndreptau atenţia doar asupra problemelor tehnice.

— De când încerci să execuţi proiecte originale? întrebă McCar-thy.

Frink înălţă din umeri.

— Ani. Pot produce cu o precizie nemaipomenită. Numai că…

— Ştii ce cred eu? Eu cred că ţi-ai însuşit ideea nazistă că evreii nu pot crea. Că nu pot decât să imite şi să vândă. Mediocri.

Îşi aţinti necruţător privirile asupra lui Frink.

— Poate-i aşa, zise Frink.

— Încearcă. Execută câteva proiecte originale. Sau lucrează di-rect în metal. Joacă-te. Cum se joacă copiii.

— Nu, făcu Frank.

— N-ai deloc încredere, spuse McCarthy. Ţi-ai pierdut cu totul încrederea în tine însuţi, nu-i aşa? Păcat. Pentru că eu ştiu că ai putea.

Se îndreptă spre banc.

Cu atât mai rău, se gândi Frink. Dar totuşi, ăsta-i adevărul. E un fapt. Nu îmi pot căpăta încrederea sau entuziasmul numai dorind-o. Hotărând-o.

McCarthy ăsta, se gândi, e un şef de atelier al naibii de bun. Se pricepe cum să-l ia pe om, să se străduiască la maximum, să scoată din el ce-are mai bun împotriva lui însuşi. E un conducător înnăscut; aproape că m-a convins, pentru o clipă, acolo. Numai că… McCarthy plecase acum; încercarea dăduse greş.

Păcat că nu am oracolul aici, se gândi Frink. L-aş putea consulta în treaba asta; să mă cert cu el pentru cei cinci mii de ani de înţelepciune. Apoi îşi aminti că exista un exemplar din I Ching în holul clădirii administrative a lui W.-M. Corporation. Aşa că o porni din hala de lucru, de-a lungul coridorului, grăbind prin corpul administrativ, către hol.

Aşezat într-unul dintre scaunele din oţel cromat şi plastic din hol, îşi scrise întrebarea pe dosul unui plic: "Să mă apuc pe cont propriu de activitatea de creaţie cum tocmai mi-a fost creionată?" Apoi începu să arunce piesele.

Linia de jos fu un şapte, la fel şi a doua şi apoi a treia. Trigrama de jos este Ch'ien, îşi dădu seama. Suna bine, Ch'ien era creativul. Apoi linia a patra, un opt. Yin. Şi linia a cincea, tot un opt, o linie yin. Doamne Dumnezeule, tulburat; încă o linie yin şi obţin Hexagrama Unsprezece, T'ai, Pace. O sentinţă foarte favorabilă. Sau… mâinile îi tremurară zornăind piesele. O linie yang şi, prin urmare, Hexagrama Douăzeci şi şase, Ta Ch'u, Puterea de a îmblânzi a Celui Mare. Amândouă au indicaţii favorabile şi trebuia să iasă fie una, fie cealaltă. Aruncă cele trei piese.

Yin. Un şase. Era Pacea.

Deschizând cartea citi sentinţa:

PACEA. Cel mic pleacă,

Cel mare se apropie.

Noroc. Succes.

Deci ar trebui să fac aşa cum zice Ed McCarthy. Să-mi deschid mica mea afacere. Acum, şasele de sus, linia mea de devenire. Întoarse pagina. Cum suna textul. Nu-şi putea aminti; probabil favorabil, de vreme ce hexagrama însăşi era atât de favorabilă. Unirea cerului cu pământul — dar prima şi ultima linie erau, întotdeauna în afara hexagramei, aşa că probabil şase deasupra…

Ochii îi găsiră linia şi o citiră dintr-o fulgerare:

Zidul cetăţii cade înapoi în şanţ.

Nu mai folosi armate, acum.

Fă-ţi cunoscute ordinele în propriul tău oraş.

Perseverenţa aduce umilire.

M-a cocoşat, exclamă îngrozit. Apoi, comentariul.

Schimbarea la care se face aluzie în mijlocul

hexagramei a început să se petreacă. Zidul cetăţii

oraşului se scufundă înapoi în şanţul din care a fost

Înălţat. Se apropie ora dezastrului…

Era, fără îndoială, una dintre cele mai sinistre linii din toată cartea, din mai bine de trei mii. Şi cu toate astea sentinţa hexagramei era bună.

