Omul din castelul înalt

11

PENTRU CONSULUL REICH-ULUI în San Francisco, Freiherr Hugo Reiss, prima treabă a acestei speciale zile de lucru fu neaşteptată şi deprimantă. Când ajunse la birou, găsi un vizitator aşteptându-l deja, un bărbat între două vârste, mare, fălcos, cu pielea ciupită şi o căutătură dezaprobatoare, care îşi aduna împreună sprâncenele negre, stufoase. Omul se ridică şi făcu salutul nazist, murmurând în acelaşi timp:

— Heil!

Reiss răspunse:

— Heil!

Mormăi în sinea lui, dar îşi menţinu un zâmbet profesional.

— Herr Kreuz von Meere. Sunt surprins. Nu intraţi?

Îşi deschise biroul, întrebându-se unde era vice-consulul şi cine îi deschisese să intre şefului S.D. Oricum, omul se afla aici. Nu mai era nimic de făcut.

Urmându-l, cu mâinile în buzunarele pardesiului din lână, de culoare închisă, Kreuz von Meere zise:

— Ascultă, Freiherr. L-am reperat pe acest tip din Abwehr. Acest Rudolf Wegener. S-a arătat la un vechi paraşutat Abwehr, pe care-l ţinem sub observaţie.

Kreuz von Meere chicoti, dând la iveală enormii săi dinţi din aur.

— Şi ne-am luat pe urmele lui până la hotel.

— Excelent, zise Reiss, remarcând că avea corespondenţa pusă pe birou.

Deci Pferdehuf era prin preajmă. Fără îndoială că lăsase biroul încuiat pentru a-l împiedica pe şeful S.D.-ului de la o mică inspecţie neoficială.

— Este important, spuse Kreuz von Meere. L-am anunţat pe Kaltenbrunner despre asta. Prioritate extremă. Vei primi probabil din clipă în clipă un semn de la Berlin. Numai dacă Unraţfressers ăia de acasă nu o încurcă definitiv.

Se aşeză la biroul consulului, scoase din buzunarul pardesiului un teanc de hârtii îndoite, le netezi cu grijă, mişcându-şi buzele.

— Numele de acoperire este Baynes. Se dă drept industriaş suedez sau comis-voiajor sau ceva în legătură cu producţia. A primit un telefon azi-dimineaţă, la opt şi zece, de la un demnitar japonez cu privire la o întâlnire, la zece şi douăzeci, în biroul japonezului. În momentul de faţă încercăm să luăm urma telefonului. Probabil că vom avea rezultatul în următoarea jumătate de oră. Mă vor anunţa aici.

— Înţeleg, spuse Reiss.

— Acum, putem pune mâna pe tipul ăsta, continuă Kreuz von Meere. Dacă o facem, îl trimitem, natural, înapoi în Reich cu primul avion Lufthansa. Oricum, japonezii sau Sacramento pot protesta şi încerca să ne blocheze. Vor protesta la tine, dacă o vor face. De fapt, pot exercita o enormă presiune. Şi vor trimite un camion plin cu tokkoka din ăia de la aeroport.

— Poţi să-i împiedici să afle?

— Prea târziu. E în drum spre. S-ar putea să trebuiască să-l ridicăm chiar de acolo, de la faţa locului. Dăm buzna, îl înhăţăm şi o ştergem.

— Nu-mi place, spuse Reiss. Dacă se întâlneşte cu vreo personalitate japoneză extrem de importantă? S-ar putea să fie chiar acum în San Francisco un reprezentant personal al Împăratului. Am auzit ceva zvonuri, ieri…

Kreuz von Meere îl întrerupse:

— Nu contează. Este de naţionalitate germană. Supus legilor Reich-ului.

Iar noi ştim legea Reich-ului, se gândi Reiss.

— Am o echipă de comando pregătită, continuă Kreuz von Meere. Cinci oameni buni.

Chicoti.

— Arată ca nişte violonişti. Feţe simpatice, ascetice. Inimoşi. Cam ca studenţii la teologie. Ei vor intra. Japonezii vor crede că-s un cvartet de coarde.

— Cvintet, zise Reiss.

— Da. Se vor duce drept la uşă… Sunt îmbrăcaţi cum se cuvine. Îl cercetă pe consul.

— Cam ca tine.

Mulţumesc, gândi Reiss.

— În văzul lumii. La lumina zilei. Până la Wegener ăsta. Se strâng în jurul lui. Par aţine sfat. Mesaj important.

Kreuz von Meere îi dădu înainte în timp ce consulul începu să-şi deschidă corespondenţa.

