Omul din castelul înalt

5

TELEFONUL LUI RAY CALVIN îl nedumeri pe Wyndam-Matson. Nu reuşea să priceapă nimic din asta, în parte din cauza felului repezit de a vorbi al lui Ray Calvin şi pe de altă parte pentru că în momentul apelului — unsprezece treizeci seara — Wyndam-Matson se în-treţinea cu o vizitatoare în apartamentul lui de la Muromachi Hotel.

Calvin spuse:

— Uite ce-i, prietene, vă trimitem înapoi în întregime ultimul transport. Şi v-am trimite înapoi şi marfa dinainte, dar am plătit totul, cu excepţia ultimului lot. Scadenţa voastră este optsprezece mai.

Normal, Wyndam-Matson voi să ştie de ce.

— Sunt falsuri mizerabile, spuse Calvin.

— Dar ai ştiut.

Era uluit.

— Adică, Ray, ai fost întotdeauna la curent cu situaţia.

Se uită în jur; fata era ieşită din încăpere, probabil dusă la baie.

Calvin zise:

— Ştiam că sunt falsuri. Nu despre asta vorbesc. Vorbesc despre partea proastă. Uite ce-i, nu-mi pasă dacă unele dintre armele pe care mi le-ai trimis chiar au fost folosite în Războiul Civil sau nu; mie nu îmi pasă decât că este un Colt 44 satisfăcător, nu-ştiu-cum denumit în catalogul tău. Acesta trebuia să îndeplinească standardele. Uite ce-i, ştii cine este Robert Childan?

— Da.

Îşi amintea, deşi pe moment nu prea ştia de unde să-l ia. Cineva important.

— A fost azi aici. La mine, la birou. Sun de la birou, nu de acasă; ne ocupăm încă de asta. În fine, a venit şi-a turuit o poveste lungă. Era nebun de furie. Într-adevăr agitat. Ei bine, un client barosan de-al lui, un amiral japonez, a venit sau şi-a trimis omul la el. Childan zicea de o comandă de douăzeci de mii de dolari, dar probabil că asta-i o exagerare. Oricum, ceea ce s-a întâmplat — nu am nici un motiv să pun asta la îndoială — este că japonezul a venit, a vrut să cumpere, s-a uitat puţin la un Colt 44 din alea pe care le produceţi voi, a văzut că este un fals, şi-a băgat banii înapoi în buzunarul pantalonilor şi a plecat. Deci. Ce ai de spus?

Lui Wyndam-Matson nu-i venea nimic în minte să spună. Dar se gândi imediat, pentru el. Sunt Frink şi McCarthy. Ei au zis că au să facă ceva şi uite ce-au făcut. Dar… nu-şi putea da seama ce făcuseră; nu reuşea să înţeleagă din relatarea lui Calvin.

Îl umplu cu un fel de teamă superstiţioasă. Ăia doi… cum au putut ei să aranjeze un lucru făcut în februarie trecut? Presupusese că se vor duce la poliţie, sau la ziare, sau chiar la guvernul pinoc de la Sac[41] şi, desigur, avuseseră grijă de toate astea. Straniu. Ken ştia ce să-i spună lui Calvin; bâigui ceva un timp care păru că nu se mai sfârşeşte şi în cele din urmă reuşi să pună capăt conversaţiei şi să închidă telefonul.

Când puse în furcă, îşi dădu seama, cu o tresărire, că Rita ieşise din dormitor şi ascultase întreaga conversaţie; se plimbase cu paşi mari, iritată, de colo-colo, purtând numai un slip negru, cu părul ei blond căzându-i liber pe umerii goi, uşor pistruiaţi.

— Anunţă poliţia, zise.

Ei bine, probabil că ar fi mai ieftin să le ofere vreo două mii. Ar accepta; probabil că asta era tot ce vroiau. Tipii mărunţi ca ei gândesc la scară redusă; li s-ar părea o grămadă de bani. Au să-i bage în noua lor afacere, îi vor pierde, vor fi iar lefteri într-o lună.

— Nu, zise el.

— De ce? Şantajul este o crimă.

Era greu să-i explice. El era obişnuit să plătească oameni; făcea parte din cheltuielile curente, ca telefonul, lumina. Dacă suma era destul de mică… dar avea şi ea dreptate. Începu să rumege.