Pe care trebuia s-o urmeze?

Şi cum puteau fi atât de deosebite? Nu i se mai întâmplase, noroc şi dezastru amestecate împreună în profeţia oracolului; ce soartă sinistră, ca şi cum oracolul ar fi râcâit fundul sacului, ar fi răscolit tot felul de zdrenţe, oase şi rahat al întunericului, apoi l-ar fi întors şi l-ar fi scurs la lumină ca pe o mâncare dospită. Trebuie să fi apăsat pe două butoane deodată, hotărî; am amestecat treburile şi m-am ales cu imaginea asta de ochi de schlimazl asupra realităţii. Numai pentru o clipă. N-a durat.

La naiba, se gândi, trebuie să fie ori una, ori alta; nu pot fi amândouă. Nu poţi avea şi noroc şi nenorocire deodată.

Sau… poţi?

Orfevrăria va aduce un câştig bun; la asta se referă sentinţa. Dar linia, afurisita de linie; ea se referă la ceva mai adânc, la vreo catastrofă viitoare probabil nelegată de afacerea cu bijuteriile. O soartă rea, care mă aşteaptă oricum.

Război, se gândi. Al treilea Război Mondial omorând în paştele mă-sii vreo două miliarde dintre noi, măturându-ne civilizaţia, bombe cu hidrogen, căzând ca grindina.

Oy gewalt? se gândi. Ce se va întâmpla? Eu am pus-o în mişcare? Sau o cârpăceşte altcineva, o persoană pe care eu nici n-o cunosc? Sau… noi, cu toţii. Este greşeala fizicienilor sau a teoriei ăleia a sincronizării, fiecare particulă fiind în legătură cu toate celelalte; nu poţi nici să tragi o băşină fără să modifici echilibrul universului.

Se naşte un joc plin de haz fără să aibă cine râde. Deschid şi eu o carte şi mă aleg cu o relatare a evenimentelor viitoare pe care până şi lui Dumnezeu i-ar plăcea s-o claseze şi s-o uite. Şi cine sunt eu? Persoana nepotrivită; asta o pot spune.

Ar trebui să-mi iau sculele şi materialele de la McCarthy, să-mi deschid magazinul, să-mi pornesc mica afacere, să merg mai departe, în ciuda liniei ăleia îngrozitoare. Să muncesc, creând, în felul meu, până la capăt, trăind cât voi putea de bine, cât mai activ cu putinţă, până ce zidul va cădea înapoi în şanţ pentru noi toţi, omenirea întreagă. Asta îmi zice oracolul. Soarta ne va da cu halebarda la cap în cele din urmă, oricum, dar între timp am şi eu o slujbă; trebuie să-mi folosesc capul, mâinile.

Sentinţa a fost numai pentru mine, pentru munca mea. Linia însă, a fost pentru noi toţi.

Eu sunt prea mic, se gândi. Nu pot decât să citesc ce-i scris, să arunc o privire şi apoi să-mi plec capul şi să mă întorc cu greu de unde am plecat, ca şi cum n-aş fi văzut; oracolul nu se aşteaptă de la mine să încep să alerg în sus şi-n jos pe străzi, plângându-mă şi căinându-mă pentru a atrage atenţia.

Poate cineva să-l modifice? se întrebă. Cu toţii împreună… sau o mare personalitate… sau cineva strategic plasat, care se întâmplă să fie pe fază. Şansă. Întâmplare. De care atârnă vieţile, lumea noastră.

Închizând cartea, părăsi holul şi merse înapoi în hala de lucru. Când îi prinse privirile lui McCarthy, îi făcu semn cu mâna către o latură, unde să-şi poată relua discuţia.

— Cu cât mă gândesc mai mult, zise Frink, cu atât îmi place mai mult ideea ta.

— Excelent, făcu McCarthy. Acum ascultă. Uite ce faci. Trebuie să iei bani de la Wyndam-Matson.

Făcu cu ochiul, o lentă, apăsată, ferită clipire a pleoapei.

— M-am gândit cum. Am să plec de-aici şi-am să vin cu tine. Proiectele mele, ştii. Ce-i rău în asta? Ştiu că-s bune.

— Sigur, zise Frink, puţin năucit.

— Ne vedem diseară la lucru, spuse McCarthy. La mine acasă. Treci pe la şapte, să stai la masă cu Jane şi cu mine… dacă-i poţi suporta pe copii.