— Fără violenţă. Doar: "Herr Wegener. Vă rugăm să veniţi cu noi. Înţelegeţi." Iar între vertebre, o ţepuşă. Apăsare. Ganglionii superiori paralizaţi.

Reiss încuviinţă dând din cap.

— Asculţi?

— Ganz bestimmt.

— După care, înapoi afară. În maşină. La mine în birou. Japonezii fac multă zarvă, dar politicoşi, până la urmă.

Kreuz von Meere se ridică greoi de la birou, să-i imite pe japonezi înclinându-se.

— "Extrem de vulgar să ne păcăliţi, Herr Kreuz von Meere. Oricum, la revedere, Herr Wegener…"

— Baynes, zise Reiss. Nu-şi foloseşte numele de acoperire?

— Baynes. "Ne pare rău că plecaţi. Poate vorbim pe îndelete data viitoare."

Telefonul de pe masa lui Reiss sună şi Kreuz von Meere îşi încetă maimuţăreala.

— O fi pentru mine.

Porni să răspundă, însă Reiss se apropie şi luă receptorul.

— Reiss la telefon.

O voce necunoscută spuse:

— Domnule consul, aici este Ausland Fernsprechamt din Nova Scoţia. Telefon transatlantic pentru dumneavoastră, din Berlin, urgent.

— Bine, zise Reiss.

— O clipă, domnule consul.

Pârâituri uşoare, trosnituri. Apoi o altă voce, o operatoare.

— Kanzlei.

— Da, aici este Ausland Fernsprechamt din Nova Scoţia. Convorbire cu Herr Reiss, consulul Reich-ului, San Francisco; îl am pe consul pe fir.

— Nu întrerupeţi.

O pauză lungă, în timpul căreia Reiss continuă, cu o mână, să umble prin corespondenţă. Kreuz von Meere privea nepăsător.

— Herr Konsul, iartă-mă că-ţi răpesc timpul.

Voce de bărbat. În venele lui Reiss, sângele încetă să mai curgă. Voce baritonală, cultivată, rostogolindu-se uşor, familiară lui Reiss.

— Doctor Goebbels la telefon.

— Da, Kanzler.

În faţa lui Reiss, Kreuz von Meere dădu încet la iveală un zâmbet. Falca leneşă încetă să-i mai atârne.

— Chiar acum m-a rugat să te sun generalul Heydrich. În San Francisco se află un agent al Abwehr-ului. Se numeşte Rudolf Wegener. Vei coopera întru totul cu poliţia în privinţa lui. Nu este timp pentru detalii. Pur şi simplu, pune-le oficiul la dispoziţie. Ich danke Ihnen sehr dabei.

— Am înţeles, Herr Kanzler, zise Reiss.

— Bună ziua, consulule.

Reichkanzler închise.

Kreuz von Meere îl privi cu interes pe Reiss cum pune receptorul în furcă.

— Am avut dreptate?

Reiss ridică din umeri.

— Fără discuţie.

— Scrie-ne o autorizaţie pentru a-l trimite forţat înapoi în Germania pe Wegener ăsta.

Luându-şi stiloul, Reiss scrise autorizaţia, o semnă şi i-o înmână şefului S.D.

— Mulţumesc, zise Kreuz von Meere. Acum, când te sună autorităţile japoneze să se plângă…

— O vor face. Vor fi aici în cincisprezece minute după ce-l umflăm pe Wegener.

Îşi pierduse atitudinea glumeaţă, de clovn.

— Fără nici un cvintet de violonişti, zise Reiss.

Kreuz von Meere nu răspunse.

— Va fi în mâinile noastre în dimineaţa asta, aşa că fii pregătit. Le poţi spune japonezilor că e homosexual sau falsificator sau ceva în genul ăsta. Căutat pentru o crimă importantă, acasă. Nu le spune că-i căutat pentru crime politice. Ştii că ei nu recunosc nouăzeci la sută din Legea Naţional Socialistă.

— Ştiu, spuse Reiss. Ştiu ce am de făcut.

Se simţea iritat şi lucrat pe la spate. Au trecut peste mine, îşi spuse. Ca de obicei. Au luat legătura cu Cancelaria. Ticăloşii.

Îi tremurau mâinile. Telefonul de la Doctor Goebbels asta făcuse? Speriat de putere? Sau este resentiment, sentimentul de a fi înconjurat de… la naiba cu politica asta, se gândi. Devin tot mai puternici. Îl au pe Goebbels de partea lor, deja; ei conduc Reich-ul.

Dar ce pot face eu? Ce poate face oricine altcineva?