Am să le dau două mii, dar în acelaşi timp am să iau şi legătura cu tipul pe care-l ştiu la Centrul Civic, inspectorul ăla de poliţie. Să-l pun să se uite la amândoi, Frink şi McCarthy, să vadă dacă nu-i ceva ce se poate folosi. Aşa că, dacă vin înapoi şi încearcă iar… am să fiu în măsură să-i mânuiesc.

De pildă, se gândi, cineva mi-a zis că Frink e jidan. Şi-a schimbat nasul şi numele. Tot ce-am de făcut este să-l anunţ pe consulul german de aici. Chestiuni de rutină. Va cere autorităţilor japoneze extrădarea. Au să-l gazeze pe poponar îndată după ce-l vor avea dincolo de linia de demarcaţie. Cred că au vreun lagăr din alea, în New York, se gândi. Lagăre de-alea, cu cuptoare.

— Mă surprinde, zise fata, că poate oricine să şantajeze un om de talia ta.

Îl privi.

— Ei, îţi zic eu, spuse el. Toată afurisita asta de afacere cu patina istoriei este o prostie. Japonezii ăştia sunt ţicniţi. Am să-ţi dovedesc.

Ridicându-se, trecu repede în camera de lucru şi reveni imediat cu două brichete, pe care le puse pe măsuţa de cafea.

— Uită-te la astea. Par la fel, nu? Ei bine, fii atentă. Una are patina timpului.

Îi zâmbi larg.

— Ia-le în mână. Hai. Una valorează, ăă, vreo patruzeci sau cincizeci de mii de dolari pe piaţa colecţionarilor.

Fata luă cu prudenţă cele două brichete şi le cercetă.

— N-o simţi? glumi el. Patina?

Ea zise:

— Ce-i aia "patina"?

— Când un lucru are istorie în el. Ascultă. Una dintre brichetele astea Zippo se afla în buzunarul lui Franklin D. Roosevelt[42] când a fost asasinat. Cealaltă, nu. Una are istorie, o grămadă, la naiba. Atâta cât a putut avea vreodată un obiect. Iar cealaltă nu are nimic. Poţi s-o simţi?

O înghionti.

— Nu poţi. Nu poţi spune care e. Nu o înconjoară nici o "prezenţă plasmatică mistică", nici o "aură".

— Ehei, făcu fata, plină de respect amestecat cu oarecare teamă. Chiar este adevărat? Că a avut una dintre astea la el în ziua aia?

— Sigur. Iar eu ştiu care este. Fii atentă aici, totul este o gogoriţă; şi-o administrează singuri. Adică, o armă trece printr-o bătălie faimoasă, ca cea de la Mense-Argonne, şi este exact la fel ca şi cum n-ar fi trecut, numai dacă nu ştii. Aici e.

Se bătu uşor cu degetul în cap.

— În creier, nu în armă. Am fost şi eu colecţionar. De fapt, aşa m-am apucat de afaceri. Colecţionam timbre. Primele colonii britanice.

Fata stătea acum la fereastră, cu braţele încrucişate, privind afară la luminile centrului civic al oraşului.

— Tata şi cu mama obişnuiau să spună că n-am fi pierdut războiul dacă trăia, zise.

— Okay, continuă Wyndam-Matson. Acum să presupunem că, anul trecut, să zicem, guvernul canadian sau altcineva, oricine, găseşte matriţele cu care au fost tipărite nişte timbre vechi. Şi tuşul. Şi o cantitate de…

— Eu nu cred că vreuna dintre brichetele astea i-au aparţinut lui Franklin Roosevelt, spuse fata.

Wyndam-Matson chicoti.

— Aici vroiam să ajung. Ar trebui să ţi-o dovedesc cu vreun document. Un act de autenticitate. Aşa că, totu-i un fals, o iluzie de masă. Actul dovedeşte că are valoare, nu obiectul în sine.

— Arată-mi documentul.

— Desigur.

Săltându-se în picioare, se duse iar în camera de lucru. Scoase din perete certificatul înrămat, eliberat de Smithsonian Institution; documentul şi bricheta îl costaseră o avere, dar meritau — pentru că îi permiteau să dovedească faptul că avea dreptate: cuvântul "fals" nu însemna nimic în sine, de vreme ce cuvântul "autentic" nu însemna nimic în sine.