— Okay, făcu Frink.

McCarthy îl plesni pe umăr şi se duse.

Am parcurs un drum lung, îşi spuse Frink. În ultimele zece minute. Dar nu se simţea speriat, acum era emoţionat.

S-a întâmplat repede, într-adevăr, se gândi ducându-se la bancul lui şi începând să-şi strângă sculele. Cred că genul ăsta de lucruri aşa se întâmplă. Momentul favorabil, când apare…

Toată viaţa l-am aşteptat. Când oracolul spune "vei avea o realizare" — asta înseamnă. Este cu adevărat extraordinar, Timpul. Acum, ce înseamnă timpul? Ce înseamnă momentul ăsta? Şase pe ultima linie a Hexagramei Unsprezece transformă totul în Douăzeci şi şase, Puterea de a Îmblânzi a Celui Mare. Yin devine yang; linia se transformă şi apare un nou Moment. Şi au fost atât de pe dinafară încât nici măcar n-am observat.

Pun pariu că de-aia am obţinut linia aia groaznică; numai aşa poate trece Hexagrama Unsprezece în Hexagrama Douăzeci şi şase, prin linia aia şase, de transformare, de sus. Aşa că nu trebuia să-mi pun fundul la bătaie.

Dar, în ciuda entuziasmului şi a optimismului, nu-şi putea scoate linia cu totul din minte.

Oricum, se gândi ironic, fac o încercare afurisit de bună; până diseară la şapte poate-oi reuşi s-o uit ca şi cum n-ar fi fost.

Se gândi. Sper din toată inima. Pentru că această combinare cu Ed este măreaţă. Are nişte idei a-ntâia; o pot spune. Şi nu am de gând să mă trezesc pe dinafară.

În momentul ăsta, nu sunt nimic, dar dacă pot s-o sucesc, atunci poate reuşesc s-o fac pe Juliana să vină înapoi. Ştiu eu ce vrea — merita să fie măritată cu un bărbat care contează, o persoană importantă în comunitate, nu vreun oarecare meshuggener. Bărbaţii erau bărbaţi, pe vremuri; înainte de război, de pildă. Dar acum toate astea s-au dus.

Nu-i de mirare că bântuie din loc în loc, din bărbat în bărbat, căutând. Şi fără măcar să ştie cine este, care-i sunt nevoile biologice. Eu însă, ştiu şi prin mişcarea asta de zile mari cu McCarthy — orice-ar fi — am să mă realizez pentru ea.

La ora prânzului, Robert Childan închisese American Artistic Handcrafts Inc. De obicei, trecea strada şi mânca la bar. În orice caz, nu lipsea mai mult de o jumătate de oră, iar astăzi pleca doar douăzeci de minute. Amintirea calvarului îndurat cu domnul Tagomi şi cu personalul Misiunii Comerciale încă îi întorcea stomacul pe dos.

Întorcându-se la magazin, îşi spuse: Poate o nouă politică de a nu mai da telefoane. Fă-ţi toate afacerile în magazin.

Două ore de prezentare. Mult prea mult. Aproape patru ore cu totul; prea târziu să deschidă iar magazinul. O după-amiază întreagă pentru a vinde un singur obiect, un ceas Mickey Mouse, comoară costisitoare, dar… Deschise uşa magazinului, o fixă să stea deschisă, se duse în spate să-şi atârne pardesiul.

Când reapăru, descoperi că avea un client. Un alb. Ei, se gândi. Surpriză.

— Bună ziua, domnule, zise Childan, înclinându-se uşor.

Probabil un pinoc. Bărbat subţirel, cam brunet. Bine îmbrăcat, modern. Dar nu în largul lui. Uşoară strălucire de transpiraţie.

— Bună ziua, murmură omul, dând roată magazinului, să privească vitrinele. Apoi, dintr-o dată, se apropie de tejghea. Băgă mâna în haină şi scoase un toc lucios din piele, depuse o carte de vizită multicoloră, tipărită complicat.

Pe cartea de vizită, emblema imperială. Şi însemnele militare. Marină. Amiralul Harusha. Robert Childan o examină, impresionat.

— Nava amiralului, explică clientul, se află în Golful San Francisco în momentul de faţă. Crucişătorul Syokaku.

— Ah, făcu Childan.