Cu resemnare, se gândi. Mai bine cooperez. Nu-i vremea să fii adversarul acestui om; probabil că poate obţine tot ce vrea, în ţară, iar asta include şi înlăturarea oricui i-ar fi ostil.

— Văd că nu ai exagerat importanţa acestei chestiuni, Herr Polizeiführer[63]. Este evident că securitatea Germaniei însăşi atârnă de rapiditatea prinderii acestui spion, sau trădător, sau ce-o fi.

În sinea lui, se strânse la auzul propriilor lui cuvinte.

Oricum, lui Kreuz von Meere păru să-i facă plăcere.

— Mulţumesc, domnule consul.

— Poate că ne-ai salvat pe toţi.

Cu tristeţe, Kreuz von Meere zise:

— Ei, încă nu l-am umflat. Să aşteptăm până atunci. Sper să sosească telefonul acela.

— Mă descurc eu cu japonezii, zise Reiss. Am o mare experienţă cu ei, după cum ştii. Plângerile lor…

— Nu mai trăncăni, îl întrerupse Kreuz von Meere. Trebuie să mă gândesc.

Evident, telefonul de la Cancelarie îl tulburase; se simţea şi el sub presiune, acum.

Se poate ca tipul să scape şi asta te va costa slujba, se gândi Hugo Reiss. Slujba mea, slujba ta — amândoi ne putem trezi în stradă, oricând. Nici tu nu eşti mai în siguranţă decât mine.

De fapt, se gândi, merită să vezi cum un mic pas greşit ici-colo îţi poate împotmoli activitatea, Herr Polizeiführer. O scăpare, ceva, care nu ar putea fi niciodată pusă în evidenţă. De pildă, când vin japonezii aici să se plângă, aş putea să scap un indiciu asupra zborului Lufthansa cu care trebuie să fie dus… ori, opunându-mă, să-i împung cu ceva mai jignitor, să zicem, printr-o urmă de zâmbet dispreţuitor — sugerând că Reich-ul se amuză, că nu-i ia în serios pe omuleţii galbeni. E simplu să-i împungi. Şi dacă se înfurie destul, s-ar putea duce cu asta direct la Goebbels.

Fel de fel de posibilităţi. S.D.-ul nu-l poate scoate cu adevărat pe tip din S.P.A. fără cooperarea mea activă. Numai dacă aş nimeri cotitura care trebuie…

Îi urăsc pe cei care trec peste capul meu, îşi spuse Freiherr Reiss. Mă stânjeneşte prea din cale afară. Mă enervează într-atât încât nu mai pot dormi, iar când nu pot dormi, nu-mi pot face treaba. Aşa că datorez Germaniei îndreptarea acestei chestiuni. M-aş simţi mult mai bine dacă acest asasin de rând din Bavaria s-ar afla în ţară scriind rapoarte în vreo prăpădită circă de poliţie din provincie.

Necazul e că nu am timp. Până mă hotărăsc eu cum…

Sună telefonul.

De data asta, Kreuz von Meere se repezi să răspundă şi consulul Reiss nu-l putu opri.

— Alo, spuse Kreuz von Meere în receptor.

Un moment de tăcere, cât ascultă.

Deja? se gândi Reiss.

Dar şeful S.D.-ului îi întinse telefonul.

— Pentru tine.

Destinzându-se în secret cu uşurare, Reiss luă receptorul.

— E un profesor, zise Kreuz von Meere. Vrea să ştie dacă-i poţi da nişte postere cu imagini din Austria, pentru cursuri.

Pe la ora unsprezece dimineaţa, Robert Childan închise magazinul şi o luă pe jos către biroul domnului Paul Kasoura.

Din fericire, Paul nu era ocupat. Îl salută politicos pe Childan şi-i oferi ceai.

— N-am să te plictisesc mult, zise Childan după ce începură amândoi să soarbă.

Biroul lui Paul, deşi mic, era modern şi simplu mobilat. Pe perete, o singură, superbă stampă: Tigrul lui Mokkei, o capodoperă de la sfârşitul secolului treisprezece.

— Mă bucur de fiecare dată când te văd, Robert, spuse Paul pe un ton care păstra — se gândi Childan — poate, o urmă de distanţă.

Sau poate era închipuirea lui. Childan privi cu prudenţă pe deasupra ceştii. Omul părea cu adevărat prietenos. Şi totuşi… Childan simţea o schimbare.