— Un Colt 44 este un Colt 44, îi strigă fetei grăbindu-se către sufragerie. Este vorba de calibru şi de model, nu de data la care a fost făcut. Este vorba despre…

Fata întinse mâna. Îi dădu certificatul.

— Aşadar, este originală, zise ea în cele din urmă.

— Da. Asta.

Şi luă bricheta cu o zgârietură lungă pe spate.

— Eu aş pleca, spuse fata. Ne mai vedem în altă seară.

Puse jos certificatul şi bricheta şi se îndreptă către baie, unde îşi avea hainele.

— De ce, strigă el intrat în agitaţie, luându-se după ea. Ştii că suntem în deplină siguranţă. Nevastă-mea nu va fi acasă săptămâni întregi… Ţi-am explicat întreaga situaţie. O desprindere de retină.

— Nu de asta.

— Atunci, de ce?

Rita zise:

— Cheamă, te rog, o ricşă pentru mine. Până mă îmbrac.

— Te duc eu acasă cu maşina, zise el îmbufnat.

Fata se îmbrăcă, apoi, în timp ce el îi scoase haina din dulap, se plimbă tăcută, chiar un pic deprimată. Trecutul îi întristează pe oameni, îşi dădu el seama. Fir-ar să fie, de ce a trebuit s-o aduc? Dar, la naiba, este atât de tânără… m-am gândit că poate abia cunoaşte numele.

Ea îngenunche în faţa raftului de cărţi.

— Ai citit asta? întrebă ea, scoţând o carte.

— Nu, zise. Nevastă-mea a luat-o. Citeşte foarte mult.

— Ar trebui s-o citeşti.

Încă simţindu-se dezamăgit, luă cartea în mână, îşi aruncă privirile pe ea. Lăcusta abia se târăşte.

— Asta-i una din cărţile alea interzise în Boston? zise el.

— Interzisă peste tot în Statele Unite. Şi în Europa, desigur. Ea se duse la uşa dinspre hol şi acum stătea acolo, aşteptând.

— Am auzit de acest Hawthorne Abendsen.

Dar, de fapt, nu auzise. Tot ce-şi amintea în legătură cu cartea era… ce? Că era foarte populară în acest moment. O altă glorie trecătoare. O altă nebunie în masă. Se aplecă şi o aşeză înapoi în raft.

— Nu am timp să citesc literatură de divertisment. Sunt prea prins cu munca.

Secretarele, se gândi el caustic, citesc fleacurile astea seara, în pat. Se stimulează. In loc de lucrul ăla adevărat. De care le e frică. Dar după care, desigur, tânjesc.

— O poveste din aia, de dragoste, zise deschizând supărat uşa dinspre hol.

— Nu, spuse ea. O poveste de război.

Mergând pe hol către lift, zise:

— Spune şi el acelaşi lucru. Ca mama şi cu tatăl meu.

— Cine? Abbotson, ăsta?

— Asta-i teoria lui. Dacă Ed Zangara nu-l nimerea, ar fi scos America din Criză şi-ar fi înarmat-o, astfel încât…

Se întrerupse. Ajunseseră la lift şi mai aşteptau şi alte persoane. Mai târziu, când rulau prin traficul nopţii în Mercedes-Benz-ul lui Wyndam-Matson, reluă.

— Teoria lui Abendsen este că Roosevelt ar fi fost un preşedinte teribil de puternic. La fel de puternic ca Lincoln. A arătat-o în anul cât a fost preşedinte, toate măsurile alea pe care le-a introdus. Cartea este ficţiune. Adică e sub formă de roman. Roosevelt nu este asasinat în Miami; merge mai departe şi este reales în 1936, aşa că este preşedinte până în 1940, până în timpul războiului. Nu înţelegi? Este încă preşedinte când Germania atacă Anglia şi Franţa şi Polonia. Şi vede toate astea. Întăreşte America. Garner[43]a fost un preşedinte cu adevărat îngrozitor. Multe din cele întâmplate au fost din vina lui. Şi apoi, în 1940, în locul lui Bricker, ar fi fost ales un democrat.

— După Abelson, ăsta, o întrerupse Wyndam-Matson.