— Amiralul Harusha nu a mai vizitat Coasta de Vest, continuă clientul cu explicaţiile. Are multe dorinţe pentru cât se află aici, iar una dintre ele este să facă personal o vizită faimosului dumneavoastră magazin. A auzit mereu, în Home Islands, despre American Artistic Handcrafts Inc.

Childan se înclină.

— Oricum, continuă bărbatul, datorită presiunii programului, amiralul nu poate veni personal să viziteze apreciatul dumneavoastră magazin. Dar m-a trimis pe mine; sunt reprezentantul domniei sale.

— Amiralul este colecţionar? întrebă Childan, cu mintea lucrându-i la viteza cea mai mare.

— Este un iubitor al artei. Este un cunoscător. Dar nu colecţionar. Ceea ce-şi doreşte este să ofere cadouri; şi anume: doreşte să înmâneze fiecărui ofiţer de pe nava lui un produs artizanal cu valoare istorică, o armă de buzunar din epopeicul Război Civil American.

Omul se opri.

— Sunt doisprezece ofiţeri în total.

În sinea lui, Childan se gândi: douăsprezece arme de buzunar din Războiul Civil. Preţul pentru cumpărător: aproape zece mii de dolari. Tremura.

— După cum este bine ştiut, continuă omul, magazinul dumneavoastră vinde asemenea nepreţuite obiecte vechi, din paginile istoriei americane. Vai, prea repede pier toate sub nepăsarea timpului.

Având enormă grijă la cuvinte — nu-şi putea permite să piardă aşa ceva, să facă vreo greşeală — Childan spuse:

— Da, este adevărat. Dintre toate magazinele din S.P.A., eu posed cel mai deosebit stoc imaginabil de arme din Războiul Civil. Voi fi fericit să-l servesc pe amiralul Harusha. Să alcătuiesc o colecţie superbă din acestea şi să le aduc la bordul lui Syokaku? În după-amiaza asta se poate?

Bărbatul spuse:

— Nu. Am să le examinez aici.

Douăsprezece. Childan făcu socoteala. Nu deţinea douăsprezece… de fapt, nu avea decât trei. Dar putea face rost de douăsprezece, dacă norocul era de partea lui, prin diferitele canale, în cursul săptămânii. Pe calea aerului, de urgenţă, din Est, spre exemplu. Şi contacte cu angrosiştii locali.

— Dumneavoastră, domnule, zise Childan, vă pricepeţi la asemenea arme?

— Acceptabil, zise omul. Am o colecţie mică de arme uşoare, inclusiv un pistolet minuscul, făcut ca să arate ca o piesă de domino. Circa 1840.

— Excepţională piesă, spuse Childan, ducându-se la seiful încuiat, să ia câteva arme pentru a le supune examinării reprezentantului amiralului Harusha.

Când reveni, îl găsi completând un cec. Omul se opri şi spuse:

— Amiralul doreşte să plătească înainte. Un depozit de cincisprezece mii de dolari S.P.A.

Încăperea începu să joace în faţa ochilor lui Childan. Dar reuşi să-şi păstreze nivelul vocii; reuşi chiar să şi-o facă să sune uşor plictisită.

— Dacă doriţi. Nu este nevoie; doar o formalitate în afaceri.

Scoţând o cutie din piele şi fetru, zise:

— Iată un Colt 44, de la 1860, excepţional.

Deschise cutia.

— Pulbere neagră şi bile. Fabricat pentru U.S. Army. Băieţii în albastru purtau aşa ceva, de pildă în Second Bull Run[38].

Omul examină îndelung Coltul 44. Apoi, ridicându-şi ochii, spuse calm:

— Domnule, aceasta este o imitaţie.

— Eh? făcu Childan, neînţelegând.

— Piesa aceasta nu este mai veche de şase luni. Domnule, oferta dumneavoastră este un fals. Sunt dezolat. Dar priviţi. Aici, lemnul. Îmbătrânit artificial de un acid chimic. Ce ruşine.

Lăsă arma jos.

Childan o ridică şi rămase strângând-o în mâini. Nu găsea nimic să spună. Întorcând arma pe toate feţele, zise, în cele din urmă:

— Nu se poate.

— O imitaţie după o armă istorică, autentică. Nimic mai mult. Mă tem, domnule, că aţi fost înşelat. Probabil vreun neobrăzat, lipsit de scrupule. Trebuie să anunţaţi poliţia din San Francisco.