— Soţia ta, zise Childan, a fost dezamăgită de darul meu lipsit de rafinament. Poate am jignit-o. Oricum, cu ceva nou şi neprobat, după cum ţi-am explicat când ţi l-am oferit, nu poţi face nici o evaluare corectă sau definitivă — cel puţin nu în scopuri exclusiv de afaceri. Desigur, tu şi cu Betty sunteţi mai în măsură decât mine să judecaţi.

Paul zise:

— Nu a fost dezamăgită, Robert. Nu i-am dat bijuteria.

Băgând mâna în sertar, scoase cutiuţa albă.

— Nu a părăsit acest birou.

Ştie, se gândi Childan. Deştept om. Nici măcar nu i-a spus. Asta era. Acum, îşi dădu seama Childan, să sperăm că nu o să urle la mine. Vreo acuzaţie că am încercat să-i seduc nevasta.

M-ar putea mina, îşi spuse Childan. Continuă cu grijă să-şi soarbă ceaiul, impasibil.

— A, făcu el uşor. Interesant.

Paul deschise cutia, scoase insigna şi începu s-o cerceteze. O ţinu la lumină, întorcând-o pe toate părţile.

— Mi-am permis să arăt asta câtorva cunoştinţe de afaceri, zise Paul, oameni care îmi împărtăşesc gustul pentru obiectele vechi americane sau pentru obiecte de artă în general.

Îl privi pe Childan.

— Nici unul dintre ei, desigur, nu mai văzuse aşa ceva. După cum mi-ai explicat, nu s-a mai pomenit o asemenea lucrare contemporană, până acum. Cred că mi-ai adus la cunoştinţă şi că tu eşti singurul reprezentant.

— Da, aşa e, spuse Childan.

— Vrei să auzi care a fost reacţia lor?

Childan se înclină.

— Aceste persoane au râs, zise Paul, au râs.

Childan rămase tăcut.

— Chiar şi eu am râs, în dosul mâinii, fără să mă vezi tu, spuse Paul, alaltăieri, când ai apărut şi mi-ai arătat acest lucru. Normal, pentru a te menaja, mi-am ascuns amuzamentul; după cum, fără îndoială, îţi aminteşti, am rămas mai mult sau mai puţin evaziv în reacţia aparentă.

Childan încuviinţă din cap.

Studiind insigna, Paul continuă.

— Este lesne de înţeles această reacţie. Aici este o bucată de metal care a fost topit până şi-a pierdut forma. Nu reprezintă nimic. Nici nu are vreo intenţie, de nici un fel. Este pur şi simplu marfă. S-ar putea spune că este numai conţinut, lipsit de formă.

Childan încuviinţă din cap.

— Şi totuşi, spuse Paul, de câteva zile, o tot cercetez şi, fără vreun motiv logic, simt o anumită atracţie emoţională. De ce? pot întreba. Nici chiar acum nu-mi proiectez în această picătură, conform testelor psihologice germane, propriul psihic. Nu-i văd nici acum vreo formă. Dar într-un fel, îi aparţine lui Tao. Vezi?

O mişcă prin faţa lui Childan.

— Este echilibrată. Forţele din interiorul ei sunt stabilizate. Se odihnesc. Ca să spun aşa, acest obiect a făcut pace cu universul. S-a separat din el şi prin urmare a reuşit să ajungă la homeostazie.

Childan dădu din cap, studie piesa. Paul, însă, îl pierduse.

— Nu are wabi, zise Paul, nici n-ar putea avea.

Atinse insigna cu unghia.

— Robert, obiectul ăsta are wu.

— Cred că ai dreptate, spuse Childan, încercând să-şi amintească ce era wu; nu era un cuvânt japonez — era chinez.

Înţelepciune, hotărî el. Sau înţelegere. Oricum, era foarte bine.

— Mâinile meşterului, spuse Paul, au avut wu şi au lăsat ca acel wu să se scurgă în piesa asta. Poate că el însuşi nu ştie decât că piesa satisface. Este completă, Robert. Contemplând-o, câştigăm noi înşine mai mult wu. Experimentăm liniştirea în asociere nu cu arta, ci cu lucrurile sfinte. Îmi amintesc de o mănăstire la Hiroshima unde se putea vedea tibia unui sfânt medieval. Oricum, ăsta este un obiect făcut de mâna omului, iar acela era o relicvă. Acesta este viu în prezent, în vreme ce acela numai amintea. Prin această meditaţie, săvârşită de mine îndelung de când ai fost ultima oară aici, am reuşit să identific valoarea pe care o are aceasta, în opoziţie cu patina istoriei. Sunt profund mişcat, după cum vezi.

— Da, zise Childan.