Îi aruncă o privire fetei de lângă el. Doamne, citesc şi ei o carte, se gândi, şi turuie la nesfârşit.

— Teoria lui a fost că în locul unui izolaţionist ca Bricker, în 1940, după Roosevelt, ar fi fost preşedinte Rexford Tugwell.

Faţa ei netedă, reflectând luminile semafoarelor, strălucea de însufleţire; ochii i se măriseră şi gesticula în timp ce vorbea.

— Şi ar fi fost foarte activ în continuarea politicii antinaziste a lui Roosevelt. Aşa că Germaniei i-ar fi fost frică să-i vină în ajutor Japoniei, în 1941. Nu şi-ar fi onorat tratatul, înţelegi?

Întorcându-se pe scaun către el, încleştându-i umărul cu putere, zise:

— Şi aşa, Germania şi Japonia ar fi pierdut războiul.

El râse.

Uitându-se la el, căutând ceva pe chipul lui — nu putea spune ce şi, oricum, el trebuie să fie atent la celelalte maşini — zise:

— Nu-i de râs. Aşa ar fi fost, într-adevăr. Statele Unite ar fi fost în stare să-i bată pe japonezi. Şi…

— Cum?

— A arătat totul.

Rămase tăcută pentru o clipă.

— E sub formă de literatură, spuse. Bineînţeles, are multe aspecte de ficţiune; adică, trebuie să fie captivantă, altfel n-ar citi-o lumea. Are o temă interesantă în plan uman; sunt ăia doi tineri, bărbatul este în armata americană. Fata… ei, oricum, preşedintele Tugwell e într-adevăr deştept. Îşi dă seama ce au de gând japonezii.

Nerăbdătoare, spuse:

— Este bine să vorbim despre asta; japonezii ar trebui s-o lase să circule în Pacific. Am aflat că o grămadă dintre ei o citesc. Este foarte cunoscută în Home Islands. A stârnit multe discuţii.

Wyndam-Matson spuse:

— Ascultă. Despre Pearl Harbor ce spune?

— Preşedintele Tugwell este atât de deştept încât are toate navele în largul mării. Aşa că flota Statelor Unite nu-i distrusă.

— Înţeleg.

— Aşa că, de fapt, nu-i nici un Pearl Harbor. Atacă, dar tot ce găsesc sunt nişte vaporaşe.

— Se numeşte "Lăcusta nu-ştiu-cum"?

— "Lăcusta abia se târăşte". Este un citat din Biblie.

— Şi Japonia este înfrântă pentru că nu este nici un Pearl Harbor. Japonia ar fi câştigat oricum. Chiar dacă n-ar fi fost Pearl Harbor.

— Flota Statelor Unite — în carte — îi împiedică să ia Filipinele şi Australia.

— Le-ar fi luat oricum; flota le era superioară. Îi cunosc destul de bine pe japonezi şi erau sortiţi să-şi asume dominaţia în Pacific. Statele Unite au fost în declin de la primul război mondial încoace. Toate ţările Aliaţilor au fost ruinate în războiul ăla, moral şi spiritual.

Cu încăpăţânare, fata spuse:

— Şi dacă nemţii nu luau Malta, Churchill ar fi rămas la putere şi-ar fi condus Anglia către victorie.

— Cum? Unde?

— În Africa de Nord… Churchill l-ar fi înfrânt pe Rommel până la urmă.

Wyndam-Matson izbucni într-un hohot de râs.

— Şi o dată ce englezii l-ar fi înfrânt pe Rommel, s-ar fi putut muta întreaga armată înapoi şi în sus prin Turcia să se unească cu rămăşiţele armatelor ruseşti şi să facă un front — în carte, au oprit înaintarea nemţilor spre vest, în Rusia, într-un oraş de pe Volga. N-am auzit niciodată de oraşul ăsta, dar el există în realitate, pentru că m-am uitat în atlas.

— Cum se numeşte?