Omul se înclină.

— Lucrul mă supără. Aţi putea avea şi alte imitaţii în magazin. Este posibil, domnule, ca dumneavoastră, patronul, care vindeţi asemenea obiecte, să nu puteţi deosebi falsurile de originale?

Fu linişte.

Aplecându-se, omul luă cecul pe jumătate completat pe care-l întocmise. Îl băgă în buzunar, puse stiloul deoparte, apoi se înclină.

Childan privea fix la armă.

— Este o ruşine, domnule, zise omul. Vă rog să-mi acceptaţi umilul sfat: angajaţi un expert să vă examineze achiziţiile. Reputaţia dumneavoastră… sunt sigur că înţelegeţi.

Childan murmură:

— Domnule, vă rog, dacă aţi putea…

— Fiţi liniştit, domnule. N-am să spun despre asta nimănui. Am… să-i spun amiralului că, din nefericire, magazinul dumneavoastră era închis astăzi. În fond…

Omul se opri, în uşă.

— … Suntem, amândoi, albi.

Înclinându-se încă o dată, plecă.

Singur, Childan rămase ţinând pistolul în mână.

Nu se poate, se gândi.

Dar aşa trebuie să fie. Doamne Dumnezeule din ceruri. Sunt ruinat. Am pierdut o vânzare de cincisprezece mii de dolari. Şi reputaţia mea, dacă se află. Dacă omul acela, reprezentantul amiralului Harusha, nu este discret.

Mă omor, hotărî. Am pierdut locul. Nu mai pot continua; este un fapt împlinit.

Pe de altă parte, poate că omul s-a înşelat.

Poate a minţit.

A fost trimis de United States Historic Objects[39], să mă distrugă. Sau de West Coast Art Exclusives[40].

Oricum, unul dintre cei din concurenţă.

Arma este fără îndoială originală.

Cum pot afla? Childan îşi stoarse creierii. Aha, am să dau arma la analiză la Departamentul de Criminalistică al Universităţii din California. Ştiu pe cineva acolo sau cel puţin ştiam odată. Problema asta a mai apărut. Presupusa lipsă de autenticitate a unui vechi încărcător de armă.

În grabă, telefonă unuia dintre serviciile de mesagerie prin curier din oraş şi le ceru să-i trimită imediat un om. Apoi împachetă arma şi scrise o notă către laboratorul Universităţii, cerându-le să-i facă pe loc expertiza profesionistă a vechimii şi să-l informeze telefonic. Curierul sosi; Childan îi dădu nota şi pachetul, adresa şi-i spuse să se ducă cu elicopterul. Omul plecă, iar Childan începu să se plimbe cu paşi mici prin magazin, aşteptând… aşteptând.

La ora trei Universitatea sună.

— Domnule Childan, zise o voce, aţi vrut să testăm autenticitatea acestei arme, Colt 44 militar, model 1860.

O pauză, în care Childan strânse telefonul cu teamă.

— Iată raportul laboratorului. Este o reproducere turnată în tipare din plastic, cu excepţia nucii. Seria complet incorectă. Cămaşa cimentată prin procesul de cianizare. Ambele suprafeţe, maro şi albastră, obţinute printr-o tehnică modernă rapidă, întreaga armă artificial îmbătrânită, tratată pentru a părea veche şi folosită.

Childan spuse răguşit:

— Cel care mi-a adus-o pentru evaluare…

— Spuneţi-i că a fost păcălit, zise tehnicianul Universităţii. Şi încă bine. Treaba e făcută ca lumea. Făcută de un adevărat profesionist. Vedeţi, armei autentice i s-a dat… ştiţi porţiunile de un albastru metalic? Acelea erau puse într-o cutie din fâşii de piele, închisă ermetic, cu cianuri gazoase şi încălzite. Prea greoi, la ora actuală. Am detectat particule din mai mulţi compuşi de şlefuire şi finisare, unii destul de neobişnuiţi. Acum, nu putem dovedi asta, dar ştim că există o adevărată industrie care produce asemenea falsuri. Trebuie să existe. Am văzut prea multe.

— Nu, spuse Childan. Nu-i decât un zvon. Pot s-o declar ca fapt absolut, domnule.

Vocea i se înălţă şi i se frânse într-un ţipăt.