— A nu avea nici o valoare istorică şi, de asemenea, nici o valoare artistică, şi totuşi să împărtăşească o anumită valoare estetică — asta este o minune. Tocmai pentru că este o picătură mizerabilă, mică, nearătoasă; asta, Robert, contribuie la a avea wu. Pentru că este un fapt — acela că wu se găseşte de obicei în locurile cel mai puţin înspăimântătoare, la fel ca în aforismul creştin, "pietrele lepădate de zidar". Cineva poate experimenta conştiinţa wu-ului într-un fleac precum un vreasc sau o cutie ruginită de bere, la marginea drumului. Oricum, în asemenea cazuri, wu se află în cel care priveşte. Este o experienţă religioasă. Aici, un meşteşugar a pus wu în obiect mai degrabă decât a fost martor celui existent în el.

Îşi înălţă privirile.

— Mă fac înţeles?

— Da, zise Childan.

— Cu alte cuvinte, o întreagă lume este arătată de acesta. Nu se poate numi nici artă, deoarece nu are nici formă, nici religie. Dar cum? Am reflectat neîncetat asupra acestei insigne şi încă n-am reuşit s-o pătrund. Ne lipseşte în mod evident cuvântul pentru un asemenea obiect. Aşa că ai dreptate, Robert. Este în mod autentic un lucru nou pe faţa pământului.

Autentic, se gândi Childan. Da, este, cu siguranţă. Am prins noţiunea. Dar în rest…

— Meditând la acest avantaj, continuă Paul, i-am chemat înapoi pe aceşti cunoscuţi de afaceri. M-am apucat, aşa cum am făcut acum cu tine, să le ţin o prelegere înflăcărată, lipsită de tact. Subiectul prezintă o autoritate care obligă la abandonarea proprietăţii, într-atât de mare necesitatea de a expune realizarea însăşi. Le-am cerut acelor persoane să mă asculte.

Childan ştia că pentru un japonez de genul lui a impune propriile idei altor persoane era o situaţie aproape incredibilă.

— Rezultatul, zise Paul, a fost încurajator. Au fost în stare să-mi îndrepte, sub o asemenea constrângere, punctul de vedere; au realizat ce le creionam. Aşa că a meritat. După ce am făcut asta, m-am odihnit. Nimic altceva, Robert. Sunt sfârşit.

Puse insigna înapoi în cutie.

— Responsabilitatea mea a încetat. Eliberat.

Împinse cutia spre Childan.

— Domnule, este a dumneavoastră, spuse Childan, făcându-i-se teamă; situaţia nu se potrivea cu nimic din ce trăise el vreodată. Un sus-pus japonez înălţându-i în slăvi un cadou ce-i fusese oferit… apoi refuzându-l. Childan simţi că-i tremură genunchii. Nu-i trecea deloc prin minte ce să facă, rămase netezindu-şi mânecile, cu faţa în flăcări.

Calm, chiar cu asprime, Paul spuse:

— Robert, trebuie să priveşti situaţia în faţă cu mai mult curaj.

Albindu-se la faţă, Childan se bâlbâi:

— Sunt nedumerit de…

Paul se ridică în picioare, înfruntându-l.

— Bagă de seamă. A ta este sarcina. Tu eşti singurul agent al acestei piese şi al altora asemenea ei. Şi eşti profesionist. Retrage-te pentru un timp în singurătate. Meditează, poate consulţi şi Cartea Schimbărilor. Apoi studiază-ţi vitrinele, reclamele, sistemul de comercializare.

Childan se holbă la el.

— Îţi vei afla drumul, spuse Paul. Cum trebuie să procedezi pentru a face ca aceste obiecte să fie la mare modă.

Childan era uluit. Omul îmi spune că sunt obligat să-mi asum responsabilitatea morală pentru bijuteriile de la Edfrank! Viziune de psihopat excentric japonez: nimic mai puţin decât relaţii de prim ordin, spirituale şi de afaceri cu bijuteriile, acceptabile în ochii lui Paul Kasoura.

Şi cel mai prost era că Paul vorbea, în mod cert, cu autoritate, exact din inima culturii şi a tradiţiei japoneze.

Obligaţie, se gândi el cu amărăciune. O putea simţi tot restul vieţii, odată ascunsă. Până în mormânt. Paul — spre satisfacţia lui, oricum şi-o îndeplinise pe a lui. Dar a lui Childan; ah, aceea avea pecetea nesfârşirii.