— Stalingrad. Iar englezii întorc soarta războiului, acolo. Deci, în carte, Rommel nu ar fi făcut niciodată legătura cu armatele alea nemţeşti care au venit din Rusia, armatele lui von Paulus; îţi aminteşti? Iar nemţii n-ar fi fost niciodată în stare să meargă mai departe în Orientul Mijlociu şi să obţină petrolul de care aveau nevoie, sau în India, cum au făcut şi să facă joncţiunea cu japonezii. Şi…

— Nici o strategie din lume nu l-ar fi putut înfrânge pe Erwin Rommel, spuse Wyndam-Matson. Şi nici un eveniment ca cele visate de tipul ăsta, oraşul ăla din Rusia, eroic denumit "Stalingrad", nici o acţiune de stopare nu ar fi putut face decât să întârzie deznodământul; nu le-ar fi putut schimba. Ascultă. L-am cunoscut pe Rommel. În New York, când am fost acolo cu afacerile, în 1948.

De fapt doar îl văzuse pe guvernatorul militar al SUA la o recepţie la Casa Albă, şi de la mare distanţă.

— Ce om. Ce demnitate şi ţinută. Aşa că ştiu ce vorbesc, încheie el.

— A fost înspăimântător, spuse Rita, când generalul Rommel a fost eliberat din funcţie şi în locul lui a fost numit acel îngrozitor Lammers. Atunci, într-adevăr au început crimele şi lagărele alea de concentrare.

— Existau de când era Rommel guvernator militar.

— Dar…

Făcu din mână.

— Nu era oficial. Poate că descreieraţii ăia de SS-işti au săvârşit atunci faptele alea… dar el nu era ca ceilalţi; el semăna mai mult cu vechii prusaci. Era aspru…

— Am să-ţi spun eu cine a făcut într-adevăr treabă bună în SUA, zise Wyndam-Matson, pe cine să stimezi pentru renaşterea economică. Albert Speer. Nu Rommel şi nu Organizaţia Todt. Speer a fost cea mai bună numire pe care a făcut-o Partei în America de Nord; a făcut afacerile şi corporaţiile şi fabricile — totul — să meargă iar, şi pe baze eficiente. Aş vrea să-l fi avut şi noi aici — aşa, avem câte cinci întreprinderi luptându-se în fiecare domeniu şi cu pierderi îngrozitoare. Nimic nu este mai prostesc decât competiţia economică.

Rita spuse:

— N-aş putea trăi în taberele alea de muncă, în dormitoarele pe care le au ei în Est. O prietenă a mea a trăit acolo. Îi cenzurau corespondenţa. Nu mi-a putut spune despre asta decât după ce s-a mutat înapoi aici. Trebuiau să se scoale la şase treizeci dimineaţa, în muzică de fanfară.

— Te-ai obişnui. Ai avea locuinţă curată, mâncare adecvată, distracţii, îngrijire medicală asigurată. Ce-ai vrea? Şampanie şi caviar?

Prin ceaţa rece a nopţii lăsate peste San Francisco, enorma lui maşină de fabricaţie germană rula tăcut.

Domnul Tagomi se aşeză pe duşumea, cu picioarele îndoite sub el. Luă în mâini o ceaşcă fără toartă, cu ceai galben chinezesc, în care sufla când şi când, zâmbindu-i domnului Baynes.

— Aveţi un loc încântător, aici, spuse domnul Baynes imediat. Este multă pace aici, pe Coasta Pacificului. Este cu totul diferit de… acolo.

Nu preciză.

— "Dumnezeu vorbeşte oamenilor sub semnul Născătoarei", murmură domnul Tagomi.

— Pardon?

— Oracolul. Scuzaţi-mă. Un reflex al creierului.

Visător, se gândi Baynes. Ăsta-i limbajul lui. Îşi zâmbi sieşi.

— Suntem absurzi, spuse domnul Tagomi, pentru că trăim după o carte veche-de-cinci-mii-de-ani. Îi punem întrebări de parcă ar fi vie. Este vie. Precum Biblia creştină; sunt multe cărţi vii. Nu în înţelesul metaforic. Le însufleţeşte spiritul. Vedeţi?

Cercetă chipul domnului Baynes pentru a-i surprinde reacţia.

Alegându-şi cu grijă cuvintele, domnul Baynes spuse:

— Eu… pur şi simplu nu ştiu destule despre religie. Nu face parte din domeniul meu. Prefer să mă limitez la subiectele în care am oarecare competenţă.