— Sunt în măsură să ştiu. De ce credeţi că vi l-am trimis? Mi-am dat seama de înşelăciune, fiind calificat de anii de activitate. Aşa ceva este o noutate, o ciudăţenie. De fapt, o glumă. O joacă.

Se întrerupse gâfâind.

— Vă mulţumesc pentru confirmarea propriilor mele observaţii. Trimiteţi-mi nota de plată.

Închise imediat.

Apoi, fără să stea o clipă, îşi scoase registrele. Căuta să dea de urmă pistolului. Cum ajunsese la el? De la cine?

Venise, descoperi, de la unul dintre cei mai mari furnizori din San Francisco. Ray Calvin Associates, de pe Van Ness. Îi telefonă imediat.

— Daţi-mi-l pe domnul Calvin, spuse.

Vocea îi deveni puţin mai fermă.

Imediat, o voce răstită, ocupată:

— Da.

— Aici e Bob Childan. De la A.A.H. Inc. De pe Montgomery. Ray, am o problemă delicată. Vreau să te văd, între patru ochi, astăzi, la tine la birou sau în altă parte. Crede-mă, domnule. Mai bine ai ţine cont de rugămintea mea.

Acum, descoperi, urla la telefon.

— Okay, spuse Ray Calvin.

— Nu spune nimănui. Este absolut confidenţial.

— La patru?

— Patru, spuse Childan. La tine la birou. Bună ziua.

Trânti receptorul atât de furios încât telefonul căzu cu totul de pe tejghea; îngenunchind, îl culese de pe jos şi-l aşeză la locul lui.

Mai era o jumătate de oră până când trebuia să plece; ar avea tot acest timp ca să umble cu paşi mari, neputincios, în aşteptare.

Ce să facă? O idee. Telefonă la biroul din San Francisco al lui Tokyo Herald, de pe Market Street.

— Domnilor, zise, spuneţi-mi, vă rog, dacă în momentul de faţă crucişătorul Syokaku se află în port şi, dacă da, pentru cât timp. Aş fi recunoscător apreciatului dumneavoastră ziar pentru această informaţie.

O aşteptare chinuitoare. Apoi, fata reveni.

— Potrivit biroului nostru de informaţii, domnule, spuse ea, chicotind, crucişătorul Syokaku se află pe fundul Mării Filipinelor. A fost scufundat de un submarin american, în 1945. Vă mai putem ajuta cu vreo altă întrebare, domnule?

Evident, cei de la ziar apreciaseră gluma nesărată care-i fusese făcută.

Închise. Nici un crucişător Syokaku, de şaptesprezece ani. Probabil nici un amiral Harusha. Omul fusese un impostor. Şi totuşi…

Avusese dreptate. Coltul 44 era un fals.

Nu avea nici un sens.

Probabil că omul era un speculant; încercase să-l bage în colţ pe piaţa armelor de buzunar din perioada Războiului Civil. Un expert. Şi recunoscuse falsul. Era profesionistul profesioniştilor.

Trebuia să fie un profesionist, ca să ştie. Cineva din domeniu. Nu doar colecţionar.

Childan se simţi într-o mică măsură mai uşurat. Atunci puţini alţii vor detecta. Poate nimeni altcineva. Siguranţă secretă.

Să o lase baltă?

Chibzui. Nu. Trebuia să facă cercetări. Înainte de orice, să-şi recupereze investiţia; să-şi ia banii înapoi de la Ray Calvin. Şi… va trebui să mai examineze la laboratorul Universităţii şi alte obiecte din stoc.

Dar… presupunând că mai multe dintre ele nu sunt autentice?

Dificilă chestiune.

Asta e singura cale, hotărî. Era întunecat, disperat chiar. Să meargă la Ray Calvin. Să-l înfrunte. Să insiste să urmărească problema până la punctul de plecare. Poate că este şi el nevinovat. În orice caz, să-i spună: fără alte falsuri sau nu mai cumpăr prin el niciodată.

El va trebui să suporte pierderea, hotărî Childan. Nu eu. Dacă nu, atunci voi lua legătura cu alţi comercianţi să le spun; îi voi distruge reputaţia. De ce să fiu numai eu minat? S-o trec celor responsabili, să trec cartoful fierbinte din mână în mână, în lungul firului.

Dar trebuie acţionat în cel mai mare secret. Să ne spălăm rufele în familie.