Nu sunt în toate minţile, îşi spuse Childan. Exemplu: ei nu ar ajuta un rănit să iasă din mocirlă din cauza obligaţiei pe care o implică. Asta cum se numeşte? Eu cred că-i tipic; ce te-ai aştepta de la o rasă care, atunci când i se cere să copieze un distrugător britanic, reuşeşte să imite până şi însemnele de pe cazan…

Paul îl privea cu atenţie. Din fericire, îndelungata experienţă îi permitea lui Childan să-şi suprime automat orice exteriorizare a adevăratelor sentimente. Îşi compusese o expresie amabilă, sobră, imagine ce se potrivea corect cu natura situaţiei. O putea simţi, masca.

Este înspăimântător, realiză Childan. O catastrofă. Mai bine se gândea că încercam să-i seduc nevasta. Betty. Nu mai era acum nici o şansă ca ea să vadă piesa, ca planul lui iniţial să se împlinească. Wu era incompatibil cu sexualitatea; era, cum zicea Paul, solemn şi sfânt ca o relicvă.

— Am dat fiecăreia dintre aceste persoane câte o carte de vizită de-a ta, zise Paul.

— Poftim? făcu Childan, preocupat.

— Cărţile tale de vizită. Ca să poată veni şi cerceta şi alte exemplare.

— Înţeleg, zise Childan.

— Mai este ceva, spuse Paul. Unul dintre ei doreşte să discute tot acest subiect cu tine, la el acasă. Ţi-am notat numele şi adresa.

Paul îi dădu lui Childan un petic de hârtie împăturită.

— Doreşte să fie prezenţi şi partenerii lui de afaceri.

Paul adăugă:

— Este importator. Importă şi exportă marfă de serie. În special în America de Sud. Radiouri, aparate de fotografiat, binocluri, magnetofoane, asemenea lucruri.

Childan se uită pe hârtie.

— Comercializează, desigur, cantităţi imense, zise Paul. Probabil sute de mii din fiecare articol. Compania lui controlează diferite întreprinderi care produc pentru el cu costuri de producţie mici, totul plasat în Orient, unde mâna de lucru este mai ieftină.

— De ce se… Începu Childan.

Paul zise:

— Obiectele ca…

Luă insigna încă o dată în mână, scurt. Închizând capacul cutiei, i-o înapoie lui Childan.

— …se pot produce în serie. Fie din plastic, fie din metal. După tipar. În orice cantitate.

După un timp Childan spuse:

— Dar cu wu-ul cum rămâne? Se va păstra în piese?

Paul nu spuse nimic.

— Mă sfătuieşti să mă întâlnesc cu el? zise Childan.

— Da.

— De ce?

— Amulete, zise Paul.

Childan se holbă.

— Amulete purtătoare de noroc. Să fie purtate. De oamenii relativ săraci. O linie de amulete, să fie vândute cu bucata pretutindeni în America Latină şi în Orient. Marea majoritate a maselor crede încă în vrăji, ştii. Blesteme. Licori. E o afacere excelentă, mi se spune.

Chipul lui Paul era nepătruns, vocea fără expresie.

— Pare, zise Childan rar, că ar fi vorba de o grămadă de bani.

Paul dădu din cap, a încuviinţare.

— A fost ideea ta?

— Nu, spuse Paul.

Apoi tăcu.

Patronul tău, se gândi Childan. I-ai arătat piesa superiorului tău, care-l cunoaşte pe acest importator. Superiorul tău — sau vreo persoană influentă de deasupra ta, careva care are putere asupra ta, careva bogat şi mare a luat legătura cu importatorul.

De asta mi-o dai înapoi, îşi dădu seama Childan. Nu vrei să te bagi în asta Dar ştii ce ştiu şi eu: că am să mă duc la această adresă, ca să mă întâlnesc cu acest om. Trebuie. N-am de ales. Am să-i concesionez modelele sau am să i le vând pe baza unui procentaj; între mine şi el se va încheia o înţelegere.

Clar că mai sus de nivelul tău. Cu totul. Prost gust din partea ta să crezi că mă poţi opri sau convinge.

— Pentru tine este o şansă, zise Paul, de a deveni extrem de bogat.

Continuă să privească indiferent înaintea sa.

— Ideea mi se pare bizară, spuse Childan. Să faci amulete din obiecte de artă; nu-mi pot imagina.

— Pentru că nu este linia ta naturală de afaceri. Tu te-ai dedicat esotericului savuros. Eu însumi, sunt la fel. Şi la fel sunt şi cei care în curând îţi vor vizita magazinul, cei despre care ţi-am vorbit.

Childan spuse:

— Tu ce ai face în locul meu?