De fapt, nu prea ştia la ce se referă domnul Tagomi. Trebuie să fiu obosit, se gândi domnul Baynes. A fost, de când am venit aici, în seara asta un fel de… totul a avut un caracter aforistic. Un caracter mai-mic-decât-în-realitate, cu un strop de nostimadă. Ce-i această carte veche-de-cinci-mii-de-ani? Ceasul Mickey Mouse, domnul Tagomi însuşi, ceaşca fragilă din mâinile domnului Tagomi… şi, pe peretele din faţa domnului Baynes, un enorm cap de bizon, urât şi ameninţător.

— Ce este capul acesta? întrebă deodată.

— Aceea, spuse domnul Tagomi, nu este altceva decât creatura care i-a susţinut odinioară pe băştinaşi.

— Înţeleg.

— Să vă demonstrez arta uciderii bizonilor?

Domnul Tagomi îşi puse ceaşca pe masă şi se ridică în picioare. Aici, acasă la el, purta un chimono din mătase, papuci şi cravată albă.

— Iată-mă încălecat pe calul din fier.

Stătu cu genunchii îndoiţi, şezând în aer.

— În poală, o carabină Winchester model 1866, veritabilă, din colecţia mea.

Se uită întrebător la domnul Baynes.

— Sunteţi obosit de drum, domnule.

— Mă tem că da, zise Baynes. Este un pic prea mult pentru mine. O mulţime de griji cu afacerile…

Şi alte griji, se gândi. Îl durea capul. Se întrebă dacă excelentele analgezice I. G. Farben se găseau aici, pe Coasta Pacifică; se obişnuise cu ele din cauza durerilor de sinuzită.

— Toţi trebuie să credem în ceva, spuse domnul Tagomi. Nu putem şti răspunsurile. Nu putem vedea înainte, singuri.

Domnul Baynes încuviinţă, dând din cap.

— S-ar putea să aibă soţia mea ceva pentru capul dumneavoastră, spuse domnul Tagomi văzându-l că-şi scoate ochelarii şi se freacă pe frunte. Muşchii ochilor provocând durere. Scuzaţi-mă.

Înclinându-se, părăsi încăperea.

De somn am nevoie, se gândi Baynes. O noapte de odihnă. Sau nu fac faţă situaţiei? Dau înapoi, fiindcă este greu.

Când domnul Tagomi reveni — aducând un pahar cu apă şi nişte pastile — domnul Baynes zise:

— Va trebui să vă spun noapte bună şi să mă duc în camera mea de la hotel. Dar mai întâi, aş vrea să aflu ceva. Putem continua dis-cuţia mâine, dacă vă aranjează. Vi s-a spus despre al treilea partener ce va fi prezent la discuţii?

Pe chipul domnului Tagomi se citi pentru un moment surpriza; apoi surpriza pieri şi îşi compuse o expresie nepăsătoare.

— Nu s-a spus nimic în această privinţă. Oricum… este interesant, desigur.

— Din Home Islands.

— Aha, făcu domnul Tagomi.

Şi de astă dată, surpriza nu mai apăru de loc. Fu complet stăpânită.

— Un om de afaceri mai în vârstă, pensionar, spuse domnul Baynes. Care călătoreşte cu vaporul. A pornit la drum acum două săptămâni. Are o prejudecată împotriva călătoriei pe calea aerului.

— Bătrânelul cel ciudat, zise domnul Tagomi.

— Interesele îl fac să fie informat de piaţa din Home Islands. Ne va putea da informaţii şi oricum venea în San Francisco, pentru o vacanţă. Nu este extrem de important. Dar va face ca discuţiile noastre să fie mai la obiect.

— Da, zise domnul Tagomi. Poate îndrepta erori cu privire la piaţa de acasă. Lipsesc de doi ani.

— Vreţi să-mi daţi pastila aceea?

Tresărind, domnul Tagomi privi în jos şi văzu că încă mai avea în mână pastila şi apa.

— Scuzaţi-mă. Este puternică. Numită zaracaină. Produsă de o firmă de medicamente din Provincia China.

Întinzând palma, adăugă:

— Ne-provocatoare-de-dependenţă.

— Această persoană în vârstă, spuse domnul Baynes pregătindu-se să ia pastila, se va adresa direct Misiunii Comerciale. Îi voi scrie numele, astfel ca oamenii dumneavoastră să ştie şi să nu îl refuze. Nu l-am cunoscut, dar înţeleg că este puţin surd şi puţin excentric. Vreau să ne asigurăm că nu se va simţi… ofensat.

Domnul Tagomi păru să înţeleagă.

— Îi plac rododendronii. Va fi fericit dacă aţi putea să-i puneţi la dispoziţie pe cineva cu care să vorbească despre ei vreo jumătate de oră, cât avem noi întâlnirea. Numele. Îl voi scrie.

Luându-şi pastila, îşi scoase stiloul şi scrise.

— Domnul Shinjiro Yatabe, citi domnul Tagomi, privind peticul de hârtie; îl puse cu îndatorire în carnetul său.

— Încă ceva.

Domnul Tagomi ciupea uşor buza ceştii, ascultând.

— Un amănunt delicat. Bătrânul domn… este stânjenitor. Are aproape optzeci de ani. Unele afaceri ale sale, către sfârşitul carierei nu au fost încununate de succes. Înţelegeţi?

— Nu mai este în mână, zise domnul Tagomi. Şi probabil că trage de o pensie.

— Exact. Iar pensia este dureros de mică. Şi-o sporeşte, prin urmare, cum poate.

— O violare a unor reglementări meschine, spuse domnul Tagomi. Guvernul din Home Islands şi oficialităţile lor birocratice. Înţeleg situaţia. Bătrânul domn primeşte un stipendiu pentru consultaţia cu noi şi nu îl declară la Oficiul lui de Pensii. Aşa că nu trebuie să îi dezvăluim vizita. Ei nu ştiu decât că se află în vacanţă.

— Sunteţi subtil, zise domnul Baynes.

Domnul Tagomi răspunse:

— S-a mai ivit situaţia asta. Nu am rezolvat în societatea noastră problemele bătrânilor, care apar pe măsură ce se îmbunătăţeşte asistenţa medicală. China ne învaţă pe bună dreptate să-i cinstim pe bătrâni. Germanii, însă, fac, oricum, ca neglijenţa noastră să pară aproape virtute curată. Înţeleg că ei îi omoară pe bătrâni.

— Germanii, murmură Baynes, frecându-se iar pe frunte.

— Fiind din Scandinavia, aţi avut fără îndoială mult de a face cu Festung Europa. De pildă, v-aţi îmbarcat pe Tempelhof. Poate cineva să aibă o asemenea atitudine? Dumneavoastră sunteţi neutru. Spuneţi-mi ce părere aveţi, dacă vreţi.

— Nu înţeleg, la ce atitudine vă referiţi? spuse domnul Baynes.

— Faţă de bătrâni, de bolnavi, de cei slabi, de nebuni, de cei oropsiţi sub toate aspectele. "De ce folos este un nou născut?" se întreba, după cum bine se ştie, un filozof anglo-saxon. Am încredinţat memoriei această spusă şi-am reflectat asupra ei de multe ori. Domnule, nu are nici o întrebuinţare. În general.

Domnul Baynes murmură un oarecare sunet; îl făcu să pară politicos şi neutru.

— Nu este adevărat, spuse domnul Tagomi, că nimeni nu trebuie să fie instrumentul nevoilor altcuiva?

Se aplecă înainte.

— Vă rog spuneţi-mi părerea dumneavoastră scandinavă, neutră.

— Nu ştiu, spuse domnul Baynes.

— În timpul războiului, zise domnul Tagomi, am deţinut o mică funcţie în Provincia China. În Shanghai. Acolo, la Hongkew, o aşezare de evrei, internaţi de guvernul imperial pe termen lung. Ţinuţi în viaţă de organizaţia de salvare JOINT. Ministrul nazist din Shanghai ne-a cerut să-i masacrăm pe evrei. Îmi amintesc răspunsul superiorului meu: "Aceasta nu este conform cu considerentele umanitare". Au respins cererea ca fiind barbară. M-a impresionat.

— Înţeleg, murmură domnul Baynes.

Încearcă să mă facă să vorbesc? se întrebă. Se alarmă. Mintea păru că i se adună.