— Nu subevalua posibilitatea sugerată de stimatul importator. Este un personaj isteţ. Tu şi cu mine… nouă nici nu ne trece prin minte cât de mare este numărul celor neinstruiţi. Ei pot obţine din obiecte de serie o bucurie care nouă ne-ar fi refuzată. Noi ne închipuim că avem unicul criteriu de valoare. Şi, desigur, ceva într-adevăr autentic. Nu un model sau o copie.

Continuă să privească dincolo de Childan, în gol.

— Nu ceva turnat cu zecile de mii.

A descoperit, oare, din întâmplare, ideea corectă, se întrebă Childan, că anumite obiecte istorice din magazine cum este al meu (ca să nu mai vorbim de numeroase articole din propria lui colecţie) sunt imitaţii? Pare a fi o uşoară aluzie în cuvintele lui. Ca şi cum, în subtext, îmi transmite un mesaj complet diferit de ceea ce se vede. Ambiguitatea, de care te izbeşti în oracol… calitate, cum se spune, a minţii orientale.

Childan se gândi: el, de fapt, spune "Cine eşti tu, Robert? Cel pe care oracolul îl numeşte omul inferior sau celălalt, căruia îi sunt adresate toate recomandările bune? Trebuie să te hotărăşti, aici. Poţi păşi pe un drum sau pe celălalt, dar nu pe amândouă. Acum este momentul să alegi".

Şi pe care drum va apuca omul superior? Robert Childan se întrebă pe sine însuşi. Cel puţin potrivit lui Paul Kasoura. Iar ceea ce avem înaintea noastră, aici, nu este o compilaţie veche de mii de ani a înţelepciunii inspirată divin; nu este decât opinia unui muritor — un tânăr om de afaceri japonez.

Totuşi, are miez. Wu, cum ar spune Paul. Wu al acestei situaţii este acesta: indiferent de ceea ce nu ne place nouă, nu încape îndoială, realitatea este de partea importatorului. Cu atât mai rău pentru ceea ce intenţionase; trebuie să ne adaptăm, cum zice oracolul.

Şi în definitiv, originalele le pot vinde în magazinul meu. Cunoscătorilor, ca de exemplu, prietenilor lui Paul.

— Te lupţi cu tine însuţi, observă Paul. Fără îndoială că în asemenea situaţii omul preferă să fie singur.

Pornise către uşa biroului.

— M-am hotărât deja.

Ochii lui Paul scânteiară.

Înclinându-se, Childan zise:

— Îţi voi urma sfatul. Mă duc chiar acum să-l vizitez pe importator.

Luă hârtia îndoită şi porni către uşă.

În mod ciudat, Paul nu păru mulţumit; mormăi numai şi se întoarse la masa lui. Îşi stăpânesc emoţiile până în ultima clipă, reflectă Childan.

— Multe mulţumiri pentru ajutorul în afaceri, zise el, pregătindu-se de plecare. Cândva am să fac, dacă va fi posibil, acelaşi lucru. Am să-mi aduc aminte.

Dar tânărul japonez tot nu arăta nici o reacţie. Prea adevărat, se gândi Childan, ceea ce obişnuim să spunem: sunt de nepătruns.

Însoţindu-l până la uşă, Paul păru cufundat în gânduri. Deodată, întrebă:

— Artiştii americani au făcut piesa asta manual, corect? Lucrul propriilor mâini?

— Da, de la desenul iniţial, până la lustruirea finală.

— Domnule! Vor fi de acord aceşti artizani? Îmi imaginez că şi-au visat altceva pentru munca lor.

— M-aş hazarda a spune că ar putea fi convinşi, zise Childan; lui, problema îi părea minoră.

— Da, zise Paul. Cred că da.

Ceva în tonul lui îl făcu pe Childan să devină brusc atent. O accentuare nedefinită şi aparte. Iar apoi Childan se limpezi. Fără nici un dubiu, depăşise ambiguitatea — văzu.

Desigur. Întreaga afacere, o nemiloasă renunţare la eforturile americane, petrecându-se sub ochii lui. Cinism, dar fără Dumnezeu, înghiţise cârligul, aţa şi pluta. M-a făcut să încuviinţez, pas cu pas, m-a condus pas cu pas la această concluzie: produsele mâinilor americane sunt numai modele pentru nişte fleacuri de amulete.

Aşa conduceau japonezii, nu brutal, ci cu subtilitate, cu nevinovăţie, cu abilitate încântătoare.

Dumnezeule! Suntem barbari în comparaţie cu ei, îşi dădu seama Childan. Nu suntem decât nişte prostănaci în faţa unei asemenea raţiuni neîndurătoare. Paul nu a zis — nu mi-a zis — că arta noastră este fără valoare; m-a făcut s-o spun eu în locul lui. Şi, ca o ironie finală, mi-a regretat spusele. Un gest civilizat, abia schiţat, de părere de rău, când a auzit adevărul de la mine.

M-a înfrânt, spuse Childan aproape cu voce tare — din fericire, oricum, reuşi s-o păstreze în gând; cum, mai înainte, o ţinuse în lumea lui interioară, deosebită şi secretă, pentru el însuşi. M-a umilit, pe mine şi pe neamul meu. Şi sunt neputincios. Aici nu-i nici o răzbunare; suntem înfrânţi şi înfrângerile noastre aşa sunt, atât de imateriale, atât de delicate, încât abia suntem în stare să le observăm. De fapt, avem de făcut o crestătură pe răbojul evoluţiei noastre, ca să ştim că s-a produs.

Ce altă dovadă ar putea fi adusă adecvării pentru conducere a japonezilor? Îi veni să râdă, poate cu admiraţie. Da, se gândi, asta e, ca atunci când auzi o anecdotă bună. Trebuie să ţi-o aminteşti, să o savurezi mai târziu, s-o povesteşti. Dar cui? Asta-i problema. Prea personală pentru a fi relatată.

În colţul biroului lui Paul, un coş pentru hârtii. În el! îşi spuse Robert Childan sieşi, cu tot cu picătura asta, cu bijuteria asta golită de wu.

Aş putea-o face? S-o arunc? Să pun capăt situaţiei sub ochii lui Paul?

Nici măcar n-o pot arunca, descoperi el strângând piesa în mână. Trebuie — dacă anticipezi că îţi vei mai întâlni amicul japonez.

La naiba, nu mă pot elibera de sub influenţa lor, nu mă pot lăsa în voia impulsurilor. Toată spontaneitatea zdrobită… Paul îl privea neavând nevoie să spună nimic; simplă prezenţa lui ajunge. Mi-a ispitit conştiinţa, mi-a trecut un fir invizibil de la picătura asta în mâini, în sus prin braţ, până în suflet.

Cred că am trăit prea mult în preajma lor. Prea târziu acum să mai fug, să mă întorc printre albi şi la modul de viaţă al albilor.

Robert Childan zise:

— Paul…

Vocea, observă, îi era guturală, cu alunecări bolnăvicioase; necontrolată, nemodulată.

— Da, Robert.

— Paul,… sunt,… mă simt umilit.

Încăperea juca.

— De ce, Robert?

Nuanţe de grijă, dar detaşat. Deasupra implicării.

— Paul. O clipă.

Ţinu între degete minuscula bijuterie; devenise lunecoasă de transpiraţie.

— Sunt… mândru de ea. Nici nu poate fi vorba de gunoaiele alea de amulete. Renunţ.

Încă o dată nu reuşi să obţină o reacţie din partea tânărului bărbat japonez, ciulise doar urechile, mai atent.

— Îţi mulţumesc, oricum, spuse Robert Childan.

Paul se înclină.

— Oamenii care au făcut asta, zise Childan, sunt artişti mândri, americani. Eu inclusiv. Sugerarea unor gunoaie de amulete, prin urmare, ne jigneşte şi pretind scuze.

Incredibil prelungită linişte.

Paul îl cercetă. O sprânceană uşor ridicată şi buzele subţiri strângându-se. Un zâmbet?

— Eu pretind, zise Childan.

Asta fu tot, nu putu să continue. Acum doar aştepta.

Nimic nu se întâmplă.

Te rog, se gândi. Ajută-mă.

Paul zise:

— Iartă-mi propunerea.

Îi întinse mâna.

— E-n regulă, zise Childan.

Îşi strânseră mâinile.

Pacea coborî în inima lui Childan. Am supravieţuit, îşi dădu seama. Eu însumi. Mulţumită lui Dumnezeu; a existat momentul potrivit, pentru mine. Altă dată… altfel. Aş mai putea încerca vreodată să-mi forţez norocul? Probabil că nu.

Fu cuprins de melancolie. Scurt moment, ca şi cum m-aş fi ridicat la suprafaţă şi aş fi văzut nemărginirea.

Viaţa este scurtă, se gândi. Arta sau lucrurile neînsufleţite sunt perene, întinzându-se la nesfârşit, ca un vierme. Plat, alb, neafectat de nici o trecere peste el sau prin el. Aici mă aflu. Dar nu mai întârzii.

Luând cutiuţa, puse bijuteria de la Edfrank în buzunarul pardesiului.