— Evreii, zise domnul Tagomi, erau întotdeauna descrişi de nazişti ca asiatici şi ne-arabi. Domnule, implicaţia nu s-a pierdut încă pentru anumite persoane în Japonia, chiar şi printre cei din Guvernul de Război. Nu am discutat niciodată aceasta cu cetăţenii Reich-ului pe care i-am întâlnit.

Domnul Baynes îl întrerupse:

— Ei bine, eu nu sunt german. Aşa că, cu greu aş putea vorbi în numele Germaniei.

Ridicându-se în picioare, se îndreptă spre uşă.

— Voi relua discuţia cu dumneavoastră mâine. Vă rog să mă scuzaţi. Nu pot gândi.

Dar de fapt, acum, gândurile îi erau complet limpezi. Trebuie să ies de aici, îşi dădu seama. Omul acesta mă împinge prea departe.

— Iertaţi prostia fanatismului, spuse domnul Tagomi, îndreptându-se îndată către uşă. Implicarea filosofică m-a orbit faţă de chestiunile pur umane. Pe aici.

Strigă ceva în japoneză şi uşa de la intrare se deschise. Un japonez tânăr îşi făcu apariţia, înclinându-se uşor, cu ochii la domnul Baynes.

Şoferul meu, se gândi domnul Baynes.

Probabil că observaţiile mele exaltate din timpul zborului cu Lufthansa, se gândi deodată. Faţă de… cum îl chema. Lotze. Au ajuns cumva aici, la japonezi. Nişte legături.

Aş vrea să nu-i fi spus nimic lui Lotze, se gândi. Îmi pare rău. Dar e prea târziu.

Nu sunt persoana potrivită. Nu pentru asta.

Dar apoi, se gândi, un suedez i-ar spune asta lui Lotze. Este în regulă. Nu s-a întâmplat nimic, îmi fac prea multe scrupule. Prelungind deprinderile vechii situaţii în prezent. De fapt, pot discuta deschis oricât. Aceasta este situaţia la care trebuie să mă adaptez.

Şi totuşi, obişnuinţa îi era complet opusă. Sângele din vene. Oasele, organele i se răzvrăteau. Deschide gura, îşi spuse. Zi ceva. Orice. O părere. Trebuie, dacă vrei să reuşeşti.

Spuse:

— Probabil că sunt conduşi de cine ştie ce arhetipuri subconştiente. În sensul lui Jung.

Domnul Tagomi încuviinţă dând din cap.

— L-am citit pe Jung. Înţeleg.

Îşi strânseră mâinile.

— Vă sun mâine dimineaţă, spuse domnul Baynes. Noapte bună, domnule.

Se înclină şi la fel făcu şi domnul Tagomi.

Tânărul japonez zâmbitor, păşind înainte, îi spuse ceva domnului Baynes, care nu înţelese…

— E? făcu Baynes luându-şi pardesiul şi ieşind afară, pe terasă.

Domnul Tagomi zise:

— Vi se adresează în suedeză, domnule. Urmează un curs la Universitatea din Tokyo, asupra Războiului de Treizeci de Ani, şi este fascinat de marele dumneavoastră erou, Gustavus Adolphus.

Domnul Tagomi zâmbi cu simpatie.

— Oricum, este limpede că încercările lui de a stăpâni o limbă atât de diferită sunt lipsite de speranţă. Foloseşte fără îndoială un curs din acelea înregistrate; este student, iar asemenea cursuri, fiind ieftine, sunt destul de populare pentru studenţi.

Tânărul japonez, evident neînţelegând engleza, se înclină şi zâmbi.

— Înţeleg, murmură Baynes. Ei bine, îi urez noroc.

Am şi eu propriile mele probleme lingvistice, se gândi. Evident.

Doamne, Dumnezeule — tânărul student japonez, ducându-l spre hotel, va încerca, fără îndoială, să converseze cu el în suedeză tot drumul. O limbă pe care domnul Baynes abia o înţelegea şi numai atunci când era vorbită în cea mai îngrijită şi corectă formă, cu siguranţă nu atunci când era abordată de un tânăr japonez, care încerca s-o prindă dintr-un curs înregistrat.

N-o s-o scoată deloc la capăt cu mine, se gândi domnul Baynes. Şi va tot încerca, pentru că asta este şansa lui; probabil că nu va mai vedea niciodată un alt suedez. Ce calvar va fi, pentru amândoi.